Cel mai iubit dintre pământeni 3, Marin Preda

...............................................................................................
                                                          2.

                                     Prelungirea holului era de fapt o sufragerie, în mijloc avea o masă dreptunghiulară cu colţurile larg rotunjite, cu scaune înalte de piele, puteau sta la ea peste douăzeci de persoane. În dreapta ea îmi arătă un ghişeu şi alături un ascensor care, zise, aducea felurile de undeva de jos, din bucătărie.
    - Ăsta era scaunul meu, mă punea tata în capul mesei, duminica, să mă vadă toţi musafirii. În celălalt capăt stătea el cu mama. Dar numai duminica. În timpul săptămânii mâncam în altă sufragerie, numai noi trei (o sufragerie mai mică, o s-o v-o arăt)...
    Coborârăm şi ea o luă înainte. Aprinse în salonul cu nişe o lumină şi începurăm să urcăm treptele unei scări interioare, care ne duse într-un coridor larg, cu aceleaşi dalii roşietice ca la intrare. Intrarăm într-un fel de budoar, dacă budoar era, sau garderobă, era plină până sus de dulapuri şi de oglinzi, cu scaune albe de toaletă, iar pereţii, pe unde erau liberi, erau tapisaţi în gri, ca şi tavanul. De aici ea deschise o uşă şi dădurăm într-un dormitor somptuos, cu un singur geam, dar şi mai mare decât cel din sufragerie.
    Ea deschise o uşă din stânga şi, fără să se oprească, văzui în treacăt baia (nu mă mai mirai cât era de mare, abia observai chiuvetele, oglinzile, faianţa de un verde-stins) apoi ieşirăm pe un alt coridor... Ea chicoti...
    - Camera mea e ceva mai încolo şi în dreapta aveam şi baie, dar când eram mică mă făceam că uit şi intram în a părinţilor şi o prindeam pe mama stând pe veceu. Scotea un ţipăt şi o lua la fugă spre dormitor, încercând disperată să-şi tragă mai repede pantalonul pijamalei... Mă amuza că în loc să mă dea afară fugea ea... "Suzy, afurisita!", striga, şi în dormitor se plângea tatei că iar a intrat neruşinata aia mică peste ea. Tata râdea: "De ce nu închizi uşa în partea aia?" Nici ea nu ştia de ce, uita, sau se gândea poate că dacă mi se face frică noaptea, să pot să intru la ei, să nu ocolesc prin întuneric pe partea ailaltă, prin budoar...
    - Şi două la fund nu-ţi dădea? zisei.
    - Cine, se miră ea, mama?! Niciodată!
    Trecurăm pe lângă scara principală de coborâre (spirală din dalii albe şi fier negru cu fine înflorituri) şi ea intră într-o nouă încăpere, cu un mic coridor al ei, tapisat în roz, cu frumoase oglinzi...
    Această încăpere nu era cu mult mai mare decât a mea... Există însă într-o odaie detalii, în fond neînsemnate, care îi schimbă înfăţişarea obişnuită şi îi dau o aură de lux, de frumuseţe deosebită, care farmecă şi odihneşte gândul şi visul zboară liniştit, mărind, dilatând clipele, sporind adică în noi valoarea timpului: aici, îţi spui, aş putea trăi ani nesfârşiţi fără să mai doresc nimic, aşi putea munci fericit zi de zi şi aş putea muri pe deplin împăcat şi departe de...
    Întâi acel coridor lateral, acele oglinzi discrete şi acel pluş gri de pe jos, apoi a doua uşă care da în odaie, ei da, o simplă uşă, dar clanţa de aramă strălucitoare cu ornamentul în care intra cheia, cu o figurină cizelată în cap, schimba uşa (culoarea osului), era altă uşă decât orice uşă, culoarea purităţii, a ceea ce e imaculat... Patul era acoperit cu o pătură tot albă, de cămilă, cu ţesătură densă, cearşafurile de olandă, de albeaţa zăpezii, perna, bogată, din aceeaşi pânză, rezemată de speteaza palului, spetează simplă însă, de culoarea minunată a paltinului lustruit...
    Plafoniera, un buchet de petale şi lacrimi de cristal, fereastra lată dintr-o singură bucată şi care se deschidea în afară prin răsucire, şi prin fereastră vârfuri de brazi, şi în odaie un pătrunzător miros de răşină, care îţi insinua în simţuri, asemeni unui drog, o parcă uitată euforie de bien etre, de tinereţe şi putere, de revenire la idealuri pe care le credeai îmbătrânite, naivităţi al căror farmec îl uitaseşi, naivităţi de care eşti conştient şi n-ai vrea să le schimbi cu înţelepciuni dure şi ruginite, ca şi când de întâmplare, de surpriză şi de miracol trebuie să...
    - Splendid, zisei cu accent şi flegmă englezească, splendid, repetai, şi mă aşezai în unicul scaun fotoliu de lângă un mic birou din faţa geamului, în timp ce ea îşi scotea pantofii şi se urca în pat, unde se întinse şi se făcu covrig. Splendid, reluai, asta e deci camera dumneavoastră de fată?
    - Da, asta e! răspunse. În fundul coridorului e un apartament cu tot dichisul, dormitor, salonaş, birou, cameră de serviciu, bucătărie, baie... Dă spre dealuri... Dar n-am vrut să stau în el, am apucat să spun că acolo o să stau când o să mă mărit... Dar n-am mai apucat...
    - Ce, să te măriţi?
    - Nici, nici!
    - Adică?
    - Nici să mă mărit şi nici să stau. S-a naţionalizat casa.
    - Şi acum cine stă aici?
    - E casa de oaspeţi a partidului. Dar nu e primit oricine, numai cei mari de tot de la Bucureşti...
    - Şi vă mai dă voie să veniţi aici?
    - Nu, nici vorbă, dar îngrijitoarea are o fată care a fost colegă cu mine şi mă lasă din când în când, chiar şi peste noapte. Zice că sunt o nepoată de-a ei, care o ajută!
    - Cui zice?
    - Ar zice dacă ar întreba-o cineva.
    - Splendidă casă, reluai iarăşi, ca şi când aş fi avut o pipă englezească în gură. Splendid hol! Ai copilărit în el?
    - Da, am copilărit...
    - Deci părinţii erau bogaţi înainte de a vă fi născut...
    - Da, înainte!
    - Ce erau?
    - Hm! Ce scria pe creioanele dumneavoastră când eraţi elev? Ce nume?
    - Ce nume? Culala et companie.
    - Ei, el era Culala, tatăl meu. Cea mai mare fabrică de stilouri, tocuri, peniţe, creioane, gume, ascuţitori şi alte echere şi compasuri din ţară.
    - Hm! exclamai şi eu gutural, splendid!... Dar Culala e un nume ţărănesc. A fost ţăran?
    - Nu, bunicul a avut un tată Culala, ţăran... Bunicul a avut un mare magazin Culala în centru, tata l-a moştenit, l-a lichidat şi a construit o fabrică, mică la început, pe urmă a extins-o, fiindcă a făcut concurenţă lui Hardmuth şi lui Castel, producând mult mai ieftin, pentru elevii săraci, dar mai numeroşi...
    - Da! mormăii, secretul producţiei autohtone moderne, splendid! Clienţi săraci, dar mulţi!
    - Da, confirmă ea, copii pentru ai căror părinţi cincizeci de bani sau doi lei mai mult nu era o glumă, însemna o pâine mai puţin, pe care dacă n-aveai cu ce s-o cumperi trebuia să rabzi, că nu-ţi dădea nimeni.
    - Absolutamente exact, zisei, s-ar putea spune că moştenindu-l pe tatăl dumneavoastră aţi fi ştiut să conduceţi fabrica în cunoştinţă de cauză.
    - Da, confirmă, eram perfectamente moştenitoarea duioşiei lui pentru micii clienţi.
    Izbucnii în râs.
    - De ce râdeţi? zise şi surâse iarăşi fermecător, ştiind de ce râd. Imaginea patronului care îşi exploatează crâncen clienţii este infirmată, cum bine aţi spus, în producţia modernă. Grija lui e să producă cât mai ieftin, şi dacă n-ar şti cât de mică e punga săracului, ar da repede faliment, fiindcă un altul, care ar şti mai multe despre bugetele celor mulţi, l-ar elimina cât ai zice peşte...
     Şi pronunţând ultimele cuvinte surâse iarăşi, dar ca pentru sine, dar şi parcă ar fi intuit că o să râd din nou, ceea ce se şi întâmplă. Ea însă nu râse.
    - Patronul îşi iubeşte clienţii, reluă, şi îşi iubeşte şi muncitorii cu care produce pentru ei, şi clienţii iubesc şi ei pe producătorul care produce ieftin, firma aia pe care ei o cunosc şi au încredere că nu-i înşeală. Şi muncitorii îşi iubesc patronul, să ştiţi!
    - Normal! exclamai cu un patetism în deriziune, ca în faţa unei evidenţe pe care numai scrânteala timpurilor o contestă. Încă puţin şi patronii ar fi făcut să curgă lapte şi miere.
    - Să ştiţi că da! zise ea de astă dată cu jumătate de surâs ironic. Ce?! mă interogă cu o catifelată şi neconvinsă brutalitate, credeţi că pentru munca şi nopţile lui nedormite tata nu avea dreptul să-şi facă şi el o casă frumoasă?
    Tăcui, dar puterea ei de a abstractiza şi generaliza părea epuizată, fiindcă nu mai zise după aceea nimic şi nici nu părea că ar mai avea ce să zică. În mod straniu mi se păru nu ştiu de ce ea era adaptată prin ignoranţă tuturor fatalităţilor. Îşi iubea părinţii, mai mult parcă nu ştia. Dar era puţin lucru în aceste timpuri când multe "progenituri", cum li se spunea fiilor fostelor clase posedante, şi-i renegaseră prin şedinţe purificatoare de mentalitate burgheză şi mic burgheză! şi reuşiseră să-şi croiască un drum în noua societate.
    Cât timp?, căci erau mereu demascaţi! Sau te pomeneşti că şi-i renegase şi ea (cine putea să ştie?) şi nu reuşise, ajungând în cele din urmă, ca şi mine, la Oraca?
    Unii cică făceau acest lucru în deplin acord cu părinţii, să poată să se menţină prin facultăţi, să înveţe şi să-şi facă un rost...
    - Au fost închişi? o întrebai.
    - Bineînţeles! zise.
    - Amândoi?
    - Da!
    - Pentru cocoşei!
    - Da, zise, de unde ştiţi?
    Tăcui. Era, pentru mine, uşor de presupus...
    Îşi dădu cu un gest hotărât la o parte pletele castanii şi-i văzui pentru întâia oară chipul întreg, urechile şi ceafa însingurate de fată tânără, pe care anii nu le îngălbeniseră şi nu-i năpârlise puful de sub păr... Tâmplele dezgolite dezvăluiau totodată o maiestate a chipului până atunci ascunsă, aş zice chiar trucată, ca şi când o convenţie, sau o interdicţie bizară i-ar fi impus să poarte în afara casei un voal de insignifianţă sub forma unei pieptănături neglijente.
    - Am o bănuială! şoptii şi mă uitai pe fereastră, stăpânit cu putere de o clipă imperioasă.
    - Ce bănuială? zise.
    Mă ridicai încet, mă apropiai de pat şi mă aşezai alături.
    - Vreau să văd! murmurai.
    - Ce anume?
    Mut, parcă ignorând-o, îi pusei mâna pe şold şi i-l mângâiai îndelung, fără s-o privesc. Apoi mâna mi se opri şi îi desfăcui unul după altul, cu un sentiment parcă de tristeţe, de mâhnire, cei doi nasturi ai jachetei şi apoi ai fustei.
    - Ce bănuială? repetă ea cu o vagă nelinişte. Ce vreţi să vedeţi?
    Vroia să fie înştiinţată, era surprinsă, vroia să ştie ce trebuia să facă, cunoştea riscul, dar vroia să şi-l asume, cu sentimentul fatalităţii tragice sau al ridicolului. Nici unul nici altul n-aveau importanţă, numai să nu se întâmple ceva ireparabil !...
    Dacă (cine poate să ştie?) eram un bizar, un maniac cu obsesii morbide, un satir, un masochist care pentru început mimează normalul, firescul, înainte de a supune victima unei insuportabile presiuni psihologice?
    - O să-ţi spun, şoptii accentuând acea tristeţe şi mâhnire care erau reale, în timp ce o ridicam în capul oaselor şi îi scoteam de pe umeri jacheta ei maron cu mult verde; zâmbii chipului ei speriat şi privirii ei în care licărea acum o vagă alarmă: stai liniştită, continuai, am o bănuială că ascunzi un corp minunat... cum ţi-ai ascuns până acum şi maiestuosul tău profil... Vreau să-l văd...
    Iar ea ghici (şoaptele mele îi sugerară că doar asta doream, că ştiam că nu voi putea obţine mai mult decât s-o admir, şi nici n-aşi fi îndrăznit, şi nici nu se putea decât atât) şi se lăsă dezbrăcată cu un surâs inocent într-o pândă vag ironică, parcă şi-ar fi spus că e şi ăsta un truc să dezbraci o fată, afişând o mare tristeţe şi mâhnire...
    O contemplai mut câteva clipe...
    - Da, murmurai, am bănuit eu... Aşa este... N-am văzut niciodată un trup mai frumos!... şi mă aplecai asupra chipului ei, foarte aproape, şi rămăsei iarăşi nemişcat, fascinat de expresia acestui chip care îmi sugera că avea în capul ei, în mod uimitor, spiritul, ca să zic aşa, al picioarelor ci, bogate în forme, al pântecului pe care goliciunea îl făcea misterios, al sânilor mici şi chiar al gurii ei acum întredeschise într-o perplexitate de astă dată părăsită, respirând uşor şi regulat, cu bărbia ridicată, cu ochii care mă priveau parcă fără să mă vadă...
    Sărutai această gură cu un gând diafan, dar sărutul se încleştă brusc şi mă trezi pe mine din tristeţe şi mâhnire şi pe ea din perplexitate, sărut fierbinte, de zvârcolire, de agresiune imprevizibilă, de abandon uluit şi total.....

                                                                            VII

                                         Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întâia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu ştiam că e prizoniera unei melancolii adânci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiţi...
    Găsisem nu numai fireşti şi proprii fiinţei mele bucuriile apropierii de moarte, dar începusem chiar să cred că această apropiere e singura care avea valoare şi durată, singura care scoate fiinţa noastră din intemporal, sporind, prin refuzul corpului nostru de a muri, plenitudinea vieţii din noi şi a scurgerii armonioase a clipelor... Ar fi trebuit deci să plec, să părăsesc acel trup asemeni omului de odinioară, care, zărind în pădure o femelă, o fugăreşte, o prinde, o posedă flămând, apoi, fără gândul că o părăseşte, o părăseşte totuşi, cum părăsim fără gând ceea ce nu ne aparţine...
    Întâlnirea în mijlocul naturii sălbatice e voinţa divinităţii şi ceea ce ne aparţine e doar libertatea noastră, un sentiment atât de firesc şi de total, încât nici gândul, nici impulsul inconştient nu ne vin de a o stingheri pe-a altora... Suntem toţi zeităţi ale acestui pământ...
    Dar cum să părăseşti o astfel de creatură când simţi în tine, după ce ţi-a dăruit o oră plină de farmec din viaţa ei, certitudinea unei depline detaşări? Iată capcana.
    Desigur, încă o oră, apoi ne vom despărţi şi, cum se spune, după aceea fiecare va merge pe drumul său. Ora trecu însă şi nu plecai. Iar ora următoare era deja prizoniera încărcăturii celor două, în timp ce sentimentul detaşării, în loc să se diminueze, sporea, se lărgea, diminuându-se însă pe nesimţite impulsul iniţial, de a o părăsi, căruia omul din pădure îi dădea curs fără şovăire, fiindcă el nu gândea; ce e rău dacă rămân? Totul e interesant, de ce n-aş cunoaşte o fiinţă umană ale cărei secrete sunt pasionante, ba chiar găsesc în tine un ecou nebănuit care te fac să simţi că nu eşti singurul care ai parcurs o odisee şi ceea ce auzi face să scadă în tine sentimentul tragicului, prin trezirea copleşitoare a unei solidarităţi uitate?
    Dacă o căutaseşi chiar şi printre indivizi degradaţi, de ce ai fugi când o găseşti, în forma ei cea mai nealterată, la o minunată făptură? Zice femeia din pădure, după ce întâlnirea s-a produs, rămâi lângă mine? Ea însă îmi şopti fără umilinţă, dar vrând parcă să împiedice revenirea la sine, s-o iau în braţe şi să dormim astfel o oră... Şi se răsuci cu spatele ducându-şi genunchii la gură.
    Nu credeam că am să pot dormi (vroiam să plec! ce rost mai avea să întârzii? putea să doarmă şi singură!), totuşi corpul ei îmi transmise parcă bogate emanaţii hipnotice, şi aş zice şi fantastice viziuni hipnagogice, căci adormii, şi înainte de a nu mai gândi că nu dorm, sub pleoapele închise, văzui stele multicolore explodând în cascade de lumini, văi ameţitoare cu ape uriaşe, valuri oceanice încremenite într-un îngheţ cosmic, îmi apăru apoi silueta mamei scuturând şi întinzând rufe pe sârmă, viziune familiară şi dulce, liniştită, eternizată parcă într-o lume în care nimeni nu moaie... Dar deja visam de mult şi mă chinuia o sfâşietoare, totuşi senină dorinţă, nu-i puteam vedea chipul şi ea nu vroia să se întoarcă. O strigam: mamă! mamă! strigăt fără glas, aşa cum se petrece totdeauna în vis, dar sentimentul realităţii era atât de puternic, încât suferinţa mea o trăiam aievea şi o trăii şi după ce brusc mă trezii din somn...
    Patul era gol, dar lumina era aprinsă şi hainele ei erau acolo. O văzui revenind pe o uşă de lângă fereastră, pe care n-o observasem, pesemne o toaletă.
    - Bună seara, domnule! zise cu un glas imitând o mică domnişoară care a fost trimisă să facă o reverenţă ceremonioasă celor mari.
    Apoi se vârî sub pătura albă, care, încărcată de electricitate, o făcu să se înfioare.
    - Vrei să vezi ceva? zise şi stinse lumina.
    Ca să-mi arate în întuneric scânteile minuscule, ca nişte păreri, pe care le făcea corpul ei gol în contact cu cearceaful. Reaprinse.
    - Ştii cât e ceasul? zise prevenindu-mă astfel că o să am o surpriză.
    - Opt, nouă?
    - Ba e miezul nopţii! Am dormit şase ore... Ne-ajunge, plecăm de-aici direct la serviciu...
    - Foame nu mi-e, zisei, dar aş bea un pahar de vin...
    - Chiar, zise, stai aşa! Mă duc până jos şi o întreb pe Minodora, îngrijitoarea... Trebuie să aibă ea ceva de băut...
    Şi sări jos şi se îmbrăcă.
    Mă îmbrăcai şi eu, gândind că după aceea voi pleca totuşi... Eram încă sub stăpânirea visului şi vroiam să rămân singur. Mama era încă neîmpăcată, aşa cum murise?
    Mi se mai întâmplase s-o visez astfel, dar niciodată cu sentimentul că nu vroia să-şi arate faţa şi nu fiindcă ar fi avut ceva cu mine, ci pentru că în singurătatea ei nu mă auzea, în singurătatea ei nu mai putea intra nimeni! Şi dacă şi în viaţă trăise la fel de singură? Dacă niciodată nici eu nu fusesem în sufletul ei, şi mărturisirea de pe patul de moarte fusese adevărată, adică expresia unei singurătăţi totale şi absolute în care, cât trăise, nimeni nu ştiuse să intre? Nici măcar eu şi nici măcar când eram copil?
    Ce e un copil? Un copil e un vis despre noi înşine, foarte limpede şi foarte pur în primii ani, dar care începe apoi să se turbure tot mai mult, până ajunge la înstrăinarea definitivă. La mine se produsese de timpuriu, din clipa când o lovisem peste mâna care mă închina. Apoi, desigur, după căderea mea cu Nineta şi apoi, fără speranţe, după căsătoria cu Matilda...
    "Doamne Dumnezeule, gândii, de ce numai prin moarte ajungem la înţelegere, când e iremediabil târziu? N-ar fi făcut mai bine mama dacă, de mic, m-ar fi biciuit? Atunci când am lovit-o peste mână! Să fi pus mâna pe bici..."
    N-o auzii când se întoarse, dar îi simţii prezenţa şi mă uitai la ea. Stăteam în pat, cu coatele sub ceafă, şi o privii.
    Avea o tavă în mână şi pe chip o expresie de îngrijorare intensivă. Lăsă tava chiar jos, pe mochetă, tavă încărcată desigur, pe lângă sticla de vin, şi cu alte bunătăţi, şi îmi spuse cu acelaşi glas pe care îl avusese când o întrebasem dacă ca îmi pusese pe birou o floare: (nouă era doar apropierea orelor de iubire şi de somn pe care le trăiserăm împreună).
    - Vrei să pleci, înţeleg, te-am reţinut, iartă-mă!
    Mai târziu mi-a povestit că aveam o privire verde, rea, de gheaţă, care o speriase.
    - Da, i-am răspuns, trebuie să plec, dar mai stau.

                                                                    VIII

                                       Ne aşezarăm la masă (adusese salam de Sibiu, unt şi caşcaval) şi starea mea de spirit se schimbă după primul pahar de vin negru.
    Ei însă îi era chiar foame şi mâncă într-o uitare de sine asemănătoare unui animal care se dedă acestei îndeletniciri parcă cu singura conştiinţă pe care o are, dar care e foarte curată, nu e "animalică", aşa cum se zice, fiindcă nu bulimia îl face să înghită, ci instinctul pur.
    - Bine, domnişoară, îi spusei când pofta ei se potoli, aşadar afişezi cea mai inocentă sinceritate spunându-mi o minciună. Uiţi că eu am fost la puşcărie şi ştiu perfect câte adevăruri se pot spune despre un om care a fost condamnat.
    Auzindu-mă, aproape se înecă când vroia să înghită.
    - Eu minciună?! zise mimând uluirea (dar deja un mic surâs echivoc îi apăruse în colţul gurii), ce minciună?!
    - Un adevăr... continuai, şi îi spusei câte adevăruri însoţesc un om care e condamnat.
    - Cel mai frecvent invocat de oameni, ca părinţii tăi, sunt cocoşeii! De, aurul! Cui nu-i place?! Nu e o ruşine că ai vrut să-l păstrezi, fie că ai fost bogat sau, şi cu atât mai mult, dacă eşti sărac. Auri sacra fames! Spune-mi adevărul pe care îl ştiu părinţii tăi.
    - Nici ei nu-l ştiu, zise.
    - Atunci spune-mi-l pe cel care s-a invocat când s-a dat sentinţa.
    - Au fost mai multe. Întâi sabotaj, dar s-a încercat pe urmă să-l scoată criminal de război.
    - Deci nu cocoşei?!
    - Nu!
    - Dar aţi avut!
    - Da, am avut, dar i-am predat la stabilizarea din 47.
    - Pe toţi?
    - Bineînţeles!
    - Şi n-au fost nici sabotori, nici criminali de război?
    - Cine, părinţii mei?!
    - De! făcui, exclamaţia asta poate să fie doar expresia adevărului pe care îl ştii tu!
    - E purul adevăr, zise, adevărul cel adevărat, părinţii mei n-au făcut nimic.
    - Şi câţi ani li s-a dat?
    - Trei ani!
    - Corect, zisei, într-adevăr pentru nimic se dă trei ani... Totuşi...
    - Vrei să-ţi povestesc? îmi ghici ea gândul.
    - Da, aşa, câteva fraze... Bănuiesc, zisei, că ai mai povestit asta de nenumărate ori, prin autobiografii sau şi mai rău, sub anchete, şi că nu-ţi face nicio plăcere să-ţi reaminteşti.
    - Ai dreptate, zise, aşa s-a întâmplat... Am fost pusă să povestesc şi să repovestesc... Din pricina inflaţiei, cu mult înainte de naţionalizare, tata a cerut un credit de la Banca Naţională, nu ştiu câte sute de miliarde, ştiu însă că un salariu mediu ajunsese un milion de lei lunar... Avea nevoie pentru materia primă care se scumpise, aur pentru stilouri, substanţe chimice pentru cerneluri, creioane... I s-a acordat împrumutul, girat de instalaţiile fabricii, care erau în bună stare de funcţionare, şi a băgat toată materia primă în magazii. E de la sine înţeles că după această achiziţionare tata n-a riscat să-şi epuizeze stocurile livrând papetăriilor produsul finit la un preţ care chiar a doua zi ar fi şi crescut, risca falimentul, a aşteptat o reglementare a situaţiei, fiindcă între timp un salariu mediu ajunsese patru milioane lei lunar. Drumul între produs şi papetării era drumul spre lichidarea fabricii. Ar fi cerut un nou împrumut, să-şi plătească măcar salariaţii, dar se gândea dacă în ritmul ăsta ar mai fi putut să-l acopere prin producţie. Sigur, putea să lichideze, dar atunci ar fi rămas doar cu nişte hârtii în mână, hârtii pe care scria un milion, dar ce valoare avea acel milion? Ce să facă cu astfel de miliarde? Pe de altă parte. În presă se vorbea mereu de sabotaj şi ţin minte că a apărut în acest sens şi o lege care încerca să facă ordine în producţie. Legea era bună, dar l-a speriat pe tata. Un cocoşel ajunsese cincizeci de milioane de lei. Pe de altă parte, cine să cumpere în această situaţie o fabrică şi, cum ţi-am spus, cine s-o vândă pe astfel de hârtii? Vânzările şi cumpărările pe bază de aur erau ilicite, cu toate că Banca Naţională lansase din fondurile ei, care nu erau mici, cocoşeii pe piaţă, în mod oficial, bineînţeles. Dar asta o făcuse imediat după război, şi era în favoarea celor bogaţi, fiindcă numai ei puteau să-i cumpere şi să se pună astfel la adăpost de inflaţia care se anunţa. Acum tranzacţiile pe bază de aur erau interzise prin lege. În această situaţie, cum ţi-am spus, foarte grea în care se găsea tata, a venit într-o zi la el în birou un individ care i-a pus sub nas un document de închidere a fabricii. Tata l-a semnat, aş zice, uşurat, cu toate că nu s-a făcut niciun inventar şi nici nu i s-a dat voie să mai ia ceva de-acolo, iar aurul a trebuit să-l predea. Nu se spunea în hârtia aceea nimic care să reglementeze viitorul relaţiei patronului cu fabrica lui, nici confiscare, nici rechiziţionare, nici donaţie, doar atât: închidere. Peste un an a venit decretul general de naţionalizare. Deci asta era, a înţeles tata, şi s-a liniştit pe deplin. Statul preluase treptat unele întreprinderi cu mult înainte de decret, pentru a-i împiedica pe patroni să înstrăineze unele valori, acţiuni, valută străină, până ce condiţiile politice vor fi coapte pentru actul oficial al naţionalizării. Mai târziu am aflat cu toţii, din procesul Malaxa-Pop-Bujoiu, că unele mari întreprinderi metalurgice şi siderurgice reuşiseră totuşi să înstrăineze astfel de valori... Tata îi înjura, fiindcă pe lângă aceşti magnaţi el era un biet fabricant de mărunţişuri. Nu fiindcă ar fi considerat bună naţionalizarea în general şi mai ales a micilor întreprinderi în special (din contră, pretindea că Marx nu preconiza chiar naţionalizarea a tot ce există, ci doar a acelor întreprinderi de interes naţional, mine, petrol, siderurgii, dar nu şi a unei biete făbricuţe de creioane sau de nasturi, unde iniţiativa particulară ar fi eficientă, bineînţeles, zicea el, tot sub controlul statului, cum a rămas, de pildă, Guban din Timişoara - dar de ce numai Guban?), nu, el îi înjura pentru că realmente aceşti magnaţi realizaseră veniturile lor cu capital uman de-aici din ţară, şi nu aveau dreptul să scoată din ţară aceste venituri şi mai ales aceste acţiuni, valoarea adică a înseşi întreprinderilor, pe care, zicea tata, statul român va trebui într-o zi să le răscumpere, fiindcă legea naţionalizării nu era valabilă şi pentru posesorii acestor acţiuni înstrăinate, iar comerţul nostru cu lumea capitalistă va deveni curând obligatoriu, comerţul are legile lui, da, îţi cumpăr, dar îţi plătesc cu valori româneşti aflate în posesia mea... Că nu vezi, am naţionalizat... Ai naţionalizat dumneata, să fii sănătos, dar datoriile externe anterioare sunt obligatorii, dacă vrei să fac afaceri cu dumneata. Zicea tata! Atunci asta părea o erezie, dar uite că acum am auzit că plătim din greu... El ştia dinainte şi considera că nimeni n-avea dreptul să se sustragă legilor ţării sale, chiar dacă nu era de acord cu ele. Nu era el de acord, dar marea majoritate a conaţionalilor lui era, Dura lex, sed lex... Că el considera drept o gravă greşeală că nu l-au lăsat să conducă mai departe fabrica, nu neapărat ca director-general, şi bineînţeles nici ca om de serviciu, ci ca specialist în producţia respectivă, asta era o naivitate a lui... Înlăturarea definitivă a patronului el n-o înţelegea ca o înlăturare a unui mit (trebuia să se realizeze lozinca: producem fără patroni, mai bine decât ei şi împotriva lor - adică împotriva mitului eficienţei particulare) şi mai ales nu înţelegea că înlăturarea lui, chiar fizică, însemna înlăturarea unui simbol, cel al exploatării omului de către om: patronul, el era acel simbol! Asta înseamnă, zicea el, continuarea în politică şi economie a utopiei filozofice. Marxismul e o utopie ca oricare alta, socialismul însă e un vis vechi al oamenilor, care e, dacă stăm să ne gândim bine, un vis al concordiei... Lupta de clasă trebuie să înceteze, şi nu cum zice Stalin, că trebuie să fie "ascuţită". Avea dreptate, aşa gândeam şi eu şi nu numai eu - asta pe atunci, fiindcă ce s-a întâmplat pe urmă... Fiindcă nu numai că i s-a oferit un post de om de serviciu (şi bineînţeles că nu la el în fabrică, ci aiurea), dar... Te interesează, se opri ca însufleţită, ceea ce aşi vrea să-ţi spun acuma n-am mai spus-o la nimeni...
    Se ridică, strânse masa, ciocnirăm, apoi după ce bău se duse în pat şi îşi continuă povestirea cu genunchii la gură cu bărbia pe ei, privindu-mă intens, cu acea încredinţare eternă a oricărui povestitor că o dezvăluire modifică totdeauna ceva, în sine sau în celălalt...
    - Tata nu rămase senin şi nici atât de idilic în idei şi generos în aprecieri cum ţi-ai putut da seama din cele ce ţi-am spus pînă acum. Era la început... Dar a început atmosfera de aţâţare. Întâmplător el era un om deosebit, cum am încercat să-ţi sugerez, absolvise Academia de studii comerciale, nu-şi petrecuse adolescenţa ca un fils a papa, cum nu m-a lăsat nici pe mine să mi-o petrec. Spun asta ca să-l detaşez de fauna marilor rechini îmbogăţiţi fără muncă, sau chiar şi prin muncă, dar a căror comportare era sfidătoare şi nu o dată neruşinată... Lux, petreceri, etalarea bogăţiei, lipsa de grijă faţă de cei pe care îi angajau în uzinele şi fabricile lor, şi pe care într-adevăr îi exploatau, profitând de lipsa unei legislaţii democratice a dreptului la grevă şi mai ales profitând din plin de relativa noastră înapoiere care se exprima prin realitatea unui surplus de braţe de muncă - nu-ţi convine acest salariu, slavă Domnului, aşteaptă la poarta uzinei o grămadă ca tine să se repeadă, flămânzi, să-ţi ia locul... Era senin, da, era un cap, dar nu era un filozof, ci un om dotat cu sensibilitate şi din ce în ce mai des se irita sub presiunea atmosferei încărcată de fulgere artificiale şi ridicole, de care râdeam, dar care, începând să facă victime, nu le mai consideră nimeni artificiale, deşi continuau să rămână în ochii lor tot ridicole: victimele îşi păstrau la anchete ţinuta, erau superior ironici, fără să înţeleagă că totul era fără ecou, fiindcă, povestind acasă, soţia, mama, bunica, copiii îl priveau înstrăinaţi şi neliniştiţi: făcuse rău, nu se purtase bine... Şi aveau dreptate?! Aveau şi nu aveau. De fapt nu aveau, căci astfel nu făceau decât să-l dezarmeze, chiar dacă ceea ce urmă părea să confirme teama lor iraţională de animale care simţeau că aveau să fie hăituite... Aşa era, ca o nouă temă beethoveniană a destinului, bubuiturile în uşă ale securiştilor făcură în curând ca râsul să înceteze şi ironia să îngheţe. Scuză-mă, sunt patetică, dar am pentru întâia oară sentimentul că pot comunica din plin cu cineva... Ţi s-a părut că nu te aud fiindcă nu ţi-am răspuns, nu m-am angajat în adâncime în ideea că suntem prea puţini ca să aibă loc la noi la Oraca un spectacol caracteristic... Când ai spus că astfel de spectacole sunt în scădere... Atenţie! Experienţa noastră proprie, epuizată, nu înseamnă epuizarea Experienţei, cu e mare. Aşa a crezut şi tata. Nu mai era patron demult, trăia, ca şi alţii, din ceea ce reuşise să păstreze; închiderea fabricii fusese pentru el un avertisment că în curând îi vor lua şi casa, şi o golise din timp de valori, cum ar fi tablouri, bijuterii, argintării, covoare, mobilă stil (nu-i fusese dibuit încă garajul, unde păstra Aubusson-uri, candelabre de Murano, Grigoreşti, Luchieni), pe care nu le vindea ieftin, cu frenezia smintită a unora care credeau că în curând vor veni anglo-americanii şi vor recupera ei pe urmă totul cu vârf şi îndesat... Eram totdeauna alături de el când se înfiinţa un nou îmbogăţit, dramaturg de succes fiindcă stigmatiza idilic birocraţia, compozitor care satiriza melodic pe Marinică zis codaşul, emisar al ştabului care, prin insinuări că putea să-ţi confişte totul, îţi oferea generos un preţ... derizoriu... Înainte să-şi dezvăluie preţiosul garaj, tata, sfătuit de mine, îl primea pe cumpărător nu acolo, ci acasă, în modestul nostru apartament, unde eu, figură ştearsă, asistam la discuţie, răsfoind absentă un album... Când eram foarte atentă, tata înţelegea că individul trebuia expediat. Astfel am primit un mare compozitor care timp de doi ani a fost cumpărătorul foarte tăcut, nu prea bogat, dar perseverent al acestor obiecte de valoare pe care le-a achiziţionat treptat... Un om influent, prieten cu regele Greciei (el însuşi victima, la un moment dat, a cupidităţii soţiei, prinsă că făcea trafic de valută, a scăpat datorită hazardului, tocmai atunci regele Greciei făcea o vizită în România şi a vrut să-l vadă pe marele compozitor şi pe simpatica lui soţie; "simpatica" însă era la beci, bineînţeles că a fost scoasă imediat şi s-a trecut cu buretele peste...).
    - N-a murit, zisei, acest mare compozitor... şi dirijor...?
    - Ba da, tresări ea, ca şi când moartea, un incident oarecare, abia putea fi pomenită, soţia lui însă duce mai departe viaţa în care el o iniţiase, printre beţivi adică, fără ca ea să bea, mai ales printre cei tineri, al căror limbaj deşucheat, en jetant merde distrând-o, îi dă iluzia că n-a îmbătrânit şi e şi ea nonconformistă, la cot cu elementele nonconformiste ale tinerei generaţii.
    - Aşa trece grasul Calistrat, drept neconformist? o întrerupsei iar.
    Dacă îl cunoaşte, gândii cu răceală, înseamnă că s-a culcat cu el.
    - Da, zise, aşa trece. N-a făcut el puşcărie?!
    - Îl cunoşti? zisei fără mirare.
    - Da, mi-a fost prezentat odată la o colegă unde eram invitată. Un împuţit!
    "Nu s-a culcat cu el", gândii.
    - Ştii de ce a făcut puşcărie?
    - Nu, dar pesemne că la vreo beţie o fi spus ceva şi o fi fost turnat, zise ea naivă.
    - Nu, spusei cu melancolie, a violat o curvă.
    - Cum?!!
    - Da, repetai, a violat o curvă şi a fost condamnat la şapte ani, dar avocatul a făcut recurs şi s-a redus pedeapsa la un an. Pe urmă, după ce a ieşit, acelaşi avocat a reuşit să redeschidă procesul, sau cam aşa ceva, şi i s-a şters complet din dosar orice condamnare. Anul trecut a luat Premiul de Stat...
    Se uita la mine stupefiată şi se vedea cum patetismul o părăseşte şi i se anunţă pe chip râsul, până ce izbucni, întâi înalt, apoi repetat, pe trepte mai joase, fermecător ca şi surâsul indescriptibil. Apoi brusc redeveni stupefiată, ca să izbucnească iar.
    Avea un râs cu o coloratură bogată, e tot ce pot spune. Era o surpriză, ca şi surâsul, ceva profund ataşant, de o tandreţe turburătoare.
    - De ce râzi? o întrebai cu aceeaşi melancolie. Ce ţi se pare caraghios, faptul că a violat o curvă?! Mie, dimpotrivă, mi se pare tragic!
    - Nu! izbucni ea din nou. Glasul tău! Poţi să mai spui o dată?
    Mă arătai mâhnit.
    - Eu îţi vorbesc serios şi tu râzi!
    Sări din pat şi îngenunche lângă fotoliul meu, uitându-se în sus la mine cu o gravitate cercetătoare şi pasionată:
    - Ton humour est merveilleusement irresistible, îmi şopti. Seamănă cu al tatei! Câţi ani ai?
    - Câţi am? Patruzeci?! o întrebai tot pe ea.
    - Imposibil. Când erai asistent n-aveai mai mult de douăzeci şi cinci. Acum trebuie să ai vârsta lui Dante când a intrat în infern, nel mezzo del camin pe vremea aceea asta însemna nu cu mult peste treizeci...
    - Da, confirmai, şi chipul ei mă atrase irezistibil, privirea mea părăsi geamul. Asta e vârsta pe care o am, dar de la Dante încoace acest nel mezzo del cămin s-a mutat spre patruzeci...
    - Înţeleg, zise, e vârsta pe care o simţi... Şi eu mă simt de treizeci...
    - Dar ai douăzeci şi cinci!
    - Cam aşa! şi surâse cu o vagă ironie enigmatică.
    Avea mai mult? Sau mai puţin?.....

                                                                    IX

                                           O temere obscură mă făcuse să mă uit pe geam, dar foarte persistentă. Ce mi se întâmpla? Eram unde trebuie?
    O senzaţie stranie îmi cutreiera întreaga fiinţă; fata asta, în ciuda impresiei de supunere pe care mi-o inspira, era mai puternică şi mai liberă decât mine. Se dezvăluia şi părea slabă şi umilă, dar era? Multe ştiam despre mine, dar nu că mon humour est merveilleusement irresistible! Cine descoperă mai multe decât ştii tu însuţi despre tine îţi e superior... Sau nu?! Sau ce? Îmi revenii însă. Întrucât nu eram eu total liber? Nu acest gând era expresia temerii, se substituia sensului ei adevărat, care îmi scăpa. Iar mai puternică nu era, ci doar mai tânără...
    Se retrăsese în pat şi mă întreba din priviri dacă ştiu unde pierduse firul şi dacă mai doream, ca şi înainte, să-mi povestească.
    - Spuneai de tatăl tău, zisei, că în cepuse să se irite...
    - Da, reluă, îşi pierdea seninătatea şi gîndirea fermă şi liniştită. Se simţea din ce în ce mai jignit de aceste aţâţări la ură, mai ales când auzea la radio şi citea şi în presă că această ură ar fi fost sfântă... "Bine, mă întreba cu ochii lărgiţi de indignare, dar se poate crea o lume nouă pe o astfel de morală?" "Tată, încercam să-l liniştesc, astea sunt vorbe, lumea nu se creează pe ceea ce e nefiresc, se creează prin voinţa noastră a tuturor şi urmând numai legile pe care ea le ştie din instinct că nu-i pun în primejdie viitorul. E o perioadă de tranziţie, cum dealtfel se şi spune foarte bine." "Da, înţeleg, dar Stalin a murit, de ce atunci parcă e şi mai rău ca acum trei ani, când el se ocupa foarte încântat de sine de chestiuni paşnice, cum ar fi limba, limbajul şi îi învăţa pe proşti că limba nu are caracter de clasă...?" Îl pasionau pe tata astfel de probleme, le lua în serios, când pentru mine ele erau futilităţi, să nu dai pe ele nicio ceapă degerată. Nu credeam că Stalin singur era responsabil de astfel de idioţenii, ci imbecilitatea umană care îşi trăia şi ea o scurtă domnie. A o înfrunta era inutil şi chiar primejdios, îmi dădeam seama. El nu-şi dădea! Vroia să înţeleagă cum de se produce acest abandon total al vechilor valori, care, credea el, se prăbuşeau, fără să-şi dea seama că de fapt doar se retrăgeau lăsând pitecantropul să ocupe şi el scena o dată, să-l vedem dansând cu frenezie şi să învăţăm, să ne pierdem adică iluziile şi complexele de vinovăţie că nu i s-a acordat şi lui şansa de a evolua... Nu mă miram de înţelepciunea mea. Platon ne arată că până şi un sclav ştia ceea ce nu se credea că poate şti, era de-ajuns să i se pună întrebări. Mie mi le punea tata... Până în ziua când ni se bătu în uşă şi fu arestat. E nevinovat, mi-am spus eu, n-au ce să-i facă. Urmă un proces în care fu acuzat că a luat, ca patron, un împrumut de la Banca Naţională, pe care şi l-a însuşit şi fu condamnat cu blândeţe să-l restituie în rate lunare de câte cinci sute de lei. Avocatul, un nemernic, fostul lui avocat de pe vremuri, trecu de partea acuzării, cerând doar circumstanţe atenuante pentru clientul său, care sabotase fără să cunoască legile, când el avea la dosar probele că acel împrumut fusese folosit pentru achiziţionarea de materie primă, care în momentul închiderii fabricii se afla în magazie. "Care magazie?", a întrebat sarcastic procurorul. Avocatul, în loc să fi citat martorii, muncitorii care ştiau toţi de felul cum se închisese fabrica şi de existenţa acelei materii prime, care fusese folosită în continuare, fiindcă în realitate fabrica nu se închisese, s-a bâlbâit ca un idiot, dar cu o bâlbâială ticăloasă, intenţionată, împiedicându-l pe tata să vorbească, luându-l prin surprindere. A venit pe urmă la noi transpirat, cu o stupidă satisfacţie pe figură, că "domnule Culala, a ieşit bine, extraordinar de satisfăcător, dacă vorbeaţi i-aţi fi îndârjit şi acum n-aţi mai fi fost în libertate, credeţi-mă pe mine, care ştiu multe, martorii n-ar fi depus în favoarea dumneavoastră, am stat de vorbă cu ei, n-am vrut să vă avertizez, ca să nu faceţi vreo prostie la proces, să le spuneţi vreun cuvânt urât... Asta ar mai fi lipsit, să insultaţi dumneavoastră, fostul patron, pe muncitori..." "N-aveam de gând să-i insult şi nu cred că oameni pe care eu îi cunosc bine ar fi putut să mintă, i-a răspuns tata, ieşi afară, netrebnicule, nu te-am angajat să gândeşti pentru mine, ci să-ţi faci datoria şi să prezinţi justiţiei probele de la dosar. Fă recurs, dacă vrei să-mi dovedeşti că nu eşti un laş." Atunci avocatul şi-a venit parcă în fire şi a început să ne spună să nu facem recurs. "Vă rog eu, ascultaţi-mă, cinci sute de lei pe lună îi achit eu fără să ştiţi, câştig destul, un recurs poate avea consecinţe imprevizibile, nici nu bănuiţi, nu sunt la primul recurs de acest gen şi cunosc urmarea..." M-am gîndit atunci la mine, eram studentă în anul trei... Un recurs ar fi putut avea ecou la cadrele facultăţii, care stătuseră până atunci relativ liniştite, dar începuse să circule un zvon că se vor redeschide toate dosarele şi eram vag neliniştită... "Aveţi dreptate, i-am spus avocatului, nu vom face recurs." "Înţelegeţi, domniţă, a gâfâit el ştergându-şi necontenit gâtul de sudoare, în faţa probelor se va da câştig de cauză, adică nu se va da, se va trece peste, dar se va deschide un alt dosar, pe baza unei "sesizări" a unui fost portar sau a unui fost om de serviciu frustrat, care la întrebarea dacă aţi fost văzut stând de vorbă cu un neamţ în timpul războiului, o să răspundă: cum să nu, erau legaţi, domnul Culala lucra direct cu I. G. Farben, atâta lucru ştia şi el de pe plicurile cu vopsele pe care le folosea muierea înainte să-i croşeteze flanelele din lână de oi ţurcană, cu toate că asta n-avea nici o legătură cu creioanele chimice, mă scuzaţi, domniţă, sărut mâna, văd că dumneavoastră sunteţi foarte realistă... foarte... foarte realistă..." Vorbea ca şi când ar fi şi cunoscut unul care putea să declare o astfel de inepţie, şi la întrebarea mea răspunse gâfâind că nu numai că îl cunoaşte, dar sesizarea exista în dosarul domnului Culala..."Cine e lepădătura asta?" zise tata scârbit şi obosit. "V-am spus, un fost om de serviciu sau portar, pe care l-aţi dat afară pentru beţie." "Da, confirmă tata, ştiu cine e, dovadă că am avut dreptate e că tot portar a rămas, n-a ajuns nimic." "Aveţi grijă, a mai zis avocatul, dacă vi se întâmplă ceva din pricina acestei sesizări, dumneavoastră vă puteţi apăra (eu nu!) spunând că l-aţi dat afară fiindcă făcea agitaţie legionară în fabrică. Citaţi-l pe maistrul Berlogea, care vă e favorabil şi ştie mai multe despre acest..." Apoi se ridică şi plecă. Peste câteva săptămâni îmi dădu un telefon şi îmi fixă o întâlnire. Avea ceva să-mi spună... Mă gândii: ce vroia să-mi spună? Nu cumva vroia să-i devin amantă, cum i se întâmplase unei cunoştinţe, fata fostului proprietar al fabricii Tricotajul, pe care o şantajase un avocat ameninţând-o că numai el putea să-l apere pe taică-său de puşcărie şi că, dacă nu-i cedează... Îi cedase, dar nu-l putuse salva pe taică-său, şi după ce fusese închis toanta tot n-o rupsese cu el, o ducea de nas că o să facă el recurs extraordinar şi alte baliverne. Nu, omul meu se purtă corect, dar mă avertiză să nu mă sperii de ce-o să-mi spună. Pe căi pe care numai avocaţii, tot întâlnindu-se între ei prin culoarele justiţiei, le cunosc (îşi fac servicii reciproce, şoptindu-şi în treacăt informaţii preţioase), a aflat că dosarul tatei a fost ridicat de Securitate şi că el ştie bine ce înseamnă asta: un nou proces şi, înainte de asta, arestarea iminentă. "Nu e nevoie, zise el, să vă fac atentă că dacă spuneţi cuiva că eu v-am prevenit, risc puşcăria. Domniţă, zise, tatăl dumneavoastră trebuie să dispară de-acasă astăzi, pe lumină, fiindcă s-ar putea ca chiar la noapte să vie să-l ridice. Să dispară în regat, unde nu-l cunoaşte nimeni, să se ducă undeva pe un şantier ca simplu muncitor. Pe şantierele astea cu mii de oameni cadrele sunt mai puţin active, în sensul că un dosar cu numele de Culala nu le spune nimic, afară de faptul dacă tatăl dumneavoastră, dintr-un anumit exces, n-o să se apuce să declare că a fost patron. Asta da, atrage atenţia, dar practic nu poţi bănui mii de oameni că au dat autobiografii false. În genere, sunt verificate cadrele de conducere, un simplu muncitor e lăsat în pace, doar dacă nu face prostia să se laude primului venit cu ce-a fost el altădată. Pe urmă mai vedem. Dacă domnul Culala nu este căutat acasă timp de câteva luni, înseamnă că pericolul a trecut, poate să se întoarcă..." Astfel grăit-a avocatul şi spusele lui se adeveriră, nu chiar în noaptea aceea, dar după vreo zece zile veniră să-l ridice pe tata. Numai că pasărea nu mai era în cuib. Nu-mi fusese greu să-l conving să plece, deşi, zise el, "dacă o fi să fie, tot mă găsesc ei..." "Poate nu te găsesc, ai o şansă, zisei, în timp ce altfel..." Mă bucuram de un singur lucru, că aceste evenimente, procesul şi acum fuga făcuseră să-i dispară iritarea aceea care îi tocea nervii. Se liniştise, nu-l mai obseda gândul că asta sau aia veneau în contradicţie cu nu ştiu ce valori absolute la care, vezi dragă Doamne, nu trebuie să renunţăm. Acum avea, ca să zic aşa, alte pisici de biciuit... Îşi recăpătase şi humorul şi părea chiar amuzat că la cincizeci şi cinci de ani lua viaţa de la cap, se va specializa într-o nouă meserie. Era încă voinic, îmi spuneam că o să se descurce. Ne-am înţeles să nu ne scrie scrisori, să nu telefoneze, să nu ne spună unde e... "şi să nu te însori p-acolo, glumi şi mama. Eşti la vârsta periculoasă!..."

                                                                          X

                                          - Asta se întâmplase într-o duminică. Vinerea următoare, tocmai când vroiam să mă întorc acasă, o colegă (plecam totdeauna împreună) îmi strânse braţul şi îmi şopti speriată: "Suzy, ia uite ce scrie acolo!" Mă uitai. Pe perete, lângă afişier, văzui o lozincă cu litere de-o şchioapă scrise cu tuş pe o bandă de hârtie de-un metru, lipită la capete, citii: Culala S. la cadre. Din prima reacţie mă opri această colegă: "Ce faci?" "Ce să fac, mă duc acasă." "Dar te-a chemat, du-te acum şi vezi ce e." "Şi mâine nu pot să mă duc?" "Du-te imediat, Mâţă ăsta cine ştie ce poate să-ţi facă." "Cine e Mâţă?" "Chiar nu ştii? E noul şef de cadre, cât a fost numit a şi anunţat că o să reactualizeze toate dosarele." "Da, zic, şi ce e sistemul ăsta să mă anunţe astfel, ca şi când n-aş fi într-o universitate, ci într-o instituţie de delincvenţi minori... Şi chiar şi acolo..." Şi, înfuriată, rupsei afişul şi îl călcai în picioare. "Da, zise şi colega mea, l-a pus aici să-l citească toţi, ca şi când te cheamă la el la interogatoriu... Vrea să bage groaza în noi..." Mă dusei... Mă întâmpină un individ galben ca o molie, şi cât mă văzu aprinse lampa de pe birou şi mi-o puse în ochi: "De ce n-ai declarat, ticăloaso, că tatăl tău e un criminal de război?!..." Astfel mă izbi, fără nicio introducere, crezând că o să-mi ia piuitul. "Tata nu e criminal de război", îi răspunsei cu un dispreţ sec. "Daaa?! ţipă molia isterică. Atunci de ce a fugit de-acasă?!" "S-a despărţit de mama, răspunsei, vrea să divorţeze" (tot astfel răspunsesem şi securiştilor când fusesem întrebate unde e). "Spune unde e, ţipă molia. Aşează-te şi dă o declaraţie." "Nu ştiu unde e, nu ne-a spus", zisei. "Dacă nu spui, mă ameninţă molia cu un glas de molie (dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva!), te exmatriculăm! Mai gândeşte-te! Şi n-o să te exmatriculăm cum crezi tu, ci îţi pregătim un tacâm. O să te îneci cu el! o să vezi. Mai bine spune!" "Nu vă permit să mă ameninţaţi. Nu ştiu unde e tatăl meu, şi chiar dacă aş şti, faptul că e acuzat că ar fi criminal de război m-ar împiedica să-i divulg adresa. Vă repet, tata a fost patron, dar n-a făcut niciodată politică." "Deci ştii unde se ascunde şi nu vrei să spui, zise el fără să se mire (singurul semn că molia, în felul ei lînos, gândea, înţelegea, aşadar, că era firesc ca o fată să-şi apere tatăl). Nici nu ştii ce te aşteaptă, continuă, o să vrei să spui şi n-o să-ţi mai folosească la nimic. Mai bine spune de pe-acuma." "Nu ştiu unde e, repetai. Şi nu mi-e frică de ameninţările dumitale..." Chiar nu-mi era. O să mă exmatriculeze, ei şi? O să văd eu ce-o să fac. Nu-i spusei nimic mamei, aveam timp s-o fac atunci când exmatricularea se va produce, n-avea nici un rost să-i dau şi ei un aconto. Vinerea următoare afişul reapăru la fel de lăbărţat şi obraznic şi scena cu molia se repetă: "Intri, declari sau nu, ticăloaso, că tatăl tău e criminal de război? Apoi doi: spui sau nu spui unde se ascunde?" Şi cu aceeaşi lampă pusă în ochi. Iar eu îi dădui aceleaşi răspunsuri. Şi tot aşa, din vineri în vineri, afişul reapărea, dar observai că miercuri şi joi Adriana S. şi Virginia D. (alte colege de facultate) erau chemate şi ele la molia care purta nume de pisică. Erau mai mici ca mine, amândouă din anul întâi, fete de şaptesprezece ani, cum aveam să-mi dau seama mai târziu, nişte bănăţene... Una blondă cu ochi albaştri, cealaltă o şatenă orgolioasă, dacă pot s-o caracterizez astfel, fiindcă să vezi ce s-a întâmplat... Nu te superi dacă te rog să-mi mai torni şi mie puţin vin? zise cu alt glas, în felul ei exterior, ca şi când ne-am fi aflat la noi la Oraca în timpul orelor mele contabile şi mi-ar fi vorbit cu extrema ei politeţe puţin precipitată şi umilă.
    Mă ridicai şi îi întinsei paharul gol şi apoi îi turnai.
    Îl bău fără întrerupere cu o lăcomie crescândă, apoi mi-l înapoie exclamând:
    - Ah ce bun e, mi-a fost sete, nu ştiam de ce mi s-a uscat gura!
    - Mai vrei?
    - Nu, fiindcă mie vinul negru îmi dă somn şi vreau să termin povestea începută, ştiu că te-am făcut curios şi mâine, poate, n-aş mai putea spune nimic... sau cine ştie când... Nu sunt imprevizibilă, cred eu, aşa cred mereu, dar mă cunosc, sunt născută în zodia Racului, dau îndărăt... Şi asta e ceva imprevizibil chiar şi pentru mine însămi... Dar îmi revin, însă ştii cum e asta, totdeauna pierd ceva... adică nu ştiu...
    - Hm! făcui. N-aş fi crezut! Am gândit şi eu asta despre tine!
    - Chiar?!
    - Da, e ceva în felul tău de a fi care sugerează darea înapoi. Asta nu înseamnă că e din pricina zodiei!
    - Ba da, protestă cu o imensă convingere. Aşa este! E din pricina zodiei.
    - Neti, neti! râsei eu. Ar însemna ca multitudinea de fiinţe umane care s-au născut în această zodie, milioane, să-şi semene. Ceea ce e absurd!
    - Ce înseamnă neti, neti?
    - Nu este aşa! nu este aşa! În sanscrită!
    - Cunoşti sanscrita!?
    - Nu, dar cadâna pe care zici că erai geloasă ştia!
    Se uită iar la mine să-i reamintesc unde rămăsese...
    - Nu te mai chema numai pe tine la cadre, zisei.
    - Nu, nu acolo... se întrerupse. Ba da, de fapt acolo, dar vroiam să mă întorc puţin înapoi, să-ţi explic cât erau de naive aceste două bănăţene şi nu ştiau ceea ce toată facultatea ştia. Din comitetul U.T.M. făceau parte doi inşi, mari specialişti în reuniuni tovărăşeşti... Cine nu se duce acolo unde poate auzi muzică şi poate dansa? Cei de o vârstă. Nu-ţi pasă dacă la un moment dat observi că un oarecare Ghiţă sau Costică devin onctuoşi şi insistenţi, arătându-ţi foarte mândri dinţii lor laţi de mămăligă. Organizatorii... Asta ar fi prea de tot, ei şi-au dat osteneala, au organizat totul, şi chiar pe ei să-i refuzi când te invită la dans? Mai ales că dincolo de înfăţişarea lor şoldie erau perfect politicoşi. Unul din el a încercat discret să mă apropie de el mai mult decât se cuvine şi la fel de discret m-am făcut că nu înţeleg... M-am oprit: "Dansăm?", i-am spus foarte fermă. Şi-a dezvelit frumuseţea de dantură, s-a înclinat cu capul într-o parte şi s-a retras. Aiurea! parcă nu erau acolo o mulţime de fete drăguţe care să le accepte stilul, părea el să-mi spună ironic. "Mă scuzaţi, alteţă!" Ceea ce şi făceau amândoi, adică le alegeau, şi într-o zi le dădeau de ştire: "Ileana B. şi Victoria N. duminică după masă sunt convocate la tovarăşul Ghiţă, acţiune U.T.M." "Acţiunea" se petrecea la ei acasă, înţelegi în ce sens. Fetele cedau, dintr-o temere care începuse să se insinueze că nu era bine să te pui rău cu ăştia. Puteau fi acuzate, chiar dacă originea lor era sănătoasă, de pildă, de cosmopolitism! Una a fost exmatriculată fiindcă purta ciorapi Capron (ungureşti!), se ruja şi purta haine de la Consignaţia. Cineva i-a luat apărarea şi a fost şi el exmatriculat pe loc... Dar cele două bănăţene nu numai că nu s-au lăsat prinse în acest joc, dar chiar s-au plâns rectorului, şi nu numai oral, ci şi în scris. Ai crede din asta că erau curajoase. Naive oricum erau, fiindcă ele habar n-aveau cine conducea de fapt în universitate: tipii ăştia care au băgat chiar la puşcărie pe ultimul universitar de modă veche care ne mai rămăsese, un profesor admirabil (ca profesor, fiindcă şi ăsta era un fustangiu, cam păgubos însă; nu ştiu dacă chiar a fost închis şi cât timp, cred că puţin, pe urmă s-a pomenit repartizat la un strung... după vreun an a fost reprimit...). Bineînţeles că Ghiţă şi Costică n-au păţit nimic, în schimb s-au înfuriat cumplit şi, desigur, nu îndată, ci ceva mai târziu, s-au răzbunat. Ce se află în legătură cu chematul la cadre al celor două bănăţene? Chemare care a coincis cu instalarea moliei pe acest post şi cu acţiunea de reactualizare a dosarelor în universităţi. Că Adriana S., blonda cu ochii albaştri, ascunsese că tatăl ei avusese pe vremuri un joagăr, iar Virginia D., şatena orgolioasă, că tatăl ei avusese o moară. Ce puteam să mai zic eu, cu tata, care lucrase mână în mână cu I. G. Farben?! Dar chemările astea încetară şi nimeni nu fu exmatriculat. Hm! Gata, a trecut... Într-o zi se anunţă o adunare generală a tuturor studenţilor şi studentelor universităţii, în sala mare de festivităţi. Ce-o fi? ne întrebam. Era într-o după-amiază de mai. Aproape o mie de băieţi şi fete stam pe scaune şi aşteptam, prezidiul era gol, timpul trecea şi nu apărea nimeni. Unii vroiau să plece, dar fură opriţi de studenţii de ordine, nişte găligani care păzeau intrarea - noi credeam că erau puşi acolo să pândească doar sosirea celor care ne convocaseră. Pe urmă se află: se aştepta sosirea primului-secretar orăşenesc, un oarecare Şuta. Tensiunea crescu: ce căuta ştabul ăsta la noi? În sfârşit sosiră, ocupară podiumul, şi un alt tip de la orăşenesc ne anunţă că vigilenţa faţă de influenţele burgheze a slăbit atât de mult în universitatea noastră, încât discutarea unor aspecte reprobabile care au fost depistate printre studenţi a devenit inevitabilă. "Are cuvântul tovarăşul Ghiţă N., care va vorbi despre aceste chestiuni, după care vor urma discuţii." Mă aşezasem chiar în faţă, din întâmplare sau din curiozitate, să văd mai bine. Ghiţă se ridică şi începu întâi să-şi debiteze lozincile introductive. Glasul îi era deocamdată moderat. Vorbea liber şi mi se păru chiar că are de gând să se dea de partea studenţilor, ale căror succese în învăţătură şi în activitatea politică sunt din ce în ce mai marcante, datorită unei bune îndrumări a organizaţiei U.T.M. şi a conducerii de partid, a tovarăşului Mircea personal şi a altor tovarăşi (îi enumeră). "Din păcate, aceste succese ar fi riscat să fie umbrite, dacă am fi lăsat mai departe să se lăfăie în voie printre noi concepţiile şi comportările străine de universitatea noastră şi pe care noi, aici, trebuie să le curmăm din rădăcină." Vocea se înăspri, deveni metalică, tonul începu să urce. Tovarăşul Şuta fuma gânditor, chiar posomorât, cu tâmplele în palme. Desigur, gândeam, prezenţa în mijlocul nostru a acestui ins liniştit, despre care auzisem că ar fi un om drept, nu va admite să se producă aici cine ştie ce excese. Eram sigură, adică ştiam (adică am ghicit din felul în care vorbitorul se transforma treptat în procuror) că nu pentru a se face acelor elemente pomenite de el o critică blândă, "cu floricele", cum se spune când cineva e menajat, fusese provocată această adunare. Da, am gândit la un moment dat, suntem vizate, eu în mod sigur, şi cele două bănăţene mai mult ca sigur. Şi m-am liniştit, din clipa aceea acuzaţiile care începuseră să ia în discursul vorbitorului proporţii de crime de război au început să treacă pe undeva pe deasupra capului meu, iar tipul a început să mi se pară o paiaţă, o marionetă fără simţire şi fără nimic de om în el. Da, o să fiu exmatriculată, n-o să pot termina facultatea, dar bine că am absolvit trei ani, o s-o termin eu cândva... Dacă o fi să fie! Încât nu tresării când îmi auzii numele, urmat de al celor două bănăţene, calificat, al meu, de "duşman strecurat" în universitate, care îşi ascunde tatăl, nu vrea să declare pe unde îşi continuă el acum uneltirile de duşman de clasă inveterat..." Dar parcă asupra mea se opri mai puţin, nu fusese preluată acuzaţia moliei că tatăl meu e căutat pentm crime de război. Era poate pentru faptul că eram o studentă strălucită?! N-aş putea să spun. Meritele astea nu cântăreau prea greu în astfel de situaţii. Mai degrabă poate pentru că nu fusesem niciodată convocată în vreo duminică la o "acţiune U.T.M.", la care bineînţeles că nici nu m-aş fi dus, nu eram atât de naivă precum cele două bănăţene, să nu ştiu pe înseamnă o acţiune U.T.M. de acest gen. În schimb, joagărul şi moara celor două, adică nedeclararea lor, căpătară în spusele vorbitorului proporţiile a ceva în genul spionajului în slujba unei puteri imperialiste! Şi acum mă felicit că mi-am reprimat râsul auzind această inepţie. Dar dacă toţi ar fi făcut acelaşi lucru, şi în loc să asculte într-o tăcere încremenită, adunarea ar fi izbucnit în hohote? Eu oricum aveam motive să mă stăpânesc, dar ceilalţi? Nu puteau să-i exmatriculeze pe toţi. Totuşi au tăcut. Întâi că sentimentele mele nu erau unanime, acuzaţii fuseseră numiţi, deci fiecare student luat în parte (afară de trei dintre ei!) se simţea în siguranţă, în al doilea rând eram deja divizaţi, jumătate dintre noi, dacă nu chiar mai mulţi, aveau aşa-zisa "origine sănătoasă" şi jumătate dintre aceştia erau nuli ca studenţi şi îşi treceau examenele fără să ştie nimic. Mulţi dintre ei se plasaseră undeva în fund, masă compactă, ai să vezi de ce. Ei dădură tonul ropotului de aplauze care urmară după ce vorbitorul, triumfător, se aşeză. Aici avui o tresărire, o grea presimţire. Aceste aplauze (care, desigur, nu erau chiar unanime, dar ce mai contau câteva zeci de abţineri?) erau rele, nejustificate şi în mod sinistru premature. Nu trebuiau întâi ascultate cele trei fete? Ce se aplauda? Iarăşi mă felicit şi astăzi că după ce ele încetară îmi frânai cu putere impulsul de a sări imediat în picioare să le spun: "Nu înţeleg aceste aplauze! Ele seamănă a verdict care se dă înainte să se aştepte răspunsul celor trei colege ale noastre învinuite." Eram şi eu naivă, nu înţelegeam că verdictul era ca şi dat şi că scopul celor de la prezidiu nu era să ne facă să auzim dezvinuiri care ar fi putut influenţa adunarea, ba chiar impresiona pe mulţi (or asta trebuia cu orice preţ evitat). Ce vroiau atunci? Ai să vezi! Am spus cu orice preţ! Ei bine! Acest preţ s-a plătit fără clipire, ba chiar aş putea spune că pe nimeni din prezidiu nu interesa în acele ore la cât s-ar ridica eventual acest preţ! Sau dacă se gândea, ăsta era un gând excitant şi nu inhibitoriu. De ce era aşa, nu ştiu, e o enigmă pe care n-am putut-o descifra nici până azi. Poate de aceea îţi povestesc, să-mi spui tu, care ştii multe?!... După aplauze, aproape îndată un nou şoc. Cei plasaţi în fund, masa compactă, au început să scandeze: "Jos chiaburii, duşmanii poporului". Şi abia atunci am avut revelaţia că eram toate trei fără scăpare. Iarăşi mi-am stăpânit un impuls. Bine, am gândit furioasă, jos, atunci ce rost mai are să mai stau? Fiindcă am gândit imediat că putea fi şi mai rău decât o exmatriculare, plecarea mea fără doar şi poate ar fi însemnat o sfidare, ba poate pentru unii naivi chiar o recunoaştere a învinuirilor aduse, din moment ce nu avusesem curajul să mă ridic şi să mă apăr... Şi poate totuşi nu mă exmatriculau dacă mă apăram corect şi hotărât, fără să sfidez pe nimeni? "Ia s-o vedem noi acum la faţă pe Adriana S.", a zis după aceea tipul de la orăşenesc cu o voce sarcastică. Ce sens avea acest sarcasm? Adică după ce o s-o vedem, o să ne lămurim mai bine în ceea ce o privea, să contemplăm adică în carne şi oase făptura hâdă a unei fiice de chiabur sabotor? Extraordinar, chiar aşa a adăugat acest tip după ce fata, trecând cu chin printre scaune şi bănci, s-a apropiat de masa prezidiului. "Întoarce-te, zise, să te vadă toată lumea." Fata, ca şi mine la început, credea că o să se poată dezvinovăţi, fiindcă arăta destul de liniştită şi încrezătoare. Se uita peste sală direct, cu ochii mari, parcă ar fi vrut să spună: ştiu că am duşmani şi că unii nu mă vor înţelege, dar voi, ceilalţi, o să mă apăraţi, fiindcă n-am făcut nimic rău. Na numai că nu arăta hâdă, ci semăna cu o mică cosânzeană cu părul ei blond şi ochii albaştri şi cu expresia ei de certitudine că nu se poate ca Făt-Frumos să nu fie pe undeva pe-aproape şi s-o scape din ghearele acelor căpcăuni din fund, care începură iar să scandeze: "chiabu-rul, ochiul dracu-lui, duşman al poporu-lui", jalnice epitete, stupidă imaginaţie de şcolari arieraţi! Bun, chiaburul e ochiul dracului, dar fragila făptură din faţa lor nu vedeau că n-are mai mult de şaptesprezece ani? Bine, nu vedeau ei, dar cei de la prezidiu, bărbaţi, ai fi zis, cu simţul răspunderii faţă de bărbăţia lor? Şuta ăsta, poate că avea chiar o fată de vârsta ei? Sau credea că a lui era născută undeva în ceruri, nu era tot fată şi nu era tot el tatăl ei, cum era şi chiaburul al fetei din faţa lui? Fiindcă ea spuse foarte clar şi cu uimire: "Tata nu e duşman al poporului, e ţăran din Banat". Declaraţia asta naivă stârni rumoare şi ilaritate, dar nu de simpatie, se veseleau ca şi când a te simţi atât de departe de ceea ce ţi se spune că e tatăl tău înseamnă că vrei să prosteşti pe alţii cu perfidia ta care simulează inocenţa. "Ia spune tu, puişor de chiabur, cum ai ticluit să ne ascunzi că taică-tău avea un joagăr, cu care exploataţi pe ţărani cerând preţuri neruşinate? a reluat tipul de la orăşenesc. Ia vino încoace... Aşa... Mai aproape! Mai, mai! Ia arată mâna cu care ţi-ai scris autobiografia... Aşa, asta e, deci cu mâna asta ai scris ca să te strecori în facultate. Mâna de năpârcă! Ia arat-o şi adunării... Aşa, ai curajul, mai ai şi curajul... Ia răspunde-ne aici, a zis Şuta, tu te-ai gândit că prin viclenia ta ai reuşit să ocupi locul altuia, element sănătos, care în trecut n-a avut acces la învăţământ datorită condiţiilor grele de exploatare? Tot voi veniţi acum, cei înstăriţi, care aţi făcut averi pe căi necinstite? - orice avere e necinstită, e un furt, filozofă ştabul fără să se uite însă la nimeni, foarte posomorât, ba chiar îndârjit, furios - şi noi suntem hotărâţi să curmăm fără cruţare aceste consecinţe nefaste ale trecutului. Cum învaţă?" mai întrebă el. "Foarte prost", strigă cineva din sală "Poftim!" mai reflectă Şuta, ca şi când întrebarea s-ar fi pus, dacă nu s-ar fi cunoscut dinainte acest răspuns. Despre mine n-o să întrebe, gândii. Şuta asta vorbea însă acum zadarnic, fiindcă fata, pe el, nu-l mai auzise. Se făcuse brusc albă la faţă în clipa când individul de la orăşenesc, după ce o manipulase în fel şi chip punând-o să se sucească şi să se răsucească încoace şi încolo cu mâna ridicată, îi spusese năpârcă. Masa compactă a celor din fund începu iar să scandeze, nu mai mi-aduc aminte ce fel de lozincă. Somnambulă parcă, fata o luă încet spre uşă. Bineînţeles că fu oprită cu râsete sarcastice. Şuta îşi scoase haina şi îşi slăbi gulerul şi cravata. Se încălzise? Îi plăcea? Savura execuţia asta publică? Fiindcă asta era, nu discuţie şi nici condamnare, îmi dădeam seama (cum ţi-am spus, condamnarea fusese hotărâtă dinainte), asta vroiau, execuţie publică şi ea abia începuse. Se dădu cuvântul celor care începură să ridice mâna, şi cei din fund o copleşiră cu întrebări provocatoare, care conţineau în ele şi răspunsul, care nu putea fi, după ei, altul cînd o vor lăsa să vorbească. N-o vor lăsa să dea alt răspuns, decât că a uneltit, a răspândit în facultate, printre colegi şi colege, idei chiabureşti, afirmând că la ea în sat cei săraci erau drojdia satului, fiindcă nu le plăcea să muncească, şi ajungeau beţivi şi hoţi... Murmure de indignare, strigăte pline de ură şi ranchiună, ai spus sau n-ai spus, mironosiţă cu gheare chiabureşti. Mă întrebam şi eu, o fi spus sau n-o fi spus bleaga asta astfel de cuvinte care îi aduceau acum pieirea?... Da, pentru că după ce adunarea s-a amânat, urmând să fie reluată a doua zi când avea să-mi vină rândul şi mie şi şatenei orgolioase, blonda bănăţeană s-a dus la cămin, s-a închis în baie şi s-a spânzurat cu cordonul de la capot. Şatena n-a mai aşteptat nici ea ziua următoare, a părăsit căminul şi a dispărut din oraş. Nu mai ştiu ce s-a ales de ea... Astfel am scăpat eu... Nu mai vroiau să se plătească un nou preţ? Descoperiseră ceva ce nu prevăzuseră? Cuvintele pot ucide? Chiar?! Fapt e că şedinţa nu s-a mai reluat, iar molia cu nume de pisică n-a mai pus să se lipească afişe care anunţau chemarea la cadre a Culala S. sau a altcuiva. Asta până în toamnă, când am fost totuşi exmatriculată. Dar fără şedinţă. Tovarăşul Mâţă mi-a dat o speranţă. Fiindcă eram un element dotat, puteam fi reprimită după un an dacă mă duceam undeva pe şantier să lucrez acolo ca simplă zidăriţă. Bineînţeles că m-am dus, dar între timp ambii mei părinţi au fost arestaţi... Tata s-a întors acasă sperând că dacă nu scăpa astfel de învinuirea că nu vreau să declar unde e ascuns voi fi reprimită în facultate. Abia că n-am fost reprimită, deşi am lucrat un an întreg pe un şantier de construcţii de locuinţe. Atunci am părăsit şantierul şi am turnat, ca şi tine, nişte cursuri de contabilitate simplă unde am fost primită datorită muzicianului care a intervenit şi a spus că garantează pentru mine. Fiindcă ştii bine, în chestiuni de bani şi contabilitate, cadrele resping pe cei care au un dosar şi o origine socială ca a mea...
    - Eu am un dosar chiar încărcat, zisei, dar am fost totuşi primit.
    - Da, dar tatăl tău n-a fost patron!

                                                                XI

                                    - Bine, zisei, şi ce nu înţelegi din toate astea? Care e enigma?
    - Păi, pentru că am fost foarte atentă şi multă vreme am crezut că "toate acestea" nu angajează pe nimeni, nici cei care fac pe procurorii în aceste adunări, nici cei care sunt puşi la zid nu se simt câtuşi de puţin implicaţi, fiindcă adevărul e în altă parte şi toată lumea îl cunoaşte, nu moare nimeni din nişte cuvinte, cel mult e dat afara şi trebuie să meargă pe un şantier. Bun! Şi pe şantier lucrează tot oameni! Ei şi?! Nu strică nimănui să înveţe să pună o cărămidă, înveţi, cu această ocazie, să preţuieşti mai bine clădirile şi te dezveţi pentru totdeauna să te mai plictiseşti în ele. Dacă aş avea bani mi-aş face eu una singură cu mâinile mele, un vis! Nu aşa mare ca asta, nu se vor mai face multă vreme astfel de case, dar aşi şti eu cum s-o concep în aşa fel încât să stau eu în ea aşa singurică şi fericită...
    Şi prinsă de lirism se uită iar la mine:
    - Ei?! Ce ziceam? Cerea prea mult de la oameni şi de la viaţă? Nu, dar cine nu doreşte acelaşi lucru, mai puţin singurătatea?
    - Ştiu eu, surâse iar cu tandra ei ironie, asta nu se va mai întâmpla niciodată!
    Adică i se întâmplase odată, la părinţii ei, dar cu asta gata, şansa ei trecuse.
    - Să nu crezi, continuă, că mă simt ca un înger căzut, pe şantier râdeam, glumeam cu alte zidăriţe, îmi plăcea nepăsarea lor veselă, robusteţea lor îndoielnică (nu toate erau prea sănătoase cum păreau, dar am învăţat de la ele să nu mă plâng, să nu-mi fie adică milă de mine). Noaptea dormeam buştean, iar mâncarea de la cantină mi se părea excelentă... Am plecat de-acolo fiindcă mi se făcuse dor de cărţi, înţelegi, de oboseală nu mai puteam citi nimic...
    - Şi facultatea? zisei.
    - Ce facultate?
    - Ai spus că molia ţi-a promis că după un an de şantier te reprimeşte să-ţi termini studiile!
    - A, da! Dar crezi că o să mă reprimească? Am auzit că termenul e de doi ani, nu un an, cum mi-a spus Mâţă ăsta.
    - Ar trebui să încerci! Şi la rigoare să recurgi iar la muzicianu acela, prieten cu regele Greciei!
    Ea izbucni în râs:
    - Credeam că numai eu sunt uitucă! Cum să recurg dacă a murit?!
    - A! făcui şi începui şi eu să râd de acest lucru într-adevăr vesel, că poţi muri, şi cei care trăiesc să uite sau să nu uite, când da, când ba, dacă mai eşti sau nu în viaţă, chiar dacă nu eşti un om de rând...
    - Dar unde am rămas?
    Nu vrusei să-i mai spun, mă apropiai şi îi luai capul în mâini. Ea se uită la mine surprinsă: de ce o ţineam astfel? Tresări: da, da, te pomeneşti că o plăceam! Şi ca un fulger surâsul ei minunat apăru şi se stinse, cu un secret humor.
    - De ce râzi? zise.
    Nu râsesem, ştia şi ea.
    - Mi-eşti dragă, îi şoptii.
    Ea acceptă:
    - Aşa! zise şi mă dădu la o parte cu un gest în egală măsură ezitant şi ferm, asemeni copiilor, care nu prea înţeleg afecţiunea care li se arată.
    Mă ridicai şi mă oprii lângă geam. Se făcuse dimineaţă. Raze oblice de aur săgetau printre brazi împrejurimile, iar în depărtare acoperişurile roşietice ale oraşului. Nu mai aveam nicio temere, eram chiar mirat că o avusesem. Şi deodată mă pomenii retrăind cu ea ceea ce îmi povestise şi enigma propusă care îmi apăruse simplă se turbură, şi tot ceea ce ştiam eu despre oameni şi despre mine însumi, din câte trăisem, se înceţoşă.
    Eu avusesem despre "toate acestea" idei clare şi distincte, dar cât erau ele de clare şi mai ales cât de distincte? O fată, o fiinţă umană, îşi luase viaţa fiindcă nu suportase nişte cuvinte... De ce nu le suportase? Ce univers de idei şi sentimente se prăbuşise în ea?
    - Şi nu e aşa cum spui? zisei fără să mă întorc.
    - Nu înţeleg!
    - Nu e aşa cum spui, că nimeni nu se simte implicat?
    - Aşa mi se părea mie, iar în şedinţa aceea o vreme am fost încredinţată că vorbitorul era vinovat, fiindcă se răzbuna că fusese respins. Dar lovitura n-o dăduse el. Acuzaţiile lui, oricât de inepte, intrau în acest consens: eu spun nişte aiureli, tu o să pleci din facultate, din care şi-aşa n-ai fi ieşit cine ştie ce, o profesoară ca oricare alta, ba chiar cam văcuţă, iar eu o să fac carieră, dar cu un semn de întrebare dacă o să ajung prea departe, fiindcă au apărut mulţi ca mine şi nu se ştie dacă n-o să ajung şi eu tot un profesor pe undeva, un mic cinic supus în intimitate unei zgripţuroaice, care, fără să-mi ştie bine trecutul, mi-ar pune copiii în braţe şi m-ar înlănţui să-i împărtăşesc soarta, robia gineceului. Nu individul de la orăşenesc cu regia şi isteria lui plină de imaginaţie provocase dezastrul. El nici nu ne cunoştea! De ce ne ura? Poţi urî ceea ce nu cunoşti? Da, poţi urî o categorie de oameni, in abstracto, datorită unor acumulări imponderabile şi îndelungate, dar şi ura ta va fi abstractă şi plată cum a fost a lui Hitler contra evreilor... Numai executanţii, vezi, au fost ingenioşi şi imaginativi... Am citit că unii nu dormeau nopţi întregi ca să caute soluţiile cele mai eficace de ucidere... Gazările să fie rapide, victimele să n-aibă bănuieli... Sigur, mergem la baie, uite duşurile în plafon... Înţeleg, tipul ăsta de la orăşenesc o fi fost umilit vreodată de chiaburi, dar el nu era deloc abstract când s-a aflat în faţa unei fetiţe concrete, vinovată doar că nu declarase că tatăl ei avusese un joagăr...
    - Înţeleg ce vrei să spui, o întrerupsei, consensul a fost încălcat...
    - Da, zise, şi s-au supus toţi. De ce?!
    - Hm! exclamai. Din lipsă de imaginaţie, cum bine ai spus, avea el destulă pentru toţi!
    - Scuză-mă, zise, nu te pot urmări! Puternicul Şuta, cu tâmplele în mâini, nu se sfia să arate că era inspiratorul subalternului lui de la orăşenesc. Dar era?
    - Cine dracului poate să ştie?! murmurai.
    - Vezi? zise cerând parcă protecţie. Vezi? repetă şi întrebarea ei se formulă ca un timid şi fermecător reproş, ca şi când eu aşi fi susţinut contrariul, că aceste enigme puteau fi descifrate, vârâte într-o simplă formulă, cum ar fi lipsa de imaginaţie a unor creiere joase în stare să se lase târâte de primul isteric care i-ar biciui să devină sadici. Rămânea cazul lui Şuta!
    - Oare Mircea, zise ea, primul-secretar al regiunii, un om despre care şi noi ştiam că este un drept, aprobase această acţiune în universitate?!
    - Ei, zisei, o aprobase?
    - Mă întreb şi eu... unii naivi spun că o aprobase, dar nu în stilul în care a fost făcută, că s-a înfuriat când i s-a raportat rezultatul. Bun, s-a înfuriat şi furia lui a mai putut învia o moartă?! Mai bine ar fi făcut dacă venea la adunare, să împiedice...
    Îi spusei că îl cunosc pe Mircea şi îi povestii ce rol jucase în viaţa mea. Probabil, încheiai, că nu prevăzuse nici el urmările, dar mai mult ca sigur că el era acela care dăduse ordin să se organizeze în universitate o asemenea şedinţă. Dar n-a fost ideea lui.
    - Chiar vrei să spui că n-a fost ideea lui? mă întrebă ea uluită.
    - Da! îi răspunsei ferm. N-a fost ideea lui!
    - Atunci a fost a tipului de la orăşenesc?
    - Cu atât mai puţin! Asta era mai mic decât el!
    - Atunci a fost ideea lui Ghiţă N. sau Costică S.?
    - Nu, zisei, în niciun caz.
    - Atunci a cui? Te pomeneşti, exclamă ea cu adevărat stupefiată, că ideea a venit din aer!
    - Da, desigur, bineînţeles, îi răspunsei, tu nu ştii că ideile plutesc în aer? Ar fi prea comod să urcăm sus, pe ierarhie, şi să i le atribuim lui ics, mics, drics... De-acolo nu vin decât, cum spui tu, abstracţiuni, formule lipsite de viaţă, literă moartă! care pot suna cam aşa (în cazul nostru): "reactualizaţi dosarele în universităţi, curăţiţi facultăţile de elementele chiabureşti şi ale fostelor clase dominante". E drept, cuvântul "curăţiţi" nu e chiar întru totul abstract, dar implică şi el o multitudine de sensuri, în cazul vostru curăţirea a fost totală! În alte părţi lucrurile se vor fi petrecut într-un fel mai uman. S-or fi petrecut?! Cine ştie?!
    - Da, aproape că strigă ea, ai dreptate, abia jos prind viaţă aceste directive abstracte, deci am dreptate eu, toţi care au organizat şi condus acea şedinţă sunt vinovaţi, inclusiv masa de studenţi care n-a reacţionat sau s-a lăsat manevrată! Până la urmă ajungem inevitabil tot la adevărurile simple, la oameni vii, şi nu la idei.
    - Da, aşa este, dar ce poţi să le faci? Se pare că a fost voinţa voastră, a tuturor, mărturisită sau pasivă, să împingeţi o colegă de-a voastră la sinucidere. Cu tine cred că n-ar fi reuşit nimic, deşi tipul de la orăşenesc ar fi inventat formule şi mai rele decât "năpârcă chiaburească".
    - Sunt convinsă, dar eram prevenită, răspunse ea cu o siguranţă de sine supusă totuşi îndoielii. Auzisem deja, mă puteau face depravată, curvă, element descompus, îmi puteau cere să îngenunchez, să mă târăsc... Nu mă puteau însă face decât să leşin şi nu pot spune că aşi fi fost atât de tare încât să rezist să nu fiu împinsă până la marginea disperării... şi că n-aş fi zăcut după aia zile în şir... Am imaginaţie... Am simţit cât e de cumplit să-ţi facă oamenii astfel de lucruri. Eşti ameninţat să se rupă ceva în tine să nu mai poţi după aceea să mai crezi în ei, să ajungi adică să te simţi alungat chiar din carapacea în care ţi s-a refugiat spiritul, conştiinţa în care te retrăgeai să rămâi liber. Nu era posibil! Fiindcă tot acolo e cuibărită şi ideea că nu poţi trăi singur, şi atunci cum i-ai mai fi putut privi pe stradă fără să-ţi spui că sunt (şi eu făcut şi din tine) nişte handicapaţi şi că, oricât te-ai fi străduit, ai fi revenit printre ei şi ai fi ajuns, printr-o ciudată mişcare psihică a aceloraşi oameni, să fii iarăşi simpatizată şi, printr-un consens tacit, oblojită de căldura laşităţii lor generale şi comune?! Puteai râde din nou cu aceiaşi, pleca în excursii, te veseleai, puteai fi chiar fericită, acea fericire strâmbă şi neverosimilă a tuturor handicapaţilor, care îşi beau cafeaua eu piciorul sau se deplasează în cârje sau în cărucior, sau în patru labe... Ciuntirile, mutilările nu se vedeau, erau ale conştiinţei, puteai să te hlizeşti fără să te sperii că chipurile tuturor căpătau în acele clipe înfăţişarea tragi-comică şi fantastă a unei măşti, prin fixitatea interioară a infirmităţii care răzbătea, neştiută, în afară, ca un straniu reflex... Aşa mi-au părut că arătau toţi colegii, chiar şi cei mai buni, în săptămânile care au urmat după acea sinistră şedinţă... Nu mă ocoleau, dimpotrivă (fireşte, unii mă ocoleau), dar eram foarte neliniştită la gândul că dacă şedinţa s-ar relua (cu mine sau cu alţii) ei tot n-ar ieşi din pasivitate, de teama riscului că puteau fi la rigoare exmatriculaţi toţi şi viaţa lor ar fi luat un cu totul alt curs decât cel dorit de ei... Îi speria atât de tare acest alt drum? Între a fi profesor undeva şi a fi zidar se căsca chiar aşa un hău înspăimântător încât a fi de partea cealaltă însemna chiar cea mai mare dintre nenorociri, mai rea decât aceea de a-ţi pierde sufletul? Fiindcă e o iluzie să te mai consideri acelaşi de mai înainte după ce cu acordul tău s-a comis o mişelie. Te ascunzi în masă, ei şi? Crezi că dacă stai acolo pitulat şi ridici doar mâna, această jalnică mână nu-ţi aparţine? Şi la ce îţi mai foloseşte? Să mângâi cu ea părul iubitei? Adio! Eşti condamnat de-aici înainte să te abţii de la acest gest, n-o mai ai această mână, fiindcă singura fiinţă umană care te putea ierta şi să fii izbăvit, acea blondă bănăţeancă, nu mai era... Era moartă... Eu n-am ridicat mâna să aprob fiindcă eram implicată, dar dacă n-aş fi fost? Mă şi sperii să mă gândesc. M-aş fi abţinut să aplaud, de-asta sunt sigură, dar când, după ce tipul de la orăşenesc a încetat s-o mai tortureze pe fată cu întrebările şi insultele lui şi a spus: "e clar, punem la vot propunerea care s-a făcut din sală (se făcuse o astfel de propunere), cine e pentru exmatricularea Adrianei S. din facultate?", şi când în tăcerea apăsătoare care s-a lăsat mâinile tuturor au foşnit în sus, am avut un fior simţind că numai eu şi cele două bănăţene n-am ridicat mâna. Atunci m-a cuprins un fel de panică la gândul că dacă n-aş fi fost implicată, o forţă nevăzută şi iraţională mi-ar fi violentat poate conştiinţa şi aş fi făcut ca şi ceilalţi, gândind fără să vreau că nu e chiar aşa o mare tragedie dacă n-o să mai fie o oarecare Adriana S. profesoară undeva într-un sat. O să fie o bună soţie, mamă de copii şi gospodină, şi cu asta basta! Un point c'est tout... Şi aş fi ajuns şi eu iremediabil o infirmă... N-am ajuns fiindcă a plătit ea... Uite, vezi, gândul ăsta mi-e insuportabil!
    Şi se opri şi se uită la mine cu o expresie de astă dată de derută totală, ca şi când acea fată i-ar fi fost soră şi nu făcuse nimic pentru ea s-o împiedice de la funestul gest...
    Şi până să scot eu un cuvânt, din ochii ei mari şi brusc înstrăinaţi de tot ce există, un potop de lacrimi îi curse pe faţă. Abia după aceea izbucni în hohote, şi prin torentul de lacrimi se amestecă torentul de cuvinte:
    - ...cum s-o fi dus ea săraca în baie singurică şi părăsită de toţi şi şi-o fi pus şnurul de la halat de gât... când au spart uşa au găsit-o, ziceau ei, în picioare, aşa credeau, fiindcă numai un centimetru mai era între degetele ei şi fundul căzii... Îţi dai seama cât de tare a vrut să moară dacă nu s-a apucat ea cu mâinile de duş sau să-şi proptească tălpile de marginea căzii şi să scape... Fiindcă aşa se spune, în clipa când sinucigaşul îşi dă seama că chiar o să moară, ceea ce l-a împins la acest gest îi apare neînsemnat faţă de pierderea vieţii şi încearcă să scape, dă înapoi, dacă mai are cum... Ea mai avea, dar n-a vrut... Cum să ştie ea ce e aceea viaţă, ca s-o preţuiască şi să nu renunţe la ea numai fiindcă fusese umilită? Săraca, nici măcar nu bănuia că de fapt nici nu fusese umilită... A fost făcută năpârcă, ei şi? Ea nu ştia că nu e năpârcă?! Năpârcă era individul care îi vorbise astfel! O fi fost vreo sfioasă, crescută cu blândeţe şi iubire de o mamă la fel de sfioasă, care nu ştiuse să-i spună că printre oameni sunt şi năpârci?... Poate dacă ieşeam în ziua aceea împreună nu s-ar fi întâmplat nimic?! Dar nu eram prietene şi mai ales mi-am pierdut şi eu capul, mă gândeam la mine, la ceea ce mă aştepta a doua zi, aceeaşi execuţie publică...
    Se dădu jos din pat şi intră în mica toaletă de lângă fereastră. Se întoarse senină şi cu lacrimile şterse.
    - N-am plâns atunci, când am auzit cum a murit, am plâns acum, zise. Pe mine m-a impresionat unicul protest care i-a scăpat, adică pe care au lăsat-o să-l rostească:
    - Părinţii mei, a zis, nu sunt duşmani ai poporului, sunt ţărani din Banat. Vezi? mă interogă urcându-se iarăşi la locul ei, regiune şi indicaţie precisă, ţărani din Banat!, titlu de nobleţe, duşmani ai poporului, dacă sunt, sunt în altă parte, nu pot fi ţărani ca tatăl ei!
    - Da, zisei, am întâlnit şi eu ţărani pe canal care mureau, dar se ţineau foarte bine, nu se degradau ca alţii pentru un polonic în plus...
    Dar ea, vădit, nu auzi acest răspuns al meu. Tăcu şi nu-şi mai îndreptă ca până atunci privirea spre mine, să mă întrebe unde pierduse şirul. Nu mai era nici un şir, începu să se uite preocupată pe pereţi. Preocupată şi, aş zice, distrată. Ca într-un proces misterios, nici gândirea şi nici sentimentele ei nu puteau merge mai departe.
    Ai fi zis că dăruise doar ceea ce nu-i aparţinea cu adevărat. O povară adică. Chiar i se decoloră şi chipul, pe care apăruseră pete galbene şi vinete. Acum arăta că avea nu douăzeci şi cinci, ci treizeci şi cinci de ani. Se uita într-o parte, înstrăinată. Nu ştiu de ce, mă ridicai în picioare.
    Ea mă prinse atunci în tot focarul ochilor ei mari şi deodată rosti:
    - Domnule Petrini, poţi să mă învoieşti astăzi să nu vin la serviciu?
    Aceste cuvinte, deşi îmi părură nefireşti (redevenise brusc casieriţă?), fuseseră rostite cu un timbru afectuos...
    Da, gândii, are dreptate, numele meu, Victor, poate că îi rămăsese străin, după cum nici mie nu mi-ar fi fost la îndemână să-i spun Suzy...
    - Da, doamnă Culala, îi răspunsei, bineînţeles că puteţi lipsi... Nu e un cap de ţară, mai adăugai, acceptând dinainte o posibilă sugestie de retragere care se putea ascunde în cuvintele ei. Şi o luai spre uşă.
   Mă conduse şi, înainte să ies, deodată mă îmbrăţişă.
    Asta nu spune nimic! Mă înlănţui de-a binelea, mă strânse, îşi înfipse bărbia în omoplatul meu şi mi se păru că nu mai vroia să mă lase să plec. Deloc! Braţe voinice (chiar de zidăriţă), reconfortante, liniştitoare şi dulci, acaparatoare şi sigure, mă reţinură îndelung...
    Avui timp să-i simt prin ele puternica voinţă de a decide în deplină libertate, de a... dar anticipez asupra firii ei, în clipele acelea în realitate aş fi vrut să mai rămîn, după ce la început vru-sesem să plec... Dar îmbrăţişarea ei era şi o promisiune şi îmi smulgea şi un acord mut:
    "ne vom mai întâlni, parcă îmi spunea, nu uita această noapte"......

                                                              XII

                                   Ce i se întâmplase în timpul destăinuirii, de renunţase să plecăm împreună, cum spusese după ce ne treziserăm din somn? Era limpede, se înstrăinase şi luase hotărârea să oprească aici aventura, ori pur şi simplu forţele ei sufleteşti obosiseră foarte tare şi simţise nevoia să rămână singură... mai degrabă prima presupunere era adevărată, fiindcă felul cum mi se adresase (domnule Petrini putea fi evitat, iar dorinţa de a nu veni la serviciu putea fi formulată altfel) arăta clar că decisese să redevenim ceea ce fusesem mai înainte.
    Dar îmbrăţişarea finală? Gândisem eu că ar fi putut fi o promisiune, dar dacă era altceva? Un fel de scuză pentru brutalitatea cu care revenise la sine, uitând de omul care o mângâiase şi îi spusese că îi era dragă. Da, spusesem eu! dar ea se arătase mirată...
    Îmi ridicai privirea peste bolta imensă şi, rece în gândire, începui să cobor aleea cu pietriş printre brazii inundaţi de soarele dimineţii...
    Nu bănuiam, în acele clipe, că se lua în mine o anume hotărâre, să zicem aceea de a rămâne suveran, în fapt de a nu mai dori să cunosc niciun fel de adevăr despre niciun fel de femeie. Ştiam destule, mi- ajungeau... Că trăisem o minunată aventură, sau că nu fusese doar atât, ci ceva mult mai mult, mi-era egal... da, roata se poate mişca, dar osia, deşi dusă tot acolo unde gonesc spiţele, nu rămâne ea nemişcată? Soarta lor nu e chiar comună, şi de ce ar fi?
    Spiţele mele fuseseră odată sfărâmate şi cu greu făcusem rost de altele. Nu vor alerga la voinţa acestei fete şi a nici uneia alteia, asta nu înseamnă că nu poate să-mi rămână dragă, că nu poale să se nască între noi o tandră prietenie...
    Totuşi în după-amiaza aceea, după orele mele contabile, pierdui gustul plimbărilor mele solitare prin pădure, îmi adusei aminte că nu mai citisem de mult nimic fundamental şi mi se insinuă o acută senzaţie de vacuitate a gândirii, acum când simţirea mea (îmi dădeam bine seama) nu mai era sub vraja vecinătăţii morţii, pe care marile tăceri vegetale ale pădurii mi-o sugerau (vegetalul nu e el perisabil, chiar dacă un copac trăieşte mai mult decât un om? în timp ce iată, chiar această gândire, nu este ea eternă?).
    Era încă timp frumos şi mă gândii să-mi iau concediul meu legal şi să mi-l petrec printre filozofi, din rândul cărora mi se păru că dezertasem. Ceea ce şi făcui, descoperind cu uimire că trebuie să gândeşti şi să scrii mult ca să poţi lăsa în urmă dâra unei lumini. Ceea ce făcusem eu era extrem de puţin. O gândire e o lume completă; dacă se bizuie doar pe ceea ce se ştie în timpul în care ai trăit, şi din acel timp nu există alte mărturii, te îneci în conul de umbră al umanităţii din acea parte a pământului în care ai trăit... Dacă vrei s-o luminezi, trebuie să faci un efort suprem, aproape inuman...
    Da, îl voi face, gândeam, pentru asta m-am născut... Restul e nerozie...
    Dar săptămânile trecură vertiginos... Şi întâmplarea mă luă prin surprindere.
    Tocmai când, pierdut în reverie, meditam asupra afirmaţiei fizicianului L. H. Domash, care, plecând de la tradiţia orientală, dar sprijinindu-se pe revelaţiile fizicii moderne, gândise: conştiinţa pură este acum considerată ca ultima esenţă a universului, chiar şi a universului fizic, mă pomenii cu intruziunea ei nedorită şi fatală.
    Seara adormisem cu un gând care mi se formulă cu simplitatea sentimentului care mă stăpânea: suntem în univers aceiaşi şi de totdeauna şi vom fi pentru totdeauna, fiindcă universul nu e orb... totul e perisabil, afară de această gândire... Mă trezii ca şi când n-aş fi dormit şi mă uitai la ceas.
    Nu-l pusesem să sune? Ba da, arcul era moale. Nu-l întorsesem? Ba da, dar nu-l auzisem, dormisem unsprezece ore. Sării din pat şi ridicai storurile. Vremea se stricase, ploua mărunt, aburi fabuloşi, de o albeaţă strălucitoare, coborâseră prin depresiunile dealurilor.
    Nu mă duc nici eu la Oraca, îmi spusei, deşi concediul meu expira tocmai atunci, e prea târziu, pot foarte bine să fiu şl eu bolnav o dată, merg lucrurile o zi şi fără mine... Vorba lui Sadoveanu: merg lucrurile şi mai încet....
...............................................................................................