2.
Avea o neîncredere organică, indiferent de eforturile de cenzurare, de forţare a propriei obiectivităţi, în seriozitatea latinilor. Pentru foarte saxonul Donovan, descendent al unei familii de jurişti puritani, minte organizată, disciplinată de riguroase studii ştiinţifice, italienii şi spaniolii se confundau cu câteva imagini de ordin plastic şi acustic: ghitare, castaniete, evantaie şi gondole. Capul de afiş îl ţineau fustele. Mai ales cu volane.
"Ai o imaginaţie prea virtuoasă, bătrâne", îi reproşa «Micul Bill» sau «Bill cel sălbatic», superiorul şi prietenul lui. "Acesta-i şi motivul pentru care dispreţul tău pentru ginta latină ia culori stridente, de carnaval..."
- Eu nu dispreţuiesc pe nimeni.
- Nu, râsese Micul Bill, dar mulţumeşti în fiecare zi Dumnezeului tău că nu te-ai născut înlauntrul cizmei şi că buna ta mamă nu cunoaşte Tarantella, dacă ştie vreun dans în general...
Maiorul Donovan rememoră datele mai importante ale tânărului.... descendenţă nobilă, cu pergamente şi blazon încă de pe vremea Isabellei de Castilia. Mama - exponentă a unei vechi, puternice şi foarte bogate familii de burghezi. Octavio s-a născut în castelul strămoşesc de la Sevilla. Din 1934 până în '38, urmează la Oxford cursurile profesorului William Scott de la catedra de orientalistică...
Hm! Orientalistică... Tipic pentru un tânăr cu bani, care-şi înnobilează mintea cu cunoştinţe nefolositoare, de pe urma cărora nu va câştiga nici măcar o singură liră.
Cunoştinţe cu circulaţie în lumea saloanelor, unde se apreciază conversaţia subţire, acrobaţiile spirituale - rentabilitate zero! - campionii replicilor spontane.
Conversaţia, arta regină a secolului al XVIII-lea, când oamenii, păpuşi pudrate, înnecaţi în dantele, existau în pas de menuet. În pas de menuet trăiau, făceau copii şi datorii, apoi mureau. Cu demnitate! Gesturile erau graţioase, cuvintele, indiferent de natura lor - declaraţie de dragoste sau epitaf -, patetice.
Înainte de război, Donovan făcuse o călătorie în Spania. Într-un cimitir din Burgos îi atrăsese atenţia un monument care impresiona prin grandoare. O construcţie mamut, din piatră, reprezentând un bărbat în mărime naturală cu armură şi spada ridicată ameninţător, spre cer. Expresia de aroganţă, de penibilă trufie, atingând paroxismul, izbutea să depăşească ridicolul, căpătând prin scandal măreţie. Inscripţia era pe măsura personajului: "Aici aşteaptă cel mai nobil cavaler, contele Gonzalo de Ulloa, ca Dumnezeu să-l răzbune în ucigaşul său".
În vreme ce de Villar îşi continua relatarea privind călătoria - nara agreabil, vioi, puncta cu humor şi observaţii fine, sugerând în puţine cuvinte un clişeu şi un personaj - Donovan încerca să ghicească ce oare o fi determinat Intelligence Service-ul să-l racoleze pe tânărul spaniol încă de pe băncile universităţii? În privinţa aceasta, referinţele fişei erau neconcludente, inventar de adjective elogioase - "inteligent, întreprinzător, cultură îngrijită, onestitate neîndoielnică, vie simpatie pentru tot ce poartă marca made in England: popor, istorie, mod de viaţă, mentalitate, garderobă. Se îmbracă la Worth...".
Amănuntul, subliniat într-o fişă a unui serviciu de informaţii, i se păru de o frivolitate inadmisibilă.
Mda, conchise mental maiorul Donovan. Din tot dosarul, faptul că fusese recomandat Intelligence Service-ului de către Dan Ronald, prieten şi coleg de studii cu de Villar, agent valoros care acţiona azi în Japonia, i se părea cel mai interesant. Dan Ronald îşi dăduse măsura valorii dovedind acea intuiţie specială fără de care un lucrător al serviciilor de informaţii rămâne un simplu executant, având şanse minime de supravieţuire, odată lansat în arena inamicului. Încă din 1930, Ronald atrăsese atenţia Intelligence Service-ului asupra activităţii primejdioase duse de profesorul de desen Otto Abetz şi asupra asociaţiei profasciste înfiinţată la Bruxelles de acesta, "Jeune Europe".
Donovan netezi cu o mână hotărâtă mapa de piele care se afla dinaintea lui.
Gestul era grăitor. "La urma urmei, Bill ştie ce face."
Bănuia însă că hotărârea acestuia de a-i încredinţa tânărului de Villar o misiune importantă fusese influenţată de Dan Ronald cu care se întâlnise acum o lună la Nisa.
Surprinse privirea spaniolului şi se simţi la neîndemână. Avu sentimentul neplăcut că îi ghicise aprehensiunile.
"Ştiu că nu aveţi încredere în mine, domnule, dar se pare că nu aveţi încotro..."
Donovan întrebă brusc:
- Cu ce vă ocupaţi în momentul de faţă?
Un zâmbet fermecător inundă chipul plăcut al tânărului. Donovan trebui să conceadă că se prezenta într-adevăr bine. Un trup cu muşchi fermi, ţinută, maniere şi limbă desăvârşite; dacă nu l-ar fi trădat pielea oacheşă, l-ai fi putut lua drept un englez din înalta societate.
- Oficial, cu nimic.
- Şi... neoficial?
Octavio de Villar râse:
- Aştept propuneri.
- Cine ar avea prioritate? Primul ofertant sau cel care oferă mai mult?
- Dumneavoastră cum aţi proceda?
- Acesta nu-i un răspuns.
- E pe măsura întrebării. Fac eforturi să nu mă simt jignit.
Donovan râse scurt:
- Procedezi înţelept. Reacţiile de fecioară ultragiată nu trebuie să facă parte din instrumentarul de lucru al unui agent de informaţii. În general, aş zice, nu sunt recomandabile reacţiile, cu excepţia celor care-i salvează capul.
- Dacă vă interesează viteza cu care pot mânui un revolver...
- Asta trebuie să vă intereseze pe dumneavoastră. Şi totuşi, domnule de Villar..., ce aţi făcut în aceşti patru ani de când aţi părăsit Anglia? Trebuie să vă fi ocupat cu ceva.
- Timp de un an şi jumătate am funcţionat în specialitatea mea ca profesor la Universitatea din Madrid. Mi-am dat seama însă că munca aceasta nu e de mine. O pasiune neaşteptată m-a îndreptat spre arheologie. Nu vreau să vă plictisesc cu amănunte de specialitate, dar, studiind şi făcând cercetări, am ajuns la concluzia că monumentele antice sunt departe de a-şi fi dezvăluit în întregime enigmele. Am făcut două călătorii mari în Mexic şi Peru, iar izbucnirea războiului a împiedicat-o pe cea de-a treia, planificată în Orient...
- Interesant, foarte interesant, făcu Donovan cu o indiferenţă atât de evidentă, încât lui Villar îi veni să râdă. Deocamdată, însă, presupun că nu vă puteţi relua activitatea. Date fiind personalitatea şi ataşamentul pe care l-aţi dovedit faţă de Marea Britanie, ne-am gândit să apelăm la serviciile dumneavoastră. Cândva, aţi fost de acord să ni le oferiţi...
De Villar răspunse repede:
- Atitudinea mea nu s-a schimbat. Aşteptam doar să vă amintiţi de mine.
- Ei bine, făcu Donovan, se pare că a sosit momentul.
"Se pare", gândi automat de Villar. "Adică nu eşti convins..."
Nu, maiorul Donovan nu era deloc convins. Era, în schimb, convins Bill cel mic, canadianul liniştit.
Uite un tip, reflecta adeseori Donovan, de altfel fără invidie, căci se simţea excelent cu el însuşi şi, dacă ar fi fost să mai trăiască o dată, tot Edgar Donovan ar fi vrut să se numească, un tip care s-a născut cu o lingură de argint în gură. Viaţa canadianului William Stephenson fusese un şir ameţitor de succese, succese răsunătoare, care propulsează individul la distanţe de ani lumină deasupra semenilor săi, imaginaţia acestora, necesitatea de a admira, de a-şi născoci idoli, setea de senzaţie zeificându-l.
Fericiţii care ajung legende ocupă firesc copertele magazinelor şi almanahurilor, pătrund în căminele cele mai umile, mobilează în culori de Hollywood - oare raiul e vopsit altfel? - visele, creează pentru epocă idealul de individ şi de izbândă.
Inteligent, fermecător, prosper om de afaceri, inventator talentat, pilot îndrăzneţ, sportiv de performanţă, fericit în căsnicia cu fiica unui bogat exportator de tutun, el însuşi miliardar, Bill cel sălbatic, urmându-şi un destin generos, dar dând glas şi unui neastâmpăr congenital care-i solicita energia în domeniile cele mai variate, ajunsese la patruzeci şi şase de ani un campion al războiului de culise, creierul care coordona şi dirija serviciul de informaţii şi "operaţii speciale" al Angliei şi celor două Americi.
Ceea ce-l tulbura oarecum pe Donovan era constanţa acestui destin. Juristul puritan din Sussex considera că nu există soartă monotonă şi că, raportat la ins, clasă socială, veleităţi, condiţiile în care evoluează, deci păstrând proporţiile, graficul de viaţă al omului este accidentat, evenimentele nu sunt egale. Şi orice existenţă, cât de meschină, are evenimente, nu lipsesc gesturile actoriceşti ale destinului. Dar acestea nu seamănă niciodată între ele.
- Domnule de Villar, spuse maiorul clipind mărunt din pleoapele fără gene, ca totdeauna când îşi alegea cuvintele... Aţi auzit probabil de armele secrete ale lui Hitler.
Tânărul spaniol încuviinţă:
- Au devenit de mult secretul lui Polichinelle. Nu-i oare unul din bluff-urile lui Goebbels?
