6.
O găsii însă gata, aşezată cuminte pe pat şi contemplând cu tristeţe vizibilă giganticul bolovan verde care îi ameninţa parcă fereastra.Avea, şi nu rar, asemeni răsturnări de umoare, pe care însă şi le învingea singură, dacă nu încercam, chiar cu afecţiunea intensă care mă stăpânea când o vedeam astfel, s-o ajut să iasă din ele.
- Am fost foarte bucuroasă când m-am gândit să venim aici şi să schiem, zise după câteva clipe lungi de tăcere (şi privirea ei se răsuci şi rămase parcă hipnotizată spre greoiul masiv sălbatic care nu sugera prin nimic că ar fi fost vreodată călcat de cineva)... dar acum...
Nu zisei, ci gândii: dar acum, ce? Nu mai vroia? Ce i se întâmpla? Se îmbrăcase modest, aproape mohorât, un pulovăr maron, un pantalon albastru-închis, pantofi negri, iar pieptănătura liberă, ca altădată, îi acoperea jumătate din obraji, al căror ten parcă fără sânge se alterase şi parcă îmbătrânise.
I se mai întâmpla acest lucru, dar nu totdeauna avea şi o stare de spirit care să însoţească sau să determine depresia fizică.
În aceste clipe dragostea mea pentru ea se făcea dureroasă, aproape insuportabilă, şi înţelegeam bine expresia atât de comună a celor care iubesc, când spun: aş fi făcut orice ca s-o vad fericită.
Îmi şopti:
- Du-te tu singur, iubitul meu, nu mi-e foame şi n-aş vrea să te indispun nici pe tine şi nici pe ceilalţi cu...
Mă întristai eu însumi: mai bine mi-ar fi spus să stau cu ea, sau în orice caz să nu mă duc nici eu, sau să coborâm mai târziu amândoi... era devreme, orele şapte, până la unsprezece, când se închidea restaurantul, putea să-i treacă...
- Bine! zisei şi mă ridicai.
- Stai! tresări, aşa de repede eşti gata să mă părăseşti?
- Bine, stau, îi răspunsei şi mă reaşezai pe pat.
Se uita la mine lung, dar cu privirea într-o parte. Mi-era greu să-mi dau seama dacă era sub puterea unei obsesii, dacă gândea cu intensitate, sau pur şi simplu nu gândea nimic, ci era doar prizoniera unei apăsate inerţii psihice.
Mă îngrijorai: nicio stare de spirit nu seamănă cu alta în felul de a se manifesta, cum nici o frunză dintr-un arbore nu se mişcă la fel sub influenţa vântului, care nici ea nu e la fel, de la simpla adiere la furtună. Astfel de stagnări ale sufletului mai cunoscusem la Suzy, cea de-acum era însă cea mai mare.
Parcă împietrise, aş fi zis chiar că nu mai respira: un om viu, dar oprit în adîncurile fiinţei... Observasem însă că dacă în astfel de clipe mângâierile mele sau dorinţa de a afla ce era cu ea cădeau în gol, în schimb un cuvânt sau o iniţiativă mai brutală o făceau să tresară ca sub un şoc şi încetul cu încetul îşi revenea.
Da, dar acel cuvânt sau acea iniţiativă, dacă nu erau sincere, adică adevărate, nu aveau niciun efect. Dar cum puteai inventa cu uşurinţă aşa ceva? Simulai nepăsarea.
- Bine, repetai, atunci plec! (la restaurant) şi mă ridicai şi o luai spre uşă.
- Stai! tresări iarăşi, şi iarăşi repetă: aşa de repede eşti gata să mă părăseşti?
- Bine, stau, îi răspunsei şi mă reaşezai pe pat.
Parcă se trezi, expresia i se schimbă într-un fel, aş zice, spectaculos, cu buzele întredeschise trase îndelung aer în piept şi expiră parcă uluită: cum putuse să stea atâtea minute sub o presiune şi nu murise?
- Dacă ar fi să mă sinucid, zise, cred că aş putea s-o fac oprindu-mi respiraţia. Ştii, continuă ea cu mare însufleţire, negrii care erau vânaţi şi duşi în sclavie se sinucideau în felul ăsta în corabie, când îşi dădeau seama că niciodată nu vor mai fi oameni liberi. Nu oricine, probabil şefii războinici, care nu cunoscuseră până atunci ce înseamnă să fii captiv.
Are sau n-are legătură ceea ce spune ea acum cu starea din care tocmai a ieşit?
- La telefon erai veselă, zisei.
- Da, şi tu erai prea vesel şi ţi-ai permis să taci, m-ai lăsat suspendată în vid. Ai văzut? Ai văzut, iubitul meu?! Nu mai aveam aer!
Îi verificasem însă explicaţiile, n-aveau legătură cu mine, oricum, cu nimic din clipele anterioare. E drept că nici ea nu afirma clar acest lucru, îmi sugera numai, ca să mă descurajeze s-o "pisez", cum îmi reproşase la un moment dat, fără însă ca eu să fi făcut-o vreodată. Înseamnă că un altul o făcuse înaintea mea, şi atât de tare, încât căpătase convingerea că ăsta era un chin la care orice bărbat avea s-o supună toată viaţa.
Era în firea oricărui bărbat această trăsătură, sau ea avea în firea ei ceva care îi determina s-o facă? Oricum, faptul că eu nici măcar nu încercasem nu însemna că într-o bună zi n-aveam să încep... Un blestem...
Cert este că, evitând această primejdie, Suzy nu vedea că în afară de ceea ce îmi povestise ea în prima noastră noapte de dragoste eu nu ştiam aproape nimic din viaţa ei, în timp ce a mea îi era cunoscută, destăinuiri, smulse cu simulată indiferenţă. ...este imposibil să-ţi închizi trecutul ca pe-un robinet, ţi-l deschide ea distrăgându-ţi atenţia, simulând cea mai curată dintre curiozităţi... Ar fi trebuit deci să respecte ceea ce îmi impusese mie, dar nu respecta, de pildă prinsese o distilată aversiune pentru Matilda.
- Da, da, îmi spunea adesea cu un net dispreţ, lasă că ştiu eu, şi acum o mai iubeşti...
Sau:
- ...lasă tu asta, Silvia e un pretext, nu la fetiţă ţii...
Sau şi mai rău din senin, foarte enervată:
- Aşa! lasă-mă în pace! du-te la Nineta, securista aia, ar putea, cu "relaţiile" ei, să te ajute să te întorci la Universitate... Îţi spun din experienţă, prima dragoste nu se uită, îmi lipea cu ocazia asta şi o scamă pe suflet, să cred că nici ea n-a încetat să-l iubească pe primul bărbat pe care îl iubise...
Totdeauna însă, la sfârşit, surâsul ei, ironie şi tandreţe, care nu înceta să mă fascineze, anula sarcasmul acestor ieşiri şi aproape că începusem să doresc să se producă cât mai des... postura ei vulgară era de natură pur intelectuală, mima gelozia de acest tip, deşi acest sentiment nu era absent, însă pe acela compus din alte elemente nu vroia să-l exprime...
La masă mâncarăm şi băurăm zdravăn. La cafea medicii povestiră anecdote, tot despre medici, care se plasau cu un an în urmă, când li se desfiinţaseră cabinetele particulare.
Raţiunea cică ar fi fost următoarea: în zilele noastre nu se mai poate pune un diagnostic fără analize prealabile de laborator. Or cine avea laboratoare? Spitalele.
Deci bolnavul era dirijat tot acolo, şi le obţinea gratuit. Atunci de ce să ia medicul particular bani bolnavului? Să-l îngrijească în spital, unde salariatul avea asistenţă gratuită. Reacţia medicilor: de furie, dar nu împotriva legiuitorului, ci a bolnavilor, ca şi când ei ar fi venit cu decretul. În ce fel? Expedierea lor rapidă de la consultaţii, în următorul stil: urma anecdota...
Medicul, grăbit şi nervos: dumneata de ce suferi? Pacientul: domnule doctor, eu nu mai pot să urinez... Medicul: câţi ani ai? Pacientul: şaptezeci... Medicul: ai urinat destul! Următorul! Vine o gravidă: dumneata ce ai? Gravida: domnule doctor, copilul meu stă strâmb, ce fac eu când o să nasc? Medicul: cum te cheamă? Gravida: Leibovici... Medicul (ridicând glasul): Leibovici? Se descurcă el! Cine e la rând? Ei, dă-i drumul! Pacientul: domnule doctor, eu sufăr de o boală foarte ciudată! Medicul (extrem de grăbit): lasă consideraţiile, spune! Pacientul: domnule doctor, eu ce mănânc aia fac... Medicul: adică, vorbeşte clar... Pacientul: dacă mănânc fasole, fasole fac, dacă mănânc varză, tot varză fac... Medicul (dumirit): aha! şi ce-ai vrea dumneata? Pacientul (umil): să fac şi eu normal. Medicul (expeditiv): mănâncă căcat! Altul la rând...
Şeful grupului nostru de schiori, vestitul diagnostician, pretindea că n-a auzit până acum această anecdotă, probabil, zise el, că s-a născut la Bucureşti, dar până a ajuns la noi în Ardeal... Râdea literalmente cu gura până la urechi şi, încurajaţi, colegii lui mai tineri îi mai spuseră şi altele, chiar mai reuşite, dar lui asta îi plăcuse, repeta finalul, şi din senin se dădea cu scaunul pe spate şi hohotea cu o poftă formidabilă, paharele băute având şi ele un oarecare rol...
Spre surpriza mea, Suzy anunţă că ştie şi ea una, tot despre medici... Cine nu e îngrijorat când o aude pentru prima oară pe iubita lui povestind ceva într-un anturaj? Dacă anecdota nu va fi reuşită? Dacă va povesti-o rău?
- La un medic vin trei pensionari bolnavi, începu ea. Medicul era specializat în pensionari, hi, hi dacă există aşa ceva, chicoti Suzy cu un farmec care credeam că numai mie mi-era adresat, dar în felul acesta ea îi făcu pe toţi să zâmbească, succesul îi era asigurat dinainte...
- Există, zise şeful râzând şi el dinainte, probabil însă cu gândul tot la acea anecdotă...
- Pensionarii, continuă Suzy, vroiau să li se prescrie un regim... Intră primul. Da, zice medicul cercetându-i fişa, bine, să-ţi prescriu un regim... Ce pensie ai dumneata? Cinci mii de lei, zice pensionarul. Perfect, zice medicul: carne, fripturi înăbuşite, purcel de lapte, vin fără restricţie, ouă umplute, vânat gătit cu sos picant, urmaţi regimul ăsta pe răspunderea mea, fără grijă, o să vă simţiţi absolutamente în cea mai bună formă. Hi, hi, continuă Suzy, vine al doilea pensionar. Medicul: dumneata ce pensie ai? O mie cinci sute de lei, îi răspunse pensionarul. Medicul: macaroane, griş cu lapte, supe de zarzavat, peşte rasol, ceaiuri, multe ceaiuri... Pleacă ăsta, vine al treilea. Dumneata ce pensie ai? Şapte sute cincizeci de lei. Medicul: plimbări; aer! mult aer!...
Aici Suzy ridicase glasul şi diagnosticianul o urmă izbucnind într-un behăit înalt, ca şi când ar fi vrut să ne sugereze că sincer vorbind se săturase de râs, şi anecdota asta îl silea acum să scoată doar ţipete......
La plecare Suzy îmi făcu o surpriză: nu se mai ţinea drept pe picioare şi nici cuvintele nu-i mai erau întregi, deşi erau coerente... Erau însă înmuiate de o duioşie, de o delicateţă şi de un abandon atât de adormit şi total, încât o luai în braţe şi urcai astfel cu ea scările, dar fără să mă grăbesc... Era pentru mine o ocazie unică s-o aud spunându-mi ceea ce trează nu vroia să dezvăluie.
- Iubitul meu, îmi şoptea, sunt fericită... Prostule... o, cât de prost eşti!... Hercule! O să-ţi dau o furcă şi un caier... Eşti mai mare decât Aristotel, dar să nu te prind că faci filosofie cu mine... Ai crezut că... Suzy a ta... O, cât eşti de drept şi de curat... Ce copil eşti... De fapt eşti... De fapt eşti un... Scuză-mă, nu ştiu ce spun, m-am troşcăit...
- Da, zisei, destul de tare, ca să mă pui mai presus de Aristotel, dar nu atât de tare ca să mă jigneşti, deşi un gând te-a ispitit. De fapt ce sunt?
- Hercule, cu tine simt că trăiesc...
- Şi fără mine ce simţi?
Ei, fără mine ce simţea? Nu-mi răspunse, chiar şi în această stare de somnolenţă a spiritului, din care de altfel se trezi după ce deschisei uşa şi o lăsai în pat, nu căzu în cursă. Îi scosei pantofii, pulovărul, pantalonii, dulcea bluză de mătase...
O acoperii cu pledul, îi stinsei veioza şi deschisei uşa să plec.
- Ei, strigă deodată, foarte trează, unde te duci?
- Dormi, îi şoptii.
- Stai aici, băiete, că nu e timp de dormit...
- Stai cuminte, mă întorc îndată.
Intrai la mine, unde nu întârziai mai mult de câteva minute, dar când revenii o găsii în capul oaselor, reaprinsese veioza şi se uita la mine cu un imens reproş, ca şi când aş fi lipsit ceasuri întregi. O luai în braţe şi ea îşi lipi fruntea de a mea, oferindu-mi doi ochi deschişi şi nemişcaţi, asemenea unor oglinzi divine, în care marea enigmă putea fi contemplată, dar nu dezvăluită.
- Te iubesc atât de tare că vor să cheme la Salvare, şoptiră buzele ei.
- O, iubita mea, îi răspunsei, dragostea mea pentru tine arde macii pe coline.
- Da? Da?! mă interogă mereu eu fruntea lipită de a mea, da, iubitul meu? Da!?
Dimineaţa mă trezii primul şi o descoperii îndreptată cu tot trupul spre mine, şi cu pumnii încleştaţi. De obicei somnul la ea era izolare, retragere... Acum era o prelungire a dulcelui abandon din timpul serii, când urcasem scările eu ea în braţe. Îi luai pumnii şi începui să-i sărut.
Se trezi dintr-o dată, cu un surâs viclean, ca şi când ar fî vrut să-mi spună că totul era trucat şi nu trebuia s-o cred. Şi drept dovadă se răsuci şi îmi întoarse spatele şi îşi trase şi pledul peste cap, acompaniind hohotele mele nereţinute de triumf cu mişcări furioase....
VIII
Coborârăm la micul dejun stăpâniţi Toţi de acea stare de prospeţime a senzaţiilor care parcă singură dă farmec tuturor excursiilor: uşoară exaltare, când totul ni se pare curat şi sărbătoresc, vagă beţie a spiritului, eliberat de orice preocupări practice care îl ţin prizonier.
Văzut din afară, excursionistul pare ridicol, prin veselia lui puţin zgomotoasă şi puerilă, omului care nu cunoaşte sau nu are timp să trăiască bucuria gratuită a mişcării... Eu eram unul din aceşti oameni... Acum însă descopeream că e minunat să laşi totul acasă, să te gândeşti cu o plăcere simplă, elementară, că vei urca munţii fără senzaţia obsesivă că îţi pierzi timpul căutând o bucurie previzibilă.
Soarele inunda staţiunea! Iar hăul de sub teleferic pe deasupra căruia lunecam suspendaţi îmi dădea o senzaţie aproape violentă şi în acelaşi timp diafană de eliberare de tirania atracţiei terestre. Să vezi brazii defilând sub tine, brazii pe care atâţia ani îi priviseşi de jos în sus, te făcea să simţi că odinioară, cu milioane de ani în urmă, când nu existai nici măcar ca specie, existai totuşi ca pasăre, şi planai ca acum peste singurătatea văilor adânci, cu sentimentul divin că ai fost aici totdeauna şi vei fi...
Jos, asta e o pură idee. Aici era o idee trăită, sau mai bine zis o senzaţie de plenitudine din care ţâşnea ideea, după cum altădată prăbuşindu-mă zilnic cu liftul în adâncul pământului putusem s-o trăiesc pe aceea a închircirii şi a încătuşării...
Tăcerea domnea asupra întinderilor de zăpadă! Pârtia peste care dădurăm la cota 2000 era ameţitoare. De pe creasta muntelui cobora tot în munte, într-o vale adâncă însoţită mai încolo de un cablu de care erau agăţate scaunele de întoarcere, care urcau neîncetat cu o mişcare lină şi sigură: în peisajul sălbatic şi pustiu, îţi dădeau certitudinea că în niciun fel, orice s-ar întâmpla, nu vei rămâne părăsit în aceste singurătăţi. Unul după altul se topiră la vale membrii grupului nostru.
Suzy şi cu mine întârziam: ea mă ajuta să-mi dezmorţesc picioarele şi să-mi reamintesc cum poţi frâna o alunecare prea vertiginoasă, plugul, o oprire, cristiana, echilibrul în viteză mare, flexiunea genunchilor, corpul înainte, căderea fără pericol...
Trepida de nerăbdare, îmi dădea târcoale stârnind pulberea fină a zăpezii, cu chipul îmbujorat, cu privirea strălucind, stăpânită de o bucurie apropiată de violenţă, strigându-mi, din când în când:
- Aoleo, Victoraş... fricos mai eşti... până faci tu o cristiană ne-apucă prânzul...
Până la urmă ii spusei:
- Nu înţeleg de ce stai tu lângă mine şi mă dădăceşti. Ia-o înainte şi până te întorci tu...
Asta şi vroia şi rămăsei mirat când o văzui cum îşi dădu drumul. Nu aluneca pur şi simplu la vale, în voia schiurilor, cum îi văzusem pe ceilalţi, ci îşi sporea viteza în genul patinatorilor, folosind în acelaşi timp şi beţele şi lăsând în urma ei trâmbe de zăpadă în care se învălui şi pieri ca într-un vârtej.
Da, gândii, surâzând, iată, ea care trăieşte cu o multitudine de frâne interioare şi contradictorii şi al căror farmec neştiut nici de ea m-a făcut s-o iubesc atât de tare, acum nu mai are nici una... s-a dus... m-a părăsit...
Adevărul era că pârtia mi se părea prăpăstioasă şi n-aş fi vrut să schiez alături de ea făcând prea des plugul.
Asta trebuie s-o fac singur, îmi spusei, şi de atâtea ori până o să-mi redescopăr perfect echilibrul într-o alunecare nu prea grozavă, dar nici ridiculă în comparaţie cu zborul ei...
Pornii deci şi schiurile începură să mi-o ia înainte cu o viteză cu mult prea mare decât mă aşteptasem.
Cum se cade fără pericol? mă întrebai.
Dar nu mai avui timp să-mi amintesc şi mă lăsai într-o parte la voia întâmplării. Nu căzui prea bine, ridicai bocancul, mă sprijinii în cot.
Trebuia să pornesc direct făcînd plugul, îmi spusei, şi nu trebuia să cad, ci să mă aplec pe piciorul stâng şi să fac cristiana. De acord, îmi spusei cu voce tare, conştient că vorbesc singur în mijlocul naturii şi (ceea ce stârni în mine o mare veselie) cu certitudinea că învăţasem totuşi ceva, înainte, brav soldat!...
Căzui de cel puţin trei ori până ce reînvăţai fiecare figură, pe care, ştiind-o în teorie, o uitam îndată ce schiurile începeau să-mi trepideze sub tălpi. Dar unde dispăruse Suzy? Între timp pârtia începuse să se populeze de noi schiori şi observai că nu eram singurul care cădea. Mă urcai într-un scaun şi revenii sus.
Abia urcând îmi dădui seama că pârtia era interminabilă, kilometri întregi. Era foarte agreabil să simţi cum după fiecare coborâre fiinţa ta fizică învăţa din ce în ce mai bine să stea relaxată pe schiuri în timp ce aluneca cu o viteză crescândă pe imensa pârtie care devenise orbitoare sub soarele care se ridica. O cristiană deveni curând pentru corpul meu o mişcare aproape la fel de însuşită ca mişcarea simplă pe pământ ferm.
Însă obosisem... Înainte de a-mi da iarăşi drumul scosei mănuşile şi mă ştersei de sudoare... În aceeaşi clipă mâini dulci îmi acoperiră ochii pe la spate. O adâncă pace mă invada. O fericire!
Lumina care îmi obosise ochii reapăru sub pleoape, dar nu aceeaşi, o altă lumină, destinată nu privirii, ci fiinţei mele smulsă din temporal, o lumină a adâncurilor lumii faţă de care cea mare, a noastră, e un amurg cenuşiu... Prelungii nedefinit clipa întoarcerii şi a recunoaşterii:
- Ei! auzii o şoaptă îndepărtată, cine e?
Şi mâinile străine se desfăcură de pe ochi şi clipii cu o stranie dezamăgire: da, lumina reală era ştearsă şi albicioasă, fără intensitate şi fără fiorul cu care mă invadase cealaltă, aurie, supranaturală.
Avui un surâs strâmb:
- Suzy, ce e cu tine, unde ai dispărut?
- N-am dispărut, după cum vezi, am venit să te iau, mergem la cabană să mâncăm şi să ne odihnim puţin, pe urmă ne întoarcem... Ei, cum a fost? Aşa e că nu-ţi pare rău că am venit? După masă schiem împreună, te-am văzut cum mergi, e foarte bine!
IX
Se îmblânzise.
Acum îi era foame şi aştepta cu un soi de ciudată melancolie să ni se aducă borşul. Era tăcută, se uita într-o parte şi surâdea retrasă în sine, destinsă şi vrăjită de ambianţa cabanei... glasurile schiorilor, râsetele, agitaţia chelnerilor... Părea, ai fi zis, resemnată, dar de ce anume?
- Nu! zise întru târziu.
- A, da? tresării.
Se redresă şi deschise ochii mari, care îmi făceau impresia că fără să mişte capul vedeau enorm, în trei părţi, panoramic. O întrebasem dacă nu se simte obosită. Se aplecă spre mine şi începu să-mi şoptească, uitându-se însă în altă parte şi surâzând:
- ...am vrut să-ţi spun aseară de doctorul Sălăjan (spre el se uita, şi văzut de departe şeful grupului nostru, celebrul diagnostician, arăta roşu ca un rac, îl fripsese soarele, şi din pricina asta părea parcă indignat, dar desigur alta era pricina, în gălăgia asta nu se mai puteau spune anecdote decât urlând), a venit la el în inspecţie un şef mare de la Bucureşti. "De ce, zice, ai luat dumneata unui bolnav 30 000 de lei?"
- Treizeci de mii? tresării...
- Da, continuă ea, aşa face, pe unii îi vindecă pe gratis, pe alţii îi jupoaie. "Bolnavul dumneavoastră, a zis el, e un ştab. Are de unde plăti. L-am prevenit, nu l-am tratat cu sila. De ce nu s-a dus la alt medic?" "Ce e asta, a strigat şeful acela la el, foarte brutal, faci pe haiducul în spitalul statului?" "Da? i-a răspuns Sălăjan, daţi-mă afară! Mă descurc eu, o să-mi tratez bolnavii ambulatoriu la domiciliul lor, n-aveţi ce-mi face, nu mă puteţi împiedica să merg şi eu în simple vizite la prieteni." "Dumneata, zice, n-ai conştiinţă? Trădezi jurământul lui Hipocrate." "Ba da, zice Sălăjan, ştiu cine sunt şi ca să vindec un bolnav, să nu trădez jurământul lui Hipocrate, trebuie să fiu sănătos, să pot inspira bolnavului optimism, încredere. Ce impresie face bolnavului un medic palid, iritat de grijile existenţei? Vrei să-l vindeci pe bolnav de ficat şi tu eşti bolnav de ficat." "Ce-ar fi, a zis atunci şeful ăla, dacă toţi medicii ar face ca dumneata? V-ar linşa populaţia!" "Mai întâi, i-a răspuns Sălăjan "populaţia" eu o tratez pe gratis, conform legislaţiei, al doilea, nu toţi medicii pot să mă imite, să vă spun de ce... Dumneavoastră, zice, aveţi exact psihologia unui individ de prin preajma Atenei, din antichitate, care ieşea la drum, momea câte-un trecător, îl invita la masă şi pe urmă îl întindea pe-un pat. Acolo îl măsura, patul era făcut pe măsura acestui bizar personaj. Dacă individul era mai lung decât patul, mai tăia din el, îi mai scurta din picioare, dacă era mai scurt, îl mai întindea. Asta era ţâcneala lui, să facă oamenii egali cu el. Aşa procedaţi şi dumneavoastră, pretindeţi să faceţi medicii egali între ei. Da, dar nu sunt, fiindcă unul poate să omoare un bolnav cu zile, altul dimpotrivă, prin talentul lui îl smulge din ghearele morţii. Asta se plăteşte. Cum adică, să plece ştabul de la mine sănătos şi fluierând şi să se urce în Mercedes, iar eu să mă urc într-un autobuz hodorogit şi supraîncărcat? Fiţi atent, zice, şi nu vă îmbolnăviţi, că veniţi la mine şi..." "N-o să viu la dumneata, zice ăla, mai sunt medici buni în ţara asta cu alt nivel de conştiinţă." "În ce priveşte nivelul, da, mai sînt, zice Sălăjan, n-aveţi (hi, hi, chicoti Suzy) decât să vă adresaţi cui vreţi... Cu nivelul lor înalt pot să vă trimită fără mustrări de conştiinţă pe lumea ailaltă..."
Chelnerul ne adusese între timp ciorbele. Sălăjan abia acum ne văzu şi ne făcu semn cu mâna, strigând ceva...
- Da, da, urlai şi eu, mersi, asemenea.
Ne ura poftă bună...
Cabana începuse să se golească. Când ieşirăm şi ne puserăm din nou schiurile, Suzy se reînsufleţi, dar ghicii după expresia ei că era hotărâtă să rămână până la sfârşit numai cu mine.
- Când plecăm? o întrebai.
- Când vrem! Nu eşti tu şeful meu? Ne învoieşti pe amândoi şi mai rămânem o zi.
- Ei pleacă?
- Da, au tren la ora zece!
- N-ar fi mai bine să plecăm şi noi? Şi sâmbăta viitoare venim din nou!
- Cum crezi, dar sâmbăta viitoare s-ar putea să nu mai avem parte de vremea asta splendidă.
Vroia să mai rămână! Nu era o problemă, practic la Oraca directorul ştia că atunci când era cazul lucram împreună şi după-amiezile şi uneori şi duminica.
- Ai casa făcută? o întrebai.
- Bineînţeles!
- Plăţi?
- Marţi mă duc la bancă şi miercuri lichidez ultimele achiziţii pe luna asta.
- Ascultă, Suzy, o întrebai în timp ce schiurile mele începură să alunece la vale cu moderaţie, fiindcă preferam să fac des plugul decât să mă pomenesc aiurea cu picioarele răsucite în aer (lipsa de performanţă e de preferat ridicolului), era vorba ca astă-toamnă să reintri la facultate! O imensă eclipsă a conştiinţei m-a făcut să uit lucrul ăsta atât de important pentru tine!
Ea râse cu o veselie mare:
- Ei! eclipsa asta de conştiinţă am avut-o şi eu! Când mi-am adus aminte era prea târziu!
- Adică?
- Adică am uitat că molia (ştii cine, şeful cadrelor) mi-a lăsat un dosar intact, şi când am revenit, am fost sfătuită să fac un memoriu, şi memoriul, ehe! până să primesc răspuns la el, adio şi anul ăsta!
- Şi l-ai făcut acest memoriu?
Dar ea îşi luase vânt, zbură la vale câteva sute de metri, apoi făcu o cristiană în trombă şi mă aşteptă... O imitai...
- Nu, zise, am timp, până la toamnă aranjez eu şi chestia asta.
Până la vale merse alături de mine, dar tot aşa, luând-o adesea înainte şi schiind ca la un concurs, trecând printre beţe imaginare şi foarte apropiate unele de altele, ceea ce o silea să facă răsuciri bruşte de la dreapta la stânga.
Jos ne oprirăm să ne odihnim câteva minute, în timp ce valea se umplea de schiori. Unii aterizau spectaculos, alţii însă (şi aceştia erau cei mai caraghioşi) se pomeneau surprinşi de ceva şi se vedea clar ce-o să li se întâmple: schiurile o luau vizibil înaintea picioarelor în timp ce schiorul încerca disperat să se redreseze; cădea aiurea, alunecând apoi pe pârtie până hăt departe. Surpriza era un dâmb care te sălta brusc în aer, mă trântise şi pe mine de câteva ori.
Cei experimentaţi, ca Suzy îl treceau rămânând câteva clipe în zbor de pasăre, cu trupul înaintea schiorilor, care apoi, la atingerea pârtiei erau răsucite de schior într-o ameţitoare cristiană.
Un mic sentiment de admiraţie şi invidie mă stăpânea privindu-i cum se adunau în vale unul după altul şi se îndreptau apoi spre telescaune, cu acea mişcare de eleganţa pe care mersul pe schi ţi-o impune chiar dacă pe pământ ferm n-o ai (schiorii pasionaţi o capătă cu timpul şi în mersul obişnuit). Revenirăm în deal.
- Cum era înainte fără telescaune? o întrebai pe Suzy.
- Era istovitor, zise. Făceai cel puţin o oră până sus. Eu mă opream la jumătatea pârtiei, fiindcă urcuşul e mult mai greu în a doua jumătate. Alţii însă mergeau până jos, mai hoinăreau pe acolo, se întorceau pe urmă gâfâind şi mai coborau o dată, cel mult de două ori, mai mult nu făcea nimeni. E adevărat, râse ea, că ăla era adevăratul schi, fără întoarceri mecanizate, unii, cum ţi-am spus, rătăceau aiurea prin cotloanele muntelui, se mai prăbuşeau prin gropi, îşi mai rupeau câte-un picior, îi mai mâncau lupii...
- Chiar?
- Daaa! făcu Suzy mereu veselă, muntele e mai primejdios decât marea, poţi să te rătăceşti, te poate prinde din senin o furtună... Pe mine m-a prins o dată una la Poiana Stînei, uite-aşa, dragă, mă trăsnea în cap, vedeam cu ochii mei unda fulgerului cum mi se încolăcea printre picioare ca un şarpe de foc... Dar nu m-am speriat. Gata, Suzy! râdeam, s-a zis cu tine... Un grup, continuă ea în timp ce schiurile ne fâşâiau uşor la vale, s-a rătăcit tot aşa, din pricina furtunii... I-a atacat o haită hămesită (aşa sunt ei, atacă numai în haite şi numai când sunt foarte flămânzi)... I-au mâncat, afară de unul, care a reuşit să se urce într-un copac... Nevastă-sa era cu el, dar rămăsese jos, şi el a văzut şi a auzit de-acolo din copac totul. L-au găsit forestierii a doua zi dimineaţa, albit complet şi cu ochii holbaţi... Înnebunise! Şi ce era acolo, continuă Suzy mirată, un loc obişnuit de munte, o simplă potecă, la vreo cincizeci de metri de drumul de coborâre normal de care se rătăciseră, şi-i apucase seara bâjbâind după el sub ploaie şi ceaţă. Ştii, aicea sus nu e ca la noi, când vine furtuna cu viscol sau cu ploaie nu se mai vede nimic, fiindcă norii se prăbuşesc... De-aia şi fulgerele ţi se încolăcesc pe deasupra capului, hi hi....
X
Cu acest chicotit vesel în urechi întorsei capul spre cer ca să fac brusc descoperirea că poţi trăi adesea instantaneu exact ceea ce ţi se povesteşte că li s-a întâmplat altora cândva.
- Suzy, zisei, ia uită-te!
Eram în vale, în a treia tură, şi soarele era orbitor. Dar de dincolo de munţi începuse să urce spre el cu viteză, trimiţând înainte coloane parcă înnebunite de nori albi, o masă neagră, înfricoşătoare. Ai fi zis că era chiar muntele împins din adâncuri spre cer de o enormă erupţie.
- O! făcu Suzy cu ochii holbaţi de încântare, aşa ceva n-am mai văzut...
Palele albicioase acoperiră soarele şi cerul deveni mat. Apoi undeva sus se întunecă, lăsând jos parcă prizonieră lumina care acoperise toată ziua muntele.
- E sus de tot, zise Suzy contemplând bivolul geologic care ne uluise şi care într-adevăr continua să urce, putem să mai schiem... vezi, zise, aşa se strică vremea aici sus, nici nu bagi de seamă, dar nu trebuie să te sperii, aşa fac ei pe grozavii, norii-ăştia...
Avea dreptate, nimeni nu se grăbea să prindă telescaunele, iar de sus schiorii continuau să vie în vârtej ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Urcarăm şi noi printre ultimii...
Când ajunserăm la cotă cerul era acum aşa cum trebuia să fie, plumburiu, de iarnă. Aerul însă cel dinainte, liniştit, puţin albicios, reflexul zăpezii...
- Victoraş, ultimul tur, zise Suzy.
O urmai, dar pe la jumătatea pârtiei simţii cum ace fine de gheaţă încep să-mi înţepe obrajii. Suzy schia înaintea mea, ca în primele clipe de dimineaţă când o văzusem luându-şi viteză împingând schiurile lateral. O strigai.
- Ei! îmi răspunse.
- Ne întoarcem, a început să bată vântul.
- Ei şi? E plăcut, nu-ţi fie frică, ne întoarcem...
Coborând însă în vale, avui net senzaţia că am dat amândoi peste borta vântului. Sufla foarte tare şi acele de gheaţă se transformară în fulgi mari, care mă orbeau.
Se făcu întuneric de seară şi la doi paşi silueta iubitei mele îmi părea fantomatică. Auzii un chicotit pe care furtuna mi-l aduse în urechi ca o părere. Apoi glasul ei:
- Victoraş, încotro o iei?
- Spre scaune, strigai.
- Nu într-acolo, vino mai aproape, ţine-te după mine.
Da, dar după părerea mea încotro mergea ea era complet anapoda, încât protestai.
- Stai pe loc, opreşte-te odată, vrei să ne rătăcim?
Ea se opri şi ne apropiarăm chipurile biciuite de violenta ninsoare.
- Nu ne rătăcim, zise, avem timp destul, urcăm mereu si ajungem sus în mod sigur. Nu trebuie să coborâm şi nici să mergem de-a lungul pantei.
- Dar nu luăm scaunele? zisei.
- Bineînţeles, dacă le găsim, dar nu mai ştiu nici eu acum încotro sunt, m-ai derutat cu strigătele tale. Stai aşa, nu mai vorbi!
Apoi deodată:
- Ţin-te după mine, dar în tăcere şi nu mi-o lua înainte, că iar mă derutezi.
Aluneca nesigură pe schiuri şi în sinea mea eram eu sigur că ne-am rătăcit. Apoi mişcările ei deveniră deodată foarte sigure şi în aceeaşi clipă se opri. Se întoarse spre mine.
- Victoraş, zise, acum pot să-ţi spun: nu mai ştiu încotro s-o luăm. Uite ce spun eu. Grupul nostru o să observe că nu ne întoarcem şi or să trimită după noi Salvamontul. Dacă stăm pe loc, ne vor găsi imediat... Şi dacă nu ne vor găsi, nu-i nimic, iubitul meu, murim amândoi îmbrăţişaţi... Ei, hi, hi! Ce zici de chestia asta?
- E o idee! strigai. Am auzit că e o moarte foarte dulce.
- Nu-ţi pare rău?
- Ba îmi pare, dar nu de mine, ci de tine.
- Să nu-ţi pară rău, am fost fericită cu tine, şi uneori, ştii, am trăit ceea ce se zice...
- Ei, ce se zice? o întrebai văzând-o că tace.
- Că aşa ceva nu poate să dureze.
- Ba poate, dar cei care reuşesc nu au poveste decât, ştii tu, în imaginaţia populară, în basme. În realitate cei fericiţi nu mai sunt băgaţi în seamă.
- Nu, iubitul meu, te înşeli, noi vom trăi ca în poveste, ani mulţi şi fericiţi, şi asta se va şti... Hai acum să căutăm un loc unde să ne scoatem schiurile şi să ne aşezăm. Le punem în formă de piramidă şi noi ne culcăm şi ne lăsăm acoperiţi de zăpadă. Dacă e ca furtuna să se oprească Salvamontul o să observe vârfurile schiurilor şi o să ne desgroape corpurile...
O ascultai, deşi în capul meu, fără ridicula căciuliţă de schior şi biciuit de furtună (ce bună ar fi fost acum acta căciuliţă, nu-mi mai simţeam urechile), nu se armonizau deloc spusele ei că noi doi vom trăi ca în poveste, cu ideea de a renunţa la orice sforţare de a găsi scaunele şi a ne lăsa singuri îngropaţi în nămeţi.
Ea se aşeză şi se întinse. Mă întinsei alături şi ne îmbrăţişarăm.
Ea începu să mă sărute, şi nu mai înceta, dar sărutările ei nu aveau în ele nimic dramatic, erau fierbinţi şi neînfrânate...
Hm! gândii hotărât să nu prelungesc mult acest abandon, n-are imaginaţie, nu cunoaşte moartea...
În acest timp vântul fluiera şi mai întărâtat în văzduh şi fulgii grei de zăpadă ne izbeau neîncetat sărutările, topindu-se de buzele noastre, care ardeau. Deodată înţelesei, sau, cum se spune, îmi pică fisa: Suzy văzuse scaunele, nu era în firea ei să pună în scenă pentru noi doi o moarte atât de romantică şi fără vlagă. Sării in picioare:
- Gata, strigai, hai acum să urcăm!
Şi în clipa aceea zării şi eu, la doi paşi, printre rafalele furtunii, umbrele mişcătoare şi impasibile ale telescaunelor. Adevărul era că, deşi furtuna nu se potolea, negura nu mai era atât de deasă.
Ea se sculă parcă cu regret...
Ne luarăm schiurile în spinare şi ne urcarăm nu fără dificultate, fiindcă scaunele nu erau chiar impasibile şi sârma care le trăgea se curba, şi întregul şir se bălăbănea sub izbiturile brutale ale aripilor grele ale furtunii. Abia atunci îmi dădui seama că proporţiile aventurii noastre nu fuseseră mici, fiindcă respirai adânc, despovărat de o reală dar amorţită nelinişte.
Urcam de câteva minute şi negura se împrăştia vizibil. Dansa în valuri, în salturi, dar se rarefia spectaculos. Avui un fior uitându-mă în urmă: întuneric total! Deodată zării soarele în amurg, tipsie de aur pe înălţimea cotei îndepărtate... Şi tot atunci scaunele se opriră şi în aceeaşi clipă şi soarele fu acoperit...
Rămăsei nemişcat, aşteptând ca mecanismul care se oprise să-şi reia mersul. Nu şi-l reluă, deşi minutele se scurgeau. Ea mă strigă:
- Să ne dăm jos şi să ne continuăm drumul, nu mai e mult. Dacă se pun din nou în mişcare, ne urcăm iar.
Numai că de-a lungul lor zăpada nu era tasată ca pe pârtie, intram în ea până la brâu, şi ne îndepărtarăm convenind să observăm momentul când defecţiunea va fi remediată şi să revenim... dar să nu pierdem timpul în cazul în care...
- Probabil, zise Suzy, că au oprit telescaunele crezând că nu mai e nimeni, şi să nu se rupă cumva cablul dacă îl lasă să meargă aiurea pe furtuna asta...
Într-adevăr, furtuna era mai rea decât crezusem eu că e în apogeul ei. Deşi zăream cota, aveam, cum au toţi naufragiaţii, iluzia că ţinta noastră se îndepărtează şi nu se apropie de noi. Dacă se lasă întunericul şi n-o mai vedem, numai senzaţia că urcăm ne mai poate ghida, gândeam. Dar şi atunci ne putem trezi într-o prăpastie...
- Tu eşti de vină, răcnii după ce într-adevăr nimerii într-o groapă din care abia mă smulsei, asemeni baronului Munchausen din mlaştină, trăgându-mă de propriile mele schiuri... Dacă n-ai fi simulat rătăcirea, acum am fi fost sus...
- Da! strigă şi ea furioasă, te pregăteşti sufleteşte să mă mănânci de vie la noapte, ca să nu mori tu de foame... Uite, nu mai merg! şi ţipă cuvintele uite nu mai merg fără pauzele misterioase ale limbajului: ca şi când ar fi vrut să fie fulgere, nu cuvinte...
Şi se lăsă moale într-o parte.
Avui intuiţia că dacă scăpăm şi vom trăi "ani lungi fericiţi" va povesti tuturor şi nepoţilor, cât de fricos am fost eu în această aventură. Adevărul era că eram, începuse să se întunece cu adevărat, înserarea cosmică şi nu jocul înşelător al elementelor. Natura nu-mi era prietenă, deşi mă refugiasem atâta vreme în ea, o interogasem prea mult (formă de respingere) şi nu eram dispus să pier în sânul ei, chiar dacă o aveam alături pe cea mai dragă fiinţă dintre pământene.
Îi şoptii la ureche alungindu-mă iar lângă ea în zăpadă:
- Suntem în siguranţă, şi tu ştii asta! Dar există un "imprevizibil în noi şi deasupra noastră" pe care eu îl simt şi tu îl ignori. Pentru natură, în caz de nenorocire, asta e o surâzătoare mişcare de ironie a umerilor: câte nu se întâmplă cu copiii ei iubiţi, pe care farmecul ei îi subjugă...
Îmi înfundai faţa în troiene. Cred că aţipisem, mă trezii zgâlţâit.
- Trezeşte-te, Victoraş, nu dormi, că nu e timp de dormit!
Foarte energică, Suzy, cu schiurile în spinare, înfrunta un amurg iarăşi înroşit de a doua tentativă a soarelui de a asfinţi...
Pe creastă zării un individ nemişcat, cu picioarele desfăcute, care parcă ne aştepta.....
XI
Nu parcă, chiar ne aştepta.
Silueta lui arogantă, în felul cum îşi ţinea picioarele, era elocventă: avea ceva cu noi.
- Trebuie să fie vreun tip din ăştia de la Salvamont, zise Suzy. E printre ei câte unul care, sub pretextul că are sarcina să-ţi salveze viaţa, îţi vorbeşte foarte brutal, ba chiar te înjură. Trebuie să te faci că nu-l auzi...
- Se vede cum ştie el să-ţi salveze viaţa. Mai bine ar fi observat că s-au oprit telescaunele şi să se fi dus acolo la staţie, nu să ne aştepte proţăpit pe creastă, cu picioarele răscrăcărate, zisei. Îi mai lipseşte pistolul de-a curmezişul pieptului, ca să semene cu tipii ăia din S.S.
- Ei da, zise Suzy batjocoritoare, acuma să nu mai stea nimeni cu picioarele îndepărtate că seamănă cu un S.S.-ist!
- Bineînţeles, îi răspunsei. Ori imită un S.S.-ist, ori are în firea lui acelaşi imbold pe care ţi-l dă conştiinţa că eşti atotputernic. Uite-l, stă mereu nemişcat şi ne aşteaptă! Pe ăsta îl ating!
- Ba te rog să te stăpâneşti, zise Suzy, sunt mai mulţi şi n-are rost să rişti...
În sfârşit individul se mişcă, foarte calm, ai fi zis că era un curios care acum se săturase să se uite şi o să plece. Dar după câţiva paşi reveni, ca să plece din nou.
Devenise gânditor, nu mai era arogant, îşi ţinea capul în jos, reflecta la ceva sau era în prada unei anumite stări de spirit, legată, desigur, de noi doi, fiindcă din când în când se oprea şi ne contempla îndelung.
- Sunteţi de la Salvamont? îl întrebai când ajunserăm sus şi ne oprirăm să ne odihnim.
Abia acum tipsia de aur a soarelui muşcă cu partea ei de jos îndepărtatele creste şi începu să piară dincolo de hăuri. Cerul se luminase şi din furtună nu mai rămăsese nimic, ca şi când nici n-ar fi fost.
Individul mormăi ceva inteligibil, dar apoi confirmă că era de la Salvamont:
- Mai e cineva jos? zise.
- Nu, spusei. Dar de ce s-au oprit scaunele?'
Nu-mi răspunse. Văzui în treacăt că era un zdrahon. N-avea schiuri şi nici costum de munte, nici măcar bocanci (ce fel de salvamontist o fi şi ăsta?), purta o canadiană gri cu guler alb de oaie, n-avea nimic pe cap şi nici mănuşi în enormele lui labe, care contrastau violent cu chipul, care, deşi era tot mare, era însă bine tăiat, cu trăsături fine, şlefuite parcă de o daltă grijulie, ca să-i dea o expresie vie de tinereţe şi candoare.
Parcă avea ochi de fată, mari şi migdalaţi, de un albastru spălăcit, care se întindeau spre nişte tâmple blonde asemeni acelor eroi îndrăzneţi de bandes-dessinees.
- Mergem! zise Suzy brusc, deşi abia acum se vedea cât era de obosită.
Nu era palidă, ci mohorâtă, decolorată. După ce toată ziua pulsaţiile sângelui ei îi ţinuseră obrajii şi întreaga ei fiinţă parcă în flăcări, acum aveam impresia că se clatină...
- Stai puţin jos, îi zisei, şi odihneşte-te.
- Nu, spuse foarte hotărâtă, să mergem!
- Dă-mi atunci mie schiurile.
I le luai şi o apucai şi de braţ, dar se feri cu o uimire bizară, abia stăpânită, ca şi când ar fi vrut să spună: când am mai apucat-o eu vreodată de braţ în felul ăsta?
Abia atunci îmi dădui seama că salvamontistul ne urma la mică distanţă.
- Ce e cu ăsta? zisei. Îl cunoşti?
Ea nu răspunse.
Avui o fulgerare de gând: îl cunoaşte şi fuge de el, în acelaşi timp nu vrea să fie văzută că o ţin de braţ. Bine! Şi mă îndepărtai de ea cu o ostentaţie furioasă, care încerca zadarnic să alunge din sufletul meu neliniştea bănuielii:
Iată deci, gândii, că ieşirea noastră în lume a şi adus în preajma ei un individ în faţa căruia ea nu are curajul să arate că suntem împreună. Iată deci că temerile mele se arătaseră a fi naive, faţă de acest hop care era cu mult mai grav decât îmi putusem închipui că ar avea loc unul. Fiindcă nu o precauţie meschină punea la încercare voinţa iubitei mele. Nu era la mijloc ceva insignifiat. Nu oboseala îi alertase trăsăturile. Nu o convenienţă derizorie o făcea să accepte (ba chiar să nici nu observe!) detaşarea mea de ea, singurătatea noastră, care îmi cădea în suflet mai grea decit norul înfricoşător care ne surprinsese în vale într-o aventură în care vrusese să afle dacă, chiar în glumă, acceptam să mor cu ea sub nămeţi. Ci prezenţa acestui al treilea aducea cu sine o ameninţare mai puternică decât teama ei că purtându-se cu mine astfel, risca despărţirea. Cine era acest ins?
Desigur, o veche legătură care nu se rupsese de tot, sau cel puţin nu se rupsese el de ea. Indivizi primejdioşi, violenţi şi imprevizibili, care, deşi nu mai sperau nimic, nu se puteau îndepărta de fiinţa iubită, asemeni acelor morţi care, deşi morţi, nu se pot depărta de casă şi hohotesc pe la uşi sau prin cotloane speriind lumea, până ce e adus un medium care le explică în ce constă noua lor stare. Dar cine să-i explice unui părăsit că n-are niciun rost să mai dea târcoale celei care nu-l mai iubea?
Uimitor era cum aflase el că ea este aici şi venise s-o aştepte pe crestele cotei, cu picioarele îndepărtate, sigur de el, şi, desigur, ameninţător.
Iar ea nu-mi cerea sprijinul, venind astfel fără să-şi dea seama în întâmpinarea individului. În lungul drum spre cabina telefericului, încercai astfel să aflu dacă eram părăsit. Nu de Suzy (nu puteam accepta nici eu acest gând), ci de complicitatea împrejurărilor. Înţelesei că gândirea mea nu putea merge în adâncime, dar îmi dădui seama că instinctele mi se trezeau din amorţeala fericirii. Iubita mea era în impas.
Înaintam toţi trei în tăcere, la distanţă mare unii de alţii, singuri acum pe povârnişurile pline de zăpadă. Ea se poticnea şi îşi smulgea cu greu picioarele din micile gropi, dar avea mişcări chibzuite şi aplicate şi înainta cu o anume siguranţă a desorientării, care mă înduioşa.
Când ajunserăm la cota 1 400, unde era cabina, înserarea se terminase. Ea trase uşa telefericului şi intrarăm în cabina luminată de un bec puternic. Era goală. Probabil că era ultima coborâre. Rezemai schiurile într-un colţ şi îmi scuturai bocancii de zăpadă.
Nimeni nu-mi imită acest gest firesc. Suzy însă rosti deodată, cu un glas nefiresc:
- Faceţi cunoştinţă: domnul Petrini, domnul Pencea...
Falsul salvamontist nu schiţă însă niciun gest care să dea de înţeles că trebuie să ne strângem mâinile.
- Doamna, zise el atunci, a uitat să mai adauge ceva.
- Soţul meu! zise doamna.
Care soţ?! Pe această clipă cabina se puse în mişcare şi şocul plecării nu-mi mai lăsă nicio îndoială: nu eu eram soţul. Individul se apropie de Suzy şi o lovi năprasnic; ea căzu cu un astfel de strigăt încât înlemnii.
Nu era un strigăt chiar proaspăt, ci de groază veche şi disperare, sfâşietor, zăceau în el nenumărate altele şi fără speranţă, nimeni n-o putea salva.
O viclenie liniştită stăpâni în clipa aceea instinctele mele alarmate încă din timpul mersului. Mă repezii cu o lipsă de vlagă simulată, să-i aflu individului forţa reală, şi mă angajai într-o încăierare neconvinsă.
El mă plesni îndesat şi mă aruncă în celălalt colţ al cabinei, în care mă prăbuşii şi de unde, gândind că zdrahonul, a cărui putere era de temut, trebuia înşelat, nu mă mai ridicai...
El o ridică în schimb pe Suzy apucând-o de guler şi îi scrâşni:
- Închină-te, ţi-a sunat ceasul! Dumnezeu e de partea mea, am toate semnele...
E bigot, gândii, vrea s-o omoare cu aprobarea lui Dumnezeu!
În acest timp cabina aluneca încet peste prăpăstii şi simţeam căderea ei lină în stomac, ca un leşin... Nici ameninţarea lui nu-mi părea proaspătă, încât continuai să rămân întins, să urmăresc scena.
El îi explica foarte liniştit că totul i-a venit fără să dorească, a fost anunţat de plecarea ei la Sinaia cu un tip cu care trăieşte de mult ("nu ştiam că trăieşti de mult cu un tip, poate dacă mi-o spuneai tu singură de la început m-aş fi resemnat, dar când am auzit că o să te duci cu el la cota 2000, unde ai fost de-atâtea ori cu mine, şi o să tragi la acelaşi hotel şi o să chicoteşti pe pârtie cum ai chicotit şi cu mine"...). Atunci şi-a dat seama că astea sunt semne...
Nu era sigur, dar asta, faptul că ne-a prins pe amândoi în flagrant delict, nu e un semn? Şi ne-a prins aici în cabină, fără martori... O să ne arunce pe amândoi în prăpastie...
În clipa aceea un uruit şi o pală de aer îngheţat năvăli în cabină. Ea scoase un ţipăt, de astă dată adevărat:
- Victoraş, vrea să mă omoare.
Atunci sării. Suzy era pe marginea deschisă şi trăgea, ai fi zis, de sine cu disperarea morţii. Încă puţin şi ar fi fost aruncată... Îl lovii la gât, unde orice putere cedează, fulgerător, de trei ori la rând şi într-adevăr se înmuie (poate şi pentru că mă ignorase, luase drept bună nevolnicia mea) şi o lăsă pe Suzy din marile lui labe. Se îneca.
Horcăi:
- Bine, o să te arunc pe tine întâi...
Trecui pe lângă aceleaşi clipe rele ca şi Suzy, mă copleşea cu masa grea o corpului şi mă aduse şi pe mine până aproape de buza cabinei, unde însă întreaga mea fiinţă se revoltă (dacă ar fi reuşit, izbindu-mă de stânci şi murind, n-aş fi simţit nimic, atât de tare incendiase această revoltă atomii cei mai leneşi şi mai inactivi ai fiinţei mele) ...reuşii să mă smulg şi mă repezii eu în el.
Se clălină, dar abia se clinti. Mă repezii iarăşi, dar îl lovii, nu-l mai împinsei, tot în gât, în acelaşi loc, şi abia după aceea îl rostogolii în noaptea muntelui, cu speranţa care îmi licări chiar atunci în conştiinţă că o să se agaţe într-un brad şi n-o să moară, sau o să cadă adânc în zăpadă şi să scape astfel... Iar dacă o să-l mănânce lupii, cu atât mai bine, pe mulţi turişti îi mănâncă din cine ştie ce pricini, lupii, mai gândii eu cu stranie veselie, ca de o glumă atât de reuşită, încât nu-mi dădui seama cât îmi era de rău...
Mă întinsei lat pe podea. Gâfâiam foarte tare, inima îmi intra parcă în gât, mă sufocam... Dar nu plesnii, cum credeam, îmi revenii şi sării în picioare.
Era şi timpul, cabina ajunsese la staţia ei, jos în oraş... Suzy nu mergea prea drept, dar o apucasem strâns de umeri...
- Ah! strigai după ce ieşirăm din cabină, schiurile... am uitat schiurile...
- Lasă-le! şopti ea şi fui gata s-o ascult, ca totdeauna când ea spunea cu hotărâre ceva.
- Nu, zisei, nici vorbă!
Şi mă întorsei apoi din drum:
- Frumoasă ieşire în lume! Foarte sportivă! Da, foarte bine organizată, continuai sarcastic, cu un grup care a avut grijă de noi nevoie mare... De ce, repetai ca şi când aş mai fi exprimat această idee, de ce nu mi-ai spus că eşti măritată?
- De frică!
- Frică de ce?
- Ai fi vrut să afli amănunte, să mă ajuţi, şi el ar fi aflat că suntem împreună şi scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci aiurea, cu aceleaşi consecinţe, când mă îndrăgostisem de tine şi nu voiam să te pierd...
Oraşul mişuna de lume, şi cerul înstelat, fără lună, adusese ger puternic, zăpada scârţâia sub tălpi. Mă liniştisem cu totul, violenţa întâmplării fatale era încă departe de mine. Răspunsul ei era complet şi total, încifrat însă într-o enigmă, pe care nu simţeam dorinţa s-o dezleg.
Romeo, după ce ucide, spune doar atât:
- Sunt jucăria soartei...
Nu, gândeam cu tărie, nu voi fi jucăria soartei. N-am fost ales nominal, o să mă sustrag... Soarta avea înscris de către zeiţa ei Statistica pe tăbliţa acestei zile, printre altele, naşteri, accidente şi morţi, un omor în munţi şi un om care va trebui să-şi piardă libertatea pentru tot restul zilelor. Nu, zeiţă, omul tău a fost în legitimă apărare, ameninţat să fie, el şi iubita lui, cei din prăpastie, ei bine, ai omul tău in prăpastie, pentru pierderea libertaţii alege-ţi mâine un altul, el şi-a mai pierdut-o o dată, nu-l face să creadă că eşti oarbă, fiindcă, deşi pari, el ştie că nu eşti!....
XII
- Totuşi, deşi căsătorită, te cheamă Culala zisei în timp ce ne schimbam costumele la hotel, să coborâm la masă.
- Da, mi-am păstrat numele de fată, zise Suzy.
- Din trufie!
- Poate!
Vrusei s-o întreb... vrusei s-o întreb... vrusei s-o întreb... Era foarte calmă şi toate întrebările pe care ea mi le blocase de la începutul începutului şi pină astăzi năvăliră asupra mea... De ce? şi de ce?... Şi atunci de ce!... ca un răpăit de tobe în clipele când se trage asupra condamnatului, care nici atunci nu înţelege de ce trebuie să moară.
Alungai cu o voinţă supremă această imagine violentă de care, cu un adânc fior, înţelegeam că nu eram străin... Scuturai din cap şi îmi revenii... Nu! Şi nu! Era prea târziu să mai pot dezlega enigma. I-a fost frică! Aş fi vrut să aflu amănunte, s-o ajut, şi el ar fi aflat că suntem împreună şi scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci când ea se îndrăgostise de mine şi nu vroia să mă piardă.
Ce mai puteam întreba?
Stătea pe marginea patului şi contempla în sine ceva, cu privirile într-o parte, şi mută şi rece şi străină... Blocaj total şi definitiv. Se gândea... Contempla ceva în sine, tăcută şi liniştită.
- Bine că am scăpat cu viaţă! zise deodată.
- Ar fi trebuit, zisei, dacă ştiai de ce e în stare, să nu ne urcăm în cabină.
- A fost perfid, îmi răspunse, n-ai observat că în apropierea cabinei a dispărut, am crezut că renunţă, că îşi dă seama că n-are niciun rost... În realitate s-a dus să ia bilete, a intrat cu ele în mână, tu n-ai băgat de seamă că am aşteptat câteva minute până a revenit, tu te scuturai de zăpadă, aranjai schiurile într-un colţ...
- Nu era prea târziu să fugim din cabină... M-aş fi bătut cu el afară, dar nu murea nimeni.
- Mă omora pe mine. Nu atunci, altă dată! Mă prindea el singură într-o zi!
- Dacă era aşa, de violent, cum de te-ai măritat cu el? Ce meserie avea?
- Inginer! Ne-am cunoscut pe şantier, când eram eu zidăriţă... Dacă îţi aminteşti... Fotografia aceea a mea cu un grup, pe plajă... stătea lângă mine! Ne căsătorisem şi am făcut o excursie la mare cu prietenii lui. Voiaj de nuntă! Nu, nu era violent! Era chiar fricos, toţi ştiau, numai eu nu ştiam că era violent din fire şi fricos. Ulterior am aflat că odată, prietenii lui, în toiul unei petreceri, i-au aranjat acasă în garsonieră un om mort în pat... O aiureala, nu era nici un mort, au pus şi ei acolo un costum de-al lui în care au băgat o pătură şi în loc de cap o mască de carnaval şi o pălărie. El a venit acasă beat, s-a trântit pe pat şi a adormit... Când s-a trezit şi a văzut, s-a aruncat pe fereastră... Noroc că era la parter şi n-a păţit nimic... Mai bine ar fi murit atunci... N-am divorţat, de frică. Mă ameninţa...
- Totuşi, zisei, dacă mi-ai fi spus de la început...
- Nu, fiindcă după ce am fugit de la el, s-a mai liniştit... Mi-am spus că cu cât trece mai mult timp, e cu atât mai bine, se învaţă cu gândul. Nu m-a căutat niciodată. N-avea rost să-l zgândăresc...
- De ce natură era violenţa lui?
- De natură alcoolică. Era dipsoman! Câteva luni avea chiar aversiune pentru băutură şi atunci era fermecător. Pe urmă începea deodată să bea într-un mod înspăimântător şi devenea violent, dar numai cu mine!
- Astăzi crezi că era beat?
- Daaa, şi în faza asta îi dispare complet simţul primejdiei, în toate sensurile, şi pe cât de slab şi de blând e în faza de repulsie faţă de băutură (slab în adevăratul sens al cuvântului, fizic şi moral), pe atât de agresiv şi rezistent devine în timpul crizelor alcoolice. Nu e adevărat că era violent numai cu mine. Odată s-a bătut pe stradă cu şapte inşi (mi s-a povestit) şi i-a stâlcit pe toţi, dar a venit şi el acasă cu o ureche lipsă, cu capul umflat ca un butoi şi cu toţi dinţii din faţă sfărâmaţi... L-am îngrijit să se facă bine, am aşteptat să-i treacă criza şi l-am părăsit aşa cum l-am luat, adică în cele trei luni când era şi el om..
- Şi de când sunteţi despărţiţi?
- De-un an!...
- Şi câţi ani aţi trăit împreună?
- Doi, trei... (şi ghicindu-mi întrebarea Suzy continuă): Mă iubea foarte tare şi la început dipsomania lui nu era aşa de gravă. Se îmbăta tun şi atâta tot. Pe urmă făcu ea un gest elocvent, se îmbăta tun, dar perioadele erau scurte, şi, şi! adică nu-l ţinea mult beţia, dar nici pauza nu mai era de luni, ci de săptămâni... Devenea rigid, şi distrugea tot, ca un golem al cărui secret nu-l ştiam ca să-l potolesc...
- Atunci te lovea?!
- De fapt nu mă lovea decât foarte rar, dar mă ameninţa şi nu ştiam niciodată dacă într-o bună zi n-o să mă desfigureze sau chiar o să mă omoare!
- Şi nu există remediu la acest gen de beţie?
- Nu! Până acum nu există! Nimic nu-l poate opri pe dipsoman să bea când îi vine impulsul... Cel puţin aşa mi-au spus doctorii din oraşul nostru...
- Are familie? o mai întrebai.
- Are o soră pe la Bucureşti, care e vinovată de tot ce s-a întâmplat. E doctoriţă de copii. Ea ştia că fratele ei mai încercase de două ori să se însoare, dar respectivele, mai prudente şi mai puţin sentimentale decât mine, deschiseseră bine ochii înainte de a face pasul... Era el inginer, băiat frumos şi blând ca un mieluşel, dar aflaseră ce cusur avea şi nu se grăbiseră să se mărite... Eu, pe atunci, eram panicată, îmi intrase în cap ideea că, indiferent de părerea sublimă pe care o aveam despre mine, o să rămân nemăritată... Şi tu mi-ai spus ceva în acest sens: femeile superioare nu sunt atractive. Adaugă la asta că perspectiva de a rămâne zidăriţă nu putea fi înfruntată chiar de una singură, iar un băiat mai de calitate care să nu fie arivist şi să nu-i pese de ce fel de soţie îi intra în dosar era o rara avis. Mi s-a părut că el era o astfel de pasăre rară, băiat de ceferist, taică-său a fost mecanic de locomotivă... Ei bine, sora asta a lui ştia că încă de pe la douăzeci de ani, încă de pe când era student, că fratele ei bea. Dar n-o pot învinui. Care soră vine la iubita fratelui ei (pe care l-a ţinut la facultate din modestul ei salariu de puericultoare, ea însăşi mamă a doi copii) şi îi spune: nu-l lua, are cusurul cutare, e marcat... Mai ales că periodicitatea crizelor alcoolice, numită dipsomanie, nu apărea ca o fatalitate la nivelul ei modest de doctoriţă de copii. Nu? Nu există printre copii predispoziţii la alcoolism! Şi apoi cu forma asta de alcoolism se poate trăi, hăt! mulţi ani! fiindcă nu toţi sunt violenţi...
Telefonul zbârnâi şi amândoi tresărirăm cu putere. Ea ridică receptorul şi auzii şi eu ce i se spunea:
- Suzy, nu coborâţi? Vedeţi că la zece avem tren.
- Acum cât e ceasul? zise ea.
- E şapte, dar mai bem şi noi câte-un pahar!
- Şi ce sărbătoriţi? zise Suzy. Faptul că ne-aţi părăsit în furtună şi aţi fugit ca nişte laşi?
- Care furtună? Aţi păţit ceva?
- N-am păţit dar puteam să păţim. S-au oprit telescaunele şi ne-a prins vijelia în vale, în fundul pârtiei.
- Dragă, noi am crezut că aţi luat-o înainte, fiindcă în momentul când s-a stricat vremea nu v-am mai văzut pe vârful cotei. Toată lumea a plecat când a apărut noru-ăla!
- Las-o moartă, dom' doctor, aşa şef mai bine lipsă. Probabil că în momentele acelea îţi spunea cineva o anecdotă şi ai uitat că porţi răspunderea grupului nostru... Bine... Bine... Bine, venim, dar să ştiţi că noi mai rămânem şi mâine...
Suzy închise şi reintră, uitându-se alături de sine, în postura ei anterioară acestor destăinuiri; zise:
- Tu, doritorul de comunicare şi de dezvăluiri, ce mai poţi zice? Ar fi fost mai bine sau mai rău, sau ar fi fost acelaşi lucru dacă ai fi ştiut toate acestea înainte? Cel puţin am avut timp să fim fericiţi! Nici un nor negru nu ne-a turburat zilele noastre minunate. În timp ce, dacă ai fi aflat, cine ştie dacă am mai fi putut să ne legăm pe viaţă ca acum! Fiindcă suntem legaţi pe viaţă, orice ni s-ar întâmpla.
Se uită iar la sine şi această retragere avea în ea aceeaşi vrajă care mă îndemna ca totdeauna să nu mai încerc s-o descifrez.
- Iubirea, parcă îmi spunea ea, e lovită după fiecare tentativă de a pătrunde în trecutul fiinţei dragi.
- Totuşi, mă trezii spunând, ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi spus din vreme despre această dragoste a ta, zolistă, pentru un dipsoman!
Se uită la mine doar cu o mişcare a corpului; privirea i se retrăgea şi mai mult într-o parte.
- Şi dacă ar fi fost mai rău? zise.
- Mai rău decât să fi omorât un om? reluai.
- Da, o, da... Da, şi deodată izbucni în plâns, se rostogoli, se zvârcoli pe o parte şi pe alta şi, ca să se ajute, ca să se agaţe de ceva, îşi înfipse mâinile în cuvertura patului... O, nu noi l-am omorât, el s-a sinucis, săracul, am simţit, când am strigat "Victoraş, vrea să mă omoare", mi-a dat drumul, în clipa aceea putea să mă arunce... Şi-a dat seama că nu e nicio speranţă pentru el, iubeam pe altul.
Îngheţai!
- Şi ce speranţă mai era pentru el dacă te arunca în prăpastie? strigai.
- Să moară împreună cu mine. S-ar fi aruncat după mine.
O lăsai să se chinuie că nu-i îndeplinise această dorinţă. Multă vreme. Deschisei fereastra să contemplu întunericul şi imensul munte opus înaltelor creste ale Carpaţilor.
Aş fi vrut să fiu acolo, să urc pe acea cărare, care se vedea săpată în el, numită "drumul câinelui", cum am aflat că se numea şi care era singura care ducea undeva spre o veche şi nefrecventată, neprietenoasă cabană. Mă ispiti cu adevărat gândul: ce-ar fi să fugim în acest munte? Noi doi, şi să nu mai revenim niciodată în această lume plină de dipsomani, parchinsonişti şi torţionari. (Nu bolile sunt rele, ci ceea ce ele potenţează în om: violenţa neînfrânată de care, încercând să ne apărăm, devenim jucăria soartei)...
Ştiam însă că acum nu mai existau nicăieri pe pământ cotloane care să nu fi fost sau să nu fie cercetate. Un pustnic ar fi mai puţin singur în peştera sa (ar afla de el toţi excursioniştii) decât într-un apartament aşezat pe o stradă aglomerată, unde s-ar feri mai bine de cuziozitatea lacomă a semenilor lui...
Revenii în odaie. Suzy era acum din nou liniştită şi nu se mai uita în sine, ci direct în ochii mei şi cu o intensă lumină care cerea protecţie. Şi atunci ea repetă ceea ce îmi spusese mai înainte:
- Iubitul meu, suntem legaţi pe viaţă, orice ni s-ar întâmpla...
Coborârăm la masă şi puturăm fi senini în mijlocul veseliei generale. Suzy chiar putu să surâdă de câteva ori, când înţelegea, vag, că s-a spus o anecdotă reuşită. Fiindcă nici ea, nici eu nu înţelegeam nimic din ceea ce se spunea. Auzeam cuvintele, dar sensul aluneca pe lângă noi, deveneam, fără să ne dăm seama, intangibili.
Gândul la fapta noastră începea să formeze în noi marea inerţie a tuturor culpabililor şi să ne izoleze de ceea ce era real. Lumea nu mai era pentru noi firească. Noi săvârşiserăm, cu complicitatea ei naivă (ce era altceva fuga grupului decât gândirea generoasă că îndrăgostiţii trebuiesc lăsaţi singuri?), un act de curăţire, eliminasem un dipsoman dezagreabil pentru o colectivitate care nu putea trăi cu gândul că viciul, maladia incurabilă, agresivitatea o pot ameninţa fără consecinţa naturală: moartea într-o încăierare a celui marcat, sau într-o căsătorie în care soţia fuge şi e omorâtă, şi dipsomanul e închis, sau e omorât dipsomanul, şi soţia, cu complicele ei ispăşesc....
XIII
.... N-a avut puterea să retrăiască decât ceea ce l-a făcut să fie fericit...
- Ciceo, mi-a spus, povesteşte tu restul... Gândirea ta de avocat şi de fost judecător, în acest final, e mai potrivită.
Într-adevăr, când am aflat în ce dificultate intrase prietenul meu mi-am dat imediat seama că îl paşte o mare primejdie: cum să dovedeşti, într-o ucidere, că ai fost, fără martori, în legitimă apărare? Pentru un avocat (şi cu această gândire a mea într-adevăr de avocat orice speculaţie se încheie) individul, deşi s-a născut liber, cum spune Rousseau, n-aş zice că în secolul nostru pretutindeni e în lanţuri, dar este permanent în legitimă apărare... Chiar şi cel agresiv, aş zice mai ales...
De câte ori nu i-am văzut apărându-se cu vehemenţă, învinuind pe celălalt (şi nu totdeauna fără îndreptăţire) că i-a determinat să comită violenţa?! Cea pedepsită de lege, îndeobşte cea fizică, fiindcă violenţa pe care o produce inteligenţa, şi nu neapărat doar cea orgolioasă şi care stârneşte ura nevindecabilă, nu se pedepseşte de lege. Dar de ce? protestează el cu indignare în instanţă şi începe să spună o istorie încâlcită, cu detalii pentru el decisive, şi rămâne cu gura căscată de uluire când judecătorul i-o taie: bine, bine, şi pentru asta trebuia să-i dai cu ciomagul în cap? Bineînţeles, gândeşte el, făcui şi dregui, mai bine i-aş fi scos un ochi, să rămână chior... pe mă-sa şi pe tat-său!
Nu cred că e lipsită de tâlc istorisirea unui mare reporter de pe vremuri, care, ros de curiozitate, s-a dus la Galaţi să stea de vorbă cu unul Berilă, care omorâse şapte oameni cu un sifon, într-o brutărie...
- Mă, Berilă, i-a zis el după ce gardianul l-a introdus în celula aceluia, eu nu sunt nici de la poliţie, nici judecător şi nici ruda vreunuia din cei pe care tu i-ai omorât. Eu sunt un ziarist, dar nu pentru ca să scriu îţi pun întrebarea... Pentru mine, aşa ca om, vreau să ştiu: ce-ai avut cu ei, mă Berilă?! Presa zice că eraţi toţi prieteni, aţi venit la brutar, care şi el vă era prieten, a scos omul covrigi calzi din cuptor, aţi stat de vorbă, aţi băut şi voi un pahar de vin şi pe urmă aţi adormit, că era târziu. Atunci i-ai omorât pe toţi cu un sifon, loviturile, zic reporterii, fiind date la cap, buf! ca în dovleci, şi fiind toate de "o mare violenţă", afirmă reporterii ăştia, mă Berilă, adică lasă să se înţeleagă că ai avut cu ei de soluţionat vechi şi crunte răfuieli. E adevărat?!
- Nu e adevărat, a zis Berilă.
- Bine, s-a mirat reporterul, atunci ce-ai avut cu ei? Poţi să-mi spui? Fiindcă în instanţă ai declarat că ei au sărit la tine să te omoare. N-ai convins pe nimeni, fiindcă oricât ar fi cineva de puternic nu poate omorî singur şapte oameni cu un sifon... Cu un şiş da, dar cu un sifon, mă Berilă?!
Atunci Berilă şi-a întors faţa într-o parte ca şi când n-ar fi vrut să mai vadă acea privelişte şi i-a dat reporterului, cu un imens dispreţ, următorul răspuns:
- Dă-i în p... mă-sii că erau beţi!...
Da, or fi fost ei beţi, dar cât de tare şi în ce chip de l-au supărat atât de mult pe maiestatea-sa Berilă întâiul? L-au scârbit gurile lor căscate, membrele lor în dezordine? L-au plictisit!? L-au înfuriat sforăiturile lor, pofta lor animalică de somn, pe el care era, poate, un insomniac? Sau se săturase Berilă de atâta libertate şi lumină câtă este pe pământ şi simţise o mare ispită a ocnei?
Asta ar fi o speculaţie abisală. Cel mai sigur o tot răspunsul lui Berilă: erau beţi! şi trebuie să traducem asta prin: erau agresivi! Beţia şi somnul lor nu erau suportabile, Berilă era şi el în legitimă apărare.
Un ultim detaliu. N-am ştiut că medicamentul numit Nozinan e atât de puternic, încât câteva pastile pot provoca moartea, când Petrini mi-a cerut să-i fac rost de un tub, mi s-a părut că mi-a spus că el suferă de ficat... Ca să aflu abia pe urmă în ce scop avea nevoie să-l aibă asupra lui.
- Dacă sunt condamnat pe viaţă, mi-a spus el ulterior, îl voi folosi.
Cum nici eu nu puteam şti la cât va fi condamnat, cu câteva zile înainte de ultima şedinţă, am alarmat pe directorul închisorii, care a ordonat imediat o percheziţie şi i-a confiscat prietenului meu acel flacon... Am gândit astfel: chiar dacă el va fi condamnat pe viaţă, nu pot să accept gândul că toate şansele lui de a reveni cândva afară sunt chiar total epuizate. De obicei verdictele pe viaţă înseamnă, practic, douăzeci de ani, după care apar şi pentru astfel de condamnaţi unele amnistii.
Or, acum Petrini are treizeci şi cinci de ani, la cincizeci şi cinci va fi liber, dacă nu cumva mult mai curând. Şi viaţa nu e deloc de dispreţuit la această vârstă, ca să nu mai spun că nici la optzeci nu e, şi nici chiar la nouăzeci.
Această puternică personalitate, cum sunt convins că este prietenul meu, va rezista, se va întoarce sănătos şi se va împlini nu numai ca om, adică să poată să fie iarăşi fericit, ci şi socialmente, să-şi scrie adică mai departe lucrările lui şi să lupte ca ele să vadă lumina tiparului.
XIV
- Cam din perioada de când o cunoscuse pe doamna Culala nu mai venise Petrini pe la noi, sâmbetele, cum avea obiceiul.
Şi iată că într-o luni seara mă pomenesc că îmi dă un telefon.
- Vreau să-ţi spun ceva, zice, eşti ocupat?
- Sunt, dar o să las totul pe mâine: presupun că e vorba de ceva urgent.
Nu mi-a confirmat că ar fi vorba despre aşa ceva, a închis brusc şi peste o oră suna la poartă.
- Merg la tine în birou, mi-a şoptit fără să mă privească.
La mine în birou aveam altă stare de spirit decât în hol, în faţa televizorului, redeveneam adică avocat. Intram firesc în lumea Justiţiei asemeni preotului care intră în altar, unde apoi, împreună cu credincioşii, încearcă să ia contact cu Divinitatea. Aici pot să fac şi eu o mărturisire.
Devenit avocat după ce fusesem judecător, un gând m-a călăuzit: puteam foarte bine să găsesc un post de jurist la o mare întreprindere, sau altceva asemănător, dar nu mi-am dat demisia fiindcă nu mi-a mai plăcut să judec şi să aplic legea, dimpotrivă, mi-am spus, o voi face mai departe, fără puterea de a mai da verdicte, dar de a le determina cu toată forţa gândirii şi cunoştinţelor mele şi în toată libertatea.
Acest raţionament mi-a impus însă ideea, ca o consecinţă, că nu voi prelua niciodată un proces în care să apăr pe cei care au încălcat-o (legea!). Asta nu înseamnă că aruncam vreun blam asupra altor colegi ai mei, care nu făceau această disjuncţie. Era doar o hotărâre a mea secretă.
O fi fost ea secretă, dar nu ştiu cum se făcu că în scurtă vreme începură să intre în biroul meu numai clienţi care parcă ştiau că refuzasem încă de la început cauzele de încăleare flagrantă a legii. Asta nu însemna că toate cauzele mele erau atât de clare şi de simple cum suna de clar şi de simplu conceptul care mă călăuzea. Şi de asemeni, nu vreau să se înţeleagă că porneam spre tribunal din capul locului cu prezumţia că instanţa ar putea să nu-mi absolve clientul sau să nu-i facă dreptate.
Instanţa însă e compusă din oameni şi conştiinţa unui om are diferite nivele, nu numai de cultură, dar mai ales de înţelegere, în sensul cel mai înalt al acestui cuvânt. Clasica situaţie: condamni ferm la închisoare un om care a furat o sticlă de bere şi scoţi de sub acuzaţie un şnapan care a adus mari pagube societăţii, pentru că acest şnapan...
Şi aici oricare dintre noi putem da din cap edificaţi şi neputincioşi: da, aşa e, ştim, şnapanul are mulţi bani, şi cu bani câte nu se pot face?! În paranteză fie spus, pot să afirm, nu fără mândrie, că pe vremea când eram judecător am reuşit să determin legiuitorul să elimine din instanţe istoria aceasta a condamnării unui om la pedeapsă privativă de libertate pentru o sticlă de bere; merită s-o relatez, deoarece în secolul trecut justiţia franceză a condamnat astfel un om la ocnă pentru furt prin efracţiune şi anume spargerea geamului unei brutării şi însuşirea unei pâini...
Din această insignifiantă întâmplare, un geniu a dat naştere unei epopei grandioase, în care lipsa de înţelegere e pusă la zid, iar fanatismul rigid şi implacabil al apărătorului legii sancţionat (Javert se sinucide). Ei bine, într-o zi un miliţian (un Javert derizoriu) îmi aduce şi mie în instanţă un Jean Valjean neînfometat, dar care n-a ştiut ce să-i spună când a fost întrebat de unde are pâinea pe care o ţinea sub braţ. S-a bâlbâit!
Bineînţeles că l-am achitat fără măcar să doresc să aflu de unde luase pâinea.
- Nu puteai, i-am spus, să declari că ţi-a dat-o un prieten la gară?
- Nu, fiindcă m-ar fi întrebat cum îl cheamă.
- Pe dracu, un prieten din Bucureşti, camarad de arme, i-ai uitat numele.
N-avea atâta imaginaţie!
- De fapt de unde-ai furat-o?!
- N-am furat-o, mi-a dat-o o fată de la cantină. Dacă îi spuneam asta, aş fi băgat-o pe ea la apă.
A doua zi scandal mare prin firele telefonice. Am achitat un hoţ, fără să-l judec, voi fi destituit imediat dacă nu reiau procesul. Nu vroiam să fiu destituit, vroiam să plec eu, şi nu pentru atâta lucru. L-am rechemat pe învinuit şi l-am condamnat.
Băiatul însă, aşa umil cum arăta avea pe la Bucureşti nu ştiu ce fel de rude sau prieteni, destul că un zbârnâit violent pe interurban mă invita a treia zi să mă prezint imediat la Ministerul Justiţiei, chiar la cabinetul titularului.
Strigăte:
- Cum ai putut să condamni la închisoare un om pentru o pâine?
- Credeţi că e primul? i-am răspuns eu liniştit. Şi credeţi că e ultimul? Aşa scrie legea. Am încercat să n-o aplic, la prima înfăţişare l-am achitat, dar au sărit alţii şi m-au ameninţat cu destituirea.
- Legea asta e greşită, a zis atunci titularul, văd că sunteţi un judecător experimentat. Unde e greşeala?
- Furtul e furt, i-am răspuns, trebuie pedepsit, dar depinde de pagubă, de prejudiciul adus societăţii sau individului, nu rămâne o cantină fără pâine dacă o fată e drăguţă cu un băiat şi-i dă pe furiş o franzelă.
- Aşa este, ce propuneţi?
- Să schimbaţi legea! i-am spus. Nuanţări, dealtfel, există şi acum pentru tot soiul de delicte: de la o lună până la un an de închisoare. Puneţi amenzi de la o sută până la nu ştiu câte mii de lei, sau alte forme care să nu încurajeze furtul, dar nici să dea cu uşurinţă prilej unui miliţian ranchiunos să-i facă "figura" unui duşman personal şi să-l trimită la răcoare pentru astfel de delicte minore.
- Bine! mi-a spus titularul şi a propus foarte rapid aceste modificări care au micşorat apreciabil numărul de "delincvenţi" adevăraţi sau "aranjaţi'" din societatea noastră. Nu e nevoie de o epopee ca Mizerabilii ca să ne atragă atenţia asupra unor deficienţe ale legislaţiilor. Dar poetul a vizat mult mai sus, cum am încercat să explic; să facă să înflorească în noi înţelegerea, fără de care nici o legislaţie, oricât de bună, nu-şi atinge în întregime marele ei scop...
Am povestit toate acestea ca să explic de ce auzindu-l pe prietenul meu că doreşte să intrăm la mine în birou am înţeles de îndată că nu e bine cu el şi am mai înţeles că dacă ar fi fost vinovat, nu la mine ar fi venit, care ştia ce fel de cauze apăr. Avea nevoie de înţelegerea mea ca să-l susţin ca om şi de priceperea mea de avocat ca să-l apăr de o grea lovitură care se săvârşise sau care îi plutea pe deasupra capului.
Arăta însă palid şi străin atât de sine, cât şi de mine. Îmi aruncă o privire intensă, care îmi cerea de urgenţă să-l scot din această înstrăinare, de care, deşi era conştient, voinţa lui avea nevoie de sprijin înainte chiar ca el să se destăinuiască.
XV
Experienţa unui om care vedecolectivitatea umană, ca să zic aşa, din spate, adică pe cei care rămân în urmă împleticindu-se şi aşteaptă să fie "înhăţaţi", fără să fie atât de bogată ca a unui preot care vedea omul şi orăcăind ca un broscoi în cristelniţă, la botez, şi agonizant şi dus apoi la groapă, e totuşi destul de mare şi îi conferă o anume forţă a spiritului, fie chiar şi prin simplul fapt că îi vede pe semenii lui în înfrângere, în timp ce el, avocatul, stă în deplină siguranţă în fotoliul său (un om în nenorocire ne întăreşte pe noi, cei la adăpost, oricât ar părea de neverosimilă această afirmaţie, tocmai asta însă ne dă puterea necesară să-l ajutăm).
- Petrini, îi strigai prietenului meu, îţi dai seama că nu mă pot înşela când mă uit la omul care intră în acest birou, oricine ar fi el! Cu atât mai mult când omul mi-e prieten, mi-e mai uşor să-mi dau seama dacă e vinovat sau nu. Nu eşti vinovat!
- Nu, îmi şopti el (dar observai că simplele mele cuvinte produseseră asupra stării lui de spirit un efect de şoc, parcă s-ar fi trezit dintr-o narcoză), nu, repetă, nu sunt vinovat, dar sunt jucăria soartei.
- O putem determina să dea drumul prăzii, nu numai noi suntem jucăria soartei! Soarta nu e ceva absolut (cum să nu fie? gândii paralel), din moment ce şi noi, cei vii, facem parte din ea.
Dialectică naivă, îmi dădeam seama, dar credeam în ce spun şi asta avu asupra lui Petrini acelaşi efect de şoc ca înainte: sentimentul realităţii simple reveni în el atât de concret, încât îl văzui cum surâde, un surâs eliberator!)
- Eram atât de fericit, murmură el, atât de tare fericit, încât devenisem umil, să nu sfidez cine ştie ce zeu sau zeiţă geloasă. Şi sunt şi acum, dar cu această coloratură tragică, am omorât un om şi voi fi închis iar, deşi am fost în legitimă apărare. Şi iubita mea mă va părăsi.
- Convingerea asta fatalistă, îi spusei, nu trebuie s-o ai chiar dacă faptele ţi-o sugerează. Dimpotrivă, trebuie să gândeşti că nimic nu e pierdut, atâta timp cât lucrul fundamental, nevinovăţia ta, nu ţi se şterge, Doamne fereşte, din memorie şi să doreşti să ispăşeşti prin căinţă. Atunci nimeni nu te mai poate ajuta, nici măcar eu, fiindcă o să te apuci să desminţi ceea ce eu o să afirm.
- Nu mă căiesc! zise el cu o voce dură. Dar gândul că acest omor o s-o determine pe fiinţa pe care o iubesc să mă părăsească îmi sfâşie sufletul.
- Deocamdată, îi mai spusei, e doar un gând şi o ipoteză. Nu te mai gândi! Dar ia spune, tu ai mâncat ceva? Nu arăţi prea bine, trebuie să mănânci orice ar fi... Hai să trecem în hol, să luăm ceva şi, de ce nu, să bem şi-un pahar...
Nu mă grăbeam să aflu ce se întâmplase ca să-l determin să-şi vină bine în fire: mâncăm, mai vorbim... şi abia pe urmă o să vedem ce e şi cât de grave sunt circumstanţele, fiindcă cel mai tare sperie pe un om, cât de puternic, abisul ce i se cască la picioare.
Îi şoptii nevesti-mii în bucătărie să ne lase singuri şi nici copiii să nu ne deranjeze...
........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu