Cel mai iubit dintre pământeni 3, Marin Preda

                                                            1.
                                              PARTEA A OPTA
                                                            I

                                      Rămasei o clipă parcă suspendat,  trecând în revistă toate femeile care lucrau cu mine la Oraca: nişte grăsane vorbăreţe şi simpatice, încă tinere, dar departe de a-mi fi aruncat vreodată una din acele priviri care sugerează disponibilitatea afectivă chiar fără intenţie de finalizare într-o aventură sau măcar simpla prietenie colegială, puţină curte, acea multitudine de gesturi şi cuvinte care nu au altă menire decât să potenţeze afecţiunea fundamentală pe care o avem pentru alţii, de care suntem cu adevărat legaţi şi îi iubim... verificări dacă mai plăcem şi altora... siguranţa că nu ne-a pălit farmecul, seducţia... verva pe care ne-o inspiră această certitudine, pe care o transmitem acasă celor care se simt prea siguri de noi... puţină nelinişte, puţină gelozie, pentru a ni se preţui apoi dulcea supunere, abandonul de sub plapumă...
    Nu citisem în privirile lor nici măcar atât, avem cu cine cocheta, pe tine nu te cunoaştem, parcă îmi spuneau, şi nici nu avem chef s-o facem, să te invităm la petrecerile noastre unde vin inşi chiar mai puţin cunoscuţi decât tine, şi nici nu încerca să ne inviţi tu pe noi, fiindcă o să te refuzăm politicos...
    Una era subalterna mea, alta era calculatoarea, alta (o tinerică frumoasă şi balaoacheşă, pesemne ţigancă, totdeauna bine îmbrăcată şi coafată, stârnind invidia pentru bluzele ei un colorit care arăta că nu le cumpăra din magazinele noastre, ca şi fustele cu croială străină, cizmuliţele elegante, jerseurile fine) secretara directorului, un ins totdeauna ursuz, care avea de îndurat gelozia nevestei pentru această secretară cu care cam semăna... dar cine suportă alături de bărbatul ei pe o alta, chiar dacă la birou şi chiar dacă ştie că îi e credincios?... Credincios, credincios, dar asta nu-l poate împiedica să... Directorul chiar îşi persecuta subalterna, doar-doar se va găsi cineva să-i spună nevestei că între el şi secretară, vezi, nu e nimic...
    Nu se găsea nimeni şi, chiar dacă s-ar fi găsit, nu asta dorea geloasa, ci "s-o dea afară pe târfa aia"... Om corect, şeful nostru făcea să i se audă răcnetele prin uşă când soţia îi intra valvârtej în birou şi îi făcea scandal... "...da' ce crezi tu, că asta e instituţia mea personală să dau afară pe cineva numai fiindcă eşti tu smintită? Dar nu am dreptul, atâta timp cât îşi vede de treaba ei!..."
    Secretara însă chiar ţinea la el şi, dându-şi seama că omul n-avea linişte în casă din pricina ei, vrusese să plece, cu toate că îi părea rău.
    "Un şef aşa de bun nu găseşti oriunde", dar se vede treaba că răul ştia el ceva, în locul ei ar fi venit alta, şi numai dacă ar fi fost o babă ştirbă istoria n-ar mai fi continuat... "deşi... mormăise el furios, am avut odată şi o astfel de babă, nu chiar ştirbă, dar cică mi-ar fi plăcut de ea că făcea pe mămica cu mine" şi i-a aruncat tava cu sandviciuri şi cafele în faţă, când a văzut-o că intră în birou... Ce nevoie, cică, am eu să mănânc sandviciuri şi să beau eu cafea făcută mâinile acestei... să mănânc şi să beau acasă şi să nu mă las lins pe gât ca un viţel de această vacă răscrăcărată... ce, adică, vreau să spun că acasă n-are nimeni grijă de mine şi trebuie s-o las pe cotoroanţa aia să-mi pună unt pe pâine... şi o feliuţă de şuncă... şi o feliuţă de roşie... şi o cafeluţă... şi o franzeluţă... (şi aici directorul îşi subţiase vocea şi îşi imita nevasta scos din pepeni).
    - Îţi arăt eu ţie, zice, cafeluţă. O să-ţi fac una de-o să-ţi stea în gât, să te frigi cu ea, să te îneci cu caimacul...
    - Aşa că nu pleci nicăieri, dacă din pricina asta vrei să pleci, îi mai spusese el fetei...
    - Tovarăşe director, cică se smiorcăise ea, măcar dacă am fi vinovaţi de ceva...
    - Ei, da, asta ar mai lipsi, se înfuriase el, ia nu mai da aici apă la şoareci şi ieşi afară... Auzi, măcar dacă... Asta îmi scoate sufletul şi pentru laptele supt de la mama, dar să mai fim şi vinovaţi de ceva... Mi l-a şi scos, sufletul adică, şi mi l-a băgat pe-al ei în loc şi ăsta m-ar vinde înainte chiar să încerc eu să fiu vinovat de ceva. M-ar pune să-i mărturisesc totul dinainte.
    - Da, ştiu, continuase însă fata să se smiorcăie, e geloasă, şi e gelos şi prietenul meu cu care o să mă căsătoresc, vine câteodată pe-aici şi stă pe capul meu să vă vadă, şi după ce vă vede se cară, şi ce-mi face pe urmă... De-aia vreau să plec, deşi n-aş vrea...
    - Atunci cară-te, ori spune-i individului că dacă îl mai prind pe-aici chem şoferul şi îl pun să-l dea afară cu paisprezece lovituri de pompă în cur... povestise fata, însă de astă dată pufnind în râs.
    Noroc că directorul străbătea aproape tot timpul regiunea în căutare de carne... Nu mai ştiam în ce stadiu se afla istoria... Cine mai era deci, la noi, femeie? A, da, casieriţa... Doamna Munteanu... Care doamnă Munteanu?! Plecase... Predase casa şi...
    Mă ridicai, deschisei uşa de alături, unde se afla casieria, şi mă uitai îndelung la noua casieră, o figură învăluită în nedefinit, cu trăsături ascunse de părul care îi acoperea curgând pe umeri obrazul... din pricina părului astfel pieptănat, adică mai degrabă nepieptănat, părea să aibă un chip alungit...
    Stătea la birou şi lucra... Venise la noi de vreo două săptămâni, dar luminozitatea lumii în care trăiam după moartea mamei făcea parcă să dispară umbrele când mă uitam în jurul meu şi vedeam lucruri şi oameni, animale şi străzi forfotind de mişcarea neîncetată a vieţii... Schimbasem cuvinte de serviciu cu noua casieră, dar nu mă uitasem la ea, adică mă uitasem fără s-o văd, sau o văzusem fără să mă uit, vreau să spun că nimic din ea nu-mi atrăsese atenţia, nu era nici frumoasă, nici urâtă, nu era nici diformă, nici statuară, mâinile ei, care îmi întindeau pe masă hârtii la control, nu erau nici butucănoase, nici diafane, vocea, nici timbrată, nici şoptită... debitul doar îmi păruse vag excesiv ("de ce o fi vorbind asta prea mult?" gândisem fără să fiu prea sigur că nu mă înşelam).
    Nu părea nici doamnă, nici domnişoară, oricum, nu purta verighetă, dar asta nu însemna că nu fusese divorţată sau nu era văduvă. Silueta ei avea formă, mai mult de ghicit decât de văzut, fiindcă rochia pe ea era prea largă, parcă şi-ar fi croit-o singură, tăiată rău în talie şi cu umflături la subsuori... fără decolteu... Picioarele... da, picioarele erau frumoase, cel puţin atât cât lăsau să se vadă poalele prea lungi, ale rochiei... Ochi negri, parcă prea mari, gură care, vorbindu-mi de cifre, încasări şi plăţi, rămânea adesea întredeschisă, ca şi când privindu-mă s-ar fi simţit o secundă în prada unei amnezii, a unei curioase perplexităţi...
    "Înţelegeţi?", zicea revenindu-şi, şi vocea îmi părea că vine tot din lumea nedefinitului, era aproape şi totuşi departe, mi se adresa, şi totuşi nu simţeam impulsul natural de a-i răspunde, având în mod bizar senzaţia unei halucinaţii auditive...
    Mă uitam pe geam, ea continua cu explicaţiile, reveneam, iscăleam documentele, hârtiile foşneau, stiloul scârţâia... Apoi linişte... apoi în această linişte începea să toace zgomotul rece, abstract, al maşinii de calculat...
    - Dumneavoastră, zisei, mi-aţi pus pe birou o floare?
    Ea tresări. Se ridică în picioare.
    - Vai de mine, zise, v-am deranjat?
    Mă posomorâi. Timbrul vocii ei nu mai era incolor. Nu-mi dădui seama în acea clipă cum era de fapt, nu era însă verosimil şi nici cu putinţă să fie aşa cum era. Nu se putea să-mi răspundă cu o astfel de alarmă supusă în glas, încît sării, ca să spun aşa, înapoi în mine însumi. Nu prea departe însă, doar atât cât tresărim când, neatenţi, ne izbim de cineva şi spunem pardon, fără să ne uităm măcar la persoana cu care ne-am atins.
    - Nu, doamnă, mormăii parcă visător, dimpotrivă, vă mulţumesc pentru atenţie.
    - Îmi plac foarte mult florile, explică ea (într-adevăr avea pe biroul ei o vază plină) şi îmi imaginez că la toată lumea plac...
    - În orice caz, adăugai şi eu, nu displac. E greu de conceput!
    Şi mă retrasei în biroul meu. (Nu mai am timp să povestesc ce s-a mai petrecut cu mine în săptămânile următoare, Ciceo mi-a făcut o vizită şi m-a anunţat că nu mai poate amâna procesul meu decât o dată; o lună, două, nu mai mult, îmi spuse el.)
    Atâta doar că pacea plină de lumină cobora parcă şi mai adânc în fiinţa mea şi în plimbările mele nesfârşite prin oraş şi pe dealurile lui trăiam contemplând parcă în mine însumi un gând larg şi senin:
    - Sunt fericit, sunt liber... Sunt fericit, sunt absolut liber...
    Am citit toate cărţile, şi nu sunt trist, şi nu trebuie să spun ca Faust: "clipă, opreşte-te!". Dimpotrivă, fericirea nu poate veni decât din scurgerea neîncetată a clipelor liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decât o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să apese asupra ei tot ce există?
    Când într-o zi avui un surâs, un surâs interior în jurul căruia clipele mele roiră asemeni albinelor şi îl alungară victorioase, purtându-mă apoi din nou prin poieni, unde adesea mă culcam cu faţa în sus şi adormeam contemplând cerul, norii, "minunaţii nori", şi mă trezea asfinţitul.
    "Ia uite, gândeam, de ce m-oi mai fi trezit? Ar fi fost aşa de bine dacă din somnul meu fericit aş fi trecut în celălalt marele somn, cel etern..."
    Nu era un gând de moarte, nu simţeam că mă sorb "chemării de dispariţie"; ci un dulce regret că, învingând în spirit marile spaime pe care ni le declanşează gândul nefiinţei, corpul meu nu vrusese să mă urmeze, acum când era tânăr, când moartea lui ar fi fost frumoasă şi când eu m-aş fi contopit cu marele Tot fără să mă strâmb şi fără să horcăi...
    O luam apoi spre casă şi îmi părea totuşi bine că nu murisem, îmi aminteam de Silvia, de cărţile mele scrise sau de cele pe care vroiam să le mai scriu, bucurându-mă că le-am scris şi o să mai scriu altele, că am văzut-o săptămâna trecută pe Silvia şi o s-o mai văd ani nesfârşiţi, fără să uit însă voluptuoasa apropiere de Marea taină, gândind că o voi păstra cu mine mereu şi mă va ajuta să văd justa măsură a lucrurilor, zădărnicia pasiunilor, sminteala conflictelor în care trăim încleştaţi, iluzia că am putea fi fericiţi prin cineva....Şi toată viaţa mea se va schimba La un cuvînt al tău...
    Auzi! Nu! Aveam "lentilele mele" ca şi Spinoza (mai puţin praful din şlefuirea lor care îi adusese moartea în plină maturitate), cifrele şi registrele de contabilitate care n-aveau în ele nimic nociv, aveam, ca şi Rousseau, notele mele muzicale de copiat, rău plătite, ca şi ale aceluia, dar nu mai puţin decât erau plătiţi alţi umanoizi. Şi aveam oraşul meu, cu frumoasele lui dealuri şi ameţitoarele păduri... Simţeam, realmente, rătăcind pe potecile lor, o ameţeală... mirosurile de răşină, de urme de jivine, susurul pâraielor, tăcerea copacilor, înalta lor semeţie, foşnetul paşilor mei călcând peste straturi de frunze şi crengi moarte, îmi pricinuiau o intensă beţie lucidă. Fiorul era de singurătate absolută, fiindcă nu împrumutam pădurii simboluri şi nici nu mă simţeam văzut de ea cu priviri familiare.
    Nicio "corespondenţă", deşi îi simţeam ecourile care de departe se amestecau cu mirosurile, culorile şi sunetele... qui chantent les transports de l'esprit et des sens...
    Mă străduisem câtva timp să obţin această corespondenţă, puneam mâna cu afecţiune pe scoarţa aspră a unui gorun, îi vorbeam, turburam tăcerea printr-un strigăt, chemam pădurea, dar descoperii curând că nici gorunul nu simţea mâna mea vie şi caldă pe trunchiul lui şi nici sufletul pădurii, pentru că, inexistent, nu-mi va răspunde la chemare...
    Marea taină era prezentă în mine şi prin ea înţelesei că natura nu e plină de sufletul nostru, deşi ne naştem cu acest miraculos sentiment, trăim veşnic cu el credem cu putere în realitatea lui şi în clipe de disperare ne adresăm munţilor, care nu ne-au făcut nimic, norilor şi apelor şi pădurilor, să ne redea ceea ce le-am dăruit (investiţie naivă!), sufletul nostru intact şi pur, ca să scăpăm de cel murdărit de oameni şi de noi înşine. Strigi, dar pădurea tace. Ecoul îţi întoarce doar propriu-ţi glas, propria-ţi deznădejde...
    De aici venea libertatea mea: descoperind moartea şi trăind cu intensitate scurgerea armonioasă a clipelor lor, mă eliberam de iluzia vreunei fraternităţi cu natura, refugiul sufletelor rănite... Nu, natura nu putea fi pentru noi, cei care nu lucram în mijlocul ei, decât un frumos mormânt. (De aceea, desigur, Socrate se ferea de ea, nu văzuse marea decât o dată, ca soldat...)
    Ce mă atrăgea atunci? Viaţa spiritului, dar şi a trupului (îmi dădeam bine seama), devenea intangibilă, cum intangibil era copacul pe care puneam mâna, cum intangibilă era şi tenebroasa pădure, chiar dacă nu mâna aş fi pus-o pe copac, ci securea, şi chiar dacă mii de securi ar fi doborât şi întreaga pădure...
    Te simţi, nici vorbă, copac, cum se simte călăreţul cal sau cum ne simţim stea, dacă privim cu intensitate una din ele pe bolta cerească... Altă iluzie! Socrate însă privise doar în el însuşi şi s-a simţit intangibil chiar şi atunci când a fost silit să bea cucută... Ce îi trebuia lui să privească marea? Noi însă ne temem de ceea ce am putea descoperi dacă am privi insistent în noi înşine...
    Golim paharul, nu de cucută, ci de vin, ne ferim privirea şi începem să urlăm, încredinţaţi că asta e viaţa, şi nu urlete scoatem, ci cântece de triumf... Iar pentru divertisment năvălim şi prin păduri....

                                                                   II

                                           ....Într-o zi, pe la prânz, telefonul de pe biroul meu sună prelung, aşa cum îl auzim în ureche când suntem chemaţi de către operatoare chiar şi după ce am ridicat receptorul: vocea centralistei îmi repetă numărul.
    - Da, zisei.
    - Vorbiţi cu Mangalia!
    - Alo, domnul Petrini? auzii din mari depărtări vocea parcă pe cale să se stingă a unei femei.
    - Da.
    - Vă urez la mulţi ani!
    - Dar cine e acolo? zisei, nici mirat, dar nici nepăsător.
    Îmi amintii în clipa aceea că azi era ziua mea de naştere, pesemne vreo rudă, vreo mătuşă sau verişoară, se gândise la mine să-mi ureze la mulţi ani, deşi niciodată...
    - ...Ştiţi, continuă vocea, am reuşit să obţin o repartiţie la mare. Peste o săptămână mă întorc...
    - Da' cine e? repetai, de astă dată curios, mai ales că mi se dădeau cu un glas nu lipsit de o vagă afecţiune detalii asupra întoarcerii, ca şi când asta m-ar fi privit cât de cât...
    Îşi spuse numele. Era casiera.
    - Mulţumesc, domnişoară, zisei, vă urez şi eu vacanţă plăcută.
    Şi mă pregătii să închid. Dar ea continuă:
    - Parcă sunteţi supărat de ziua dumneavoastră.
    - Da, zisei, sunt cam supărat...
    - S-a întâmplat ceva?
    Asta n-are treabă, gândii, totuşi îi spusei ceea ce n-aş fi vrut să spun, din inerţie, oricum ca un răspuns la un semn colegial, că se gândise să mă felicite.
    - Da, mi s-a întâmplat, azi-dimineaţă am vrut să golesc vaza de flori de pe biroul meu (în care ea continuase din ziua aceea să-mi pună din când în când câte-un fir), ştiţi, se uscase... adică, după ce aţi plecat... şi când am golit-o, s-a spart în mâinile mele în opt bucăţele, fără să fi lovit-o de ceva...
    - Ei şi?
    - Semn rău, strigai fără nelinişte, dacă se spărgea în două n-avea nicio importanţă, dar în opt!...
    - Ei, ce e cu opt? Ce importanţă are?
    - Ştiţi, opt culcat e semnul infinitului... moarte, doamnă!
    - Aveţi pe cineva bolnav?
    - Nu, dar bunicul e foarte bătrân!
    - Da, zise ea, dar fiţi liniştit, n-o să se întâmple nimic, câte semne de-astea n-am avut eu şi nici unul nu s-a adeverit...
    - Oricum, vă mulţumesc de urare...
    - Vă spun, n-o să i se întâmple nimic bunicului...
    Şi repetă apoi, înainte de a-mi spune la revedere, data întoarcerii, cu aceeaşi vagă sugestie de afecţiune ca şi când eu aş fi aşteptat-o dacă nu cu nerăbdare, oricum cu acelaşi interes cu care ea se gândise la mine şi îmi telefonase.
    Şi atunci avui acel surâs interior. Se interesase, deci, de data naşterii mele sau o aflase din întâmplare... O reţinuse, însă... Plecase, aşadar, de pe plajă sau de la hotelul respectiv, se dusese la Telefoane, făcuse comanda... Aşteptase până i se dăduse... Atâta timp cu ghidul la cineva care îi era complet străin? Dar eu? Ce rost avusese să-i spun istoria cu vaza?
    Cu adevărat rămăsesem surprins când, răsturnând-o în chiuvetă s-o golesc de apa stătută, mă pomenisem cu ea bucăţele în mâinile mele... Şi era adevărat că mă gândisem la bunicu... Dar de ce să-i fac tocmai ei astfel de confidenţe? Fiindcă din dimineaţa aceea nu mai schimbasem nici un cuvânt cu ea. În afară de cele referitoare la sumele încasate şi plătite de Oraca, iar în ceea ce priveşte repetarea gestului cu floarea... hm! observam doar când nu mai era, când se veştejea în vază şi o aruncam pe geam cu apă cu tot... şi stătea goală câteva zile până să reapară, proaspătă şi strălucind parcă de încântare în culorile ei, fără să mă incinte însă şi pe mine... dar, după cum îi spusesem, fără să-mi displacă... Ar fi fost într-adevăr greu de conceput...
    Dar cui îi displace o reacţie de supunere? Avusese, vorbind la telefon, aceeaşi voce ca în dimineaţa când o întrebasem dacă ea îmi pusese floarea pe birou şi înaintea oricărei reflecţii se ridicase în picioare... O fi fost persecutată acolo de unde se transferase de vreun contabil grobian? Nu era exclus!
    Zâmbii iarăşi, şi amintirea ei se topi în lumina care mă inundă şi dinafară, contemplând îndelung prin fereastră bogata zi de august... Îmi strânsei hârtiile mele contabile fără să mai aştept ora trei, cu gândul să mă duc totuşi să-l văd pe bunicul, fiindcă istoria cu vaza îmi reamintise că nu-l văzusem de aproape o lună şi putea fi totuşi bolnav. La vârsta lui şi un guturai poate fi...
    Îi cumpărai un pachet de ţigări şi ziare. De la moartea mamei începusem să-l vizitez mai des, mai ales după ce observai într-o zi, privindu-l cu atenţie, că ochii şi sprâncenele lui semănau aievea cu ale ei, restul chipului fiind desfigurat de bătrâneţe ca să mai pot descoperi şi alte asemănări. Nu uitam cum reuşise el s-o intimideze pe Matilda, în acea seară când sărbătorisem cu întârziere naşterea şi botezul Silviei. Ghicisem atunci în el bărbatul de modă veche, care nu putea concepe să acorde în sinea lui femeii un locşor cât de mic, oricâte viclenii, ură sau iubire i-ar fi asaltat din partea vreuneia cât fusese tânăr, sau din partea bunicii, după ce se însurase şi îi făcuse atâtea fete. Şi asta în mod firesc, natural.
    Ar fi trebuit de pe atunci sau poate chiar încă de mic să aflu de la el secretul acestei inocente trufii masculine, care nu însemna nici nepăsare, ca la tata, şi nici lipsă de afecţiune, fiindcă ţinuse totdeauna la bunica şi nu călcase, cum se zice, niciodată pe de lături. Îl aflase mama acest secret, îl moştenise...
    În ultima vreme se simţea umilit că îi căzuseră toţi dinţii din faţă şi cei de jos nu mai întâlneau nimic sus, decât gingiile. Asta îi deforma gura, pe lângă faptul că nu mai putea muşca pâinea...
    - Bunicule, îi spusesem, pune-ţi o placă. Toată lumea, unii chiar foarte tineri, păţesc chestia asta.
    - Da, îmi răspunsese, am ajuns să trimitem sateliţi în jurul pământului, dar ca să găsim ceva să nu ne cadă chiar toţi dinţii din gură, la asta nu ne pricepem.
    - Ba cum să nu, am auzit că americanii ţi-i scot pe toţi din gură, chiar de mic, şi îţi pun alţii în falcă, cu holşuruburi. Cică mai buni, nu se cariază. Actriţele astea ale lor cu dantură frumoasă, crezi că e dantura lor naturală?
    - Îi bag în mă-sa cu holşuruburile lor, mie îmi trebuie măselele mele de pe vremuri, când spărgeam cu ele şi sâmburi de măsline, răspunsese el furios.
    Totuşi acceptase să-l duc la un dentist, dar se plângea pe urmă că nu putea mânca liniştit cu porcăria aia din gură, îi sângerau gingiile...
    Până la urmă se învăţase...
    Îmi plăcea să beau cu el o sticlă de vin (şi adusei şi acum una) fiindcă o chema şi pe bunica, şi îi sticleau ochii de plăcere când o vedea cum se chercheleşte după o jumătate de pahar şi începe să îndruge verzi şi uscate...
    - Ce-i fi mai aşteptând tu de la viaţă?! îi spunea ea încercând să se răzbune prea târziu că îl servise atâta amar de vreme, că nu ştia nici acum să-şi ia un pahar singur, iar el îi răspundea cu veşnica istorie cu dulapurile de care era casa plină, cerute de ea înadins ca nimeni să nu se poată descurca în ele (un pahar e într-un dulap, dar în care dracu dintre ele!?).
    Vechi ranchiune uscate de sevă, că nu i-a făcut şi el niciodată în viaţă un cadou.
    - Păi dacă ţi-l făceai singură?! răspundea bunicul în prada unei mari veselii, bucuros că îşi amintea şi el tot atât de bine cum devenea chestia, vream eu să-ţi cumpăr o rochie, te găseam cu ea acasă luată de tine! Atunci de ce să-ţi mai fi cumpărat eu alta?
    - Aşa, de schepsis, zicea şi bunica.
    - De schepsis o luasei tu, să nu zic eu că ţi-am făcut un cadou, să spui acum, când nu mai ai şi tu ce spune, că nu ţi-am făcut şi nu ţi-am dres. Ce-ai mai fi avut tu acum de zis dacă îţi luam?...
    - Aş mai fi avut!
    - Ei, ce-ai mai fi avut?
    - Să pui şi tu mâna şi să ai grijă de fetele alea.
    - Şi tu ce treabă aveai? (Bunicul îmi făcea cu ochiul!) Sau credeai că de-aia te-am luat eu, să stai, să tai frunză la câini?
    - Taci că te-ai momorât tu cu treaba!
    Bunica începea să se cherchelească, stâlcea cuvintele.
    - Aşa cum m-am "momorât" eu, am cumpărat casa asta din leafa mea, şi tu ce-ai făcut?
    - N-am făcut nimic... hâc!
    - Mai bea ce mai ai în pahar, ne mai distrăm şi noi pe-aici...
    - Nu mai bau, că nu sunt beţivă ca tine, mă duc să mă culc, că eu m-am sculat de dimineaţă, nu ca tine care stai şi gogeşti în pat şi tragi la băşini de s-aude până în vecini...
    - Şi ce vezi tu rău în asta?... Nemţii, de pildă, nu poţi să zici că nu sunt un popor civilizat, dar când îi vine unuia să tragă o...
    - Mai taci din gură, îţi merge gura tranca-fleanca...
    - Mere acre! râdea bunicul.
    Nu era adevărat că gogea în pat. Îl găsii trebăluind prin mica lui grădină, unde avea câţiva stupi. Era puţin agitat şi îmi spuse că am căzut la ţanc, de dimineaţă a descoperit în salcâmul din spatele casei un roi de albine sălbatice, şi că să-l ajut să-l prindă... A încercat el, dar de, nu-l mai ţin picioarele să stea pe scară. Începui să râd.
    - Dar de ce roiurile astea cad tocmai la dumneata, bunicule? După câte ştiu, te-ai apucat de albinărit fiindcă ţi-a nimerit într-o zi, tot aşa, un roi ca ăsta în salcâm...
    - Cum nu? zise bunicul. Nu costă nimic! Doar stupul cu fagurii, o nimica toată. Trebuie să fii prost când ai o grădină şi poieni în jur şi să nu te ocupi de albinărit. Ce e mai bun ca mierea?
    - Aşa e, bunicule, vechii greci o băgau şi în vin...
    - În vin? se miră el. Şi nu-i apuca cufureala?
    - Cine ştie, poate că tocmai de-aia îl amestecau aşa, să poată pe urmă să mănânce iar. Le plăcea să stea mult la masă şi să discute, stăteau aşa într-o rână, la o masă sub formă de potcoavă.
    - Şi ce discutau? mai zise bunicul bâjbâind în noul stup, pregătindu-l să primească roiul sălbatic, vârând în el faguri cu miere, să aibă noile-venite, pentru început, ce să mănânce.
    - Discutau despre tot ce există, zisei.
    - N-aveau treabă! mormăi el cu afectare, el care avea şi ai fi zis că găsea în asta un mare rost, uitând că în viaţa lui, în afară de faptul că de la ghişeul lui elibera atât noilor-născuţi, cât şi morţilor, unora certificate de venire pe lume, altora de plecare, altceva nu mai făcuse. Nu-şi mai aducea pesemne aminte că pierduse atâţia amari de ani uitându-se la alţii cum jucau biliard şi table. El nici măcar nu juca, se uita doar... - e drept, era un chibiţ de prima clasă, nu exista să piardă cineva dacă îl avea pe el alături (exclama el ridicând un deget în sus cu mândrie, ca şi când a chibiţa era şi ăsta un secret, nu orice nătărău avea darul să influenţeze astfel hazardul). Câştigătorul făcea apoi cinste...
    Aşa se explica, poate, cum reuşise el să-şi cumpere o casă? Nu cheltuia bani pe băuturi! Bunica ştia bine, leafa i-o dădea ei întreagă şi nu-i mai cerea apoi nici un leu îndărăt până la următoarea. Iar bunica îi punea bine! Desigur, o socoteală cu creionul în mână putea fi, în acest sens, revelatoare, ca şi în cazul acelor fumători care nu cumpără ţigări: au alţii, şi cine te poate refuza când, cu candoare sau în treacăt, sau prietenos, sau necăjit, zici: "dă-mi o ţigare"?
    Sunt atâtea feluri de a-ţi păstra intacţi banii din buzunar, după cum nu mai puţine de a te pomeni fără ei... ca să te miri apoi după ani cum dracu au reuşit unii să-şi facă şi să-şi dreagă un rost mai bun decât al tău, şi asta uneori, ba chiar adesea, cu o leafă mai mică decât a ta...
    - Bravo, bunicule! zisei cu glas tare, e o chestie!
    - Ce chestie!? se miră el.
    - Să faci rost de ceva fără să te coste nimic! Acum o să ai un nou stup.
    - Păi cum! Nu albinele costă, se înmulţesc repede, regina... Am auzit de unul care a comandat pe vremuri o regină tocmai din Italia şi i-au trimis-o cu avionul, aşa într-o cutiuţă specială... Stătea şi ea, săraca, în cutiuţa aceea. Noi o să prindem acum una din salcâm...
    Şi bunicul îmi spuse ce aveam de făcut. Aprinse un mototol de cârpe pe care îl agită să scoată fum, îl legă de vârful unei prăjini care avea ceva mai jos un fel de căciulă mare din sită şi îmi dădu toată chestia asta să mă urc cu ea pe scară. Văzui roiul. Se prinsese foarte sus, într-un loc în care se întâlneau trei crăci groase ale salcâmului, şi albinele zburau în jurul lui în largi spirale... În lumina soarelui păreau ele însele parcă rupturi de raze materializate... cam nervoase, chiar agresive... cântecul pe care ţi-l sugera acest zumzăit al lor părea mai puţin paşnic şi monoton decât al celor de jos ale bunicului, şi nimic, parcă, nu te asigura că nu vor năvăli peste tine dacă vei încerca să le turburi sau să te apropii prea mult.
    - Bunicule, strigai, astea sunt mai rele, dacă mă înţeapă?
    - Nu fi bleg, zise el, ai să vezi cum or să pice toate una câte una în căciulă, ca nişte proaste...
    - Şi regina?
    - Cu regină cu tot, cât e ea de regină!
    Ridicai prăjina încet până plasai căciula de sită sub roi şi începui să aştept, curios să văd şi eu ce-o să se întâmple. Fumul însă se ridica în sus şi roiul nu reacţiona.
    - Bunicule, strigai, cât trebuie să stau aşa?
    - Stai acolo, că nu te doare mâna, răspunse el supărat...
    Parcă ar fi sancţionat un copil care nu înţelegea aşteptarea. O boare de vânt făcu să freamăte salcâmul. Se lăsă o tăcere!
    - Dă-te jos! strigă bunicul neglijent şi dispreţuitor.
    Coborâi, totuşi, cu grijă, şi nu mă mirai, cum nu se miră nici el, când văzui căciula de sită plină de albine. Erau numeroase şi cuminţi (şi văzui şi regina de trei, patru ori mai mare decât o albină), ca şi când ar fi ştiut că fuseseră găsite tocmai de cei pe care îi aşteptau, aceşti uriaşi care ştiau mai multe despre vânt, ploaie, zăpezi şi îngheţuri (decât mica şi captiva lor regină) şi le pregăteau ei aşa nişte căsuţe unde să petreacă iarna, iar vara să-şi caute florile şi să-şi depună mierea, în timp ce regina, după ce avea să zboare în azur cu trântorii după ea, să umple apoi stupul cu albiniţe.
    - Vezi, zise bunicul după ce le vârî înăuntru, albina face miere pentru ea, dar ne rămâne şi nouă. Omul face aşa? Face pentru el, şi tot nu se satură, nu-i mai ajunge... Astea au legea lor, când trântorii se înmulţesc prea tare, îi mai omoară, în timp ce noi...
    - Păi cum să afli, bunicule, care dintre noi e trântor? La ele e simplu, trântorul nu face miere, e clar, la noi, hm! încearcă să afli... Şi pe urmă să-ţi spun drept, ar fi cam trist să fim ca albinele!
    - De ce?
    - Păi gândeşte-te! Sunt nişte sclave! Alte gâze se zbenguiesc, se înmulţesc singure, la albine numai regina are acest drept...
    - Aşa le-a făcut pe ele natura! filozofă bunicul. Du-te mai bine şi adu nişte pahare să bem sticla aia aici...
    - S-o chem şi pe bunica?
    - Cheam-o! zise. Mai râdem p-acilea, hi-hi!
    Dar nu apucarăm să râdem de ceea ce aşteptam, o ciudăţenie! bunica ţinu la băutură cu noi, nu se chercheli nicidecum, ba chiar, după ce terminarăm vinul, o auzii că zice:
    - Şi tu de ce ai adus numai o sticlă? (Şi arătă sticla goală cu degetul.) Nu ne-a ajuns nici pe-o măsea.
    Pe mine mă apucă un râs care nu se mai termina, în schimb bunicul se enervă:
    - Încearcă tu, îi zise, să te ridici de pe scăunelul ăla. O să vezi cum o să te pomeneşti cu nasu drept în stupu ăla, să te mănânce albinele...
    - Hi-hi, făcu bunica, şi se ridică şi o luă spre casă călcând nu foarte drept, ci absolut normal. Încearcă tu să te ridici, zise, dar pregăteşte-te să te sprijini de Victor... Mă duc să aduc eu o sticlă... Am eu una pe care am pus-o bine...
    - Ce-o fi cu ea?, zisei izbucnind iar în râs.
    Dar bunicul n-avea destul humor să înţeleagă că se poate întâmpla şi asta, cine ştie, o fi mâncat bunica bine, o fi dormit straşnic, o fi băut vreo cafea...
    Se întoarse cu gustări, sardele sărate (o fi mâncat sardele?!), friptură rece de vacă, măsline, brânză, castraveţi muraţi... Numai sărături. Puse tava jos în iarbă, cu tacâmuri pe ea, şi se întoarse să aducă sticla aceea...
    - E vin negru, zise ea, puterea ursului... îmi trecu prin cap, auzind cât de firesc pronunţase ea calificativul acesta din jargonul băutorilor, că de fapt până atunci se prefăcuse doar că se cherchelea, anume pentru ca într-o bună zi să-şi bată joc de bunicul.
    Mă stăpânii din răsputeri să-mi reprim veselia. Bătrînul ar fi putut să se irite foarte tare şi petrecerea noastră să se strice.
    - Bunico, zisei, fii atentă, vinul e înşelător, îţi lasă impresia că poţi să-l bei fără grijă şi pe urmă odată te pomeneşti că se învârteşte pământul cu tine!
    - Ei şi! zise. Te duci şi te culci, şi când te scoli nu mai ai absolut nimic...
    Adică făcuse chestia asta de nenumărate ori!?
    - Aha, zise bunicul sarcastic, eşti versată! Bei în secret!
    - Da, că mi-e frică de tine. Hai noroc, Victore, lasă-l pe asta, care în viaţa lui n-a ciocnit şi el un pahar acasă!
    Abia destupasem sticla, îi turnasem ei, şi parcă ar fi vrut să nu-i torn şi lui. Ciocnirăm noi doi, bunicul, furios nu se atinse de pahar.
    - Să fie pentru odihna bietei Silvia, maică-ta, că s-a dus, săraca! O să ne ducem şi noi, nu tu, care eşti tânăr şi ai viaţa înainte, uite, ăsta, care face degeaba umbră pământului, crede că a realizat scofală mare în tinereţe...
    - Bunico, dar ce-ai fi vrut să realizeze? zisei prins de un interes extraordinar să aflu deodată de la ea ce e tinereţea, ce e viaţa şi ce-ar trebui să realizăm ca să avem dreptul să facem până târziu umbră pământului.
    Atacase sardelele, deci nu mâncase. O lăsai să înghită, apoi, în timp ce înfulecam eu însumi:
    - Ce se poate realiza? Serios! (Nu prea merg sardelele cu vin roşu!)
    - Astea sunt prostii, zise ea, am auzit că japonezii mănâncă dulcele înainte de masă, încep cu prăjiturile şi pe urmă mănâncă orezul ăla al lor cu beţigaşele alea (cum or fi putând!). Unii mănâncă pisici, câini, dracu să-i pieptene!
    - Nu mi-ai răspuns la întrebare, zisei.
    - Ce întrebare?
    - Ce-ar trebui să realizăm ca să avem dreptul să facem umbră pământului?
    - Ce-ar trebui?!
    - Ei da!

                                                                     III

                                                Şi aşteptai să aud răspunsul, chintesenţa unei vieţi trăită de o femeie care născuse de trei ori şi care venise în întâmpinarea bărbatului fericită că scapă dintr-o familie în care sărăcia era parcă o zeiţă protectoare: era invocată cu mândrie! Noi, ăştia săracii... Eşti sărac, nu fi şi fudul... Sărăcia? Munciţi dacă vreţi s-aveţi! Şi săraci şi proşti, cum e mai rău!
    Filozoful ăsta, care şi când punea un copil să-i tragă pantalonii avea aerul unui rege asistat de intimii săi la toaleta de seară ("şi când îşi scotea pantalonii lui rupţi în fund se uita la noi ca un împărat", povestise bunica odată), era un instalator care ar fi putut trăi bine dacă străbunica, mama bunicii, ar fi ştiut să răspundă străbunicului ce-a făcut ea cu banii.
    Arăta atât de zăpăcită, încât el se resemna în faţa acestui mister după atâţia ani de încercări să afle ce era cu banii... Banii obişnuiţi, banii pe care instalatorul i-i dădea să facă piaţa şi să hrănească o numeroasă familie...
    Şi dacă străbunicul ar fi fost în stare sau dacă ar fi vrut s-o ia din scurt şi s-o întrebe, ar fi aflat, desigur, când îşi cumpărase ea scurteica aceea de catifea sau rochia aceea mov care o întinerea şi o făcea atât de frumoasă...
    - Păi dar! spunea bunica, închidea ochii şi pe noi ne ţinea cu curul gol... Lăuda sărăcia, că toţi oamenii mari s-au născut în sărăcie, dar nu spunea că oamenii ăştia mari, părinţii lor adică, au pus mână de la mână să-şi dea copiii la carte, în timp ce pe noi...
    Fugiseră toţi de-acasă, aproape de mici. Unul ajunsese frizer la Bucureşti, altul subofiţer în armată, o soră se măritase cu un mecanic de locomotivă...
    Ce mai, toţi oameni mari, atât de mari că uitaseră de unde au plecat, nici când le-au murit părinţii n-au dat pe-acasă, dar s-au trezit pe urmă că au dreptul la o curte pustie, la un acoperiş dărăpănat, la nişte ţăruşi care sprijineau o nenorocită de vie care ajunsese să facă doar un fel de aguridă cu bobul pe jumătate uscat...
    Iar ea, bunica, reuşise să ajungă dactilografă la aceeaşi primărie unde bunicul era funcţionar la starea civilă. Ce reuşiseră împreună? Să ţină mulţi ani piept, în casa părinţilor ei, frizerului, subofiţerului şi mecanicului de locomotivă, până ce "lichidaseră" moştenirea şi cumpăraseră mai întâi un teren şi îşi făcuseră apoi casa lor.
    Cum, bunico, dar ai făcut-o pe mama!, gândii în timp ce îi aşteptam răspunsul care ştiam dinainte că nu va fi, adică nu mai era demult în mintea ei chintesenţa unei vieţi.
    Crescându-şi fetele ei, spălându-le la fund, ţipând tot timpul la ele, devenise roabă, o involuţie, devenise analfabetă, fiindcă anii de şcoală ai fetelor nu însemnaseră pentru ea decât tot rufe spălate, veşnice rufe murdare, veşnice bluze pătate de cerneală, cazanul, veşnicul cazan de fiert apă, în timp ce într-altul fierbea în bucătărie veşnicul borş cu carne care strâmba veşnic nasul domnişoarelor:
    - Tot borş, mamă?
    Şi nicio revelaţie: ceva, aşa, deosebit, aşa, un semn că una dintre ele o să ajungă împărăteasă...
    Nişte natantoale, se înseninase bunica întru târziu...
    - Făăă, le spunea după ce se făcuseră mari, cu acel limbaj popular şi crud care i se impusese fiindcă un altul se îndepărtase de ea tot mai mult, o să vedeţi voi căcat de bărbat în curtea voastră când o să-mi crească mie floare în ureche. Şi nici atunci!
    Adică nici după moartea ei! Nu se adeverise, fetele se măritaseră bine. Nu mai avea de mult nimic cu ele, avea cu bunicul. Şi fiindcă descoperisem că bunicul semăna cu mama, încercam să-l protejez, intuind că ranchiuna bătrânilor, prilej de vesel divertisment pentru nepoţi, nu e mai puţin otrăvită pentru cel care e, dintre ei, mai bătrân.
    - Să nu faci iconomie!, zise bunica semeaţă.
    Bunicul se uită la mine. Eu la el. Apoi amândoi la ea.
    - Adică cum? zise el cu o condescendenţă stupefiată.
    - Aşa, în viaţă!
    - În viaţă, ce, fă? reluă el ca şi când ar fi fost scos din pepeni, dar vorbea totuşi cu grijă, cum vorbim cu cei arieraţi mintal, să nu păţim ceva.
    - Aşa, să nu faci iconomie!
    - Adică?! insistă el răbdător, dar la marginea răbdării.
    - Am înţeles, bunicule, intervenii cu gravitate (puteam să înţeleg mai repede, era normal! eram mai tânăr!). În viaţă adică, aşa, cât trăieşti, să nu faci economie!
    - Economie la ce?
    - La una, la alta, la bani, la orice. Nu aşa, bunico?
    - Şi la minte! adăugă ea.
    Asta chiar n-o înţelesei nici eu, ori era prea subtil, ori era o înţelepciune populară insondabilă. Nici bunicul nu vedea cum ar putea cineva să facă economie cu propria-i minte.
    - Să nu te menajezi, adică, zise el, să-ţi pui mintea la contribuţie? Asta vrei să spui, fă?
    Ea negă cu degetul foarte energic:
    - Am spus eu bine aşa cum am spus, zise ea cu o trufie cam neroadă, pe care o au toţi cei cărora le scapă din gură ceva ambiguu, care dă de furcă celor de faţă.
    - Să lăsăm deocamdată mintea la o parte, zise atunci bunicul cu un humor filozofic, şi să ne rezumăm la bani. Ai zis şi de bani, nu?
    - N-am zis nimic de bani. Victor a spus, eu n-am spus.
    Vroia să rămână cât mai mult în domeniul indefinitului, să nu cadă în cursă, dar bunicul o mirosi:
    - Ba ai spus, degeaba îţi iei vorba îndărăt, la bani te-ai gândit, că aş fi făcut eu prea multă "iconomie" (o ironiză el), nu te-am lăsat să-ţi umpli dulapurile cu bulendre, ca taică-tu pe maică-ta. Asta e ceva nou, până acum ai zis că rău au făcut...
    Foarte blând era bunicul, dar ironia lui era foarte eficace: bunica se enervă:
    - Poţi să zici orice! N-am spus nimic de bani!
    - Aha! reluă el, au fost buni!
    Niciodată, pesemne, nu reuşise ea să-i dea replica în acest punct, deşi ideea ei cu "iconomia" ar fi putut fi mortală: să faci o viaţă întreagă pe chibiţul şi pe urmă să îmbătrâneşti, chiar că nu mai avea rost să faci umbră pământului, dar bunicul era atât de plin de sine încât această suliţă zvârlită în el nimerea într-o platoşă groasă. Nu făcuse şi ea "iconomie"?
    Degeaba insinua că regreta că nu trăise şi ea ca maică-sa, o cochetă, care stârnise invidia cartierului, păstrase dragostea şi supunerea bărbatului, iar căsătoria şi copiii n-o împiedicaseră multă vreme să se ducă şi să danseze mai departe pe la baluri şi serate, ca şi când (şi fără să-i stea rău) ar fi rămas tot domnişoară. Până târziu, dimineaţa întâi se dregea şi se sulemenea şi apoi se apuca de treabă. Ce treabă?!
    Femeia care iubeşte
    Spală noaptea şi cârpeşte
    Se scoală de dimineaţă
    Şi-şi dă buza la roşeaţă
    Sprâncenele la albeaţă.
    De unde! Le punea tot pe ele, pe fete, să spele şi să gătească, încât mâinile lor erau veşnic înroşite, în timp ce pe ale ei şi le păstra albe şi catifelate. Iar "împăratul" cu pantalonii rupţi în fund le făcea teoria sărăciei.
    - Trăieşte-ţi viaţa, Victore, şi nu te lua după ăsta, rupse ea tăcerea. Copiii!? Ce sunt copiii? Numai ponoase!
   - Da, bunico, zisei, asta când îi ai! Dar ia să nu-i ai?
    - Păi parcă ea ştie ce spune? zise bunicul. Ascultă-mă pe mine, asta dacă ar fi niţel mai tânără ar fi în stare să se mărite. Ar avea-o de model pe madam Letiţia, soţia farmacistului, bunică şi ea, dar ştii ce-a făcut ?
    - Nu ştiu!
    - Ştii, sau nu ştii? A luat Gerovital, da' a luat, nu glumă, bărbatu-său i l-a adus, şi ăla nerod, şi au apucat-o pandaliile, s-a amorezat de unul şi a fugit dracului de-acasă, s-a dus după el, pe undeva pe la Craiova, un tehnician de la Electroputere, dar originar de-aici de la noi din cartier (venise în concediu). Un spelb cam jigărit, dar mult mai tânăr decât ea... Nu vrei, i se adresă el bunicii, să iei şi tu Gerovital? Ce mi-e şaptezeci de ani? O nimica toată, te face de cincizeci şi te-ai aranjat...
    Bunica chicoti:
    - Hi-hi! De ce nu iei tu!
    - Ne primiţi şi pe noi? se auzi atunci, de după gardul care despărţea cele două grădini, glasul vecinului.
    - Da, cu plăcere, dom' Chiriţă poftiţi, răspunse bunicul.
    - În cazul ăsta, permiteţi să venim şi noi cu o sticlă, zice dom' Chiriţă şi se întoarse şi intră apoi prin curte.
    Împreună cu madam Chiriţă, o doamnă încă tânără, cu chipul arămiu, puţin empate, şi din pricina asta fără riduri, dar cu părul albit complet, însă bine coafat, o distinsă cucoană... Bărbatul, maistru electrician, avea şi el tâmplele brumate, dar nici un pic de distincţie, arăta alături de ea ca un căruţaş, fără acea tentă de asprime virilă a celor care, pe drumuri, se călesc sub ploi şi vânturi reci...
    Bunica spunea că pe vremuri, când era şi el mai tânăr, fusese odată "bicarbonizat" pe un stâlp cu secerile acelea la picioare... Zăcuse prin spital...
    - Trăim încă bine, noi ăştia de la marginea oraşului, zise dom' Chiriţă aşezându-se voios pe pământ, ca un ţăran, în timp ce eu ofeream taburetul meu doamnei. Până or să ajungă la noi blocurile (că aşa am auzit, că or să ne dărâme) mai durează, nu e chiar pentru mine, mai putem şi noi să bem un pahar la iarbă verde.
    - Unde n-ar veni mai repede, zise bunica, să am şi eu apă caldă şi baie.
    - Da, zise dom' Chiriţă, e un avantaj, numai că în momentul când o să faci baie, aude şi vecinul şi îţi bate cu ceva în calorifer. Trebuie să faci baie la oră fixă!
    - De ce?
    - Madam Văsăliu, se adresă el bunicii, chiar dacă dai radioul încet, tot se aude. Fiica noastră ne întreabă dacă nu poate să se întoarcă acasă cu bărbatu-său, s-au săturat.
    - Gustaţi puţină miere! zise bunica. Nu, sărut mâna, poate nevastă-mea.
    - Da, zise madam Chiriţă, dar nu vă deranjaţi...
    Şi se ridică şi se duse cu ea în casă, s-o ajute... Nu era miere simplă, ci bucăţi de faguri, o minune, îţi venea să înghiţi şi ceara lor parfumată odată cu mierea, care păstra în ea, proaspete, miresmele florilor prin care cutreieraseră albinele bunicului.
    Din când în când câte una, întârziată, ne dădea târcoale înainte de a se întoarce în stup (soarele coborâse printre aceste grădini mărginaşe, se apropia înserarea) şi eu ştiam, mă învăţasem să nu mă feresc de ele chiar dacă mi s-ar fi aşezat pe nas.
    Cineva strigă la noi, un alt vecin al bunicului, a cărui casă însă era cam prăpădită, în orice caz, asemeni unor oameni, avea în ea ceva care te făcea să n-o observi, ceva şters, învăluită parcă într-un aer de umilinţă:
    - Ce faceţi acolo?
    Parcă ne lua la rost, nu semăna cu casa, părea neprietenos şi agresiv.
    - Vino, Toadere, să bem un pahar de vin, zise însă bunicul protector.
    - Nu vin, că mă înţeapă albinele, zise acela venind.
    - Păi dacă umbli la ele, să le furi fagurii!?
    Era, pesemne, ori o glumă, ori adevărat, fiindcă zbanghiul ăsta nu răspunse nimic, se aşeză şi el jos, ca şi când n-ar fi auzit, şi puse mâna pe sticlă.
    - Hai noroc, spuse el deodată cu o intensă tandreţe bărbătească, şi numaidecât îl ascultarăm şi puserăm toţi mâna pe pahare şi ciocnirăm... Noroc, sănătate, viaţă lungă, succes, domnule Petrini, să ne îngropi pe toţi, bunicule... să te văd bunic, bolândule, asta ar fi o performanţă pentru tine, care te-ai însurat târziu şi ai făcut o fetiţă la spartul târgului... Se zice că copiii făcuţi târziu ies mai deştepţi dacă sunt făcuţi cu o muiere tânără... da, dar ce faci pe urmă... Depinde de vârstă... Nu contează vârsta, dacă nu eşti rece... Aşa e, degeaba eşti tânăr, dacă... Dar şi dacă... Hai noroc... Ce faci tu acolo, dragă, te-ai dus cu mâna goală să bei vinul oamenilor...
    Tânăra nevastă se apropie cu două sticle în mână şi parcă tot grupul nostru se lumină de prezenţa ei... Era blondă, plină de viaţă şi de faţă cu noi zbanghiul o luă în braţe, o trase lângă el şi îi lipi capul de obrazul lui atât de strâns şi rămase astfel recules atât de multă vreme şi nemişcat, încât bunicul continuă conversaţia arătându-l cu capul...
    - Nu e rece, dar e prost, nu ştie că muierea atât aşteaptă...
    - Domnule Văsăliu, zise râzând arămia şi distinsa doamnă Chiriţă, eşti demodat, dar nu pentru că eşti bunic...
    - Sunt străbunic, nu bunic...
    - Aşa eşti de când te ştiu...
    - N-am avut probleme!, zise bunicul.
    - N-ai avut fiindcă ai avut noroc cu doamna Văsăliu... Ia să fii acuma tânăr, să vezi ce te-ar mai pune pe jăratic...
    - De ce? Aş lua alta!
    - Şi alta ţi-ar face la fel!
   - Ba mie îmi place bunicul, zise blonda nevastă, care se vede că nu se pierduse cu firea sub îmbrăţişarea zbanghiului. Când un bărbat moare după tine, înseamnă că o să moară şi după alta. Aşa, nu moare după mine, dar ştiu că nici alta n-o să-i sucească capul.
    - Şi dacă?! zise doamna Chiriţă.
    - Ăla nu e bărbat, zise atunci blonda, e un muieratic... Îl miroşi dinainte...
    - Şi dacă îl miroşi?
    - Nu-l iei!
    - Eu mă duc să mă întind, niţel, zise bunica şi se ridică sprintenă şi nu ştiu de ce vru să ia şi taburetul cu ea, dar în loc să-l ia se aşeză încet lângă el şi se întinse moale în iarbă.
    Păru însă mulţumită că găsise această soluţie mai comodă şi îşi trase picioarele sub poalele halatului, îşi puse tâmpla pe braţ şi adormi instantaneu. O cascadă de armonii înalte ale unui acordeon îndepărtat salută parcă acest inocent abandon al bătrânei.
    - Cum, ce e? mai tresări ea ridicând capul, apoi înţelese şi îl lăsă la loc: A, Fărcăşan!... Dă-l înghiraţilor... Hi-hi... Ce-am mai râs la nunta lu Ionelu...
    Deci degeaba încercase să ne sugereze că n-a petrecut în viaţa ei: a râs la nunta lui Ionelu, iată! Numai că acest Fărcăşan n-avea nici o legătură cu acea nuntă, era un băiat de vreo douăzeci de ani, poate nici nu se născuse pe atunci.
    Se apropie de noi cântând năpraznic, chinuind acordeonul spre tonalităţi paroxistice, ca să-l coboare prăpăstios spre başi, în care sufla ai fi zis cu foalele scoase. Nu înţelegea ce-i spunea bunicul, să nu mai cânte, fiindcă sperie albinele, îi dădea înainte cu ochii pierduţi, în transă, ca toţi maniacii acestui instrument de clămpănit, de ţipat şi de horcăit, crezând că, aşa cum se simţea el, vrăjit, ne vrăjea şi pe noi...
    Până la urmă se opri, trezit parcă din somn, cu mâna bunicului încleştată pe braţul lui:
    - Mai încet, mai bine cântă-ne ceva din gură, lasă dracului burduful ăla!
    Da, dar nu înainte să bea şi el un pahar, şi nu se deshămă de burduf, din care apoi scotea doar dulci suspine stinse, acompaniindu-se în şoaptă...
    Cânta cu o voce patetică şi fără introduceri mulţime de şlagăre vechi, care-l făceau pe bunicul să ridice o mână spre cer... Sub razele asfinţitului mâna lui arăta ca o cracă încremenită în timp...
    Mâna, mâna umană, mâna care poate, înaintea cuvântului, pipăise lucrurile, le adusese sub ochi, minunaţii ochi care le contemplaseră şi care, violentaţi, le trimiseseră sub nas, nasul le mirosise, apoi le lăsase mai jos gurii, care le linsese, formidabila mână, instrumentul spiritului şi...
    "câţi au muuurit pentru tine, frumoasă Zaaaraaaza, şi câţi te-aaau iubit..."
    Începurăm să cântăm toţi (timp în care blonda nevastă dispăruse şi se întorsese cu noi sticle) la Yafa şi la Beyrut, mai sunt femei arabe...
    Je me suis en-gage, pour l'amour de ma blonde... urlai şi eu cu o melancolie sfâşietoare, având lângă mine o blondă şi o arămie care luară ca atare simulatul meu lamento, doamna Chiriţă îmi puse mâna pe braţ şi mă chestiona cu o simpatie severă şi trează:
    - De ce nu te însori? Ce-ai de gând?
    - Foaie verde mere-pere, nu te mai-nsura, măi vereee, atacă Fărcăşan, că muierea multe-ţi cere, cere rochie de mătase, ce la mă-sa nu purtaaase...
    Lumina zilei bogată în umbre se stingea, înlocuită pe nesimţite de cea a unei luni pline, care curând umplu grădinile cu razele ei albe şi reci.
    "Fecioara" însă potoli curând apetitul nostru pentru beţie, ne chiorârăm la ea şi uitarăm un timp de pahare.
    - Cum dracu să ajungă cineva până acolo? zise zbanghiul furios, care, deşi era doar mecanic auto, se culturalizase şi el în acei ani (nu scăpase!) şi avea noţiunea distanţelor astronomice, dar nu şi pe aceea a expansiunii noastre tehnice. Că, cică, americanii lucrează la chestia asta! O tâmpenie! Păi acolo pe lună nu e aer! Ori motoarele nu lucrează fără aer!
    Şi se foi dând din umeri şi se agită atât de sigur pe sine, că nu putea fi contrazis, încât blonda lui nevastă râse şi strigă la el:
    - Ho, nu te mai zbuciuma aşa, să nu se rupă ceva în tine.
    - Dă-i în... mă-sii! mai zise el totuşi, indignat, se vede, că puteau să-l prostească ei pe el cu asemenea gogoşi. Da, alte realizări, nimic de zis, cu toate că am auzit că acolo mâncarea n-are gust, n-are miros, un fel de material plastic! Oul n-are gălbenuş, pasărea n-are grăsime, porcul mănâncă praf de peşte, vita mănâncă pesticide, şi atunci ce valoare au alte realizări? Aleargă cu maşinile încoace şi-ncolo? Ei şi?
    - Mă, tete, zise bunicul, dacă ai auzi că alţii spun de noi tot felul de prăpăstii, ce-ai zice? Ai fost acolo să vezi? Tu citeşti tot felul de prostii prin ziare şi le crezi!
    - Nu, bunicule, sunt oameni care au fost şi povestesc!
    - Şi crezi că nu mint?
    - S-ar putea să mintă, dracu să-i pieptene... Hai mai bine să bem!
    Băurăm. Dar unde dispăruse bunica? Şi mai era un loc gol: dispăruse şi domnul Chiriţă, parcă îmi aminteam că îi zărisem umbra tăcută îndepărtându-se undeva de unde nu mai revenise. Era târziu şi Fărcăşan mai încercă să trezească clapele acordeonului, dar renunţă aproape imediat şi se deshămă.
    Fără să spună ceva, bună seara sau la revedere, bunicul se ridică şi plecă cu aerul că se va întoarce; dar nu se mai întoarse, şi blonda mi se adresă:
    - ...Hai să strângem paharele şi tacâmurile şi să le ducem în casă. Gata, zise, cu o voce ascuţită, imitând ceva, o chelneriţă sau o bucătăreasă, nu se mai serveşte nimic, s-a închis tot, şi bucătăria şi bufetul.
    Dar mai era vin, păstrarăm câteva pahare şi revenirăm. Doamna Chiriţă nu se lăsă dusă nici după ce zbanghiul şi soţia lui plecară şi ei, dând bună seara foarte ceremonioşi.
    - Însoară-te, domnule Petrini, reveni arămia, care acum, sub lumina lunii, arăta în mod curios mai bătrână decât la lumina zilei. Ce aştepţi? Vremea trece! şi nu se mai întoarce.
    - Da, desigur, zisei, şi cine se scoală de dimineaţă departe ajunge!
    Observând că deşi îmi vorbise mie stătea foarte vizibil întoarsă spre băiat, parcă lui i se adresase, înţelesei că ei doi mă goneau, vroiau să rămână singuri; să rămână!
    - Doamna Chiriţă, luaţi dumneavoastră paharele şi i le daţi bunicii mâine dimineaţă, eu vă urez noapte bună!
    - Noapte bună, domnule Petrini, răspunse ea cu un glas afectuos.
    El, băiatul, nu spuse nimic. Era, desigur, fascinat de acea oră albă a nopţii, de acea tăcere a grădinilor adormite, de acel minut de încremenire a propriei lui fiinţe, încordat ca un arc, încordare care îi luase glasul... Desigur, abia aştepta să se arunce asupra femeii ca un lup sau să tremure de năvala dorinţei ca un adolescent şi să-i cerşească graţia, pe care şi ea abia aştepta să i-o acorde...
    Mă îndepărtai ca un bătrân înţelept aflat pe alte hotare. Senzaţie minunată de echilibru... să te ştii tânăr şi în acelaşi timp să simţi că trăieşti de o mie de ani!
    Păstrez vie în amintire această improvizată şi modestă petrecere şi mai ales acest final în care am trăit atât de intens înţelepciunea, sentiment care nu mă părăsi după aceea multă vreme. Mă culcai mulţumit că în timpul mersului pe jos pînă acasă nu cedasem ispitei de a deveni incoerent. Mă trezii liniştit, mă ocrotii în orele contabile operând o separaţie (o uitare!) şi, liber în lungile mele plimbări pe la poalele pădurilor, gândii:
    Bătrâne, îi spusei într-o zi aceluiaşi gorun pe care îl interogasem odată, Socrate nu te-a cunoscut să se însenineze că din trupul tău i se va face într-o zi sicriul. Înseninarea lui îi venea din altă parte, pesemne că îl plictiseai, cum îl plictisea şi marea şi cum îl plictisea, desigur, şi Xantipa, ale cărei ocări l-au silit să-şi petreacă zilele în cetate şi să cultive înţelepciunea... Ei, ce zici de asta, gorunule la margine de codru?!...

                                                                  IV

                                         Singurătatea, liniştirea, tăcerea din noi înşine (a nu comunica nimănui ceea ce simţim şi gândim) duce la inadaptare, la formarea altei imagini despre noi în ochii altora? Oricum, nu a uneia enigmatice şi în nici un caz neutre, cum am dori?
    Într-o zi ea intră în biroul meu şi îmi spuse că economista noastră îşi serba ziua de naştere şi ne invita sus să bem un pahar. O auzii, dar mă uitai la ea fără să-i răspund. Se bronzase la mare. Sosirea ei nu fusese un eveniment, după cum parcă îmi sugerase că va fi repetându-mi la telefon data întoarcerii. Nici n-avea cum să fie, dar îmi rămăsese în amintire, ca o scamă, această ciudăţenie: de ce mă felicitase şi de ce ţinuse să ştiu ziua cînd... Iar floarea din vază nu mai apăru. Bronzul nu-i stătea bine, îi dădea un aer întunecat de...
    - Hm! murmurai când se prezentă la mine cu hârtii, la Jaffa şi Beyrut mai sunt femei arabe...
    Nu se miră de această remarcă, ca şi când ar fi găsit-o firească, îşi amestecă în tăcere mâinile cu ale mele, mâini, şi ele, bronzate, cu unghii date cu sidef şi singurul eveniment (cred că da, parcă aducea a eveniment!) care se produse fu retragerea ei cu paşi parcă încetiniţi de o curioasă melancolie, ducând cu ea mapa parcă ar fi avut între coperţile acesteia o sentinţă, nu neapărat gravă, dar care sporea în fiinţa ei o incertitudine, o şovăială, o vagă nehotărâre...
    - Veniţi. Îmi spuse, ne-a invitat pe toţi... Dacă nu veniţi o să creadă că aveţi ceva cu ea...
    Ia uite! Mă proteja! Îmi dădea sfaturi! Nu-i răspunsei, dar după o jumătate de oră, când era gata să uit, urcai şi eu sus. Se şi abţiguiseră, picai pe o veselie generală.
    Dădui pe gât infectul coniac, care în loc să mi se urce la cap îmi răscoli stomacul, unde se instală, fără să mai plece, sub o formă de greaţă persistentă, şi începui să mă uit enervat şi involuntar spre uşă: vroiam să mă car cât mai repede, fiindcă veselia era ea generală, dar nu mi se comunica nicidecum şi nu trecea nici între ei, de la unul la altul, dizarmonie care te incita mai degrabă să le spui ceva neplăcut decât să participi.
    Da, parcă şi ei aveau chef să-şi spună nişte adevăruri nu prea agreabile, dar se stăpâneau aşteptând s-o facă unul din ei, mimând deocamdată voioşia.
    Astfel, mă pomenii înconjurat de trei dintre ele, după ce fui întrebat cu un fel de simpatie mieroasă (întrebare preexistentă, care nu mi s-ar fi pus fără ajutorul coniacului) de ce nu mă recăsătoresc... Cu aceeaşi filozofie ascunsă în glas ca şi a distinsei doamne Chiriţă şi cu exclamaţii de ironie simulat afectuoasă, ei, ce aşteptam, adică, ei, ia să vedem, ei, nu zău (sugestie de sfidare, nu mai cred în femei?), chiar aşa, de la prima încercare, alţii sunt la a treia şi tot nu renunţă... Asta aduce, aşa, pe undeva, cumva, a laşitate... Taci, dragă, dacă o iubeşte omul şi acum, ce vrei tu să-i bagi pe gât... Ei şi?
    Parcă eu când m-am despărţit de primul meu bărbat nu-l iubeam? Şi el mă iubea pe mine, dar dacă nu se mai poate n-o să stai şi să... Când am ieşit de la tribunal eram veseli amân doi, râdeam, mi-a sărutat mâna... Şi acuma mă iubeşte, dar s-a însurat omul, o duce bine şi nici eu... Atunci de ce v-aţi mai despărţit, dacă... N-a văzut nimic în femeie! Cum n-a văzut, dacă zici că te iubea... Aşa, n-a văzut, ca şi domnul Petrini... Poţi să iubeşti şi să nu vezi nimic în femeie... De unde ştii tu că nu vede?... Începui să răspund în acelaşi ton; dacă e sa mă iau după exemplarele aici de faţă, chiar că nu văd...
    Râsete generale... Chiar aşa, domnule Petrini? După toate?... Nu, media statistică... Ei, aşa mai merge... Şi continuând astfel, simţii că eram pe punctul de a fi considerat un tip care eşuase pentru totdeauna în căsnicie şi că în ceea ce le privea pe ele, dacă toate ar fi fost libere, nu la mine şi-ar fi ridicat ochii şi în orice caz bărbaţii lor erau mai presus decât inşi de genul meu, care au fost odată ceva şi au eşuat şi în direcţia asta (un fel de mândrie, de priviri de sus, îmi sugerau gândirea lor neexprimată), când auzii o şoaptă lângă umăr:
    - Nu le mai răspundeţi.
    Şi ea tăcu mai departe, fiindcă ea era, tăcută, acum, casieră şi o văzui cum se îndreaptă încet spre uşă, cu aceiaşi paşi ciudaţi care reeditau "evenimentul" întoarcerii ei de la mare, când se retrăsese de la mine din birou cu mapa pe care o ţinea strâns la subsuoară...
    Plăcută şoaptă, gândii după ce ea ieşi, caldă complicitate, discretă detaşare... Cine era fata asta? Nu părea să fie ceea ce arăta... Nu părea, oricum, să fie casieriţă de meserie... S-ar fi amestecat cu ele, chiar dacă nu le-ar fi ţinut isonul. Şi nu părea deloc să fi fost o persecutată acolo de unde venise, s-ar fi ferit, de pildă, aici, să plece când veselia era în toi, când prudenţa i-ar fi cerut să simuleze măcar adaptarea: dacă era o inadaptabilă păţită... Nu-mi spusese ea însăşi că trebuie să mă duc, să nu se creadă că aş avea ceva cu economista? Şi totuşi se retrăsese apoi prea devreme, înfruntând acest risc...
    Curios, întârziai, să văd, o bârfea cineva, ştia cineva cine e? Nu; n-o luase în seamă nimeni, nu-i auzii numele pronunţat de vreuna din aceste cucoane care aveau acum limbile destul de dezlegate ca s-o facă, în bine sau în rău, sau în treacăt...
    Pesemne că nu ştiau deloc cine e, adică nici măcar atât cât era necesar trezirii simplei curiozităţi...
    Coborâi şi eu în biroul meu şi deschisei uşa spre al ei, să văd dacă plecase. Tocmai vroia să plece, stătea în picioare şi încuia Fichetul.
    Vârî cheile în geantă. Dar vocea cu care mi se adresă era alta decât cea şoptită sus, ca şi când nu ea îmi sugerase acea discretă complicitate, care, ca să zic aşa, era al doilea "eveniment" după întoarcerea ei de la mare.
    - S-a terminat? zise.
    - Nu... Credeaţi, zisei cu ironie, că...
    - A! Nu, mă întrerupse, dar n-aţi observat că săriseră toate ca nişte gaiţe?... Eu am o sensibilitate la indiscreţie, prefer să bat "în retragere", nu pot să suport, chiar dacă nu sunt vizată direct...
    - Aşa, deci!
    - Ştiu că aşa se trăieşte, continuă, dar în mine au alt ecou...
    Începui să mă plimb prin birou, cu sentimentul că rătăcesc pe potecile mele, la care mă ducea gândul îndată ce terminam orele contabile...
    - Ecoul ăsta e natural sau e câştigat? zisei oprindu-mă o clipă şi contemplînd prin geam dealurile îndepărtate care se zăreau din această parte a clădirii.
    - E câştigat, zise încuindu-şi acuma fără zgomot sertarele.
    - În cazul ăsta aţi putea scăpa de el...
    - Mă străduiesc...
    - Cu succes?
    - Hm! (şi făcu un gest cu palma) aşa şi-aşa! Ştiu, de pildă, cum v-am spus, că e mai bine să mă retrag.
    - Nu e o laşitate, cum spunea una din gaiţe?
    - Ba da, dar dacă aş fi "vitează" înfrângerea ar fi mai dureroasă decât gândul că sunt laşă. Ştiu că nu sunt... Fiindcă, deşi nu sunt slabă, nu pot să rezist coaliţiei... Nu rezistă nimeni...
    - Ba da, zisei, de pildă să intri în ea. Coaliţiile astea sunt întâmplătoare şi fără o coerenţă de durată. E suficient să te împrieteneşti cu indiferent care dintre ei şi ceea ce ţi se părea tragic şi insolubil devine deodată comic şi neglijabil...
    - Ştiu şi asta şi chiar aşa şi fac... De aceea v-am şi spus că e bine să...
    ...Se întrerupse. Adică să se ducă sus şi să mă duc şi eu...? Aceste ultime cuvinte neexprimate mă făcură să tresar.
    Mă răsucii de la geam şi mă uitai la ea. Îmi displăcu: nu-i puteam vedea chipul întreg din pricina părului care îi acoperea de o parte şi de alta tâmplele şi jumătate din obraji. Părea anonimă şi insignifiantă. Pesemne de aceea nu stârnise încă interesul celor de sus? (Jos, în afara contabilităţii şi casieriei, mai era doar cabinetul directorului şi al secretarei acestuia.)
    - Da, zisei, mi-aţi spus, dar în cazul de faţă, de pildă, coaliţia nici măcar nu există. Suntem prea puţini aici ca să poată vreunul dintre noi să pună la cale un spectacol caracteristic...
    Se holbă literalmente la mine cu ochii ei mari, care mi se părură în clipa aceea masculini, străini de restul chipului şi mai ales de gură, care rămase uşor deschisă într-o bizară perplexitate:
    - ...Credeţi, zise.
    - Vă temeţi? replicai.
    Se înstrăină, aşi zice, fulgerător, îşi reveni, apoi cu un efort la fel de implicat în avans şi retragere, asemănător celui al racului, care înaintând, dă îndărăt:
    - Da... Nu... murmură luând-o spre uşă.
    Apoi după un timp, în stradă, foarte hotărâtă în îndoială:
    - ...Nu ştiu!
    - Mai pozitiv ar fi să nu vă temeţi, adică să ziceţi nu, cu hotărârea cu care aţi zis nu ştiu...
    - Credeţi?
    - Da, zisei, un nu adresat temerilor de orice fel e totdeauna pozitiv... Modifică ceva în noi, chiar dacă nu ne dăm imediat seama...
    Păru să nu fi auzit precizarea mea. Avea un mers ciudat, care parcă se armoniza cu un vag recul interior, pe care abia îl sesizasem: paşii îi înaintau, dar mi se părea că o să rămână în urmă, deşi nu rămânea.
    - Mergeţi în direcţia asta? o întrebai.
    - Da, merg spre centru!
    - Vă însoţesc până în centru.
    - Numai dacă nu vă deranjează... Ştiţi, reluă apoi, după părerea mea nimic nu e totdeauna pozitiv... Spuneţi că suntem aici prea puţini, la organizaţia asta comercială, ca să poată vreunul din noi să pună la cale un spectacol caracteristic... Cum să nu? Un soţ şi o soţie sunt doi (nu douăzeci câţi suntem la Oraca asta) şi putem afirma că nu-şi pot pune la cale un spectacol caracteristic?
    - Adică cei doi soţi?, zisei zâmbind.
    - Bineînţeles!
    O fi fost măritată? mă întrebai sau poate se gândea la cei doi părinţi ai ei?... uneori unii copii, chiar mari, ajung prizonierii părinţilor lor, cum fusese bietul Petrică.
    - Aveţi dreptate, zisei, ca să-i fac plăcere, păstrând însă în rezervă adevăratul răspuns pe care aveam să i-l dau după aceea. Da, repetai, şi încă de ce anvergură!
    Mă bucuram că gândea, demult nu mai vorbisem cu cineva care să aibă acest dar, nu dreptatea interesează într-o conversaţie, ci delicata plăcere a comunicării însă lucrurile sunt deosebite, continuai, spectacolul pe care şi-l pun la cale doi soţi este, ca sa zic aşa, etern, în timp ce cel pe care şi-l montează oamenii care sunt siliţi să muncească împreună, de aceea i-am spus că e caracteristic, fiindcă e variabil, şi mai ales e de natură efemeră, se schimbă odată cu împrejurările sociale care l-au determinat...
    - Până să se schimbe, zise, murim noi!
    - De ce? Am impresia că e în scădere.
    Iar mi se păru că n-a înregistrat răspunsul meu. Se opri să se uite la o casă şi începu să-mi explice aproape volubil sau aproape cu entuziasm, dar un entuziasm rece, cam abstract, de ce era atât de frumoasă casa aceea, care era într-adevăr frumoasă, cum erau în oraşul nostru la tot pasul, şi de ce i-ar plăcea să locuiască în ea şi în ce cameră.
    O fi având o locuinţă rea? O întrebai.
    Nu, zise, stăteau destul de bine, ea şi cei doi părinţi, dar... aşa, îi plăceau ei în mod deosebit casele frumoase... casele care par învăluite într-o poezie misterioasă... casele tăcute ("vedeţi cât de tăcută e? pare uitată aici de demult!"), casele lugubre... a, nu, astea nu-i plăceau... casele care aveau sus de tot o odaie izolată, ca o hulubărie...
    - Hai să ne oprim puţin, nu vă stricaţi programul?
    - Nu...
    - Unde luaţi masa?...
    - Depinde, uneori la o braserie în care mă duceam eu cu un bun prieten când eram asistent... O vreme, cât a trăit mama, acasă, acum îmi pregătesc singur ceva necomplicat... Vă invit la braseria asta...
    Vorbăria îi slăbea atenţia? Simula neatenţia? Literalmente parcă nici nu auzi că o invitam la masă. Urcasem un dâmb plin de brazi, ca să se uite ea mai aproape la acea casă care avea cocoţată sus acea odaie ca o hulubărie.
    - Cine o fi acolo? Se rezemă de gard şi rămase minute lungi cu ochii ei mari zgâiţi în sus. Te pomeneşti că nu stă nimeni! Şi, vedeţi geamurile cum veghează ele aşa mititele... Cum s-o fi urcând în ea, prin ce parte? Ah, uitaţi, are o scară exterioară, vedeţi? în stânga, în fund...
    Nişte câini flocoşi ţâşniră de undeva din acea curte şi luară cu asalt gardul de care ea se rezemase, lătrând cu glasuri furioase, răguşite, ca la stână.
    Dacă n-aş fi fost atent ar fi muşcat-o de mâini; o trăsei cam brutal şi mă uimi inerţia greoaie a corpului ei, deloc imponderabil, cum îţi lasă adesea această senzaţie unele fete (Căprioara era astfel).
    Plecarăm, dar ea cu regret vizibil, însă tot aşa, parcă abstract, mai întoarse capul de vreo două ori până ne îndepărtarăm.
    Mă înşelasem, mi se păruse că gândea. Plăcerea ei pentru case, prea insistentă şi neconvingătoare, nu numai că nu mi se comunicase deloc, dar spulberase cu totul timida vrajă pe care ea mi-o inspirase gândind câteva minute împreună cu mine.
    În centru mă oprii. Mă uitai în dreapta şi stânga, eu o luam, adică într-o parte, şi ea în alta. Abia atunci parcă se trezi şi deveni conştientă de o inconsistenţă provocată de ea însăşi şi se uită la mine cu buzele uşor întredeschise (perplexitate pe care începusem s-o cunosc) şi zise cu un stins regret:
    - Şi cum, nu putem şi noi să ne plimbăm puţin!?
    Ca şi cum nu ne-am fi plimbat! Ca şi când n-aş fi invitat-o să luăm masa împreună!
    Era îmbrăcată într-un taior de toamnă, maron, dar amestecat cu mult verde şi care îi preciza o oarecare siluetă... O contemplai cum se îndepărta, fără să se uite înapoi, cu paşi fermi, dar totuşi parcă în acelaşi timp ezitanţi, după ce la întrebarea ei care mă lua fără veste (şi întrebarea şi stinsul regret) îi răspunsesem printr-o tăcere care se prelungise...
    O pală puternică de vânt făcu să freamăte castanii şi apoi să zboare din ei în vârtej frunze smulse care căzură după aceea la pământ, se îngrămădiră unele în altele şi o luară într-o goană smintită parcă chiar după ea, după ciudata casieriţă cu goluri de memorie în conversaţie şi cu pasiuni subite şi incolore, anoste, pentru clădirile oraşului ei... Nici nu ştiam bine cum o cheamă, semnătura pe care i-o vedeam pe documente era aproape indescifrabilă... S. Calala, sau Culala, Elala...
    Tresării, parcă alarmat... Da, avui brusc un sentiment de alarmă... E toamnă, frunze împrăştiate... Nu era pe deplin toamnă, dar paşii ei şi palele încă verzi... Da, încă verzi, dar curând vor fi galbene şi... fructe maronii vor pica rostogolindu-se cu un pocnet pe largile trotuare... cădere şi în aceeaşi clipă desghiocare, eliberare pentru o nouă viaţă, vin nou ciclu...
    Monotoni, nesiguri, parcă fără convingere, paşii ei se îndepărtau tot mai mult... Aveam o halucinaţie? Cineva parcă reînvia în această siluetă ezitantă, într-o scenă trăită demult... De cine mai mă despărţisem astfel?... Cine îmi mai vorbise cu un astfel de stins regret?...
    "Trandafirii tăi, cântă o voce în mine (a cui era?) s-au ruginit în glastră, vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult..."
    Cine mă mai făcuse să simt o astfel de vagă, nedureroasă, nedefinită şi aproape dulce sfîşiere? Nimeni, poate în altă viaţă?
    Mă urnii brusc din loc şi o luai spre Braseria... Da, puteam zice braseria prieteniei mele cu Ion Micu. Nu, Ion Micu nu era bine zis ci Braseria prieteniei pur şi simplu...
    Se stinsese prin voinţa amândurora şi această prietenie, nici el nu-mi mai dăduse niciun semn, nici eu, prin vreo scrisoare, nu-l mai bătusem pe umăr să-i reamintesc ceea ce îmi promisese... Nici nu-l mai urmărisem să-i citesc articolele prin presa literară....

                                                                         V

                                   .....Nici chelnerii nu mai erau aceiaşi (unde-o fi cel care ne servea în acei ani, chelnerul filosof), şi cu toate că nici atunci lumea care venea acolo nu-mi era direct cunoscută, cei de acum mi se păreau total necunoscuţi, oricum străini de mine, neinteresanţi, insignifianţi şi fără biografie... Inşi din a căror alcătuire a fiinţei lor ascunse ai fi zis că fusese smuls ceva sau se adăugase ceva care îi făcea să arate loviţi parcă de o amnezie... Avuseseră ei un trecut? Aveau un viitor? Nu puteam să mai citesc pe chipurile lor un răspuns.
    Pierdusem eu cheia, uitasem eu codul descifrării expresiilor umane? Mă părăsise oare pe mine acel sentiment minunat care la douăzeci de ani mă făcea să-i ştiu pe oameni ca pe mine însumi, să ştiu cine sunt fără să stau de vorbă cu ei, ultima mea amintire, şi cea mai puternică, fiind marea manifestaţie pe care o privisem dinafară şi când toate expresiile lor îmi erau spontan şi firesc familiare şi descifrabile?
    La a doua, când eram şi eu printre rânduri, acest sentiment era deja mai turbure, din pricina acelui coleg care fusese luat brutal dintre noi şi îl văzusem cum se proptise cu picioarele în bordura trotuarului, cu pistolul în coaste şi începuse să vomite... sau poate din pricina Matildei, care îmi acaparase sufletul? Prea marea iubire pentru o singură fiinţă ne înstrăinează de prezenţa restului?
    Aşa se explica atracţia mea pentru Vintilă, pentru strelitul Pantelimonescu, şi chiar şi pentru grasul şi stupidul Calistrat, ca şi pentru rizibilul Bacaloglu? Încercam să-i readuc pe oameni în mine unul câte unul, chiar şi pe abjecţi?
    Nu-mi plăcuse mie şi Olaru, cel de la cadre, cu exclamaţia lui indescriptibilă de superioritate scârbită (aaaaa!) şi nu fusesem eu emoţionat de directorul Bularca (patern şi suferind în faţa mea de o cumplită migrenă)?
    - Ce serviţi? mă trezi un chelner, şi când mă uitai la el făcui ochii mari.
    Era cel de pe atunci, domnu Jenică, cel care cu argumente filozofice nu credea într-un nou război, argumente pe care şi le însuşise Ion Micu, dându-le anvergura unei teorii universale asupra echilibrului planetar bazat pe consensul secret de natură divină al popoarelor.
    Nu se face război când vrea Stalin sau Truman.
    - Ce e cu dumneata? zisei. Nu te-am mai văzut pe-aici.
    - Păi n-am făcut prostia?
    - Ce prostie?
    - Am acceptat să fiu director al direcţiei alimentaţiei publice...
    - Şi?
    - Am dat chix!
    - Nu te pricepeai?
    - Ba mă pricepeam, că nu era mare lucru, dar...
    Şi îşi frecă degetul gros cu buricele celorlalte.
    - Adică?
    - Adică nu câştigam nimic, ar fi trebuit să închid ochii la furturi şi să-mi încasez şi eu partea mea, dar atunci se punea chestiunea: de-aia am intrat eu în partid în ilegalitate şi am făcut puşcărie?
    - În timp ce aici... îl completai...
    - Sigur, zise, e plăcerea clientului, nu-i vâr mâna în buzunar, dă el şi suntem amândoi mulţumiţi...
    - Şi ai fost multă vreme director?
    - Am fost, fiindcă m-am înfuriat, am vrut eu să fac ordine în sectorul ăsta!
    - Şi?
    - V-am spus, am dat chix!
    - Te-au dat afară?
    - Nu, că eram tare la dosar, dar eram sabotat... Chiar de...
    Şi arătă cu degetul în sus.
    - Adică de ştabi mai mari?
    - Exact! Nu eram de acord să... Ce serviţi?
    Şi nu aşteptă să-i spun eu, îmi făcu el meniul.
    - Ce-o mai fi făcând, zise apoi, domnul Micu, cu simpatica lui soţie? V-aţi reîntors la universitate?
    - Nu, zisei.
    - O să vă reîntoarceţi, zise el cu optimismul său filozofic.
    Renunţai deci să mai încerc să descifrez chipurile, ca să zic aşa, ale cobraserienilor mei de pe la mese şi rămăsei cu privirea pierdută spre geamurile localului. Erau uriaşe şi ţineau, din două părţi, loc de ziduri. Grele draperii, roşii, le acopereau pe jumătate.
    Trecătorii pe care îi zăream pe aici nu erau niciodată grăbiţi... loc de plimbare pe acest bulevard larg cu numeroase vitrine în care altădată erau expuse în multicolore lumini orbitoare blănuri scumpe, mătăsuri, galanterii luxoase, ceasornicării şi bijuterii scânteietoare la preţuri atât de mari, încât te linişteai pe deplin contemplându-le: e perfect, îţi spuneai, n-o să ai niciodată atâţia bani ca să cumperi ceva din aceste vitrine, şi chiar dacă nu gândeai ca Socrate ("ce de lucruri de care n-am nici o trebuinţă") sentimentul de detaşare era acelaşi...
    Ia te uită cum seamănă fata aceea cu casiera noastră... La primul colţ... Reapăru în faţă... Hm! Cum să semene, e chiar ea, taiorul ei verde... Nu se dusese deci acasă?... Dispăru...
    Uşa batantă a braseriei se puse apoi în mişcare... o mişcare lentă, parcă a unui copil care n-avea destulă putere s-o împingă mai energic... Era ea... Se opri lângă uşă şi ceea ce gândii eu se citea şi pe chipul ei: ce-o fi căutând?... Ce-oi fi căutând?!... O luă încet printre rânduri şi în mijlocul braseriei se opri...
    Se uita nicăieri şi se vedea că încă două trei clipe şi, cu aceeaşi şovăială cu care intrase, va pleca... Atunci mă ridicai şi pornii spre ea... Dar nu mă apropiai bine şi nu apucai să-i adresez un cuvânt, că se feri parcă de ceva ridicând uşor palmele:
    - Nu, nu... Vă rog!... Nu, nu...
    Şi se întoarse şi ieşi, dar fără grabă, mişcându-şi uşor pletele într-o uitătură circulară şi timidă înainte de a se angaja iar în uşa batantă. O urmai.
    - Ar fi pentru mine o mare bucurie dacă aţi accepta să luăm masa împreună, îi spusei în şoaptă în lumina deasă de afară
    Şi atunci ea, ferindu-se să mă privească, uitându-se alături în trotuar, rosti de astă dată foarte decisă:
    - Bine!
    ...Şi o condusei spre colţul pluşat, unde altădată se rostiseră atâtea cuvinte mari în beţia anilor moi foarte tineri, unde un prieten băuse atâtea filtre, un număr impresionant de sticle de bere şi înghiţise atâtea halci de carne crudă, cum îi plăcuse lui Chateaubriand...
     - Cel mai interesant tip din oraşul nostru, un fel de copil teribil al Ardealului, continuai eu, tuşind din când în când, să-mi reprim emoţia care îmi altera respiraţia...
    Emoţie nedorită, străină de voinţa mea, dar nu şi de bătăile înalte ale inimii... Deci nu vrusese să se ducă acasă, îşi amintise pe drum că o invitasem, şi ea, prinsă de o vorbărie agitată despre case, nici nu auzise? Dar nu-i spusesem care braserie, totuşi nimerise... Vrusese doar să ne plimbăm şi noi doi puţin?
    Dar nici acum nu mă auzea bine, era prinsă şi ea de o emoţie?
    - Unde vreţi să staţi? o întrebasem.
    Se aşezase fără să-mi răspundă, cu spatele la geamuri, îşi trăsese scaunul cu o mişcare fermă şi pusese mâna pe listă fără timiditate, ca o familiară a localului. Chelnerul apăru, şi ea se uită la el în sus şi îi spuse că nu vrea decât păstrăvi prăjiţi şi spaghete milaneze.
    - Nu vă recomand păstrăvi, zise el, sunt prea mici şi n-au niciun gust... Nu rămân din ei decât câteva oscioare şi capul...
    - Tocmai oscioarele alea îmi plac mie.
    - Bine, domniţă, zise chelnerul desfăcând berea şi turnând în pahare.
    Eu cerusem brânză albă şi roşii natur pe care mi le şi adusese, şi felul doi un genie du christianisme, dar nu sângerând, ci bine pătruns. Ea se uită ţintă la roşiile mele, spuse "ce roşii mari şi frumoase", şi luă una şi o tăie în farfuria ei... Pulpa era brumată, vedeam şi eu, ştiusem ce cerusem...
    - Vreţi şi puţină brânză? zisei.
    - Daa, zise foarte bucuroasă, mulţumesc.
    Avea un apetit curat, dar mânca prea rapid, asemeni tuturor celor care uită că mâncarea e o plăcere şi o descoperă totdeauna după primele înghiţituri.
    - Domnişoară, zisei, punând mâna pe pahar, sante!
    Ea nu înţelese în prima clipă, apoi tresări, ciocnirăm, sante, zise şi ea. Se vedea că nu-i place, îşi înmuie doar buzele, o întrebai dacă preferă un vin, protestă, nu, nu... Şi începui, după ce mi se aduse chateaubriand-ul să-i vorbesc despre fostul meu prieten...
    De ce nu mă ascultă? mă întrebai.
    - Da, mă întrerupse deodată, aş zice cu brutalitate, îl cunosc, mi-a fost profesor... Vă cunosc şi pe dumneavoastră, domnule Petrini, şi cunosc şi braseria asta, unde vă întâlneaţi şi discutaţi... Eram foarte geloasă pe dumneavoastră doi şi mai ales pe micuţa cadână de porţelan care avea privilegiul nu numai să asiste, dar să fie şi admirată de dumneavoastră... O admiraţi, nu?... V-am văzut... Da, o admiraţi, n-o iubeaţi, se vedea clar... Dar o admiraţi foarte tare...
     Simţii cum trecutul îndepărtat năvălea cu putere în clipele mele prezente şi dădea parcă la o parte tot ceea ce trăisem după ce fusesem rupt de universitate.
    - Pe cine, zisei, eraţi mai geloasă, pe Ion Micu, care era soţul cadânei, sau pe mine, care eram liber?
    - Nu eraţi liber! Erau cunoscute telefoanele dumneavoastră, pe care le primeaţi şi le daţi unei arhitecte şi pe care nu le-aţi mai primit şi nu le-aţi mai dat după ce v-aţi căsătorit.
    - I-auzi! Şi ce mai era cunoscut?
    - Totul!
    - Adică?!
    Nu-mi răspunse tot aşa, parcă n-ar fi auzit. Dar nu numai atât, avea o expresie de o singurătate totală, ca şi când n-aşi fi fost de faţă şi nu mi-ar fi spus nimic, după ce îmi făcuse o declaraţie de şoc.
    - Să înţeleg că îl admiraţi pe Ion Micu? zisei întru târziu.
    Tăcu mai departe, grăbită să termine ce avea în farfurie, dar fără sugestia că după aceea dezvăluirile vor urma.
    Paşii care o aduseseră aici erau anulaţi (nu ea venise, nu eu o invitasem şi erau anulate şi "evenimentele" de la Oraca).
    Trecutul îndepărtat care năvălise câteva minute în clipele mele de faţă se retrase de asemeni aşa cum năvălise. Îşi puse tacâmurile pe farfurie şi începu să se uite în sine, dar nu cu o privire întoarsă, micşorată, ci dimpotrivă răsucită spre tavan.
    - O cafea, un filtru, un tort Richard, un meringue glace, fructe ceva, dom' profesor? mă întrebă chelnerul.
    - Da, zisei, fructe, un filtru.
    - Domniţa nu ia nimic?
    Vroia să plece? O privii insistent şi nu-i pusei întrebarea. Nu, nu vroia să plece, dar nici aşa, stând şi tăcând, n-aşi fi putut zice că se simţea în apele ei.
    - Ba, da, zise, o oranjadă...
    Şi supse apoi din ea cu paiul cu vădită plăcere. Apoi deodată mi-o întinse:
    - E foarte bună! zise cu o mare convingere.
    Îmi dădea deci să sug cu paiul ei!
    - Ce, zise surâzând deodată cu un farmec neaşteptat, ca şi când ar fi fost surprinsă sau jignită de ceva, nu e bună?
    - E foarte bună, mulţumesc!
    Şi îi retrimisei paharul pe care îl luă în stăpânire cu o încântare de fetiţă pe care nişte părinţi săraci, dar generoşi, o scoseseră la cofetărie.
    - Pe urmă, zise, ne plimbăm şi noi puţin?
    Era ceva cu plimbatul ăsta! Pesemne că vroia să-mi arate noi case?!
    Chiar aşa se şi întâmplă, dar nu-mi arătă decât una singură. Nu ştiam unde mă duce, dar îmi dădeam seama că avea o ţintă; după ce tăcuse atâta timp asupra a ceea ce aş fi vrut să aflu, acum sporovăia. Între ce ani fusese studentă? Terminase oare facultatea? Cum ajunsese casieriţă, aşa, în general, şi la Oraca îndeosebi? Cine erau părinţii ei? Fusese măritată? (Nu, nu purta verighetă, dar...) Care fusese anturajul ei în acei ani când eu şi Ion Micu frecventam braseria? Venise şi ea acolo des? Cu cine? Şi în ce sens era geloasă pe noi doi?
    Îmi reteza, ca să zic aşa, din faşă dorinţa de a-i pune aceste întrebări şi o făcea cu o capacitate de a vorbi şi a nu spune nimic enormă prin cumul de cuvinte, care ascundeau un humor secret... Ce? parcă spunea, nu e amuzant că ştiu că nu e amuzant ceea ce povestesc? Ba da, era! Întâmplări de la mare...
    O istorie cu un tip caraghios, care se îndrăgostise de ea şi abia putuse să se debaraseze de el, dură atât de mult încât devenii curios să văd cât o să ţină şi mă uitai fără discreţie la ceas....întâmplări din tren, întâmplări de acasă, incolore şi idilice, cu caracter universal (cât de mult ţineau părinţii la ea! da, desigur, Cuore, de Edmondo de Amicis, De la Apenini la Anzi... de-aia avea ea aşa, pentru ei, lăudându-i, o tandreţe înfofolită şi interminabilă....)

                                                                      VI

                                          Abia devenii atent când o văzui că se opreşte în faţa unei porţi şi apasă pe o sonerie... Aha! te pomeneşti că mă şi duce să-i cunosc pe aceşti înduioşători părinţi... Chiar aşa, locuiau într-o astfel de casă?
    Ne aflam jos, sub un deal plin de brazi, printre care văzui şerpuind o alee lată cu pietriş, pornind chiar de aici din dreptul porţii mari (de intrare a maşinilor?), alee care se oprea undeva în faţa unei case ale cărei ferestre mari reflectau soarele acelei ore a zilei ca nişte oglinzi astronomice. Apăru o femeie şi ne deschise.
    - Se poate? zise casiera. E cineva?
    - Da, poftiţi, spuse femeia cu un fel de nepăsare care nu ne era adresată numai nouă, ci aşa, în general, oricui, chiar şi naturii înconjurătoare. Poftiţi, repetă, nu e nimeni.
    Şi parcă adăugă: şi chiar dacă ar fi, n-ar fi mare scofală! Şi o luă înainte şi merserăm îndelung uneori urcând până ajunserăm la intrare. Aici casa îşi mări considerabil proporţiile, începând cu peronul din care aleea cu pietriş îşi continua şerpuitul undeva printre brazi, în spate, trecând pe lângă o piscină naturală...
    - Sunt peşti, păstrăvi, zise casiera, vreţi să vedeţi?
    În timp ce femeia care ne primise dispăruse undeva, zise ea, să aducă cheile.
    Da, erau peşti, se vedeau înotând în adâncurile limpezi ale apei. Dinspre deal cobora susurând printre micuţe stânci un pârâu, intra pe sub un pod alb de lemn de frasin şi dispărea în piscină, ca să iasă douăzeci de metri mai încolo, pe partea cealaltă, pe sub un pod de astă dată de beton, ţâşnind de sub el cu o oarecare furie de cascadă mică prin care auzul îţi putea imagina una mare.
     Piscina avea bordură naturală, din mari pietre albite în afară şi înverzite în adâncurile apei.
    - Da! Frumos acvariu! zisei, contemplând păstrăvii care ţâşneau încoace şi încolo pe fundul bazinului.
    - Nu e acvariu, zise ea, se fac mari, se pescuiesc şi îi arunci direct pe jăratec, aşa vii...
    - Da, zisei, ce rafinament, am auzit, le prinzi în ei chiar zvâcnirea vieţii şi o mănânci...
    Ea chicoti şi ca într-o fulgerare apăru şi pieri surâsul ei fermecător, detaşat parcă de restul chipului, ca să-i rămână apoi gura uşor întredeschisă, într-o perplexitate la fel de părelnică, protestând cu o brutalitate spontană, repede şi ea reprimată:
    - Da' de ce să nu-i mănânci, dacă bagi cuţitul în ei e o cruzime mai mică? Am mai văzut eu ipocriţi care mănâncă miei tăiaţi şi îşi ling degetele. Mielul e un animal sfinţit de Isus în iesle, în timp ce peştii i-a înmulţit chiar el să dea de mâncare mulţimii. Apostolii nu şi i-a ales dintre pescari?!
    - Rafinaţi?! zisei fără ironie.
    Surâsul reapăru, de astă dată însoţit de acelaşi secret humor:
    - Ştiu, zise, că nu pot justifica prăjirea peştilor vii direct pe jăratec... dar mie îmi place să-i mănânc aşa şi sunt foarte buni...
    Femeia reapăru, dar nu ne chemă prin cuvinte, ci prin aceeaşi nepăsare, stând pe peron şi contemplând valea, oraşul care se întindea în depărtare la picioarele noastre.
    Nu ştiu, vedea ceva, fiindcă nu se mişcă de îndată când ne oprirăm lângă ea... Deschise apoi uşa, mică în comparaţie cu zidurile şi coloanele intrării, cu capiteluri şi incrustaţii, dar frumoasă, din lemn galben, ce-o fi fost, stejar bine lustruit, miez de trandafir... Dădurăm într-un antreu cu dalii roşietice şi intrarăm apoi într-o încăpere fără ferestre şi fără ziduri, ai fi zis un uriaş dulap din acelaşi lemn de lămâi sau de trandafir, şi ne oprirăm lângă altă uşă, adică femeia se opri, şi în semiîntuneric dibui cu mâna într-un loc ştiut de ea.
    Auzii pocnetul unor comutatoare de două, de trei, de patru ori. Apoi deschise uşa şi dădurăm într-un hol... Hol să fi fost?!... Era imens şi puternic luminat. Rămăsei câteva clipe lângă uşă să mă uit... Nu se putea bănui de afară această întindere, acest plafon în care fuseseră înfipte în mici lăcaşuri hexagonale, de o armonie geometrică simplă şi delicată, zeci de becuri albe mate şi uşor turtite, o multitudine... Feerie de lumină... Abia aici văzui cât de mari erau şi ferestrele, pe jumătate acoperite de draperii albastre, şi cât de întinsă era casa, fiindcă în fund, ridicată mai sus cu câteva trepte, se vedea în prelungire o altă încăpere, cu un uriaş geam îndepărtat, prin care brazii intrau parcă înăuntru.
    Peste parchetul strălucitor (galben cu infiltraţii negre), un covor care făcea ape albastre şi violete acoperea doar centrul holului, totuşi mare şi covorul, numai un sfert din el ar fi putut să încapă în apartamentul Matildei... Fotoliile şi masa din mijlocul lui mi se părură prea mici pentru această enormă încăpere care, observai, şi la dreapta ei se mai prelungea, tot aşa, prin câteva scări, una, mai intimă însă, cu nişe şi canapele şi lămpi cu picior...
    Apoi, în scurte reprize, care lăsau pe plafon încrucişări stelare de lumini, femeia stinse în urma noastră becurile, închise uşa şi rămaserăm singuri. Sala căzu sub razele apusului care intrau prin toate geamurile frânte de umbrele brazilor.
    - N-am înţeles până acum, zisei în timp ce ne îndreptam spre încăperea din fund cu uriaşul geam prin care se zăreau crestele împădurite ale dealurilor, n-am înţeles exact cum se poate simţi cineva bine într-un palat.
    - Dar nu e un palat, zise ea, e o simplă casă de locuit ceva mai spaţioasă.
    - Să zicem, deşi nu văd cum poate fi mai frumos un palat...
    - Asta da, un palat are prea multe coridoare, cotloane, noaptea şi mie mi-ar fi frică să dorm în el.




............................................................................1