- Din nefericire, nu. Mai degrabă noi am încercat să acredităm ideea unei bufonade, pentru a nu stârni panică în rândurile armatei şi ale populaţiei, tradiţional fascinate de tehnica germană. Iar propaganda nazistă ameninţă zilnic lumea cu aceste arme infailibile care, odată scoase pe "piaţă", vor trâmbiţa sfârşitul războiului, recte victoria indiscutabilă a celui de-al III-lea Reich, în câteva ceasuri. Pentru a realiza şocul, orice discurs pe temă, că-i aparţine lui Hitler sau Goebbels, orice emisiune radio a penibilului lord Haw-Haw continuă cu aprecieri false şi funebre asupra capacităţii industriei de război britanice şi americane.
Octavio de Villar îl asculta cu atenţie încordată.
"Bun, toate acestea le cunoaştem... De la posturile de radio aliate, din presă. Dar ce naiba pot face eu în istoria asta? N-am niciun fel de cunoştinţe tehnice, abia fac deosebirea între un Messerschmidt şi o barză..."
Întâlni privirea englezului care schiţă un zâmbet strâns, fără dinţi.
- Probabil că întrebaţi în ce măsură ne-aţi putea fi util...
- Nu vă înşelaţi deloc.
- Este necesar - necesitate vitală - să forţăm porţile acestui mister. Scopul nu este uşor de atins, dar ne place să credem când ne gândim la inamic, nu şi la noi, că nimic nu este inexpugnabil. Pentru a smulge vălul secretului, luptăm pe mai multe planuri. Dumneavoastră, dacă sunteţi de acord, veţi fi încă un pion al acestei tentative care trebuie să se finalizeze, repet - obligatoriu - într-un succes.
De Villar, uşor îmbujorat de emoţie, se înclină:
- Ce trebuie să fac?
Sigur de efect, Donovan emise sec:
- Să vă insinuaţi în anturajul amiralului Canaris.
Tânărul de Villar, uitând câteva clipe canoanele educaţiei străbune, iar apoi saxone, care interzic manifestările emotive evidente, rămase cu gura căscată şi o scăpă:
- Canaris! Doamne sfinte! De ce nu Isus Christos?
Donovan râse încetişor:
- Am pronunţat cuvântul anturaj.
- Scuzaţi-mă, nu-i acelaşi lucru? Îl vedeţi pe bătrânul Wilhelm, jucând popice într-o berărie pe Unter den Linden, unde eventual l-aş putea acroşa?
- Nu, făcu maiorul. Nu-l văd deloc. N-aţi avut răbdare să mă ascultaţi până la capăt. Misiunea dumneavoastră comportă mai multe etape. Prima constă în apropierea de colonelul Kurt von Sundlo.
- Cine-i distinsul personaj?
- Cel mai apropiat consilier al amiralului Canaris, după colonelul Erwin Lahousen - şeful secţiei a II-a din Abwehr. În ceea ce-l priveşte pe Sundlo, acesta conduce serviciul special pentru securitatea armelor secrete.
De Villar se foi în fotoliul îmbrăcat în piele cenuşie, căutând o poziţie comodă, se lăsă pe spate picior peste picior şi arboră zâmbetul prinţului de Paris: sprânceana stângă şi colţul gurii ridicate spre stânga.
- Ce club frecventează acest demn urmaş al nibelungilor?
Donovan răspunse pe acelaşi ton.
- Vă interesează cel din Berlin sau... Bucureşti?
- Bucureşti?!
- Da. Acolo îşi petrece convalescenţa. A fost rănit pe Frontul de est, unde asista la nişte experienţe.
De Villar se aplecă deasupra biroului.
- Abandonând gluma, domnule maior, cum vă închipuiţi că aş putea aborda un personaj atât de important în ierarhia nazistă?
Donovan râse uscat, neascunzându-şi scepticismul:
- Nu eu îmi închipui.
- Da, mulţumesc.
- Presupun că, în încredinţarea acestei misiuni, dincolo de calităţile evidente de care dispuneţi, a cântărit greu faptul că aparţineţi aceleiaşi lumi cu baronul von Sundlo. Nu trebuie eu să v-o spun că, între exponenţii familiilor patriciene ale Europei există o solidaritate de tip special, sunt legaţi de fire invizibile, iar spiritul de clan, de apartenenţă la o clasă privilegiată şi intangibilă, funcţionează ferm şi fără greş.
De Villar ricană uşor:
- Nu-l cunosc pe baron, dar, scuzaţi-mă, nu cred că-mi va oferi cheia de la poarta secretelor pentru că, acum o mie de ani, viteazul teuton Hans von Sundlo s-a păruit cu mândrul marchiz de Villar. Oricum, eu îmi voi da silinţa.
- Este tot ceea ce pretindem de la dumneavoastră. Am încercat doar să vă demonstrez că, ţinând seama de poziţia socială a amândurora, contactul este facilitat. Mai este un factor de care trebuie să ţineţi seama, dat fiind că vă avantajează.
De Villar îl cercetă curios:
- Şi anume?
- Repulsia românilor pentru ceea ce se numeşte tristul fenomen al fascismului. Veţi evolua la Bucureşti pe un teren favorabil din toate punctele de vedere. Veţi fi sprijinit, ajutat. Există acolo un puternic front patriotic ce întruneşte cele mai importante si diferite grupări şi personalităţi politice. Faptul că, de la rege până la ultimul cetăţean, hitlerismul e detestat înseamnă foarte mult, asigură, în principiu, şanse oricărei acţiuni îndreptate împotriva naziştilor.
- Să sperăm! Se mai pune o problemă. Bănuiesc că Sundlo nu se află singur în România. Este, probabil, înconjurat de o gardă care ridică în jurul lui zid de fortăreaţă.
- Va trebui s-o străpungeţi.
- Ce l-a determinat să aleagă România?
Donovan zâmbi:
- Vă va spune el însuşi. Deci, sunteţi de acord?
De Villar dădu hotărât din cap.
- Perfect. Acum vom discuta detailat în ce constă misiunea dumneavoastră.
15.
Când clopotele de la Big Ben anunţară londonezilor ceasurile 12, Octavio de Villar se întoarse la hotel. Urcă în apartament fără să dejuneze. În mai puţin de o oră trebuia să fie la aeroport.
Îşi imagina vizual cursele pe care avea să le parcurgă în următoarele trei zile, zigzag pe harta Europei: Londra-Cadiz-Nisa-Paris-Bucureşti.
Bucureşti - capitala României şi cea mai veselă din Balcani. Regat Dinastia - Hohenzollern de Singmaringen, ţara însă eminamente francofilă. Anexarea Austriei, ocuparea Cehoslovaciei şi a Poloniei, prăbuşirea tuturor alianţelor - avertismente dure. O dată cu abdicarea lui Carol al II-lea şi învestirea lui Antonescu cu puteri depline, România, oricum blocată pe pactul de neagresiune încheiat de ruşi cu nemţii în '39, ajunge subordonată intereselor agresive ale celui de-al III-lea Reich. Dictatul de la Viena îi mutilează harta. Luptă subterană pentru răsturnarea dictaturii şi făţişă pentru redobândirea teritoriilor pierdute. Şi mai ce? A... petrol, cărbune, minereuri, grâu, trambulină spre Rusia sovietică. Şi?
Aici îşi petrece vacanţa baronul Kurt von Sundlo, amicul lui Canaris. Reşedinţă temporară: Hotel Athenee Palace.
I se părea că ştie destul.
16.
Hotărâseră ca, în zilele ce le vor petrece împreună, să fie unul pentru celălalt, simplu, Kurt şi Elvira, să renunţe la pronumele de reverenţă. De asemenea, să nu existe program prestabilit.
"Să facem tot ce ne trece prin minte într-un moment sau altul! Să putem să ne răzgândim! Să mergem la Moşi, să mâncăm floricele şi să sugem acadele roşii şi să ne dăm în bărci, deşi ne gândiserăm doar cu un ceas înainte la o seară Wagner..."
Ochii Elvirei Manu sclipeau de tinereţe, o tinereţe pusă pe pozne, de care peste ani râzi cu nostalgie: ce copii eram! Isprăvi care, la vârsta uniformei stricte, a numărului matricol, a părului strâns în fileu ţi se par extraordinare, pline de scandal şi tocmai de aceea extrem de shocking: o ţigară egipteană şterpelită din cutia de argint din salonul mamei şi fumată pe ascuns cu gesturi de cinema împreună cu Lisette, colega de bancă, sentimentală şi colecţionară de maxime franţuzeşti şi romane picante: Les demi-vierges a lui Prevost, sau scandaloşii Dekobra şi Pitigrilli, citiţi în clandestinitate şi camuflaţi vara în sertarul cu galoşi al cuierului, ori în soba de porţelan vieneză, iarna în coperta manualului de latină de anul trecut; tot cu gustul fructului oprit, spectacolele deocheate ale lui Pipi Georgescu, riscând întâlniri nedorite cu fiarele corpului didactic şi consecinţă directă - exmatricularea.
- Să facem tot ce ne trece prin minte, repetă Sundlo.
- Da. Perspectiva nu te stimulează?
Kurt zâmbise cu îngăduinţă paternă:
- O spui cu atâta poftă, încât îmi închipui că nu prea ai avut ocazie în viaţă s-o faci. E atâta dor de "altceva" în ceea ce spui, încât mă simt emoţionat.
- De ce?
- Intuiesc un trecut plin de bariere care ţin în general de o disciplină impusă de alţii. O situaţie nu prea plăcută, mai ales când se permanentizează.
Elvira îi strecură o privire iute. Răspunse cu indiferenţă:
- Am avut într-adevăr o copilărie şi o adolescenţă destul de rigide.
- Întrebarea imediat următoare, surâse Kurt, ar fi: şi mai departe? Coordonatele existenţei tale au suferit acelaşi regim de constrângere? Nu, întrebarea n-am formulat-o decât ipotetic. Sunt neamţ şi, în general, noi respectăm contractele. Nu te uita la Hitler care are totuşi scuza că nici omologii lui europeni nu-şi consideră mai onest cuvântul. Am reţinut deci, draga mea, că ne-am interzis orice investigaţii. Sunt decis să respect înţelegerea.
Elvira îi întinse braţul:
- E bine, Kurt. Aşa e bine. Şi chiar dacă se vor ivi întrebări sau nedumeriri, curiozităţi care stânjenesc - în circa două săptămâni de intimitate pot scăpa, sunt inerente - n-avem decât să nu răspundem.
- Am fost din prima clipă de acord cu această condiţie, aşa cum - zâmbi - am acceptat de la bun început ca tu să ai dreptul absolut de iniţiativă, iar eu, eventual, de sugestie. O singură chestiune, şi promit că va fi ultima, vreau să mi-o lămureşti.
Elvira Manu îl privi uşor neliniştită.
- Da, Kurt.
- Vrei să-ţi păstrezi taina şi-ţi respect dorinţa. Nu înţeleg însă paradoxul! Pe de o parte mister, pe de altă parte afişarea fără rezerve a unei camaraderii pe care puţini o vor considera ca atare, dar acesta este un subiect tabu. Mă interesează un singur lucru: cum trebuie să mă comport eu, în eventualitatea unor întâlniri nedorite? Faci parte dintr-o anume lume, unde oamenii se cunosc între ei, viaţa lor, chiar fără a fi oficială, rămâne publică.
- Voi evita asemenea întâlniri.
Sundlo surâse ca în faţa unui copil mic:
- După cum ne comportăm, aş zice că dimpotrivă! Venim neîndoielnic în întâmpinarea unor asemenea situaţii.
- Kurt, lasă totul pe seama mea. Dacă vom fi totuşi forţaţi la vreo justificare faţă de un terţ, voi vedea atunci ce-i de făcut. Pentru mine, acum, un singur lucru este important. Ţi-l pot spune cu toată sinceritatea pentru că ai destul bun simţ ca să nu consideri că-ţi fac declaraţii.
- Ştiu ce vrei să-mi spui. Te simţi bine cu mine. Şi eu completez: ne simţim bine.
- Mi se pare extraordinar pentru doi oameni de o anumită vârstă care se cunosc numai de câteva zile.
Era ora prânzului, arşiţă, şi beau bere Azuga pe terasa Continentalului. Elvira nu se fardase, şi căldura, îmbujorându-i paloarea, îi înfrăgezise obrajii.
"O femeie", îşi zise von Sundlo, "trebuie să fie foarte tânără pentru ca transpirată să nu-ţi repugne."
Elvira, cu buza superioară uşor îmbrobonată, într-o rochie albă de olandă şi accesorii de pai bleumarine, părea, dimpotrivă, proaspătă şi atrăgătoare.
Von Sundlo se gândi instinctiv la Manja... Şi-o imagină acum, aici, în faţa lui - o debandadă de bucle negre, foarte scurte, nasul în vânt, ochii rotunzi, copilăresc miraţi, cu o tuşă exciting de parşiv, toaletă bruscată ca şi gesturile, şi glasul cu imperative de fetiţă răzgâiată.
Era proastă, excentrică şi adorabilă. Dar atât de adorabilă, încât nimeni nu băga de seamă că fata asta graţioasă emitea enormităţi, în cel mai bun caz platitudini.
Eternele lor discuţii:
- Draga mea, o doamnă adevărată se îmbracă sobru pe stradă sau într-un restaurant. Toaletele excentrice sunt pentru mari recepţii, supeuri, baluri. În orice caz, pentru după unsprezece noaptea.
- Am timp pentru rochie neagră şi perle la patruzeci de ani. Şi toată lumea mă asigură că-mi stă bine tot ce pun, că mi-am găsit genul. Cred că eşti gelos, Kurt.
Gelos... Hm! Poate convenţional... Dar neîndoielnic era că Manjei, într-adevăr, îi stăteau bine rochiile smintite, împerecherea imposibilă de culori, sfidarea oricăror reguli obligând la o corelaţie strictă între toaletă şi ceasul zilei. Apăruse astfel, înregistrând un succes boeuf, pe plaja de la Monte-Carlo în costum de baie cu paiete şi halat de tul, stârnise aplauze şi admiraţia sughiţată a lui Hitler, arborând la simandicosul bal anual, care sărbătorea puciul din '33 de la Munchen, un costum tirolez...
Ridică ochii speriat. Căzuse pe gânduri. Cât timp? Un minut? Două? Trei?
- Te rog să mă ierţi, te-am neglijat.
Elvira zâmbi blând şi cochet în acelaşi timp.
- Te gândeai la o femeie... Nu, nu sunt geloasă. Îmi pare rău doar că o făceai fără plăcere. Aveai o expresie atât de cruntă!
Colonelul von Sundlo îşi plecă privirea.
"Orice femeie e geloasă, chiar dacă nu te iubeşte, când în prezenţa ei admiri sau te gândeşti la alta.."
- Încă o dată, te rog să mă ierţi. Uneori ne năpădesc amintirile. Din păcate, mai totdeauna, cele neplăcute.
- Vina, zâmbi Elvira, chiar neintenţionată, îmi aparţine. Prezenţa mea ţi-a readus în memorie probabil anumite clişee.
Von Sundlo îi sărută mâna.
- Prin comparaţie... O comparaţie care te avantajează.
Elvira Manu clipi mulţumită.
- Thank you, Kurt. Ştiu că sunt o proastă, dar chiar şi azi, când nu mai sunt o codană, îmi plac cuvintele graţioase. Am o propunere...
- Merg pe ne-ve!
- Ce-ai zice să plecăm câteva zile, poate o săptămână sau cât vom avea chef, la mare? Căldura a devenit imposibilă la Bucureşti şi cred că nici bietului tău spate nu i-ar strica nişte băi de soare.
- La dispoziţia graţiozităţii voastre...
Ochii Elvirei Manu îl învăluiră într-o privire caldă.
- Spune-mi, Kurt, te porţi totdeauna la fel de încântător cu femeile?
Von Sundlo surâse cu buzele strânse:
- Pot să-ţi spun că, de câte ori am făcut-o, am pierdut.
- Cu mine nu ai ce pierde, şopti Elvira.
- Da, pentru că totul e dinainte pierdut. Cărţile au fost împărţite fără să le fi tăiat. Deci, din start, nicio şansă.
- Ba da!
- Care?
- Avem douăsprezece zile înainte. Să bem pentru... pentru frumuseţea lor!
O femeie înaltă, suplă, de o eleganţă care în general taie răsuflarea, nu atât datorită inventarului de obiecte în sine, ci prin ceea ce sugerează şi stimulează imaginaţia, însoţită de un maior de aviaţie neamţ, se opri la intrarea terasei, cuprinzând-o cu o privire nehotărâtă. Adresă câteva cuvinte însoţitorului şi se îndreptară spre o masă liberă.
Von Sundlo se ridică şi o salută cu reverenţă sobră. Femeia răspunse cu un aer de surpriză bine jucat, "nu ştiam că eşti la Bucureşti...". Îi strecură o privire indiferentă Elvirei, în care puteai desluşi acul, minisecunda de atenţie concentrată ce nu se vrea descoperită, apoi păru să nu le mai dea atenţie.
- Doamna stă ca şi noi la Athenee Palace, constată Elvira pe un ton care excludea orice dubiu.
- Da, ştiu.
"Ştiu că ştii", şi-i fu recunoscătoare că n-a încercat s-o mintă. Era a treia oară când o întâlneau, chipurile fără ca ea să-l vadă, şi de fiecare dată înregistrase la Kurt o crispare aproape insensibilă. Fusese încredinţată că cei doi se cunosc.
Desigur, Elvira nu era o femeie absurdă, ea însăşi preconizase o aventură estivală cu motto categoric - discreţie reciprocă şi absolută -, dar aprecia lealitatea dintre parteneri, indiferent de natura relaţiilor; minciuna, chiar fără gravitate, în raporturile diurne o indispunea.
"Dar de ce ea, îşi urmă gândul Elvira, a simulat neaşteptatul, surpriza?"
- Pare o femeie interesantă.
Gura nervoasă a lui von Sundlo se strâmbă uşor:
- Nu pare. Este.
- O cunoşti?
Neamţul făcu o pauză înainte de a răspunde:
- Da... Cred că da.
Elvira râse:
- Faci pe misteriosul?
- Mi-am cântărit cuvintele. Când afirm despre cineva că-l cunosc, înţeleg mai mult. Am întâlnit-o la două recepţii la Berlin şi, de fiecare dată a trebuit să-i fiu prezentat. Am probabil o figură anonimă.
Elvira Manu îl cuprinse într-o privire şi zâmbi:
- Ştii la fel de bine ca şi mine că nu-i aşa. Se uită uşor peste umăr la masa cealaltă: Are o prezenţă care se remarcă. Imposibil să treacă neobservată, chiar într-o zi de Derby.
Von Sundlo râse muşcător:
- Face totul ca să fie observată. Se îmbracă totdeauna în negru, ca să-şi exagereze zvelteţea, de unde şi cognomenul - Pantera. Şi-a construit o faţă de sfinx, de o imobilitate studiată, pe care ochii, aproape imposibil de strălucitori, fac efect. Bănuiesc că foloseşte cantităţi de beladonă.
Elvira îşi muie buzele în pahar.
- Nu ţi-e prea simpatică.
- Ai ghicit. Nu-mi plac persoanele... îngrijorătoare.
- Nu sunt sigură că te înţeleg.
- Persoane cărora le este de-ajuns să apară undeva, pentru a crea un indefinit climat de nelinişte. Parcă ceva primejdios şi inevitabil pluteşte în aer.
- O persoană malefică, râse Elvira. Totuşi nu mi-ai spus cine e.
Von Sundlo răspunse cu vădită neplăcere:
- Se numeşte baroana Edith von Kohler. O aventurieră cu oarecare stil. Cosmopolită, relaţii foarte diverse pe toate cele cinci continente, acces la cancelaria lui Hitler.
E verişoara lui Himmler, iar aici, la Bucureşti, are cheia de la dormitorul lui Killinger şi a marelui vostru industriaş Malaxa. Una dintre acele figuri pe care războiul le născoceşte sau, mai bine zis, le scoate din anonimat, le dă ocazia să intre pentru un timp în farul istoriei. Cea mare ori cea mică.
Elvira îşi scoase un fir de păr din ochi.
- Istorie mare şi mică. Mă amuză diferenţierea.
- Realitatea e totdeauna amuzantă. Totul e ce fotoliu ai. Au existat mulţi generali viteji. Napoleon a rămas în istoria cea mare. Ceilalţi au făcut epocă pentru contemporanii lor, oamenii şi-au amintit de ei cinci-zece ani, mult o generaţie. Această felie de timp aş numi-o eu petite histoire... Spune-mi, draga mea, vrei să continuăm pe tema baroanei?
Elvira îşi scutură capul. Râse mut, arătându-şi doar dinţii:
- Nu, dragul meu, cred că e tocmai de-ajuns, ca să nu-ţi vină poftă să mă baţi... Deci, stimate domn, în următoarele zile vom face băi de soare.
- Mai încap discuţii?
- Mă bucur... N-am fost la mare, mă refer la litoralul românesc, de când eram elevă în ultimul an de liceu... Trebuie să vorbim cu Stănescu, directorul hotelului. Să vedem ce ne recomandă el.
- Am văzut tot felul de prospecte la hotel în legătură cu litoralul.
Elvira ridică din umeri...
- N-am încredere în publicaţiile româneşti de reclamă. Sunt la fel de mincinoase ca şi cele finanţate de bietele pensiuni vieneze.
Râse încetişor, iar ochii prinseră din nou expresia aceea specială care-l încânta pe Kurt. Era privirea unei femei mature, cu multă experienţă, dar care mai ştie să râdă cu hohote, să se bucure de viaţă "cu aceeaşi poftă" - asta era imaginea când îi vedea dinţii sănătoşi - "cu care ar fi muşcat dintr-un măr mare, plin de sevă".
"Am să comand un coş cu mere", gândi Sundlo, "şi am s-o rog să le mănânce pe toate în faţa mea.."
- S-a întâmplat în '37... Ce te uiţi la mine? Vorbeam de reclama pensiunilor vieneze... Ne... mă îndreptam spre expoziţia de la Paris.
Kurt înregistră bâlbâiala cu un clipit ceva mai des: "Ce copii suntem! Era firesc să nu meargă singură la un bâlci mondial..."
- ...Am oprit o noapte la Viena, Oraşul - full de străini, imposibil de găsit o cameră la un hotel decentă. Bref, am naufragiat într-o pensiune de pe Maria Hilfer Strasse. Nu mai intru în celelalte amănunte - lipsa de canalizare, încăperile separate cu paravane, în fine, tot tacâmul mizeriei mic-burgheze lustruite. Reţin în mod special că reclama ameninţa cu mese pantagruelice şi rafinate şi, textual, "mic-dejun copios".
- V-au dat probabil ceai şi chifteluţe de cartofi.
- Să nu exagerăm! Ăsta era dejunul. Dimineaţa ne-au răsfăţat cu o cană de lapte, o chiflă, zece grame unt şi una bucăţică zahăr. O a doua se plătea separat.
- Sunt săraci, draga mea.
- Zgârciţi, spuse sec Elvira.
Von Sundlo cedă cu un zâmbet.
- Bine, zgârciţi. Luăm cafeaua aici?
- E prea cald... Mai bine la noi.
Când ajunseră la hotel, von Sundlo se opri câteva clipe la recepţie, reclamând unele defecţiuni la sistemul de apel din cameră.
Recepţionerul, un bărbat foarte tânăr şi frumuşel, luă notă atent.
- Vom remedia imediat. O clipă, domnule colonel. Aţi fost căutat de Nisa, la ora - se uită în registru - 11,30.
Von Sundlo întoarse iute capul, cu o mişcare de cal nărăvaş care nu-i scăpă Elvirei. Întrebă morocănos:
- Există vreun mesaj?
Tânărul surâse, încercând să fie spiritual:
- Nu. Doar o semnătură. Baroana Kurt von Sundlo. Va reveni.
17.
Directorul Aristide Stănescu îi lăsă pe cei doi să se îndepărteze şi se repezi la recepţioner. Îi strecură printre dinţi, muşcându-şi cuvintele:
- Imbecilule! Când îl vezi cu dama, îi transmiţi bezele şi mimoze de la Nisa?
Elvira mirosi gânditoare aroma cafelei.
"Baroana Kurt von Sundlo... Mama?... Soţia?..."
18.
Edith von Kohler lăsă stiloul, un Parker subţire de aur, pe scrisoarea întreruptă. Îşi trecu degetele subţiri peste pleoapele viorii şi se ridică, îşi alese o ţigară egipteană cu opium din cutia de argint de pe scrin, îşi turnă încă un whisky - very strong, al unsprezecelea, dar era miezul nopţii, iar cupele de şampanie, băutură de protocol, nu intrau la socoteală - şi se opri în faţa oglinzii, o oglindă toaletă, de fapt, ocupând tot peretele de la picioarele patului şi prevăzută cu două urechi, care îngăduia privitorului să se vadă panoramic.
Dedesubt, pe consola de sticlă mată, strălucea orgie de aur, argint, onix, baga şi cristal, seturi de toaletă, flacoane, vaporizatoare, etui-uri, produsele cele mai rafinate ale uneia dintre cele mai importante ramuri ale industriei franceze - cosmetica Firmele concurente - Coty, Lanvin, Chanel, Arpege, Mury - în exponate încântătoare, adevărate bibelouri, unde fineţea şi calitatea produsului erau egalate de fantezia şi esteticul ambalajului costisitor, coexistau pe toaleta baroanei, colaborând la desăvârşirea şi stilizarea unei înfăţişări oricum deosebite.
Edith von Kohler era la fericita vârstă când artificiile îşi merită preţul, subliniază, adaugă strălucire, creează gen.
Vărul ei, Heinrich Himmler, ministru de interne în cel de-al III-lea Reich, surprinzându-i într-o zi budoarul din vila pe care şi-o ridicase în împrejurimile Berlinului, constatase ironic:
- Draga mea, nu s-ar zice că în intimitate ai o atitudine tocmai patriotică! Consumi motorina şi muzica gangsterilor, încurajezi industria uşoară a putredei Franţe, iar penultimul tău amant a fost un fiu al perfidului Albion.
- Dragă Heinrich, replicase Edith, dacă aş bea Schnaps, mi-aş roşi buzele cu hârtie de la lozincile naziste, mi-aş unge părul cu brilliantină Edelweiss, aş umbla în ciorapi de bumbac şi aş împărţi grajdul cu vreun vlăjgan care miroase a sudoare şi usturoi, te-ai fi dispensat de serviciile mele.
- Ai fi dăruit, în schimb, patriei germane cinci, şase fii.
- De ce nu o duzină, ca vaca aia de Gerda Bormann?
- Gerda are toate motivele să se mândrească. O adevărată femeie germană. Un ideal spre care trebuie să tindă toate tinerele noastre fete.
- Splendid ideal! Şorţ, economie la zahăr şi chibrituri şi lenjerie fără elastic. Se fac copii mai repede. A, am uitat citatele geniale ale Fuhrerului!
- Mă îngrijorezi, Edith, mă întreb dacă nu ar trebui ca tu să fii internată într-un lagăr de reeducare, după un prealabil examen psihiatric.
Baroana râse, suflându-i fumul în faţă:
- Nu fă pe idiotul cu mine, Heinze! Păstrează fraza asta frumoasă - gargară cu zvastică, cum ar spune puţinii germani de bun simţ care vă supravieţuiesc - pentru discursuri.
- Eşti cea mai putredă reacţionară de factură iudeo-comunistă pe care am cunoscut-o.
- Ai cunoscut tu mai multe, doar că fetele au ştiut să-şi ţină gura.
- Voi raporta această discuţie Fuhrerului. Este obligaţia mea. De altfel, am tot dreptul să mă îndoiesc de loialitatea serviciilor tale.
- N-ai să mă raportezi pentru că nu-ţi convine să-i spui patronului că ai în familie o persoană inteligentă care, dacă hârtia folosită de gazetele naziste ar fi mai de calitate, ar şti să-i acorde singura întrebuinţare posibilă. Cât despre lealitatea mea, n-ai de ce să încerci nelinişti. Îmi place să fac parte din echipa câştigătoare. Câştigă în general cretinii. Hitler e cretin, deci Hitler va câştiga. Quod erat demonstrandum!
Edith von Kohler îşi deschise chimonoul negru pe poalele căruia îşi înnodau cozile doi păuni paietaţi. Îi plăcea să se admire goală - toaleta oglindă făcea notă aparte faţă de mobilierul Louis XIV al hotelului, fusese comandată special după schiţa ei - şi se simţea încântată că trupul filiform părea geamăn, pe nuanţă ivorie, cu al faimoasei Josephine Baker.
Luă o înghiţitură de whisky şi zâmbi unei amintiri "deocheate", ar fi zis ipocritul de Heinrich. Exista la Paris, prin anii '32, în Place Blanche, un bordel celebru - Le perroquet vert.
Una din pensionare, o mulatră picantă, copiase întru totul personalitatea excentricei Baker - vestimentaţie, obiceiuri trăsnite, gestică, folosind evident şi numele. Micii burghezi naivi din provincie, străini sau des blanc-becs, cu portefeuilles-uri bine asortate de papa, plăteau averi pentru a cumpăra dezmierdările "Josephinei Baker", de fapt o Daisy născută în Passy, cu bunici în Tombuctu...
Încercase chiar să reitereze la Paris fantezia adevăratei Josephine care, cu ocazia unui turneu în România, descinsese la restaurantul Capşa, din Bucureşti, într-o trăsurică uşoară trasă de doi struţi.
Poliţia franceză însă, mai puţin degustătoare de clişee exotice, sau, chestiune de humor, oprise echipajul pe Champs-Elysees doar după două sau trei sute de metri de senzaţie.
Edith îşi puse paharul la îndemână pe micul secretaire şi reluă scrisoarea.
"...Printre altele constat, dragă Heinze, că devii linguşitor. Adevărat, o panoplie - cusururi sau calităţi - nu-i niciodată completă, iar tu ţii la cantitate... Ca să ştii la ce mă refer, mă grăbesc să precizez: Îmi scrii că, deşi colonelul von Sundlo, care-şi petrece o vacanţă de convalescent neaşteptată şi smintită în România, este supravegheat continuu de ogarii voştri cei mai fini - fins limiers la Gestapo, iată o noutate cu care Times şi New York Herald Tribune ar sparge recordurile de tiraj! - ai mult mai multă încredere în instinctul meu infailibil, în «cunoaşterea naturii umane pe care am dobândit-o în urma unei vieţi bogate în experimente».
În consecinţă, îmi ceri să-l spionez pe baron, să-i spionez pe proprii lui spioni şi, dacă-mi mai rămâne timp liber, probabil pe mine însămi.
Detest oficiile de slujnicuţă care iscodeşte viaţa stăpânilor prin gaura cheii de la dormitor, dar, de astă dată, ai reuşit să găseşti argumente mai inspirate decât baloanele de bâlci ale lui Goebbels despre datoriile sfinte ale fiecărui german - germană, soldat fiecare fără excepţie, pe palma lui de loc, fie că face pâine din făină amestecată cu ghips şi tărâţe pentru viteji candidaţi la veşnicie de pe frontul de est, o îngrijeşte de gâlci pe bătrâna mamă a lui Hans, răpus de gerurile Rusiei, mâncătoarea de oameni, sau de gloanţele partizanilor sârbi.
Argumentul tău mi-a muiat inima, în urma sejourului pe Costa del Sol bugetul meu fiind deficit. (Apropo, mizez pe lealitatea ta - nu de fruntaş nazist - ci de rudă iubită; sper să nu-mi joci vreun renghi cu lire măsluite de Naujocks.)
Şi acum, observaţiile mele despre baronul colonel Kurt von Sundlo:
Concediul pe care şi-l consumă în România nu e atât de smintit pe cât ţi-l închipui tu. Ţara e foarte frumoasă, cu o natură diversificată, care face la tot pasul cu ochiul aparatelor noastre Kodak şi atât de bogată încât, cu toate servituţile impuse de către noi, prieteni şi protectori, războiul nu i-a schimbat culorile. Pur şi simplu nu-l simţi: pe stradă, în magazine, în restaurante, la recepţii. Curg fluvii de şampanie şi de briliante, caviarul se mănâncă cu lingura, toaletele semnate de cele mai şic case pariziene inundă bulevardele şi până şi bordelurile de mâna a doua duhnesc a Coty şi Mon Reve, seratele se ţin lanţ.
Atmosfera de sărbătoare - evident, în anume cercuri - este atât de stridentă, încât începi să te gândeşti cu îngrijorare că, în culise, în ganguri ori în subteran mocneşte, se pregăteşte ceva.
Dar ăsta este alt aspect şi, pentru ceea ce oferă aparent Bucureştiul în momentul de faţă, găsesc că von Sundlo, rămânând în perimetrul Europei, n-ar fi putut alege mai inspirat o oază de agreabil refugiu.
Mai interesantă mi se pare metamorfoza pe care a suferit-o într-un răstimp extrem de scurt. L-am cunoscut toţi ca pe un individ uscat, fără haz, auster, bărbatul imposibil al unei singure iubiri. Rămân la convingerea că marea lui dragoste a fost Dagmar, iar moartea ei a constituit cea mai cumplită lovitură din viaţa lui. Nu credeam că baronul ar mai putea fi rănit vreodată la fel de greu. Cea de-a doua căsătorie a lui, cu Manja Wiseman, păpuşica vicioasă, a fost un simplu şi eronat calcul în vederea continuităţii numelui von Sundlo. Bănuiesc că şi-a dat foarte curând seama de greşeală.
În ultimii ani, baronul a căpătat facies-ul caracteristic al dezabuzatului.
Ei, bine, Heinrich, ar merita să-l vezi acum, ca să crezi din nou în poveştile cu zâne! De câteva zile se afişează cu o femeie pe care eu o socot deosebit de primejdioasă din toate punctele de vedere.
În primul rând, exercită asupra baronului o vrajă de care cred că nici măcar nu e conştient. E cu totul alt om: din nou tânăr, vesel, privirea mereu cârtitoare ori, în cel mai bun caz, absentă, a devenit deschisă, luminoasă, pare că şi-a smuls ghioceii de la tâmplă şi i-a înfipt la butonieră. Imaginează-ţi-l pe ţeapănul colonel von Sundlo râzând cu hohote, bucurându-se de divertismente ieftine la bâlci, dansând, iubind...
Vraja, căci von Sundlo pare fermecat, se datorează în mare parte personalităţii acestei femei care nu e o coristă oarecare, oxigenată, cu guriţa mirată în formă de O.
Dimpotrivă! E o femeie matură, în jur de patruzeci de ani sau puţin peste, de mare alură, fără să fie neapărat frumoasă. Gen «la grande bourgeoisie francaise», cu o tuşă de boemă artistică de bună calitate care dă graţie, îndulceşte genul, iar, pentru a-l fi cucerit pe baron, aşa cum îl cunosc, presupun că dispune de interesante resurse spirituale.
Lovitura de graţie însă, care l-a făcut K.O. pe von Sundlo, pot paria pe ultima mea marcă, robindu-l pe veci acestei femei, este asemănarea izbitoare dintre ea şi Dagmar. Când am văzut-o prima oară alături de el, am avut un adevărat şoc! Dagmar, în ediţie uşor retuşată - mai multă siguranţă, o prezenţă mai elegantă şi rafinată - dar, Dagmar!
Acelaşi chip inteligent, mult interiorizat, acelaşi profil, aceeaşi poziţie a gâtului de parcă ar înota cu capul afară, acelaşi mers unduios, aceeaşi gesticulaţie discretă, administrată în pensionatele scumpe din Elveţia, aceeaşi vârstă, aceeaşi, aceeaşi, aceeaşi Dagmar!
Din mrejele unei asemenea femei - devine pur şi simplu fatalitate în viaţa lui! - baronul nu va scăpa niciodată. Iată de ce persoana ei ar trebui să vă îngrijoreze. Nu văd decât două posibilităţi: imixtiunea ei în existenţa lui von Sundlo este fie opera Intelligence Service-ului, fie a Serviciului de informaţii românesc!
Dacă da, amicii noştri nu-s proşti şi, ajutaţi de un noroc fantastic - nu găseşti în fiecare colţ de stradă o sosie a lui Dagmar - au preparat singurul cocktail din care von Sundlo se va grăbi să-şi astâmpere setea. A doua ipoteză, ne aflăm în faţa unei simple coincidenţe, poznă a destinului.
Deocamdată, ştiu doar că persoana se numeşte Elvira Manu. (Manu, m-am informat, e o familie de boieri vechi, cu ramificaţii în Muntenia şi Oltenia.) După comportament, s-a bucurat de o educaţie îngrijită. După dezinvoltură şi aspectul vestimentar, dispune de cel puţin un venit confortabil.
Am dat dispoziţie aici oamenilor noştri (în români n-am încredere) să culeagă informaţii cât mai ample. Tu acţionează în acelaşi sens. Părerea mea este că, dacă există cel mai mic indiciu că ar fi o agentă infiltrată de aliaţi, Elvira Manu va trebui lichidată fără şovăială.
Von Sundlo, oricât de incoruptibil, nu va rezista acestei femei..."
Un apel telefonic întrerupse din nou scrisoarea baroanei Edith von Kohler.
19.
Garsoniera fusese închiriată pe Bulevardul Brătianu în binecunoscutul, pentru bucureşteni, block-house Ferekide.
Construcţia era alcătuită din trei corpuri orientate într-un patrulater ştirbit de o latură. La parter se aflau un coafor, o frizerie şi un magazin de coloniale şi delicatese, iar curtea interioară avea corespondenţă printr-un gang larg, totdeauna vântos, cu strada Vasile Conta.
Garsoniera, în felul ei, era clasică, sute de exemplare asemănătoare putând fi întâlnite în blocurile stil cubist ridicate mai ales în centrul Capitalei în perioada interbelică. Compuse dintr-o singură piesă, de obicei spaţioasă şi elegantă, un vestibul, o baie strălucitoare, bine utilată - nu lipsea niciodată bideul - şi eventual un balconaş cochet a la Romeo şi Julieta, aceste mici locuinţe fuseseră concepute cu o destinaţie precisă, mai târziu uitată.
Astfel, generaţiile ulterioare aveau să se mire neîncetat de "capsomania" arhitecţilor care proiectaseră aceste locuinţe single, cu risipă de spaţiu şi dichis, vitregindu-le de bucătărie - măcar o chicinetă, acolo! - debarale şi alte atenanse indispensabil gospodăreşti.
În realitate (şi aceasta puţini o cunosc, cei mai tineri fiind azi septuagenari), garsonierele în cauză răspundeau necesităţilor a două categorii de persoane. Erau solicitate de persoane singure, celibatari încăpăţânaţi, văduvi sau văduve de o anumită vârstă şi dispunând de venituri substanţiale (chiriile nu erau deloc comode) şi cărora prezenţa ori absenţa dependinţelor le era absolut egală.
Aceşti oameni nu-şi făceau nici măcar o cafea acasă, luau masa la restaurant şi schwartzul la Capşa şi Corso, ori erau serviţi la domiciliu de către băiatul trimis de patron cu sufertaşele calde. Oameni care stăteau în genere puţin acasă, consumându-şi existenţa în vizite, localuri, la joc de cărţi.
Cea de-a doua categorie de chiriaşi, având pondere certă pe lista locatarilor, o constituiau "plaisiriştii", bărbaţi de toate vârstele, ofiţeri, oameni de afaceri, negustori din provincie sau Capitală, rentieri şi funcţionari superiori, liber-profesionişti care angajau aceste garsoniere sub identităţi fictive. Aici puteau petrece cu discreţie şi nestingherit, camuflându-şi viciile, aventurile, relaţiile sentimentale clandestine. Cei cu posibilităţi mai modeste suportau în doi sau trei cheltuielile, cheia plimbându-se de la un beneficiar la altul, în funcţie de ocazii. Evident că nici pe plaisirişti nu-i preocupa depozitarea murăturilor, fiertul rufelor sau prepararea unei tocăniţe cu ceapă tăiată mărunt.
Iar Aristide Stănescu, directorul de la Athenee Palace, dispunea de suficiente resurse financiare pentru a-şi îngădui folosinţa garsonierei în exclusivitate. O închinase cu doi ani în urmă, când începuse dragostea cu Nina - Ninon pentru clientelă - şi o instalase elegant, cu mobilă de la Lengyel.
Părea curios, dar Aristide Stănescu, bărbat de patruzeci de ani, frumuşel, descurcăreţ, dotat cu suficientă cantitate de vino-ncoa pentru a alimenta insomnii în aşternuturi fierbinţi, răscolite de nelinişti, doar cu o singură pernă, uns cu toate alifiile hotelului supraselect, iubea pentru prima oară în viaţa lui. Chiar şi perioada primei adolescenţe, când băieţii se îndrăgostesc de eroina vreunei cărţi, de actriţe, de prietena mai tânără a mamei, de o verişoară sau, pur şi simplu, de o imagine întrezărită fugar, Aristide o traversase calm, fără vise zbuciumate, fără cearşafuri umede şi mototolite, fără ideal.
Idealul cu portret concret, construit la paisprezece-cincisprezece ani, căutat şi visat uneori chiar şi la tâmplă căruntă şi în locul căruia viaţa porunceşte de obicei contrariul absolut.
"...Visam, domnule, un înger aerian, cu păr d-ăla mătăsos a la Eminescu, diafană până şi la baie, adică vreau să zic că nici nu-ţi poţi închipui că are vreodată treabă acolo, fragilă şi uşor atinsă de tuberculoză - dădea romantic, mă înţelegi - care să plutească imponderabilă prin viaţă, prin odăi, să nu-i auzi paşii. Cocuţa, nevastă-mea, tropăie ca un vardist, cu un singur brânci mă catapultează la Chitila, în cap parcă n-ar avea păr, ci ghem de liţe încurcate..."
De aceea Aristide acceptase cu indiferenţă căsătoria aranjată de taică-său, Nae Sacâz, zis Sperie-Peşte.
Cârciuma părintească, mai bine zis strămoşească, situată pe Calea Şerban Vodă între sălcii despletite pe malul lacului care mai târziu avea să devină una din atracţiile Parcului Carol, se bucurase cândva de mare dever. Era frecventată mai cu seamă de mahalagiii cavafi, tăbăcari şi cărămidari, dar şi de feţe mai simandicoase ispitite de aramurile celebre de baboi clătiţi în căldări de vin şi azvârliţi apoi pe grătar, de renumita pastramă şi de plăcintele cu carne ale lui Sacâz. Jumătate de veac se scursese însă de când primul Nae Sacâz şi primul Sperie-Peşte dăduse cep unei afaceri splendide.
Cu anii însă, faima rateşului pălise, iar în '33, când Aristică se întorsese de la Budapesta, falimentul opintea să-i tragă obloanele.
Bătrânul, pentru a se menţine la suprafaţă, o găsise la repezeală pe Aurora, fata unui bodegar pricopsit din Vergului şi care, deşi ştia că Sacâz - acum Stănescu, gustul onomastic subţiindu-se de-a lungul generaţiilor - e ififliu, se simţea înnobilat de un ginere care "poţi să mă crezi sau nu, domnule, a studiat hoteliera la Budapesta şi în nemţime...".
Aurora, subţirică, drăgălaşă, cu trăsături mici şi obrăjorul rotund pierdut într-un nimb de zulufi aurii, după zece ani devenise o coniţă bine împlinită, cu o slăbiciune accentuată pentru rochiile de mătase naturală, batistele de dantelă şi vermutul Martini.
Trăia conştiinţa propriei sale importanţe sociale, dar cu o naivitate blândă, fără agresivităţi ofuscante şi aere de superioritate. Stârnea cel mult zâmbetul, niciodată inimiciţii şi ranchiună.
Pe Aristide nu-l deranja, nu exercita asupra lui niciun fel de autoritate conjugală, hotelierul dispunea de o libertate atât de comodă, încât încerca permanent sentimentul, neanalizat şi neformulat chiar pentru el însuşi, că e necăsătorit.
Aurora ducea o existenţă domoală, cu preocupări mărunte care-i umpleau ziua: schimba mereu perdelele, făcea o colecţie de bibelouri cu tematică - animale, flori, păsări, balerine, "contese" - şi se îngrijea cu scrupulozitate de ceaiul de cucoane pe care-l oferea în fiecare miercuri după-amiază. Îşi aştepta musafirele cu emoţii de fetiţă şi se simţea grozav de încântată că e în vizită cu văduva unui maior care purta pălării pretenţioase şi, ca să-şi rotunjească pensia, închiria două odăi, cu soţia unui funcţionar de la Banca Agricolă, dar mai ales cu Madam Boldeanu, o rentieră sexagenară plină de bijuterii grele.
Era grasă, jovială, vorbea picant şi fuma. Regale fără carton dintr-un fume-cigarette de chihlimbar, lung de cincisprezece centimetri. Îşi speria interlocutoarele cu relaţiile ei simandicoase, făcând mereu referiri familiare la nume cu rezonanţe ameţitoare şi cu voiajurile în străinătate.
Aristide ştia că debutase pe trotuar, copiliţă de cincisprezece ani, la Brăila. Avusese noroc - doi greci, negustori bogaţi, şi un moşier tomnatic puseseră umărul la înfiriparea unei averi consolidată de Boldeanca - Didina pentru intimi - care nu era fată proastă.
Hotelierul însă îşi ţinea gura, întreţinea relaţii de culise cu fosta demimondenă, care, în diverse situaţii delicate, se dovedise utilă, discretă, serios partener de afaceri.
Aristide Stănescu veni la întâlnire înaintea Ninei. Puse câţiva trandafiri proaspeţi în glastra de pe noptieră, lăsă storurile şi aerisi făcând curent între baie şi dormitor. Pe faţa de pernă, cămaşa de noapte a Ninei, corect împăturită, îi păstra parfumul cam dulceag, Soir de Paris.
Era o femeie ordonată până la pedanterie, chibzuită, cu un cap sănătos, bine înşurubat pe umeri, şi un simţ al realităţii care friza cinismul. Întreaga ei fiinţă emana siguranţa şi apriga poftă de viaţă, cam fără scrupule, a individului propriu constructor de destin. Self-made-man... La 14 ani trudea din greu, muncitoare la Fabrica de tutun. Azi, la treizeci, era cea mai apreciată lucrătoare a lui Ionică, patronul faimosului salon de coafură de la Athenee Palace; personaj important şi mult interesant pentru diversele servicii de informaţii: Ionică era coaforul casei regale.
Aristide auzi cheia şi, instinctiv, îşi îndreptă poalele hainei de casă, dintr-o mătase uşoară, bleumarine, cu irişi galbeni şi albi.
Nina îşi agăţă poşeta în cuierul din vestibul, se şterse pe picioare şi abia după aceea se apropie de Aristide întinzându-i obrazul apoi buzele. Tot ce făcea era organizat, ponderat, bine gândit.
- Te sărut...
Bărbatul nu-i dădu drumul din braţe.
- Nu mă iubeşti?
Nina îşi ţuguie gura fermă, festonată.
- Să mă gândesc... Mi-e cald de mor.
- Fă un duş.
Se dezbrăcă iute, cu aceleaşi mişcări precise, aranjându-şi lucrurile cu metodă.
Rochia de soie-ecrue pe umeraş, espadrilele de la Raoul în antreu, lenjeria intimă într-o nişă a balconului.
Aristide Stănescu învălui cu o privire slugarnic flămândă - o foame cenzurată, de câine bine dresat - trupul pe care-l cunoştea în cele mai mici detalii, dar care continua şi azi, după doi ani, să-l tulbure la fel ca în primele zile de năucitoare dragoste. Un trup pietros, de statuie, de femeie viguroasă, cu muşchi lungi, puternici, fără umbre şi moliciuni.
"Are tot ce-i trebuie", se exprimau experţii, "cât trebuie şi unde trebuie".
Nina se întoarse înfăşurată într-un halat de baie alb. Emana aroma uşoară a apei de baie Roger Gallet.
- Uf, ce bine e! Vrei să-mi dai o oranjadă?
Scoase capişonul de cauciuc şi îşi zbârli buclele negre, consultându-şi obrazul în oglindă.
- Ce mizerie! Nici măcar nu te poţi farda.
- Nici n-ai nevoie, draga mea. Eşti frumoasă.
- Toţi bărbaţii spun la fel. Vor nevastă naturală, dar aleargă după muiere vopsită.
Râse arătându-şi dinţii de animal tânăr şi sănătos. Avea frumuseţea categorică a feţelor de perfectă geometrie, care se întâlneşte uneori la femeile brune. Ochii mari, negri, nas drept, scurt, bărbie fermă, fără a fi agresivă, ten palid, smead, cu luciri de marmură bine lustruită.
În totul însă Nina constituia o prezenţă nedefinită. Văzând-o, era peste putinţă s-o categoriseşti din punct de vedere social, să-i găseşti un raft, un loc pe harta ierarhiilor constituite în cadrul oricărei comunităţi de oameni.
Înghiţi oranjada fără să ducă de două ori sonda la gură.
- Ţi-a fost sete, surâse Aristide, aşezându-se pe braţul fotoliului şi mângâindu-i părul pe creştet.
- Teribil!... Să ştii că nu stau mult. O am la patru pe prinţesa Şutzu, un mis-en-plis, şi, la cinci fără un sfert, vine madam ministru Hageţeanu cu o cumnată din Craiova. Deci, încă un vopsit şi două pieptănături.
- N-ar trebui să munceşti atât de mult, spuse moale Stănescu. În fond, îi părea bine că e ocupată. Îi păsa prea puţin de câştigul Ninei, deşi deloc neglijabil - numai cu bacşişurile Nina ar fi umilit salariul unui şef de birou - dar, ştia din experienţă, că femeia care lucrează e mult mai confortabilă, dă mai puţine dureri de cap decât una liberă. Cheltuieşte considerabil mai puţin - magazinele iau timp - şi, tot chestiune de timp, nu se simte neglijată.
Un rid răsări între sprâncenele Ninei:
- Ştii că nu-mi place să vorbeşti de pomană. Ce înseamnă să nu lucrez? Să-ţi cer ţie de chirie şi de o pereche de ciorapi?
Stănescu îşi zise în sinea lui că Nina e nedreaptă. O ajutase să-şi cumpere un apartament frumos în blocul Bavaria, să-l mobileze, îi oferise două blănuri scumpe şi, de ziua ei, un solitar cumpărat la Rech. Deci, oleacă mai mult decât o pereche de ciorapi.
Spuse pe un ton împăciuitor, îmbrăţişându-i umerii:
- Iartă-mă..., am vorbit şi eu aşa... Vrei să mă săruţi?
Nina se lăsă dusă spre pat. În fond, îi plăcea elegantul director al Athenee Palace-ului, îl iubea chiar, dar fără să-şi piardă minţile.
"Nici unul dintre noi n-ar avea nimic de câştigat."
20.
Stănescu îi aprinse ţigara Viceroy şi-i aduse cafeaua pe care o preparase la spirtieră.
- Bună?
- Da.
- Când crezi că scapi diseară?
Nina ridică din umeri:
- Habar n-am! De când cu nemţimea, ştii şi tu, nu mai avem sezon mort.
Aristide dădu din cap. Aşa era, nemţii - ofiţeri, funcţionarii ambasadei, oameni de afaceri - neîngăduindu-şi deplasări pe termen şi distanţe lungi, viaţa mondenă continua în principal să se desfăşoare în Capitală. Se mai comiteau totuşi escapade la Sinaia, Snagov, Periş sau la moşiile din apropierea metropolei.
Nina se uită cu regret la ţigara care ajunsese aproape de capăt.
- Încă două fumuri şi am plecat. N-am nici un chef de lucru, mai ales când mă gândesc că trebuie să greblez câlţii Şuţoaiei. Imposibilă muiere! Cârtitoare, nebună şi zgârcită! După ce te freacă două ceasuri, îţi lasă bacşiş cinci lei. Nici cât dai unei ucenice că ţi-a periat gulerul mantoului la plecare.
- De ce nu încerci s-o pasezi?
- Nu vrea şi nea Ionică îi cântă la piculină. Clientelă selectă, înţelegi...
Începu să se îmbrace azvârlindu-şi priviri scurte în oglindă.
- E dreaptă dunga de la ciorapi? Nu mă văd.
- Da... Puţin mai în interior, la stângul... Acum e bine!
- A... Cât pe-aci să uit! A trecut aseară pe la mine Ciolac.
Aristide Stănescu se crispă vizibil. Vasile Ciolac era proprietarul magazinului Curcubeul, stofe şi mătăsuri, de pe Calea Moşilor, afacere prosperă, concurându-i pe Pop şi Bunescu şi pe binecunoscutul "Vultur de mare cu peştele în gheare".
Negustorul, bărbat spre cincizeci de ani, solid, încăpăţânat şi tăciunos, se îndrăgostise de Nina şi, la fiecare câteva luni, îi prezenta câte o cerere în căsătorie.
Coafeza şovăia între directorul Athenee Palace-ului - corespunzător şi preferabil din toate punctele de vedere, dar însurat - şi Ciolac - cam vârstnic, gelos cumplit -, dar avut şi liber, pasăre cerească, fericit s-o ducă oricând la altar.
- Ce a vrut?
- Acelaşi cântec: când ne luăm? La logodnă depune pe numele meu două milioane. La nuntă, încă cinci.
Stănescu, palid, începu să danseze darabana pe braţele fotoliului. Ştia că femeia nu minte. Era de notorietate în lumea comercianţilor că nea Sile Ciolac şi-a pierdut minţile după domnişoara Nina de la Ionică. Şi tot de notorietate era că ghiujul avea avere ţeapănă. Iar în ultima vreme trăsese un tun mare, prinzând un contract pentru livrări de echipament destinat armatei şi, ce mai!, învârtea banii cu lopata.
Aristide Stănescu simţi uscat în gură, limba ca de lemn.
- Ce i-ai zis?
Femeia îşi rotunji sprâncenele bine arcuite:
- Tu ce i-ai fi zis în locul meu?
- Dacă iubeşti, răspunsul e unul singur.
- Care?
- Mersi frumos, dar du-te, neică, şi te plimbă!
Nina îl privi dintr-o parte, ostentativ ironică. Colţul gurii îi zvâcni înspre ureche, de parcă ar fi opintit să smulgă cercelul.
- Serios? De ce? Ca să te aştept pe tine?
- Nina! Eu te iubesc.
- N-am băgat de seamă, răspunse încheindu-şi hotărâtă cordonul de lac alb.
Stănescu vru s-o apuce de umeri, dar coafeza se feri cu bruscheţe.
- Spune-mi, te rog, ce i-ai răspuns?
- Să-mi dea răgaz până în toamnă.
- I-ai dat deci speranţe.
- Da. Am treizeci şi unu de ani şi m-am săturat să mi se spună domnişoara Nina. Iar când un bărbat în toată firea te cere de cinci ori de nevastă fără să obosească, ei bine, e de presupus că însemni ceva în viaţa lui.
Stănescu se lăsă în genunchi şi-i cuprinse şoldurile.
- N-ai să mă părăseşti, iubita mea.
- Aristide, ridică-te şi nu fă pe caraghiosul! Eu nu vreau să te silesc să faci ceva împotriva inimii tale. Îmi dau seama că într-un fel ţii la amărâta aia şi vrei să ne păstrezi pe amândouă. Dar asta nu se poate. Nu sunt femeia care să rabde situaţii din astea încurcate. Eu nu ţi-am cerut niciodată să divorţezi, te-am lăsat să hotărăşti după capul tău, dar nici să-mi stric viaţa ca ţie şi lui madam Stănescu să vă fie moale şi bine!
Lui Aristide îi dădură lacrimile. N-o iubea pe Aurora, n-o iubise niciodată, dar îi era milă de ea, îi venea greu s-o smulgă din scrânciobul în care se legăna fericită şi aeriană, turistă pe Calea Lactee printre luceferi şi heruvimi, s-o smulgă cu brutalitate şi s-o aducă pe caldarâm, pe trotuarul ars de vipie între pubele rău mirositoare şi ocări muscăleşti. Se puneau şi serioase probleme materiale.
Bătrânul Dobre, socru-său, era şi azi un om bogat, iar Aurora, copil unic, însă dota - erau căsătoriţi sub regimul separaţiei de bunuri - trebuia obligatoriu restituită, ceea ce ar fi comis o gaură anevoie de ignorat în propriul patrimoniu.
Dar, în primul rând, şi hotelierul era cinstit cu el însuşi, se simţea vinovat faţă de păpuşa asta fără minte, care nu-l incomodase în zece ani nici măcar cu răsuflarea.
- Nina, te rog mai aşteaptă. Te rog, nu te grăbi.
Femeia răspunse rece, în timp ce-şi controla conţinutul poşetei:
- Ţi-am spus cât am de gând să aştept. După aceea... primesc felicitări. Vreau casa mea, nu doar ziduri! Casă rânduită aşa cum îşi fac oamenii, cu gospodărie aşezată, cu copii, neamuri, cuscri, naşi, botezuri şi parastase! La o urmă, am rămas fetişoara de la ţară de acum cinşpe ani, doar că azi îmi iau combinezoanele de la Bon-Gout şi, în loc să mestec câte un fir de iarbă, fumez ţigări englezeşti.
Aristide îşi plecă privirea, inconştient îşi încovoie gâtul:
- Bine, Nina... Bine... O să fie cum vrei tu.
Peste câteva minute, Nina, siluetă dreaptă, inflexibilă, cu o expresie dârză înfiptă pe obraz, se amesteca printre pietonii, destul de puţini la ora siestei, de pe Bulevardul Brătianu.
Ca de obicei, se întoarse după câţiva paşi şi flutură mâna. Stănescu, pe balcon, îi trimise cu arătătorul o sărutare grăbită. Se întoarse în cameră şi îşi turnă un coniac.
21.
"Am avut atât de puţină vreme să fiu italiancă!", obişnuia să afirme bătrâna contesă de Courcelles pe un ton care, neputând fi tradus exact, îl punea pe interlocutor în încurcătură. Părea în acelaşi timp vag nostalgică, ea însăşi surprinsă, înveselită chiar de propria constatare.
Prinţesă de Rieti, fusese căsătorită de copilă cu contele Guy de Courcelles, diplomat francez, şi îşi petrecuse o bună parte din viaţă în diverse capitale ale lumii. La cincizeci de ani rămăsese văduvă.
Nu voise să se întoarcă în Italia - "n-am chef să fiu tutelată de familie şi nici să suport vizitele bimensuale ale viitorilor moştenitori, mai atenţi la culoarea obrazului meu - cât o mai duce oare? - decât însăşi Mademoiselle Celie, o cunoaşteţi, cosmeticiana din Rue D'Antin" - şi se stabilise definitiv la Paris.
Transformase un vechi palat, aproape ruină, dar cu o magnifică scară interioară şi fresce minunate, din Bulevardul Haussmann, într-o splendidă reşedinţă şi, totodată, în una din cele mai căutate case din Paris. Recepţiile ei erau vestite: avea mână largă, personal competent, iar ca invitaţi, tot ce însemna ceva ca elită de sânge, artistică sau personaj de ultimă oră.
Când nemţii ocupaseră Parisul, se refugiase la Nisa, unde avea o vilă luxoasă, bijuterie cam demodată, în stiluri amestecate, dar bijuterie, pierdută între florile şi palmierii regali a vreo trei hectare de parc.
Avea şaptezeci şi opt de ani, o voce stridentă de papagal căruia începuse să-i semene şi profilul, ochi scăpărători, simpatic răutăcioşi şi acelaşi neobosit apetit de viaţă.
Nestingherită de război din punct de vedere financiar, continua să primească, iar faptul că oaspeţii nu erau exact ceea ce ar fi trebuit să fie - "figuri suspecte, chere madame sau cher monsieur, ai impresia că fiecare frac ascunde un revolver sau cel puţin o pereche de cărţi măsluite, da, foarte dubioase, dar de efect, te asigur!" - o amuza.
"Sapresti! De ce n-am cunoaşte şi altceva decât am cunoscut toată viaţa?"
Şi-apoi, nu zău, toată adunătura asta de omuleţi atât de coloraţi, de diverşi, de neaşteptaţi, încât păreau neverosimili, te făcea să te simţi la un bal mascat. Iar cărţile lor de vizită, ah, nu, pe cuvânt!, trebuia să ai fălci zdravene, nu glumă, ca să rezişti la atâta râs! Nume exotice, funcţii şi titluri atât de pompoase, răsunătoare-fanfară, încât păreau de fantezie, întinzându-se pe mai multe rânduri, state şi stătuleţe de care manualul de geografie al micuţei Lucia de acum şapte decenii nu pomenea, dar nici atlasul legat în marochin roşu al soţiei contelui de Courcelles, diplomat de carieră.
De aceea vizita lui Octavio de Villar, înarmat cu scrisoarea de recomandare a baroanei Anna von Strindberg, nu o surprinse şi îl primi în stilul ei personal, gazdă excentrică, de o cuceritoare ospitalitate, dar care îşi permitea să spună tot ce-i trece prin minte.
Una dintre particularităţile sejour-urilor petrecute la contesa de Courcelles era libertatea absolută pe care aceasta o acorda invitaţilor; nu iniţia programe comune - sau, în orice caz, nu erau obligatorii - şi, notabil la o persoană vârstnică, nu cerea să fie distrată, să i se facă conversaţie, nu pretindea nimănui să se ocupe de ea.
"Am făcut în viaţă tot ce am poftit, de ce aş pretinde altora să procedeze altfel? Şi apoi, nu încerc nici o plăcere să ţin o fiinţă lângă mine, chiar dacă e vorba numai de câinele meu, când ştiu că ar prefera alt peisaj. O, nu, dragii mei, nu cunosc nimic mai lipsit de gust decât persoanele crampon. Iar când poartă şi fustă devin de-a dreptul odioase..."
Tânărul spaniol îi făcu o impresie plăcută şi-l cuprinse într-o privire mulţumită: un bărbat frumos, cu oase nobile, un chip cutezător de hidalgo, haine bine tăiate.
- Arăţi foarte bine, domnule de Villar, şi mă bucur pentru dumneata. Poate că sufletul nu ţi-e la fel de chipeş, dar cel puţin îţi lipsesc cusururile pe care le inventează complexele, iar acestea, crede-mă, sunt cele mai oribile. Şi, de altfel, sufletul dumitale nu mă interesează. Nu am douăzeci de ani şi nu-ţi sunt nici duhovnic.
Octavio de Villar zâmbi:
- Mântuirea sufletului aproapelui nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră?
- Mai puţin decât digestia lui Gaston.
- ...Nepoţelul dumneavoastră?
- Nu. Motanul.
Îşi aruncă ochii în treacăt asupra scrisorii baroanei şi o puse alături, lângă evantai.
- Dacă n-am să uit, am s-o citesc mai târziu. Biata Anna n-a fost niciodată tare la compuneri. Spune-mi dumneata ce mai face vechea mea prietenă? Ne cunoaştem de şaptezeci de ani. Mănâncă la fel de mult? Era în stare să dea gata dintr-o suflare un borcan cu dulceaţă de coacăze. Râse scurt: borcanele aveau pe vremea aceea jumătate de galon.
De Villar zâmbi:
- Nu mai există asemenea borcane în Germania. Până şi untdelemnul se vinde în sticluţe de farmacie.
Contesa avu un gest brusc, de parcă ar fi alungat o muscă. Briliantele fulgerară scurt, albastru, pe mâna descărnată, osoasă.
- A, da, ideile acelui şarlatan de iarmaroc. Hitler! Oh la la! Întreb mereu şi nimeni nu poate să-mi răspundă: cum pot încăpea atâtea neghiobii într-un singur creier?
- Autopsia ne-o va explica într-o zi.
Lucia de Courcelles râse înveselită:
- Ah, da! Trebuie să fim optimişti! Până şi eu trag nădejdea că voi apuca ziua aceea. Îmi pare rău că Anna n-a vrut să vină la mine. Nu sunt prea amuzantă, dar cel puţin ar fi mâncat pe săturate.
- Cred, spuse tânărul, că doamna baroană face parte dintre persoanele care se desprind greu de căminul lor.
- Cămin, parbleu! Annei îi plac tiranii. O malformaţie... În pension, era îndrăgostită de cancelarul Bismarck, alt smintit, care se credea rudă cu Jupiter. Îi ţinea portretul deasupra patului. Acum îl păstrează probabil pe al lui Adolf. Evident, între cei doi există o mare deosebire de educaţie... Zăboveşti mult pe coastă, domnule de Villar?
- Spre marele meu regret, doar câteva zile.
- O, e păcat, într-adevăr. Presimt că mă voi despărţi greu de dumneata, dar îţi sunt recunoscătoare că te-ai gândit ca acest scurt răgaz să-l petreci la bătrâna contesă de Courcelles.
- Spiritul dumneavoastră e mereu tânăr.
- Asta nu mă ajută să fiu mai frumoasă.
"Nu te înşeli deloc", îi răspunse în gând de Villar.
Prin ferestrele deschise răzbătu zvon de glasuri vesele.
- Avem o grămadă de lume. Lume amestecată, aşa cum se întâmplă în război sau revoluţii. Un soi de cocktail, dar, deşi eu nu le iubesc, unele sunt picante. Vreau, domnule de Villar, să te simţi ca acasă, dacă asta îţi spune ceva. Soţul meu, de exemplu, se simţea cel mai bine în hoteluri, dar s-ar putea ca şi eu să am o parte de vină. Doream să-ţi spun că eşti liber să faci tot ce pofteşti.
Se apropie de fereastră şi perdelele delicate, uşor umflate de briză, îi cuprinseră ca într-o îmbrăţişare silueta fragilă.
- Au venit de la plajă. Animalul acela splendid este mister Collins, om de afaceri într-una dintre Americi, n-are importanţă care, de vreme ce tot e minciună. Micuţul acela oacheş, în halat de baie, se numeşte Vincenzo Rosario, dar te asigur că nu are nimic de-a face cu Papa, nici cu Italia...
De Villar cerceta cu ochi atent grupul vesel care înainta pe aleea străjuită de chiparoşi. Pijamale şi halate splendide de plajă, culori vii, mingi, discuri de cauciuc, labe de broască, tot arsenalul obiectelor de divertisment estival.
Se uită instinctiv la cerul albastru, albastru intens, uşor sidefat ca al Madridului, pe care palmierii îşi profilau degetele decupate cu foarfecă, apoi în jur, la salonul rococo, numai graţie în aur şi alb.
"Unde naiba o fi războiul?... Pentru ăştia, cel puţin aparent, nicăieri..."
Îi atrase atenţia în mod deosebit un bărbat exagerat de înalt, prea slab, de o distincţie excesivă, nesănătoasă.
Distincţia sângelui rarefiat de rafinamentul prea multor generaţii, sugerând putredul, prea vechiul din oase şi suflet. Vlăstarul unui neam căruia nu i-a mai rămas decât reverenţa de adio. Executată că desăvârşită eleganţă.
- O figură interesantă.
- Fără îndoială, încuviinţă bătrâna, dar numai ca obiect de studiu. E contele rus Anatolie Rabinski. Un personaj greu de suportat chiar de el însuşi, dar cel puţin e autentic. Ah! Iat-o şi pe micuţa Sundlo. Încape într-un pandantiv. De aceea n-o vedeam.
Era într-adevăr micuţă, delicată, cu ceva din gingăşia japonezelor pe care până şi europenii le găsesc frumoase, bibelou jucăuş în pijama albă de voal, cu părul strâns într-un turban verde jad. Înconjurată de bărbaţi, răsfăţată, simţeai chiar de aici, de la fereastră, fără să auzi ce-şi spun, că toate privirile, orice gest, fiecare cuvânt spiritual îi erau destinate.
- Cine-i doamna?
Contesa râse:
- O micuţă gânganie, dar cu pofta de a trăi din plin a şapte uriaşi.
- Şi mintea? Pe măsura făpturii sau a apetitului de viaţă?
- La ce i-ar servi? Orice ar face, orice ar spune, rămâne delicioasă. Totul îi stă bine, totul îi reuşeşte. Sunt doar câţiva ani, era o mică burgheză anonimă, fiica unui belfer, cum scot boche-ii în serie, ca americanii, încălţămintea ieftină. Azi poartă unul din cele mai vechi nume ale nobilimii prusace şi, cred, deşi îl ştiam pe von Sundlo bărbat de gust - l-am cunoscut bine pe taică-său -, că este un personaj important la curtea lui Hitler.
Încercând să-şi camufleze interesul, tânărul spaniol întrebă cu indiferenţă:
- Este singura dumneavoastră invitată?
- A, nu... Mai sunt şi alte femei, dar acesta este genul micuţei: să fie singură, regină absolută, într-un grup de bărbaţi. Oriunde îşi face apariţia, e înconjurată de suită.
Se desprinse de fereastră şi-i adresă un zâmbet larg:
- Ce babă clevetitoare! Recunoaşte că aşa gândeşti despre mine.
În ochi îi sclipeau lumini ştrengăreşti.
Octavio de Villar se înclină şi-i sărută mâna cu o graţie inimitabilă - spontaneitate şi dezinvoltură moştenite de la maică-sa, fermecătoarea Dona Conception.
- Doamna contesă îmi vorbea despre persoanele încântătoare cărora totul le stă bine. Orice ar face, orice ar spune.
Bătrâna râse cochet:
- Doar că doamna contesă de Courcelles nu e primejdioasă...
- Spre deosebire de doamna baroană von Sundlo, trebuie să înţeleg...
- Un om avertizat e pe jumătate salvat...
Îşi coborî repede pleoapele spre a-şi ascunde licărul din priviri.
.....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu