Cel mai iubit dintre pământeni 3, Marin Preda

............................................................................................
                                                         3.

                             Mă întorsei în pat, aş fi vrut să dorm, când o bătaie în uşă mă trezi din somnolenţă.
    - Da, doamnă, intraţi, zisei şi într-adevăr intră gazda mea, titulara apartamentului.
    Deşi niciodată nu luasem în seamă minuţioasele ei socoteli (un bec de 60 w. În antreu, 20 de w. partea dumneavoastră, 0,50 lei, un bec idem în baie, 0,50, curăţenie Maria, 20 lei săptămânal, partea dv. 6,80 lei, gaze lei... curăţenie pe scări, lei... căldură, telefon, apă, curăţatul zăpezii în faţa blocului, partea dv. 0,25 lei, ieri s-a, stricat arzătorul din bucătărie, reparaţie lei 5 partea dv... 1,25 lei, spălat rufe Maria, lei 20 pe zi, două zile şi călcat, lei 40 total, vă revine în exclusivitate - deşi Maria mi s-a plâns că în acest timp doamna o punea la treburi murdare, de pildă să-i facă clisme lui Foxy, un sârmos care se constipa chiar în ziua când trebuia să spele pentru mine -, bacşiş lei 25 Costică - veşnic ne lasă in frig şi fără apă caldă -, îmi scria în paranteze această femeie care nu era o timidă ca fiică-sa, să nu-mi poată spune toate acestea prin viu grai, dacă nu-i dăm toţi câte ceva să se îmbete, continua ea, n-avem nicio şansă să-l convingem să se ţină de treabă, partea dv. 2 lei, cu toate că ar fi trebuit demult dat afară acest Costică, gândeam eu, fiindcă bacşişul nu ajuta la nimic, ba mai rău, abia atunci ne lăsa în frig şi fără apă caldă), ea continua să mi le bage pe sub uşă, aceste socoteli, uneori bătute chiar la maşină, alteori scrise cu mâna şi cu largi paranteze, cu detalii de cronică umoristică, dar involuntară (căci ei numai de humor nu-i ardea) a vieţii noastre zilnice într-un bloc mic de trei nivele.
    - Ce am de plătit? o întrebai marcându-mi buna dispoziţie printr-o simpatie directă faţă de ea (oricum, avea grijă de mine, mai ales după moartea mamei).
    - Nimic, deocamdată, zise fără humor, dar te caută o simpatică persoană, poate să intre? Mi-a spus, adăugă ea tocmai în clipa când eu vrusei să-i răspund (avea acest tic, care adesea mă irita, de a pune întrebări şi de a te împiedica să-i răspunzi), mi-a spus că o cheamă Suzy Culala...
    - Da, doamnă, spuneţi-i să...
    - E chiar din familia Culala? mă întrerupse ea apăsat.
    - Da! ridicai şi eu vocea, s-o împiedic să mai pună noi întrebări. Spuneţi-i să poftească!
    Dar ea şi intrase şi aşteptă mută ca bătrâna doamnă să închidă uşa (nu numai că n-o luă în seamă, dar avea aerul că o astfel de persoană indiscretă nici nu există)... Până atunci nu se uită nici la mine.
    Era îmbrăcată cu o mantilă neagră cu capuşon, de sub care abia i se vedea chipul. Nu se dezlipi de lângă uşă decât după ce gazda mea dispăru, "ca vous derange, zise cu timiditate, de recevoir une petite franciscaine?
    Mă ridicai în pat în capul oaselor şi mă posomorâi.
    - Vous n'etes pas ni petite, ni franciscaine, mormăii şi sării apoi şi o întâmpinai.
    Capuşonul şi umerii îi erau uzi de ploaie. Fără să mă înseninez, ca în faţa fetiţei mele care ar fi făcut o poznă, îi descheiai şiretul şi nasturii; aici ea îşi ridică bărbia cu eternul gest reflex de tandreţe şi abandon al tuturor copiilor care se ştiu protejaţi, şi îşi puse mâna pe umărul meu când îşi scoase unul după altul pantofii, şi ei uzi...
    - Aşa de tare a plouat?! o luai la rost (adică de ce iese afară când e vremea rea! în subtext pentru mine: dacă ploua aşa de tare de ce tocmai pe o astfel de vreme ţi-ai găsit să vii la mine?), gândind, în timp ce, fără să mă uit, îi vedeam chipul pătat de culori roşii-galbene şi vineţii, buzele uşor întredeschise, şiragul dinţilor, ochii mari, străini parcă de ea, de inocenţa întregului ei chip: adorabilă creatură!
    Apoi tare, scoţându-i mantila:
    - Nici vorbă că nu eşti o mică cerşetoare franciscană. Sauf le bourdonnement fatal...
    - Quel bourdonnement?! se miră ea senină, după care, cu aceeaşi seninătate, se dezbrăcă de tot, alunecă sub pled şi îşi trase cearceaful peste cap...
    O luai în braţe, dar nu se destinse, rămase întoarsă cu spatele şi repetă, în şoaptă:
    - Quel bourdonnement fatal?! şi abia apoi, tresărind cu putere, se răsuci şi îmi arătă o expresie uluită.
    Îi şoptii:
    - Am gândit: adorabilă creatură!
    Răsuflarea ei, auzind aceste cuvinte, se înteţi şi văzui pe chipul ei cum înţelegerea îi urca încet spre gândire, dar nu micşorându-i, ci sporindu-i perplexitatea.
    - Da, repetai, dezvelindu-i tâmplele cu amândouă mâinile şi apropiindu-mi foarte tare chipul de-al ei, adorabilă făptură, ne cunoaştem de totdeauna şi ne vom întâlni mereu...
    - Da, tresări ea din nou, te-am întâlnit la Ninive! şi surâse fulgerător şi tot aşa surâsul îi pieri, ca un miracol care nu trebuia contemplat mai mult de o milionime de clipă.
    Şi i se stinse şi atenţia şi parcă i se micşoră şi prezenţa, şi rămase parcă inertă cu tâmplele în palmele mele, care îi dezveleau un chip temător şi însingurat, cu privirea răsucită în sus, ca şi când în aşteptare ar fi fugit de sine. Dar se zvârcoli scurt şi mă acapară în clipa când îi atinsei buzele...
    Sărutul îi era prezent şi flămând, acelaşi ca întâia oară, când nu dorisem decât o atingere diafană... Nici acum nu dorisem mai mult, prins, contemplând-o, de beatitudine... Fulgerul surâsului ei mă arsese, de acest surâs mi-era dor şi aş fi vrut să reapară şi să rămână. Dar nu reapăru...
    Îi şoptii:
    - Te iubesc!
    - Da, zise, cu ochii acum închişi, te aud...
    Dar nu mai putui repeta: te iubesc! Nu mai putui să invoc nimic din ceea ce îmi răscolea întreaga fiinţă, că nu aterizase în odaia mea o femeie, ci o minunată floare, că nu se gândise la mine te miri cine, ci o întruchipare a unei enigme a pământului pe care odinioară şi zeii o râvniseră...
    Da, îmi spusei apoi după ce ea, ca şi prima oară, adormi şi îi priveam chipul destins şi trupul care, fără ştirea ei, tindea, ca să zic aşa, instinctiv, spre al meu, după ce abia se desprinsese de el (şi asta mă bucură, jubilam chiar), da, nu trebuie spus ceea ce n-ai gândit mai înainte că poţi face. O iubesc? Bineînţeles că nu... Sau mai bine zis, nu încă?... Da, poate!
    Şi un gând îmi flutură parcă dinainte ca o fantasmă, o bănuială, dar care nu-mi turbură senzaţia de plenitudine care mă stăpânea; o întrebare: dar dacă aceste zile la care adăugăm şi pe aceea de început, când găsisem pe biroul meu o floare, şi pe aceea când îmi telefonase de la mare şi "evenimentele" care urmaseră după întoarcerea ei, dacă toate aceste zile vor rămâne în amintirea mea cele mai frumoase, tocmai fiindcă n-o iubeam şi nici ea pe mine?
    Da, se poate, îmi spusei, de aceea aceste zile trebuiesc prelungite şi dacă o să stea în puterile mele să determin acest încă fatidic să dureze indefinit... Simţeam teama, apropierea primejdiei? Da, trecutul reînvia şi mă întrebam dacă un om poate fi în viaţa lui de două ori fericit... Vreau să spun dacă se poate lăsa de două sau de mai multe ori dus de puterea iluziei.
    Spinoza ar răspunde că numai dacă noua fiinţă care ne repune în mişcare forţele sufleteşti e contrarie celei precedente şi mai puternică decât ea, şi desigur şi noile puteri ale sufletului reînvie din alte surse neatinse încă ale fiinţei noastre.
    Desigur, fiindcă s-a dovedit că forţa unui om de a îndura suferinţa e imensă şi n-ar fi dacă noi resurse de speranţă, care nasc în sufletul uman ca un val îndată ce valurile precedente s-au sfărâmat de ţărm, n-ar ţâşni din adâncuri şi nu ne-ar face iarăşi puternici. Ar rămâne de ştiut dacă experienţa fericirii nu e mai nimicitoare decât a suferinţei.
    Fiindcă adesea, aici, eşuarea poate să semene cu un naufragiu, urmat nu de suferinţă, din care s-ar naşte o nouă speranţă, ci de singurătate pustie şi moarte...
    - La ce te gândeşti?
    Tresării. Parcă era glasul Silviei. Pesemne că deschisese ochii şi, rămânând nemişcată, se uitase la mine cine ştie cât.
    - Bună ziua, domnule! reluă. Vous revez? Vous avez, donc, oublie voire petite franciscaine?!
    - Nu se uită ceea ce e prezent, îi răspunsei.
    Ea râse cu ironie şi sări din pat, începu să se îmbrace.
    - Asta înseamnă, zise ea, că o consideri pe Solveig incredibilă?
    - Ba nu, zisei, e o emanaţie a poeziei nordului... Noi considerăm că ochii care nu se văd se uită...
    - Mie îmi place Solveig, zise. Să aştepţi pe cineva patruzeci de ani, exclamă ea cu o admiraţie care însă se diminua în chiar cursul exprimării ei, e frumos!
    - Da, convenii şi eu, cu un scepticism obtuz, e o performanţă!
    Se uită la mine simulând o încremenire:
    - Performanţă! Aşa numeşti tu acest simbol al iubirii răbdătoare şi statornice?!
    Printre cuvinte îi apăru minunatul ei surâs, cu tandra lui ironie.
    - Aşa o fi cu toată lumea? mă întrebai, în timp ce mă îmbrăcam eu însumi, gândindu-mă desigur la cei care îi sunt apropiaţi, părinţi, rude, prieteni...
    Şi mi se aprinse un gând să aflu asta neîntârziat. Nu mă mai uitai la ea şi mă posomorâi, să nu-mi ghicească intensa bucurie pe care o simţeam observându-i cu priviri piezişe mişcările rapide şi feline... şi tăcui să nu-i mai aud glasul, în care, oricât aşi fi fost de rece, nu descopeream nicio stridenţă care să mă ajute să rămân detaşat...
    - Unde mergem? zise.
    - Vedem noi! îi răspunsei cu un glas gros şi sec, ţinându-i mantila ei neagră.

                                                                       XIII

                                           Dar nu se grăbi să plece, începu să-mi examineze odaia cu priviri circulare.
    - Ce frumos e la tine! zise. Şi cum ai aranjat tu radioul, daaa, şi bancheta asta... şi biroul cu planşetă de arhitect... De ce ţi-ai ales un birou aşa mic şi ai pus pe el o astfel de planşetă?
    Îi răspunsei că aşa am găsit odaia, a stat aici o fată, o arhitectă, fiica gazdei, care s-a măritat, şi că eu am cumpărat tot ce se vede, fiindcă mi-a plăcut...
    O luă spre geam, pe care îl deschise, şi rămase nemişcată, contemplând panorama oraşului...
    - Daaa, continuă, şi doi plooopi cu vârfurile sub fereastră! Cum stau ei aici aşa, ca doi fraţi (imita parcă gândirea plopilor) şi cresc împreună, şi unul nu e mai mare decât altul... daaa, exclamă auzindu-le, în chiar acea clipă, frunzele prin care trecuse o adiere, foşnesc, freamătă... şi primesc vizitele vrăbiilor...
    Mă apropiai şi rămăsei la distanţă. Dar era ca şi când fiinţa ei ar fi fost eu însumi, atât de puternic şi în acelaşi timp atât de delicat şi diafan era transferul acesta misterios către mine al identificării simţirii ei cu sufletul plopilor, cu tresărirea frunzelor lor şi cu zborul cârdului de vrăbii care tocmai ţâşnise auzindu-i glasul...
    Îi apucai mâna şi degetele noastre se strânseră.
    - Daaa, şi acolo jos e o cârciumioară (şi continuă acum imitând cârciumioara), unde puteţi veni să mâncaţi, avem grătar şi salată din aia mare şi fragedă cu oţet şi untdelemn şi un petit vin blanc, din care puteţi să beţi şi o sticlă întreagă, fără să vă ameţiţi... Şi pe urmă ploaia o să stea şi o să apară iar soarele peste oraş şi vă invit la o plimbare pe străzile mele ude, o întoarse ea vorbind acum în numele oraşului, pe care o să rătăciţi până ce o să vă intre picioarele în gât, iar seara o să vedeţi un film care o să vă amuze oricum, oricât de tâmpit ar fi... Mergem? tresări cu un entuziasm ai fi zis frenetic, ca şi când viziunea orelor care vor urma i-ar fi apărut mirifică şi nimic pe lume n-o să ne împiedice s-o trăim...
    Da, nimic pe lume! afară de pasiunea ei pentru case şi conversaţia despre ele, care punea parcă între noi un perete. Crezusem prima dată că e o simplă toană.
    Excursia în sufletul unei femei, de care vorbeşte un scriitor român zicând că e mai pasionantă decât un voiaj, de pildă, la Istanbul, se dovedea în cazul ei inoperantă. Da, excursia e posibilă şi poate fi pasionantă, dar numai dacă şi ea doreşte să-i intri pe cărările sufletului, dacă nu te împiedică chiar s-o faci, în cazul în care ai încerca să-i forţezi barierele ei naturale. Matilda se expunea fără grijă unor astfel de excursii...
    Suzy pălăvrăgea necontenit despre case, iar în cârciumioară despre tot ceea ce vedea în jur, despre cei doi cârciumari, doi fraţi care, îmi spunea ea, ca şi când asta ar fi fost negreşit interesant, nu semănau deloc cu cârciumarii de altădată, erau nişte domni, dacă i-ai fi întâlnit pe stradă ai fi zis că sunt nişte gentlemeni, nici tu mustăcioşii tradiţionali şi nici burtoşii de pe vremuri, cu mânecile suflecate în spatele tejghelii, ci doi tipi eleganţi, politicoşi, plini de curtenie, da, domniţă, vă putem servi pentru început nişte ficăţei de pasăre cu ciuperci, sau melci, specialitatea casei, sau pui de baltă pane (adică broaşte), păstrăvi şi apoi, ce fripturi bune, ce vin excelent, nu? Nu-i aşa?! Da, o grozăvie, ce să mai vorbim! Aşa e?
    - Uite, aici să venim mereu, la Braserie e prea scump...
    Şi ochii îi jucau în cap să nu-i pot întâlni...
    Falsa fervoare continuă apoi şi după ce ieşirăm, la început pe tema schimbării timpului ("ai văzut?! ai văzut că a ieşit iar soarele?"), apoi pe aceea a caselor, e drept, de astă dată reuşind să mă antreneze şi pe mine, fiindcă într-adevăr ceea ce spunea ea despre ele nu era lipsit de interes şi nu străin de un gând mai adânc, care putea să însemne o retragere, o intenţie de a feri de cuvinte ceea ce începuse să trăiască în noi: o prietenie frumoasă, o tandreţe încă fragilă, care trebuia protejată...
    Dacă era să fie mai mult, să nu grăbim nimic, ba chiar să încetinim cât putem creşterea simţirii noastre, care altfel ar putea deveni turbure (nu avusesem eu un prim gând de gelozie când mă întrebasem dacă surâsul ei îmi era numai mie adresat?) şi am începe, astfel, iubindu-ne, să suferim...
    Fără suferinţă! Deloc! Nici măcar o adiere... Iar dacă nu va fi nimic, cu atât mai bine, despărţindu-ne, tot ceea ce a fost va rămâne curat, pur, o amintire de neşters. Da, de acord, îmi spusei, mai ales că această intuiţie a stării ei de spirit coincidea în mod ciudat cu ceea ce gândisem eu însumi mai înainte.
    Ce doream eu de fapt de la ea?
    Bineînţeles, să ne cunoaştem, adică să începem împreună fascinanta excursie pe care apoi s-o transformăm în ceva mai grav. În expediţie, în căutarea... O, da, în eterna căutare a ceea ce e ascuns în noi înşine, acel lucru miraculos care ne face să visăm, spre care aspirăm încă de mici, mereu cu speranţa că îl vom dobândi: la început o mare împlinire pe acest pământ, o mare descoperire, o mare victorie care să uimească această lume, apoi un vis de iubire care să învingă în noi ceea ce este greoi şi efemer...
    Nu, parcă îmi spunea ea, acaparând clipa prezentă şi scufundând-o în insignifiant, fără excursii şi fără expediţii.
    Atunci ce? gândeam încercând să înlătur un sentiment care mi se insinua, că fata asta începea să mă plictisească cu vorbăria ei.
    Nimic! Uită-te la mine şi atâta tot. Nu ajunge?
    Nu! gândeam.
    Şi atunci îmi oferea cu acel secret şi tandru humor, ca şi când mi-ar fi ghicit gândurile, un fulger din acel surâs al ei fascinant, repede însă retras, şi care pierea în inepuizabila ei vervă incoloră şi fastidioasă.
    - Nu sunt interesantă? se întrerupse de astă dată şi nu mă lăsă să-i răspund, ştiu că nu sunt, am aflat asta demult, când m-am îndrăgostit de primul băiat, care m-a părăsit repede. Am fost curioasă să aflu de ce şi am rugat o prietenă să-l tragă de limbă.
    Ei, asta da, putea fi pasionant! Dar aici se opri în dreptul unei vitrine de galanterie, şi după ce se uită câtva timp la ceva, intră înăuntru şi ceru să vadă nişte pulovere foarte viu colorate.
    - Da, zise, nu sunt urâte, dar credeam că sunt de lână.
    Şi ieşirăm.
    - Sunt din nylon, zise.
    - Totuşi, zisei, lumea moare după ţesăturile astea.
    - Păi pentru că sunt ieftine şi păstrează aparenţa că ar fi naturale, fiindcă nimeni nu te pipăie să vadă din ce sunt făcute.
    - Bine, zisei, şi ce plăcere secretă simţi tu dacă sunt de lână?
    - Nu ştiu, zise, lâna e lână, mi-ajunge să ştiu eu că e de pe oile alea pe care le păzesc ciobanii pe munte!
    - Bun, şi nylonul e din nisipu-ăla pe care îl topesc muncitorii sau din petrolul pe care îl scot sondorii din adâncul pământului şi alţi specialişti îl fac fire, nu văd de ce aceeaşi simpatie adresată ciobanilor trebuie retrasă celorlalţi...
    - Dacă ai vrea să-mi faci vreodată cadou nişte perle artificiale să nu te gândeşti cumva că nu e nicio deosebire între ele şi cele pe care le face apa mării din trupul acelor fructe ale ei, acele cochilii...! N-am să le primesc!
    Şi se uită la mine cu expresia ei de uitucă, în timp ce privirea ei mă întreba: vrusesem să-ţi spun ceva mai înainte... Unde am rămas? Ce-ar fi să nu-i spun? gândii. E chiar uitucă sau ideile îi zboară din cap fiindcă nu le acordă niciun interes? Ia să vedem ce e pentru ea demn de memorat? Eu, de pildă, însemn ceva pentru ea în clipa de faţă? Eram hotărât să întrerup plimbarea dacă nu şi-ar fi amintit ce vrusese să-mi spună când pomenise de prima ei dragoste.
    Se lăsă o tăcere care se prelungi şi pe care n-o rupsei.
    - De ce eşti indiferent? zise ea indiferentă.
    - Nu sunt indiferent! Te ascult! zisei cu o enervare mascată.
    - Aşa, zise, şi surâse pentru sine, un alt surâs, de satisfacţie că eram iritat (asta părea chiar s-o înveselească) şi am aflat. "Ce s-a întâmplat, dragă, de te-ai supărat pe Suzy? Ce ţi-a făcut?" l-a întrebat prietena asta a mea. "Nu mi-a făcut nimic, zice, dar vorbeşte prea mult!"
    Şi aici izbucni în râs, luând o notă foarte înaltă şi juvenilă, semn că tot astfel râsese şi atunci când aflase că primul băiat de care se îndrăgostise ea o părăsise fiindcă vorbea prea mult!
    Îmi reprimai răspunsul care îmi veni: chiar de pe atunci sufereai de limbariţă? Mi-l intui însă şi, privindu-mă dintr-o parte, râse din nou, de astă dată de mine:
    - Da, zise, aşa era, îmi mergea gura fiindcă el era un mutălău, prost şi drăguţ, care nu mai ştia ce să mai facă dacă eu tăceam...
    - Poate că îl intimidai!? zisei. Ai o puternică personalitate, o nenorocire pentru o femeie.
    Se opri din mers şi îmi oferi o privire care cerea de la mine o dezminţire: nu e aşa că nu? Nu e aşa că sunt o femeie ca oricare alta?
    - Ce drăguţă eşti, zisei, mi-eşti foarte dragă, aşa vorbăreaţă cum eşti !
    O încurajam deci să persiste în ceea ce îmi displăcea? Da, îi sugeram că putea fi cu mine pe deplin liberă, şi asta nu pentru a o amăgi, pentru ca apoi, când va fi prinsă în laţ, s-o închid într-o colivie. Pe deplin liberă? Da, absolut, era o garanţie a propriei mele libertăţi. Nu există în nimeni virtuţi în stare pură şi nici farmec fără revers. Tot ceea ce face un om îi aparţine şi nu putem să-l punem, ca Arhimede, în apă, ca să aflăm prin calcul cât bine şi cât rău e în fiinţa lui, care sunt, în el, amestecate indestructibil de Marele Făurar.
    Nu putem decât să ne bucurăm de partea de aur şi să nu ne chinuim să alungăm partea de argint. Coroana e făcută şi suntem condamnaţi să fim nişte regi care ştiu că ceea ce pun pe cap nu e clin aur pur.
    Surâsul ei? Cum aş fi putut gândi dacă aflam că îl va avea cu toată lumea? De ce aş dori să cred că mi-era adresat numai mie? Şi dacă nu, mi-ar fi fost mai puţin dragă? Bineînţeles că nu, clar înainte să-mi dau pe deplin seama de cât de dragă mi-era, ar fi apărut decepţia, primul fior de suferinţă.
    - Lasă asta, zise ea (adică declaraţia mea că îmi era dragă), răspunde la întrebare!
    - Probabil, zisei, eşti o femeie ca oricare alta, din moment ce doreşti atât de tare acest lucru. Îţi ajunge că eşti conştientă de asta, cum spune un personaj din Dostoievski, ca să te fereşti să nu fii. Asta nu înseamnă că nu-l intimidai pe băiatu-acela, care sunt sigur că nu era, cum zici, un mutălău.
    - Ba era, ba era, se împotrivi. Să nu crezi că nu cunoaştem şi valoarea tăcerii. Am şi tăcut, dar n-a folosit la nimic, şi râse iar, ai fi zis cu încântare. Dacă aş fi tăcut mereu, reluă, ar fi zis el despre mine că nu ştiu să leg două vorbe.
    - Da, convenii, chestiune insolubilă la vârsta aceea, când dialogul e încă un secret apăsător.
    - Totuşi mi-ai creat două complexe, spuse ea, cu o voce şoptită şi cu o ironie de astă dată de tandru alint. Puternică personalitate, o nenorocire pentru o femeie, contemplă ea pentru sine aceste cuvinte. Vorbăreaţă! Eu nu sunt vorbăreaţă! Şi nu mi-a spus nimeni până acum că aş avea o puternică personalitate! Mi-ai creat două complexe! repetă cu un reproş de întristată înstrăinare.
    - Aşa de repede? zisei râzând la rândul meu de subtilul ei humor. Înseamnă că la fel de repede pot să ţi le şi alung!
    - Nu mai poţi, gata! îmi răspunse ea intratabilă.
    Abia mai târziu aveam să aflu că era chiar intratabilă şi că speculaţiile pe seama caracterului ei nu-i păreau superflue, oricât de neînsemnate şi oricât de fireşti apăreau ele într-o conversaţie lipsită de orice gravitate; în acest punct semăna cu Matilda, fără însă să le memoreze, aceste speculaţii, pentru totdeauna, şi să le acorde o importanţă atât de catastrofică, totuşi pe loc o şocau şi nu mai vroia să audă niciun fel de explicaţii.
    Veselia ei se stinse, chiar şi vorbăria încetă. Îi luai mâna şi i-o sărutai. Ea se uită la mine cu un infinit reproş şi deodată îmi surâse.
    - Mergem la cinema, zise.
    - Mergem!
    Iar în sală trecu multă vreme până să bag de seamă cum stătea ea în scaun: genunchii îi erau îndreptaţi spre mine şi îi ţinu astfel până ce se termină filmul (o peliculă senzaţională despre felul cum fusese asasinat Kirov, "marele cetăţean"; palpitant, patetic, bine jucat şi mascat; ficţional, Kirov se numea Şatov şi cădea sub gloanţele asasinului nu la sediul comitetului de partid din Leningrad, cum ştiam, ci într-o sală de festivităţi...)
    În partea a doua, în care se instală plictisitor o istorie cu un şantier şi cu un fiu de chiabur care fusese însărcinat de conspiratori să-l ucidă pe erou la o vânătoare, cu un glonţ de urs, fiu de chiabur care trece de partea eroului şi îi mărturiseşte totul, erou care nu se alarmează pentru atât, dat fiind optimismul său debordant, mă relaxai şi mă mişcai în scaun cu intenţia să schimb poziţia genunchilor partenerei mele.
    - Îţi place? o întrebai la ureche.
    - Fiul ăsta de chiabur e cam neverosimil, zise, dacă ar fi spus că îl apucase frica să omoare un astfel de ştab ar fi fost mult mai bine, şi îşi plecă faţa şi îi văzui ochii mari lângă fruntea mea aplecată, în timp ce îşi reaşeza genunchii şi mai aproape de ai mei.
    Trăgeam cu ochii spre ea în clipele când lumina pe care pelicula puternică o arunca din când în când asupra sălii şi îi vedeam aceşti genunchi tot acolo, rotunzi şi frumoşi, strâns alăturaţi, fideli şi frăţeşti, îndreptaţi spre mine, în timp ce expresia chipului ei părea alterată şi absentă, parcă adormită de istoria de pe pânză, al cărei sens îi scăpa, deşi vroia să-l descifreze, intimidată de tăcerea sălii arhipline şi de vitalitatea încrezătoare, energică, tumultuoasă, a eroului...
    Părea buimăcită, avea gura uşor întredeschisă, şi ochii ei mari, cu gene negre, clipeau rar, somnolenţi, împotrivindu-se parcă unei hipnoze pe care o respingea instinctiv, fiindcă nu accepta un truc atât de copleşitor, cu atâtea necunoscute. Ce era acolo? Ce vroia să i se spună? Din ce planetă îi venea o astfel de istorie?
    - Istoria e reală şi s-a petrecut aievea, îi spusei afară, ca un erou shakespearian (Hamlet, care pune în scenă o crimă imaginară ca să descopere o alta, adevărată, printre spectatori), abia existam noi când s-au întâmplat toate acestea... Se găsesc totdeauna amatori care să dea un sens superior, chiar metafizic, crimelor demenţiale, numai pentru că sunt comise de personalităţi istorice. Marii autori, ca Shakespeare, n-o fac... În timp ce la noi se susţine că plăcerea patologică a lui Vlad Ţepeş de a trage în ţeapă se baza pe o luciditate politică de domnitor care vroia sa stârpească răul din ţară, furturile, cerşetoria, lenea chiar (a tras în ţeapă o muiere al cărei bărbat purta o cămaşă murdară). Până şi Eminescu îl invoca: unde eşti tu, Ţepeş Doamne... Numai că pretexte pentru a ucide se găsesc la tot pasul şi e riscant să atribui unui domnitor idealuri de bine pe care nu le-a avut. Nu omori o femeie care poate nu era leneşă (legenda spune că într-adevăr ar fi tras în ţeapă o muiere al cărei bărbat nu avea cămaşa spălată, adică pentru lenevie), ci poate că era doar bolnavă, şi chiar dacă ar fi fost leneşă, nu era şi nu va fi niciodată singura şi e stupid să glosezi pe tema îndreptării acestui viciu prin violenţă; ar trebui atunci să tragi în ţeapă cel puţin un sfert dintre femei, şi chiar dacă, să zicem, ai arăta la televizor un spectacol ca ăsta, n-ai putea îndrepta natura umană, fiindcă la originea lenei, la femei ca şi la bărbaţi, stă plăcerea contemplaţiei, un sentiment superior, pe care numai cei bogaţi îşi pot permite să-l aibă în voie: ceilalţi trebuie să trudească din greu... Şi dacă unii dintre ei se satură de trudit? Aşa! Se satură şi nu le mai pasă de nimic. Soluţia pentru ei ar fi revolta, pe care însă domnitorii o îneacă în sânge... Legenda cu adunarea unei mari mulţimi de cerşetori într-o magazie, unde li s-a dat o masă şi apoi li s-a dat foc, nu poate decât să ilustreze şi mai bine cruzimea demenţială a domnitorului, altfel viteaz în luptă, încercarea lui de a pătrunde numai cu o mână de oameni spre cortul sultanului spre a-l ucide, şi puţin a lipsit să-i reuşească, arată pe lângă un curaj sublim şi o admirabilă consecvenţă de gândire antiotomană, despre care avem şi alte dovezi. Fiindcă cerşetoria, ca şi lenea, dealtfel, nu e un viciu în sine, care poate fi stârpit prin exterminarea celor care îl practică. Aici Marx are dreptate, condiţia materială determină conştiinţa...
    Se lăsa, desigur, condusă spre casa ei, fiindcă se înserase şi părăsisem demult centrul oraşului. Avea, de astă dată, pasul decis şi părea obosită, fiindcă tăcea, nu părea să fi ascultat peroraţia mea. Mă aşteptam să mă întrebe ce legătură aveau toate acestea cu filmul pe care tocmai îl văzusem, semn că discuţia pe astfel de teme o interesa. Dar nu mă întrebă. Se opri la poarta unui bloc mic, de două etaje (poarta era alături şi dincolo de ea o închipuire de curte). Scoase nişte chei şi, fără să se întoarcă, mă invită să intru, să bem un ceai.
    - Nu deranjez pe nimeni? zisei.
    - Nu, dimpotrivă, părinţii mei se culcă târziu, o să le facă plăcere să te cunoască.
    Din curte urcarăm nişte scări de ciment negru foarte curate şi intrarăm într-un hol care avea lăţimea casei, destul de mare, gândii, când ea aprinse lumina. În dreapta, o masă de sufragerie, stil nu ştiu care, frumoasă, cu motive intarsiate, scaune de piele cu spetează curbată, asemănătoare cu cele pe care le văzusem în spaţioasa vilă, fotolii joase şi masă de hol spre fereastra care da în stradă, iar alături, în stânga, o dormeză cu noptieră mare, plină de cărţi. Plafoniera era aceeaşi din camera ei de fată, lacrimi şi frunze de cristal, iar parchetul, denivelat, era totuşi galben ca lămâia.
    Mă mirai, în timp ce ea dispăruse pe o mică uşă de lângă dormeză, că în acest spaţiu mai avea loc în stânga o pianină pe care fusese aşezată o fotografie cu suport de carton.
    Era ea, cu o expresie nostalgică, ca şi când ar fi murit la acea vârstă timpurie, şaisprezece ani, inocentă, dar cu decolteul larg, privire languroasă şi opacă spre viaţa pe care trebuise în mod tragic s-o părăsească... Moartă fotografie retuşată care încerca să facă dintr-o fetiţă o femeie... O lăsai din mână când ea reapăru.
    - De ce ţii chestia asta aici? o întrebai.
    - Da, ştiu, e oribilă, dar îi place mamei, am făcut-o când mi-am luat bacalaureatul...
    - E funebră, zisei, arunc-o pe foc, aşa arată tot ceea ce e excesiv şi falsificat...
    Se posomorî auzind această judecată ea însăşi excesivă (chiar aşa, mama ei era atât de străină de înfăţişarea adevărată a fiicei?), dar nu mai avu timp să-mi răspundă, părinţii ei apărură şi repetă ceea ce le spusese, pesemne, în odaia lor:
    - ...am fost la cinema, mamă, cu un coleg, putem şi noi să bem un ceai?
    Şi se uită la ea cu o falsă interogaţie, dar fără surâsul care ar fi trebuit s-o însoţească.
    Mă înclinai şi îi sărutai doamnei încheietura dosului palmei, răspunsei cu aceeaşi vigoare strângerii de mână a soţului ei
    - ...Victor Petrini, Culala, şeful meu, mamă, fost asistent universitar la filozofie...
    - Încântaţi... Suzy ne-a vorbit despre dumneavoastră, luaţi loc....

                                                                  XIV

                                             Fata semăna cu tatăl ei (un ardelean spătos) şi deloc cu mama.
    - Şi ce film aţi văzut? zise ea.
    Avea un glas de o blândeţe extremă şi mi se adresă ca şi când m-ar fi cunoscut de totdeauna.
    - A, da, exclamă Suzy, Marele cetăţean, spune-i tatei, domnule Petrini, discută cu el...
    Şi se ridică, pesemne să se ducă la bucătărie, să prepare ceaiul.
    - Suzy, zise doamna Culala, puteai să dai un telefon, avem icre proaspete de crap, le făceam dacă aş fi ştiut...
    - Nu e nimic, mamă, zise Suzy din uşă, le prepar eu.
    Doamna Culala se uită la mine cu o expresie de complicitate, invitându-mă parcă să simt şi eu aceeaşi duioşie faţă de ceea ce spusese fiica ei.
    - Le prepară ea! exclamă surâzând. Da, întări, straşnic! şi se ridică, chipurile, cu gândul să se ducă după ea, să vadă minunea şi s-o admire.
    - Aţi văzut filmul? îl întrebai pe domnul Culala.
    - Da, zise, de două ori!
    - Chiar?! Aşa de mult v-a plăcut?
    - Nu chiar. După ce l-am văzut prima oară am discutat cu un prieten subiectul şi de la el am aflat unele detalii despre asasinarea lui Kirov. Nicolaev, mi-a spus el, a intrat prima dată în sediul comitetului regional din Leningrad cu un pistol asupra lui. La percheziţie, la poartă, a fost prins cu el. În mod normal ar fi trebuit arestat şi împuşcat. Nu, n-a fost nici măcar arestat, i-au dat drumul, şi când a venit a doua oară, peste câteva săptămâni, nimeni de la poartă nu l-a mai oprit, şi în sediu toţi gardienii dispăruseră, chiar şi cel însărcinat cu paza directă a lui Kirov. Nicolaev a pândit liniştit pe culoar ieşirea acestuia din birou şi a tras. O enigmă! Complotiştii, după cum vedeţi, reuşiseră să anihileze nu numai paza sediului, dar îşi aveau oamenii lor şi în sânul securităţii regiunii, fiindcă e imposibil să nu se fi ştiut de prima tentativă a lui Nicolaev, când fusese prins cu o armă asupra lui. O asemenea chestie ar fi trebuit să se soldeze cu anihilarea individului. Prietenul ăsta al meu, care citise cândva o carte despre această senzaţională crimă politică a secolului, a emis ipoteza că atentatorul a fost lăsat liber să se poată depista întreaga reţea de complotişti, manevră clasică în astfel de istorii... Dar nu mai înţelegea nici el de ce a doua oară i se netezise perfect drumul ca să nu mai dea greş. M-am dus să revăd filmul. Nicio fisură, totul era clar, limpede, ba chiar înainte de asasinat este prins şi arestat adjunctul lui Kirov, agent al lui Troţki, desigur, strecurat atât de sus. Luat ca atare, ca o ficţiune, filmul e bun. Privit ca document de epocă, n-are nicio valoare, fiindcă nu e credibil ca N.K.V.D.-ul, care cunoştea nominal grupul opoziţionist din Leningrad, cu toate ramificaţiile lui, să nu fi putut pune mâna pe complotişti. În dorinţa lui de a dovedi prea mult, regizorul n-a dovedit nimic. De pildă, în ce scop trebuia eliminat Kirov? După cum se ştie, ca urmare a acestui asasinat, un val de represiune s-a abătut asupra Rusiei. Sunt enigme politice de nepătruns ale unei revoluţii, şi aşa încărcată de atâtea enigme. Dumneata, care eşti un om tânăr, poate că o să asişti cândva la dezvăluirea lor.
    - Eu tocmai îi spuneam fiicei dumneavoastră că lui Stalin i-o fi plăcut mult acest film, din moment ce i-a dat drumul.
    Domnul Culala parcă nici nu auzi aceste cuvinte şi recunoscui în tăcerea lui absentă pe cea a fiicei lui când părea prinsă de o bruscă amnezie asupra unei chestiuni care tocmai se discuta. Nu-l interesau acest gen de supoziţii?
    - Nu cred, zise, că filmul a fost realizat pe vremea când trăia Stalin.
    - Adevărat, nu m-am gândit la asta, spusei mai mult pentru mine, fiindcă domnul Culala avusese în glas aceeaşi absenţă, care ar fi continuat chiar dacă eu i-aş fi infirmat ipoteza că filmul ar fi fost realizat recent.
    O tăcere se instală, căzu parcă jos, ca şi când universul ne-ar fi apăsat, apoi presiunea slăbi şi domnul Culala mă privi întrebându-mă mut dacă prezenţa mea însemna ceva în această clipă pentru fata lui. Nu mai mult decât însemna existenţa ei pentru mine, îi răspunsei tot fără cuvinte, ridicându-mă şi uitându-mă distrat pe pereţii încărcaţi de tablouri întunecate şi desigur de valoare, fiindcă, gândii, nu era verosimil ca el şi fata lui să fi vândut din garajul lui secret Luchieni şi Grigoreşti şi să fi păstrat acasă vulgare pânze de gang cu nuduri de ţigănci pietroase, sau strălucitoare compoziţii pompieristice cu cerbi pe fond de pădure înzăpezită, cu mesteceni...
    Domnul Culala se sculă şi aprinse luminile aplicelor şi îmi spuse că mai păstrau, iată, un nud pe iarbă... e o schiţă de Tonitza, se văd, prin ulei, trăsăturile desenului... Paladi, da... iată un Pe-traşcu... ăsta e un Ghiaţă, un bun cunoscător al ţăranilor ardeleni... modest, foarte modest, părea să-mi spună domnul Culala, deşi eu ştiam că numai o singură pânză de pe pereţii lui valora cât salariul fiicei lui pe un an...
    Ne aşezarăm la masă şi Suzy servi ceaiul. Părinţii ne asistară.
    - Auzi, mamă, zise ea, şi domnul Petrini spune că fotografia mea de pe pianină e oribilă. Mai rău, cică e funebră!
    - Vai de mine, cum se poate! exclamă doamna Culala, surprinsă şi derutată, şi se uită la mine aşteptând cu nelinişte o desminţire.
    - Nu, zisei cu tărie, am spus că tot ceea ce e falsificat nu are viaţă, fotografia a fost prea retuşată, la vârsta aceea fata dumneavoastră sunt sigur că arăta mult mai frumoasă...
    - Ba nu arăta deloc, zise doamna Culala deîndată supărată, realistă şi practică, şi se ridică, zise să-mi aducă un album şi să mă conving...
    Nu mai spuse ca să mă conving de contrariu, dar înţelesei că dintre toate fotografiile de pe atunci ale fetei, cea de pe pianină era cea mai... Suzy avu o jumătate din surâsul ei minunat, aşteptând să văd şi eu albumul. Îşi mânca sandviciurile cu icre cu acest surâs şi îşi bău ceaiul accentuându-l cu secreta ei ironie...
    - Ai să vezi, zise, ai să te convingi...
    Să mă conving în ce sens? Că aveam eu dreptate, sau maică-sa? Ei ce i-ar fi convenit? Stătea lângă mine şi mă uitai îndelung şi posomorât spre peretele din faţă: genunchii îi erau, ca şi în sala de cinematograf, lipiţi unul de altul şi îndreptaţi spre mine.
    - Uitaţi-vă, zise doamna Culala cu un glas parcă îndurerat vindicativ, desfăcând albumul.
    Şi capetele noastre, al ei peste masă, al fiicei de alături şi al meu peste serviciul de ceai, se întâlniră să vadă o fată care nu-mi lăsa nici o nădejde că în paginile următoare ale albumului ar fi putut fi alta. Urâţenia ce este? Greu de descris, ca şi frumuseţea.
    Ai fi zis că era rău pieptănată aici, fiindcă avea un nas borcănat, o gură hilară, vrând să arate veselă, şi o mişcare a picioarelor rău prinsă, vrând să arate graţioasă? În poza următoare acelaşi chip apărea din alte unghiuri... precocitate de fetiţă neînzestrată cu inocenţa vârstei, focar plin şi din faţă, fără putinţă de iluzie: sprâncene groase, frunte incertă (dar nu incertitudinea miraculoasă a îmbobocirii), oval asimetric, dar care nu te asigura că acest oval n-ar putea deveni pătrat, sau cabalin, pentru ca apoi în paginile următoare ale albumului să apară surpriza, dar nu era cea aşteptată: ovalul devenea hexagon, strâmb însă într-o parte, cu un zadarnic surâs care nu se vroia, dar nici... nu era serafic. Adolescenta avea fie o paletă de tenis în mână pe un teren de tenis în costumul respectiv, fie beţe de schi pe o pârtie de zăpadă cu o ridiculă căciuliţă pe cap, fie rame de barcă, pe fond de lac cu putrezi copaci împrăştiaţi ici-colo pe suprafaţa apei.
    - Ăsta e Lacul roşu, strigai, Ghilcoşul, nu?! ca şi când dacă era aşa, parcă vroiam eu să spun, mama fetei avea dreptate, dar îi scăpa totuşi ceva...
    - Da, zise, e Ghilcoşul!
    - Păi vedeţi?! strigai triumfător.
    - Da, mă îngână, sărăcuţa, ce s-a supărat ea atunci!
    Şi mama şi fiica se priviră.
    - Spune! zise Suzy.
    - Taică-său a vrut să schimbe filmul şi nu ştiu cum a făcut că i-a căzut aparatul în apă.
    - Şi pe urmă? zise fata cu un glas care o invita pe maică-sa să povestească totul cu tot dinadinsul.
    - S-a aplecat să-l prindă şi era să ne înecăm toţi.
    - Da, şi?
    - Nu ne-am înecat!
    - Da, şi ce-am mai făcut? continuă Suzy ca şi când ar fi ascultat o placă.
    Urmă o tăcere care parcă o ghemui pe doamna Culala în scaun: înţelesei din acel "era să ne înecăm toţi'' că mai era cineva de faţă, un al patrulea, care îi ajutase desigur să nu se înece. În mod sigur: în poza de pe lac apăreau toţi trei, tatăl, mama şi fiica. Nu apărea cel ce o făcuse.
    - Noapte bună, zise doamna Culala cu o afectuoasă privire rătăcită, de la mine la fiica ei, şi se ridică, iar soţul ei făcu la fel.
    - Noapte bună, mamă, te sărut, zise Suzy, dar fără să se uite la ea, întorcând distrată paginile albumului, în timp ce genunchii i se răsuciseră cu totul spre mine.
    - Aici ce e? o oprii.
    Se uită şi ea curioasă. Fotografie de grup pe fond de mare cu plajă... o fată singură în centru cu şapte, opt bărbaţi împrejur, toţi cu capetele îndreptate spre ea.
    - Cine e? zisei, scrutând atent un chip necunoscut cu păr ridicat într-o claie miţoasă.
    - Eu, zise.
    Mă uitai mai aproape. Nu era ea.
    - Şi cine sunt ceilalţi?
    - De la şantier, zise. Eram într-o excursie, şi, firesc, întoarse fila. Firesc?!
    Mă ridicai şi tot atât de firesc îmi ridicai braţele în sus şi îmi întinsei oasele înţepenite de atâta şedere. O luai apoi, adică nu, mă repezii, dar fără grabă, spre ieşire.
    Mă însoţi până jos la poartă.
    - Sărut mâna, îi spusei, însă nu putui să-i ating degetele, mă agăţai instinctiv de grilaj, căutând un adăpost.
    Dar ca şi când prin fierul porţii ar fi trecut un curent electric de înaltă tensiune, mă zgribulii.
    - Ah! strigai, străbătut de un fior rece care venea din chiar adâncul fiinţei mele, dincolo de care nu mai avem scăpare, de unde nu mai putem da înapoi să găsim căldura secretă care ne ţine în viaţă. Mi-e frig!
    - Victor, îi auzii glasul, ce e cu tine, nu e frig deloc!
    Şi îi văzui în întuneric privirea extrem de neliniştită şi chipul, sub al meu, cercetător, părăsit, predat, şi gura şoptindu-mi ca unei singure fiinţe umane de care ar fi dorit să fie crezută.
    - Victor, dragul meu, ce ţi se întâmplă?
    - Nimic, zisei, clănţănind, nimic! şi fugii, o luai literalmente la goană, să scap de frigul interior care urca tot mai mult din adâncuri şi ameninţa să mă îngheţe, spunându-mi liniştit că dacă fugeam, căldura nu pierise din mine...
    Mă oprii apoi gâfâind, dar mă îndoii ca sub crivăţ, tremuram din toate mădularele. Desigur, îmi spuneam, acolo lângă geam unde stătusem mă trăsese tot timpul un curent şi cu nu-l simţisem... Găsii un taxi şi acasă mă vârâi îmbrăcat sub două pături. Apoi, frigul, treptat, mă părăsi. Mă ridicai să mă dezbrac clănţănind, când gazda mea intră cu telefonul în mână.
    - Sunteţi căutat, îmi spuse aluziv, cu o gelozie epurată. Primiţi?
    - Da, strigai.
    - Victor, ţi-e bine? auzii glasul ei în receptor. Te rog să mă ierţi, m-am zăpăcit, nu trebuia să te las să pleci, cred că ai prins o gripă, trebuia să te întorci să mai bei un ceai şi să-ţi dau o aspirină! Ai acolo o aspirină? Cere-i gazdei aceleia indiscrete şi pune-o să-ţi facă un ceai de tei!
    - Nu, zisei, acum mă simt bine. Cred că m-a tras un curent acolo lângă geamul acela al vostru.
    - Da, acolo totdeauna e frig, chiar şi vara, e prea răcoare, şi tata a prins odată un guturai... Probabil că după ploaia rece de azi... trebuia să-mi fi dat seama...
    - Da, zisei, am stat eu la carcere, iarna, afară şi numai în cămaşă, nopţi întregi, dar n-am simţit vreodată că mă zgâlţâie o asemenea drăcovenie... Te pomeneşti că am îmbătrânit, râsei, iată un semnal...
    - Asta e o prostie, te rog să bei imediat un ceai de tei şi să iei o aspirină. Ai un termometru acolo?
    - N-am!
    - Cere-i stafiditei aceleia, ea trebuie să aibă!...
    - Bine, bine, noapte bună!
    După care mă vârâi în pat cu o stranie şi plăcută senzaţie de convalescenţă. Adormii imediat.....

                                                                     XV

                                       Ce mă interesa pe mine atât de  tare o simplă fotografie a unei necunoscute? mă întrebai a doua zi dimineaţa în faţa oglinzii în timp ce mă bărbieream. Că se culcase cu toţi cei opt, în mijlocul cărora pozase? Ei şi?
    Mă oprii din bărbierit şi mă apropiai de oglindă, să-mi văd de foarte aproape ochii.
    Chiar? mă întrebai. Ai putut crede o clipă în această vedenie?
    Da, gândul că o fată nu se poate poza singură în mijlocul unor hăndrălăi, toţi veseli şi în costum de plajă, fără ca între ei şi acea fată să nu fi fost nimic, se repezise vertiginos înaintea celui firesc, că nu era obligatoriu să primeşti de la o astfel de fotografie o singură sugestie. Treaba ei! Ce-mi răspunsese? Că erau de la şantier, într-o excursie.
    Foarte bine! Desigur, erau de undeva, nu erau nişte necunoscuţi, răspuns irelevant, excursie sau concediu, acelaşi lucru.
    Îmi retrăsei faţa şi continuai să mă rad.
    Oricum, reflectai, păstrarea unei asemenea fotografii, chiar în albumul intim al familiei, arată din partea acestei fete, dar şi din a părinţilor, o... Numai dacă toţi cei opt i-ar fi fost rude apropiate, veri, cumnaţi, veri de-al doilea sau colegi de facultate (hm!) se putea justifica păstrarea ei în album, putea adică goni primul gând al privitorului străin, cum eram eu, gând care ne vine în minte cu aceeaşi precizie şi rapiditate cu care ne vine cuvântul roşu într-un test asupra culorilor. Roşu aici era s-a culcat cu opt bărbaţi, mai departe gândul devenea greoi, galben, albastru, violet, că erau nişte colegi, foarte buni prieteni... camarazi de şantier care... da, putea fi adevărat, totul putea fi inocent în realitate, dar nu acolo, în fotografie, şi în niciun caz pentru mine...
    Dar ce se întîmpla? O iubeam? Nu, era ceva mai rău, dar nu-mi dădeam seama ce anume. Un instinct adânc îmi spunea că ar trebui să mă opresc aici, că nu puteam trece peste această istorie cu fotografia, că adică totul trebuia retras, şi tandreţea şi prietenia.
    Cum să treci peste o asemenea imagine? Să te fotografiezi cu opt bărbaţi... Nu, deloc, cu niciun chip, nicio fată nu putea să justifice cum ajunsese ea într-o asemenea postură, de obicei ele sunt cel puţin două, de regulă un grup întreg, cu alt grup de bărbaţi... Dar una singură cu opt...
    Încremenii cu aparatul de ras în mână. Cum o fi fost? Au plecat împreună într-o excursie şi ei au invitat-o... Şi ea a acceptat... Aşadar au mers în acelaşi tren, de-aici din Transilvania până pe litoral... Deci au fost împreună un număr de zile, şi nu numai o clipă, când au pozat... Şi de odată înţelesei: unul din ei îi era prieten, se iubeau, cum de n-am înţeles dintr-odată un lucru atât de simplu?
    Dar şi aici era ceva care nu rima... nu era deloc atât de simplu... De obicei cei ce se iubesc evită grupurile... Bineînţeles, vor să rămână singuri... Îmi amintii excursia lor comună din fotografie, toţi aveau privirile întoarse spre ea... şi nici unul nu avea pe chip o expresie de îndrăgostit, o expresie cât de cât de intimitate mai mare (şi dealtfel nici ea nu avea), adică aveau toţi o expresie, ca să zic aşa, de inexpresivitale străină celor ce se iubesc, şi ipoteza că iubea pe unul dintre ei şi era iubită de acela mi se păru inconsistentă, şi fotografia rămase mai departe în mintea mea la fel de enigmatică şi şocantă, imposibilă şi neverosimilă, stupidă, inacceptabilă...
    La urma urmei, o privea personal, îmi spusei, şi mă grăbii să termin cu rasul. Nu e treaba mea! Şi această gândire făcu să scadă şi apoi să se topească în mintea mea intensitatea acestei bizare reprezentări. O pusese în albumul de familie, s-o păstreze acolo în eternitate. Era, desigur, ceva de preţ şi ţinuse să n-o uite...
    Să-şi amintească de ea atât timp cât va avea memorie, ea şi urmaşii ei... cât timp va ţine albumul, cât timp cineva va mai recunoaşte în chipurile din el o mamă, o bunică sau o străbunică... Până când hârtia se va îngălbeni, se va scoroji şi toate acele chipuri care au fost odată oameni vii vor deveni fantomatice, vor speria copiii, şi cineva, o mână din alt secol, va arunca totul în foc...
    Dar nu acelaşi lucru îl spusei când ne văzurăm apoi la birou. Intră fără indecizia pe care i-o cunoşteam, dar rămase câteva clipe lângă uşă ca s-o văd. Tresării.
    Pieptănătura îi dezvăluia maiestatea chipului aşa cum îmi apăruse prima oară în fosta ei odaie de fată. Îmbrăcase o rochie de o culoare pe care n-o ghicii bine, bleu fonce, dungată cu largi spirale în formă de flăcări verzi.
    Se apropie de mine cu aceiaşi paşi care înainte mi se păreau că nu vor mai sosi, lentoare însă care acum o făcea să semene cu o tânără regină... Mă ridicai în picioare...
    Dar tânăra regină nu se opri, şi în clipele următoare îi simţii braţele ei de zidăriţă într-o îmbrăţişare totală şi ameţitoare. Se parfumase şi sărutul ei parcă şi l-ar fi dat în mijlocul unei grădini înmiresmate. Se uită apoi la mine şi abia atunci o recunoscui: mă privea fix cu ştiuta dar şi simulata ei perplexitate şi cu o dezarmantă şi timidă îngrijorare.
    Ai văzut? parcă îmi şoptea părăsită. Ai văzut?!
    Şi avea aerul că o să se clatine. Da, vedeam... Vedeam pentru întâia oară un astfel de spectacol divin şi nicicând nu mi-aşi fi închipuit că într-o femeie puteau să stea ascunse astfel de comori, de o atât de umilă şi în acelaşi timp de suverană tandreţe...
    Îi trăsei un scaun şi ea se aşeză, şoptind pentru sine, că aşa!, adică se bucură că am văzut şi am ameţit şi am ghicit chiar că se va clătina şi a fost din partea mea un gest... că i-am tras la timp acel scaun... Apoi expresia i se schimbă: parcă ar fi vrut să spună că nu putem trăi tot timpul clătinându-ne amândoi.
    - Ţi-a trecut, zise, ai luat aseară o aspirină şi ai băut un ceai de tei?
    - Nu, îi răspunsei, demonul care m-a zgâlţâit atât de tare a plecat singur...
    Dar nu mă auzi, şi atunci reluai fără echivoc, dar parcă în treacăt:
    - Fotografia aceea trebuie s-o scoţi şi pe ea din album şi s-o pui pe foc.
    - Am şi scos-o, zise, n-am pus-o eu acolo, a primit-o mama prin poştă, mi-a arătat-o, şi i-am spus s-o arunce la coş, dar n-a aruncat-o, nu ştiu de ce, mama e tare naivă, aseară m-am mirat şi eu când am văzut-o acolo. După ce ai plecat tu ne-am şi certat... Ăştia erau un grup de ingineri care vroiau să înveţe limbi străine şi le-am predat engleza la club vreo şase luni, lecţii intensive, fiindcă trei dintre ei au fost pe urmă trimişi în străinătate. Am acceptat fiindcă mi-au spus că mă plătesc bine. Tocmai părăsisem şantierul şi m-au rugat să merg cu ei în excursie pe litoral...
    - Da?! spusei amorţit. Cu opt...
    - Da, ce-ţi închipui, erau cu soţiile...
    - Care nu apar în fotografie, spusei visător.
    - Nu apar, au insistat să aibă o "amintire" de la "profesoara" lor... Hai să nu mai vorbim despre asta, e o prostie... Mama îmi face tot felul de figuri la care nu te aştepţi, vorbeşte, spune tot, nu se poate abţine. Aseară se apucase să povestească fără niciun rost istoria cu aparatul de fotografiat căzut în apă... Şi asta totdeauna când avem musafiri... Ştiu asta de mult, dar de fiecare dată uit... Sunt sigură că în lipsa mea, când m-am dus să prepar icrele, ţi-a făcut cu ochiul că nu ştiu să gătesc. Uneori mă amuză, dar alteori mă enervează. Culmea e că ştiu să gătesc, dar odată am ars eu un crap, şi de-atunci... E drept că era un crap mare adus de tata cu mari sacrificii, nu ştiu de unde, şi era seară şi nu mai aveam nimic în cămară, am rămas nemâncaţi... Ce istorie, cum s-a supărat, parcă ar fi fost Cănuţă om sucit, care se desparte de nevastă-sa din pricina unui crap ars, în timp ce înghiţise mai înainte de la ea chestii mult mai... Aşa e şi mama, câte nu-i fac eu, rabdă de mă face să am remuşcări, şi când colo e şi mirată că îi cer scuze. Şi pe urmă deodată i se năzare din te miri ce, şi degeaba fac mea culpa, nu uită, şi abia aşteaptă un musafir să mă ponegrească...
    Mă înveselii.
    - Nu?! zise. Nu e aşa că ţi-a făcut cu ochiul?
    Izbucnii în râs.
    - Nu chiar! zisei.
    - Ba da, ba da, ca dovadă că a venit peste mine în bucătărie să se uite... Mi-e foarte dragă, e o mamă ideală, dar... Când am fost dată afară din facultate s-a purtat extraordinar. "Lasă, Suzy, mi-a zis, o să spăl şi rufe pentru tine, dacă o să fie nevoie..."
    - Nu, zisei, aseară nu mi s-a părut nimic nefiresc.
    Se uită în altă parte şi tăcu, dând din cap, adică nu e aşa, ştie ea ce spune...
    - Puţin a lipsit în istoria cu aparatul să nu înceapă să povestească cu lux de amănunte că eram, acolo pe lac, cu logodnicul meu, reluă. Bun! Eram! Şi ce rost avea să-ţi spună ţie un asemenea lucru care nu mă privea decât pe mine? Ai să vezi, te previn, că o să-ţi dea un telefon...
    - Chiar?
    - Daaa, mă iubeşte, o să te roage să mă protejezi, sau cine ştie ce parascovenie... E foarte ataşantă, după ce-ai plecat şi s-a terminat cearta, ce crezi că mi-a spus, chipurile, ca să mă împace? Te-a vorbit de bine, "mă şi mir, zice, că se uită la tine un om aşa de serios"! Ca şi când cine s-a uitat până acum la mine ar fi fost neserios! Asta ca să mă flateze, îţi dai seama. Şi mi-a mai spus ceva (şi se uită la mine cu o intensă ironie în luminile ochilor), ştii ce?
    - Nu, zisei, nu bănuiesc!
    - Că eşti chipeş!
    - A! exclamai, frumos! Şi serios, şi chipeş! Combinaţie rară!
    - Dar tot aşa, ca şi când fostul meu logodnic ar fi fost o stârpitură!
    - Şi bineînţeles că nu era! Nici nu e de imaginat că te-ai fi putut logodi cu un strâmb!
    - Soţia ta cum era? răsuci ea deodată, vertiginos, dialogul, iar eu acceptai manevra fiindcă expresia chipului ei era de o extraordinară intensitate stăpânită.
    - Normală!
    - Lasă tu asta, cum era, blondă, brunetă?
    - Şatenă!
    - Înaltă sau scundă?
    - Foarte voinică.
    - Bun, şi era frumoasă sau urâtă?
    - Şi una şi alta!
    - Am înţeles, şi când era frumoasă cum era?
    - Hm! Se vedea la rădăcina nasului o distanţă lată între ochi, semn al unei voinţi încăpăţânate şi indestructibile.
    - Ca te mettais a l'e preuve... Bun, şi ce ciorapi purta?
    Mă pufni râsul.
    - Purta ciorapi cu dungă sau fără? preciză ea.
    - Fără! Ce semnificaţie au ciorapii?
    Nu-mi răspunse, se uită într-o parte în felul ei, ca şi când n-ar fi auzit întrebarea. Expresia i se schimbă, părea mulţumită de sumarul interogatoriu.
    - După-masă, zise, ne plimbăm şi noi doi puţin?
    - Da, zisei, e vreme frumoasă, am putea ieşi prin pădure. Te invit la cârciumioara din cartierul meu. Îţi convine? Sau ai vrea să mănânci acasă?
    - Daaa, zise, la cârciumioara! Îmi convine perfectamente. Plecăm împreună de-aici, nu?
    - Bineînţeles, dacă nu te deranjează că o să fim văzuţi de gaiţele de sus!
    - Daaa, se nelinişti deodată, dar mai mult simulând, nu e bine să fim văzuţi, chiar plec în biroul meu (şi se ridică), aşteptăm mai bine un sfert de oră să se care ele şi pe urmă plecăm şi noi.

                                                               PARTEA A NOUA
                                                                             I

                                         Începu astfel să-mi placă foarte tare de ea, deşi când rămâneam singur aveam foarte net sentimentul că de-ar fi să nu ne mai vedem m-ar fi cuprins o melancolie pe care în clipa aceea chiar o doream.
    Câtva timp mă iritai de ceva, până aflai despre ce era vorba şi cedai. Nu de faptul că era vorbăreaţă, dimpotrivă, asta începu chiar să mă încânte, fiindcă foarte adesea ţâşnea din vorbăria ei o astfel de surpriză încât stârnea în spiritul meu o mare veselie, aşa cum se întâmplase în dimineaţa aceea în birou când se interesase de ce fel de ciorapi purta Matilda.
    Aveam senzaţia că mă împiedica să-i spun ceva esenţial. Asta mă irita. Chiar şi atunci când tăcea (şi cu timpul impresia că era vorbăreaţă într-un fel calculat mi se confirmă) mă trezeam cu gândirea blocată.
    Încercam să-i vorbesc, dar fie că nu mă asculta, fie că mă urmărea doar până la un punct şi deodată... (mă făcea să schimb vorba...), fie că mă apuca de braţ şi mimând uimirea, îmi spunea că asta e ceva extraordinar, contrariindu-mă, fiindcă nu găseam nimic deosebit în ceea ce îi spusesem. Singurătatea mea lângă ea mă făcu să ies de sub farmecul iniţial al primei noastre zile în care parcă prea repede... şi îmi păruse o adorabilă creatură.
    Da' era, mă întrebai, era în realitate? Ce se întâmplase cu minunatul ei surâs? Se stinsese pentru totdeauna? Începui, în timpul interminabilelor ei sporovăieli, în timpul meselor la "cârciumioară", în timpul îmbrăţişărilor la mine în odaie sau al plimbărilor prin pădure, să mă uit la ea cu atenţie.
    Unde îi zboară gândul? mă întrebam. Chiar credea că mi se păreau pasionante dezvăluirile ei...? Amintirile ei din copilărie... când fugise uite pe colo tocmai pe deal să se dea cu săniuţa şi o prinsese rapida coborâre a serii şi se rătăcise în oraş, şi ce păţise acasă... El da, se rătăcise, şi ce era cu asta?! Bun! Şi ce păţise? Că o certaseră...
    Mă uitam pe cer, să-mi zboare gândul, să iau martori norii că nu pricepeam absolut deloc ce plăcere îi făcea să vorbească singură. Îl înţelegeam în schimb pe primul ei iubit, de ce o părăsise. Te pomeneşti, îmi spuneam, că o fi crezând şi despre mine că sunt un mutălău. Da, stai să vezi, şi mă apuca o clipă de mână, să stau, ca şi când, cine ştie, mi-ar fi trecut prin cap s-o iau la fugă - (surâdea ironic de această intenţie a mea) ce mai păţise odată când nu se ştie de unde făcuseră ei rost (care ei? copiii cu care se juca!) de o seringă da, da, o seringă adevărată, şi ea le făcea injecţii în braţ, cu cerneală roşie... stăteau la rând cu braţele suflecate şi ea cu seringa în mână potrivea acul în piele şi hârşti! râsete generale, râdea fetiţa de-atunci, râdea fata de lângă mine, râdeam eu fals, dar nu râdeau şi copiii? Nuuu!
    Cum o să râdă, plângeau! (şi iar râsete generale) plângeau, săracii, dar nici unul nu fugea, hi, hi, era la injecţie, cum o să fugă, toată lumea trebuia să stea la rând, până într-o zi când unul din ei făcu o bubă la braţ şi se află cine era cu isprava şi treci încoace, Suzy, afurisito (a luat-o mama s-o pedepsească, dar i s-a făcut milă şi a fugit din hol, dar a rămas tata), ei, atunci a mâncat şi ea bătaie, a dezvelit-o la fund şi jaaap... hi, hi!... Nu (pe acest hi-hi apărea, ia uite, de astă dată prelungit, uitatul surâs), nu, nu se stinsese pentru totdeauna acest surâs complice supus, stăpânit şi tăcut al fiinţei ei lăuntrice...
    Cum, nu ne sărutăm şi noi doi puţin?! Daaa, nici vorbă...
    Lasă-mă să vorbesc, parcă îmi sugera (dar uneori îi scăpau şi frânturi de idei), tu nu eşti o problemă, ştiu că eşti superior, cu mine e ce e... ştiu că ţii la mine, nu prea mult, nu poţi încă să mă iubeşti, acum mai degrabă iubeşti iubirea, ai vrea să iubeşti, chiar foarte tare, dar eşti încă prea independent... şi aşa e foarte bine, rămâi aşa... cu mine lucrurile sunt mai complicate, nu căuta să afli mai mult dincolo decât ceea ce par, aşa sunt chiar, o aparenţă..., totul sugerat sau exprimat printr-un joc de expresie care o făcea mereu prezentă, din ton, priviri, modulaţia glasului, sărutări, dulci şi lacome, încremeniri uluite uitându-se ţintă la mine, neliniştită că descoperea un necunoscut, şi ce-o să se întâmple cu noi doi, chiar o să ne îndrăgostim unul de altul? Hai să nu ne mai gândim la asta!
    Să nu ne mai gândim!
    Începui să surâd, bine, să nu ne mai gândim!... să nu ne mai gândim chiar deloc, să renunţăm la acest obicei prost, care nu ne aduce decât ponoase.
    Astfel cedai, nu mai gândeam, senzaţie bizară de pierdere a identităţii (asta exprimat pretenţios), popular prostire. Chipul ei, astfel privit, adică în tăcere (se ştie că atunci când taci, priveşti mai mult... nu cumva asta era şi intenţia ei secretă?), începu să mă obsedeze. Avea gura nespus de frumoasă (niciodată nu se ruja), conturul buzelor delicat şi pur, fără nici o sugestie de senzualitate, râsul inocent şi cristalin, ovalul obrajilor fără cusur aparent, urâta adolescentă de altădată se topise cu totul în maturitatea care venise (tot nu ştiam câţi ani are, douăzeci şi cinci, douăzeci şi şapte?).
    Urechile îi erau puţin mai libere decât ar fi trebuit, dar foarte puţin, aşi zice atât cât era necesar, printr-o bizarerie a naturii, ca să-i accentueze expresivitatea deosebită a chipului ei alb, de transilvăneancă (există un alb al chipului de Transilvania, păstrat de puritatea aerului de pădure, spre deosebire de cel de câmpie, din Bărăgan, mai închis, mai amestecat, ars de verile lui toridă).
    Nu simţeam, dar îmi dădeam seama că, nici vorbă, mă îndrăgostisem de ea, dar într-un mod incredibil, adică nu aşa cum ştiam eu că mi se poate întâmpla, ci parcă aşa cum i s-ar putea întâmpla ei. Mă îndrăgostisem în locul ei...
    Eu (fiinţa mea lăuntrică) aş fi zis că rămăsesem rece, insensibil şi pe deplin independent... Straniu transfer!
    Îi spusei acest lucru şi râse cu neîncredere, cu ironie, în cascade (roşind însă, cum să creadă aşa ceva?).
    - Şi cum e? zise cu maliţie, să mă simt flatată sau jignită?
    Dar oricum sentimentul ei era în altă parte, vroia totuşi să-i explic ca să se distreze. Bună ocazie să-i vorbesc, să-i spun ceea ce mi se întâmplă după ce ne despărţim, şi-i spusei cum aprind adesea veioza smuls din primele clipe din somn de o şoaptă misterioasă, glasul ei care mă chema.
    - M-ai chemat?!
    - Bineînţeles, îmi răspunse scandalizată că aveam, în acest sens, îndoieli.
    Cum tresar cu putere pe străzi văzând-o întruchipată în alte făpturi, ubicuitate care se poate produce prin trimiterea în lume a fiinţei noastre de către o forţă misterioasă şi pe care cei care ne-au văzut simultan în două locuri diferite pot s-o confirme...
    Dar nu mă lăsă nici măcar să-i răspund la întrebare.
    - Sigur, zise, toată lumea vrea să se îndrăgostească celălalt, uite ce i se pare lui straniu! Zi mai bine că nu mă iubeşti şi lasă tu teoria transferurilor misterioase.
    - Oare?! reflectai. Stai să mă gândesc!
    - Gândeşte-te! spuse cu o astfel de intonaţie încât înţelesei că nu-mi acorda pentru asta prea mult timp.
    Stăteam pe un dâmb lângă un mic afluent al râului care înconjura oraşul. Pădurea, în zare, pe marele deal veşnic prezent, îşi arăta strălucirea de aramă, de galben şi de verde, uriaş covor care cădea prin văi adânci şi se ridica pe creste sub un soare încă blând, în acea toamnă de vis (cum mi-a rămas în amintire). Tăcui. Gândurile mele îmi părură mici...
    Avea dreptate, pentru a fi siguri dorim totdeauna să se îndrăgostească întâi celălalt. Pe urmă mai vedem noi ce-o să fie. Dacă se îndrăgosteşte şi dacă ne place (fiindcă s-ar putea abia atunci să nu ne mai placă) venim şi noi din urmă cu aerul că suntem la unison - şi dacă nu, bine am făcut că nu ne-am înşelat.
    - Şi totuşi, îi spusei, am această certitudine bizară că m-am îndrăgostit în locul tău!
    - Bine, şi tu, tu ce simţi? Lasă-mă pe mine! Un semn bun, continuă ea precipitat, ar fi că ai început să spui lucruri ridicole şi sofisticate. Eu ţin foarte tare la tine, mi-eşti foarte drag, dar nu în locul tău, ci al meu! şi râse de-a dreptul batjocoritor, fără nici o precauţie. Mi-ai plăcut mai mult în prima noastră zi, când mi-ai spus tu, primul, acest lucru, ţi-aminteşti, ţi-aminteşti?
     - Daaa, ezitai, sau mai degrabă o imitai, lăsând să apară în glasul meu intonaţia glasului ei când exprima ceea ce gândesc lucrurile...
    - Păi vezi? mă blocă. Păi vezi?! repetă de astă dată ca şi când m-ar fi pus faţă în faţă cu mine însumi, cu un
reproş că de fapt mă ascundeam de ea, când mult mai simplu ar fi fost să.....

                                                                    II

                                       Cât de rare şi de puţine erau aceste scene directe când vorbeam despre noi! Dacă ar fi fost mai dese cred că mi-aşi fi pierdut repede capul. Se vroia simplă, dar farmecul fiinţei ei era atât de ferit, încât orice destăinuire smulsă mă făcea să simt un straniu regret. Vroiam să-i descopăr repetirile, fiindcă orice se repetă, începând cu răsăritul şi apusul soarelui, cu alte cuvinte să-mi pot reprezenta punctele cardinale ale caracterului ei. Simţeam că, fără s-o iubesc, mă subjugă.
    Frumuseţea unei flori e cifrată în sămânţă, dar adesea sămânţa asta poate fi halucinogenă... Nu era ascunsă, dar ceea ce arăta nu era revelator, şi aveam senzaţia că chiar dacă, dotat cu o putere supranaturală, aş fi putut să văd lumea cu ochii ei, pînă la sursa gîndirii şi a sentimentelor, n-aş fi descoperit nimic peste ceea ce exprima ea prin cuvinte şi gesturi, surâs şi ocheade, tăceri sau cascade de veselie. Vălurile care acoperă sufletul şi pe care, dându-le la o parte (cum spune Tolstoi că procedează artiştii), am descoperi chiar sufletul, ea nu le avea. Însemna cumva acest lucru că era vulnerabilă? Vălurile protejează. Din povestirea ei de fostă studentă reieşea că nu, dimpotrivă, era bine apărată. Aveam copleşitoarea impresie că alchimia fiinţei ei era permanent dată pe faţă, că nu se cenzurează nimic din ceea ce e acolo şi că în fiecare clipă spectacolul interior se proiectează în afară şi timpul trăirii ei curge asemeni unui râu...
    Râul are însă o albie, cu maluri râpoase sau pline de ierburi şi un cadru uriaş, o câmpie sau nişte dealuri împădurite. Sufletul ei însă parcă nu avea hotarele obişnuite, sau nu le vedeam eu conturul, cum ar fi calitatea inteligenţei (ai fi zis că era dincolo sau dincoace de ceea ce numim noi astfel), fermitatea, de pildă, a prejudecăţilor (cine nu le are şi cine nu ştie cât sunt de rele?), gândul, dacă nu chiar obsesia viitorului ei de fată (ce fată nu se gândeşte la măritişul ei, la întemeierea unei familii, la un loc bun în societate şi în profesiune?).
    Ei bine, Suzy nu părea să aibă aceste obsesii, ci mai degrabă un fatalism senin: "dacă o să mă mărit, bine, dacă nu, trăiesc şi-aşa, îmi răspunsese o dată cu o seninătate agresivă, ba chiar cu un ton mai ridicat, de ce neapărat să mă mărit, să dau peste un prost care o să vrea - e bărbat, nu? - să-i spăl ciorapii, sau şi mai rău, să vrea să mi-i spele el pe ai mei" (râs batjocoritor şi vesel, ca în faţa unei mari comicării).
    Caracterul, această albie peste care apele sentimentelor noastre nu pot trece decât rar, când îl inundă (sau poate niciodată), şi care ne defineşte şi ne urmăreşte până la contopirea finală cu marele Tot, la ea era în mod uimitor inexistent. Mi-era imposibil să cred că era atât de ascuns încât nu-l descifram eu, sau că nu era încă format. Când se zice despre cineva că n-are caracter se subînţelege că e liber pentru toate relele. Nu cumva?!...
    Cine poate să ştie? Caracterul fiind daimonul nostru, cum spuneau cei vechi, la unii poate fi absent, lăsând conturul unui caracter... Dar cel adevărat poate într-o zi să apară pe neaşteptate şi să...
    Nu, Suzy ştia tot ce trebuie să ştie o fiinţă umană, nu avea, să zicem, ezitări în faţa unui fapt care se petrece sau în care se pomenea implicată, era adică o fată matură şi cu un ferm cod moral, cum se dovedise în timpul tragicului eveniment din facultate, adică putea să descifreze fără ezitări binele şi răul, şi fără să fie laşă, să simtă frica, să se sperie chiar şi retrospectiv, încercând să înţeleagă ceea ce e nefiresc.
    Înainte s-o cunosc devenisem meloman, ca mulţi alţii în acei ani. Melodia fără cuvinte nu are un sens depistabil. Muzica religioasă a lui Bach era de fapt laică, se spunea. Da? S-o ascultăm deci. Reconsiderările marilor valori ale trecutului n-o atingeau, deşi ici, colo, în pauzele dintre concerte şi înaintea lor, voci foarte docte afirmau la microfon că exprimă, "zugrăveşte", e în opoziţie cu... Să fie! Bine că putem s-o auzim... Astfel, Palestrina, Corelli, Vivaldi, Bach, Haendel, Haydn, Mozart, Beethoven reînviară pentru publicul nostru, care crezuse o vreme că toţi aceştia vor fi...
    Îmi cumpărai şi eu un picup şi plăci. Luni întregi ascultasem de pildă Matheus passion de câteva ori pe zi. Într-o seară îmi pusei un nou disc, cu Dans macabru de Saint Saens. Mă apucă groaza. Mi se părea că şi văd aievea scheletele rânjind, dansând şi oasele lovindu-se frenetic unele de altele. Oprii discul. Mania muzicii îmi sensibilizase atât de tare auzul, încât am putut avea o astfel de reprezentare paroxistică.
    Era un simptom: ajunsesem la saturaţie. Căutai atunci discuri străine de muzică uşoară şi renunţai o vreme la Bach şi Haendel. Încântată să-mi facă un serviciu, gazda mea, răscolind în discoteca ei veche, îmi aduse un teanc de discuri cu cântăreţi de altădată.
    Într-o zi mă şocă unul cu o frază muzicală fără cuvinte, o melodie care îndată ce o auzii mi se păru atât de curioasă în înlănţuirea ei sonoră, încît o pusei de zece ori, să-i pot descifra secretul melodiei. Era însă imposibil. Îndată ce se termina nu-mi mai rămânea în urechi decât o chemare, un extaz, un strigăt parcă din junglă al unui negru, în care se amestecau iubirea, împlinirea, temerea obscură, adoraţia şi superstiţia. Totul concentrat într-o armonie atât de strânsă, încât arunca parcă în aer ca o dinamită geometria cântecelor noastre europene atât de leneşe.
    O puneam din nou: nimic, o melodie diamant, strălucitoare şi cu neputinţă de memorat. O pusei atunci pe o turaţie lentă de 45. Vocea însă se îngroşă şi nu se mai auzi decât un behăit, un fel de muget de bivol bolnav. Luai placa şi într-o vizită la Ciceo i-o pusei şi lui.
    - Formidabil, zise, mai pune-o o dată. Nu înţeleg nimic, dar e extraordinar! Lasă-mi-o până sâmbăta următoare.
    Iar când ne revăzurăm îmi spuse că a pus-o la mai mulţi inşi, printre care şi un profesionist, şi că a fost distracţie mare. Nimeni nu reuşea, încercând s-o redea, decât să emită un soi de răcnete caraghioase şi atât de groteşti încât îi apuca pe toţi un râs nebun. Nu poţi prinde secretul unei rase necunoscute chiar dacă îl ai la îndemână zgâriat cu fidelitate pe o placă.
    Tot astfel era şi ea. O vedeam zilnic, prezenţa ei îmi încânta sufletul, dar vorba lui Hamlet, dacă nu poţi cânta la un simplu instrument fără să te fi străduit dinainte să-i descoperi secretul, cu atât mai puţin vei reuşi să descoperi sufletul cuiva care nu doreşte (sau nu poate) să ţi-l dezvăluie.
    În mod naiv crezusem că m-am îndrăgostit de ea în locul ei. Degeaba, îndată ce rămâneam singur, mi se făcea iar dor s-o văd, prins de iluzia că a doua zi voi întâlni acest dor al meu investit. De obicei chiar aşa li se întâmplă aproape tuturor. A doua zi întâlneam o fiinţă aproape necunoscută, pe care n-o puteam memora, cum nu putusem memora fraza aceea comprimată şi indescifrabilă.
    Nerăbdarea cu care aşteptam să treacă orele, să treacă noaptea, să mă trezesc dimineaţa, să-i văd iar chipul şi poate şi surâsul, să-i ascult vocea ei voalată, ai cărei debit altădată mă iritase iar acum îmi suna ca o melodie plină de vrajă, toate acestea erau ale unui îndrăgostit, dar...
    Dar nimic din ce simţeam eu şi trimeteam spre ea nu se întorcea înapoi spre mine, cu o încărcătură îmbogăţită, după încredinţarea tuturor îndrăgostiţilor, care simt, şi li se confirmă când se revăd, că amândoi au aşteptat cu aceeaşi febrilitate trecerea timpului, pentru ca apoi toate acestea, dor, visări, şoapte spuse în intimitate, minunata plutire în mers, senzaţia de zbor, sentimentul indescriptibil de împlinire, de ataşament şi părăsire, o îmbrăţişare pasionată, să se transforme într-o curgere acum comună, continuă şi amplificată de încredere, entuziasm, golire a întregii noastre fiinţe de sentimentul ascuns al tragicului, contopire pe care o numim fericire... Dar nu puteam să spun nici că eram contrariat.
    Da, aş fi spus fără vreun sentiment abisal că eu o iubesc şi ea nu, şi aş fi aşteptat liniştit ca totul să-mi treacă şi ruptura să vină într-o zi de la sine. Mi se întâmpla chiar să contemplu senin această perspectivă. Dar... Iarăşi dar!
    Era suficient doar să gândesc acest lucru în prezenţa ei, ca să tresară cu putere şi o suferinţă acută, însoţită de panică, să i se aştearnă pe chip.
    - Ce e cu tine, zicea, cu o îngrijorare care nu mai disimula nimic, cu privirea rătăcind fără sprijin în ochii mei, repetând cu o şoaptă gravă, plină, ca o lovitură de gong: mă auzi, ce e cu tine?!
    Şi atunci tresăream eu însumi ca trezit dintr-un somn şi alungam gândul despărţirii ca pe o fantasmă... Într-o zi însă nu-l mai alungai, fiindcă nu mai era în puterea voinţei mele....

                                                                           III

                                          Eram la mine acasă, pe o vreme atât de urâtă încât nici cele două mari geamuri, care totdeauna îmi aduceau mult aer în odaie, nu mai reuşeau să mă facă să simt că pe lume există lumină: ploaia deasă, cerul parcă prăbuşit şi pierdut în negură sugerau sfârşitul lumii, care ar fi putut semăna cu această pâclă geologică, reapărută după cine ştie câte milioane de ani de când soarele o alungase de pe pământ.
    - Vreme infectă, zisei, parcă niciodată iarna nu şi-a anunţat astfel sosirea...
    - Lasă tu vremea, îmi spuse, nu vremea e de vină că arăţi tu aşa de independent.
    I-auzi! gândii. Deci a fi independent e o culpă.
    Tăcui însă mai departe, căci tonul ei spunea mai mult decât sensul vulnerabil al cuvintelor, iar eu învăţasem (sau mă învăţase) să n-o judec după cuvinte. Părea totdeauna vulnerabilă. Cum să rezist?
    - Niciodată, continuă, n-ai fost tu afectat de vremea rea sau bună. Dimpotrivă, prima oară când am venit la tine erai fericit că eram udă de ploaie.
    Nu ştiu de ce mă pufni râsul. Adevărurile ei erau totdeauna însoţite de un evantai de sugestii, protest infantil (să nu devii brutal şi să jigneşti o fetiţă!), reproş voit exagerat şi în acelaşi timp parcă imediat retras, să nu-ţi închipui că chiar îţi fac această favoare, dar totuşi să ştii că eşti vinovat...
    - De ce râzi? zise surâzând ea însăşi cu ironie, a cărui tandreţe întoarsă în interior, spre siguranţa de sine că se ştia iubită, mă oprea totdeauna să duc cu ea până la capăt o discuţie mai gravă.
    De astă dată însă rezistai, rămăsei mai departe ţeapăn întins în pat lângă ea, cu mâinile sub ceafă şi cu adevărat turburat de întunericul care începuse să se lase peste o zi aşa de întunecată.
    Aprinsei veioza şi urmă o tăcere lungă. Nu mă uitai la ea s-o văd cum arată. Vroiam să se uite ea la mine şi să mă vadă.
    - Ah! strigă deodată cuprinsă de o spaimă practică. Trebuie să fie târziu, plec!
    Şi sări sprintenă peste mine şi începu să se îmbrace.
    Aşa deci! îmi spusei, pleacă, e de acord să ne despărţim, gândul meu neexprimat n-o mai turbură, îi e frică însă ca nu cumva să-l formulez, n-ar suporta. Nici nu ştiam dacă chiar aveam s-o fac, dar mi-era clar că prezenţa ei nu-mi mai apărea încărcată de vrajă.
    Aşa era, a simţit că vreau să-i spun ceva şi, cu toate că sâmbetele şi duminicile le petreceam la mine, acum vroia să plece. Oare? Da, de-a binelea, îşi trăsese botinele şi acum îşi căuta mantoul, dacă nu cumva vroia s-o opresc.
    - Stai, zisei, unde vrei să pleci? fără să adaug că nu înţelegeam de ce se abătea de la...
    - Bine, mai stau, zise cu vocea ei voalată şi impersonală (când voia să-şi păstreze deplina ei voinţă de a decide), dar trebuie să plec!
    Nu-i spusei că nu mă anunţase dinainte că voi petrece acest week-end singur... Mă ridicai şi mă îmbrăcai şi eu în tăcere. Bine, gândii aşezându-mă în fotoliu în faţa ei, nu vroia să mai stea, nu vroia să mă asculte. Foarte bine!
    - Vreau să-ţi spun ceva, zisei totuşi.
    - Da, te ascult! răspunse ea docilă.
    Îmi luai capul în mâini. Cum să-i spun? Cu ce să încep? Se adunaseră prea multe şi cum aş fi putut să-i vorbesc aşa cum stătea, fără să pară, pe picior de plecare?
    - Cred, zisei, că ar fi bine să ne despărţim!
    Se uită la mine cu chipul, dar nu cu ochii, şi îmi spuse fără umbră de îndoială că ceea ce auzise ar fi posibil: "Nu vorbi aşa, zise, mâine o să-ţi pară rău de ceea ce ai spus!".
    Bine, gândii, o ruptură numai prin cuvinte nu poate fi credibilă.
    Trebuie făcută în fapt. Dacă pleacă, mă hotărâi, am să încetez s-o mai văd, fără declaraţii de despărţire, care nu sunt crezute: ştia ea mai bine că pe urmă o să regret...
    - Dar nu asta ai vrut să-mi spui, zise. Nu?
    Era clar: mă avea în mână. Îmi ghicea, fără greş, gândurile.
    În curând, din lipsă de mister, aceste gânduri ale mele or să înceapă s-o plictisească.
    - De altfel nici nu ştiu ce vrei să-mi spui, de te porţi cu mine aşa de brutal, reluă de astă dată cu o intonaţie necunoscută, oricum pentru întâia oară fără vreun evantai interior de sugestii contrarii şi pline de farmec: direct, sigură pe sine, cu o brutalitate rece pe care tocmai mi-o atribuise. (Deci nu fi tu brutal, ca să fiu eu!)
    - Am plecat, zise, şi se ridică şi o luă spre uşă.
    Îi privii paşii ei şovăielnici, care ai fi zis că mergeau înapoi (demult nu-i mai avusese: racule! gândii, zodie bizară, chiar o să pleci?). Aşteptai să pună mâna pe clanţă şi să se întoarcă spre mine...
    Aşa şi făcu:
    - La revedere, spuse umilă ca la început când intrase după concediu, în biroul meu şi ieşise cu mapa sub braţ, în care ai fi zis că nu ducea hârtii contabile, ci stranii documente în care erau înscrise cu semne cabalistice rele prevestiri care îi apăsau soarta.
    Sării şi într-o clipă fui lângă ea şi îi desfăcui mâna de pe clanţă. Nu se opuse, dar rămase decisă:
    - Trebuie să plec! zise ferindu-se să mă privească.
    - Nu! zisei.
    - Ba da, te rog să mă laşi să plec!
    - Nu! repetai şi îi pusei pe braţ mâna pe care mi-o retrăsei în clipa următoare, simţind din uşoara ei tresărire că era, fizic, intangibilă.
    Se resemnă şi începu să se uite pe fereastră.
    - Te rog să mă laşi să plec, spuse iar şi în aceeaşi clipă două lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji.
    - Nu, răspunsei, nu înţeleg de ce trebuie să pleci, şi dacă te las, pleci pentru totdeauna!
    Nu auzea şi deodată izbucni în hohote. Îşi împreună mâinile şi se uită la mine în sus cu chipul înecat de neverosimile lacrimi:
    - Te rog, lasă-mă să plec!
    Era o halucinaţie? Se repeta o scenă cu Matilda? în care însă nu mie mi se spunea să plec... Dar nu avui timp să-mi viu în fire.
    Mă ocoli cu o dibăcie de felină şi n-o mai văzui. Plecă. Sau, mai bine zis, pieri, fiindcă nu auzii nici paşi precipitaţi şi nici uşi deschise sau trântite.
    Mă întorsei însă imediat pe urmele ei, ieşii pe palierul pustiu, coborâi în goană în stradă să-i văd măcar silueta îndepărtându-se.
    Nu era, dispăruse, ai fi zis că zeii întunericului şi ai ceţii o răpiseră îndată ce ieşise.
    Revenii în odaie, stinsei lumina şi mă aşezai liniştit la geam. Ei, mă întrebai. Ce-ai aflat? E în disproporţie mare ceea ce s-a întâmplat cu puţinul lucru care ţi s-a dezvăluit despre ea.
    Ce ţi s-a dezvăluit? Da, o surpriză, e o fată slabă, nu suportă ceva, dar ce anume? Ceea ce unuia i se pare firesc, pe celălalt îl sperie. Da, foarte tare... Nu e rău, gândii. Nu s-a terminat rău.
    Dacă pentru nimic (fiindcă nu-i făcusem chiar nimic, absolut, nici măcar nu-mi descopeream o intenţie cât de vagă şi obscură de a-i pricinui vreun rău), dacă deci numai pentru atât, că dorisem să nu plece, se îngrozise atât de tare, ce s-ar întâmpla dacă răul s-ar abate cu adevărat pentru o clipă asupra mea? Şi nimeni nu e invulnerabil toată viaţa în faţa pornirilor iraţionale, a stărilor în care ispita maleficului învinge, a bănuielii că nu suntem iubiţi, că suntem trădaţi, înşelaţi sau pur şi simplu duşi de nas - cine suportă să fie dus de nas?
    Nu, nu se terminase rău, dar păcat, îmi spuneam, mi-era aşa de dragă, o să-mi fie greu să-mi iau gândul de la ea. Să-mi iau gândul! Dar cine mă silea?
    Nimeni, putea să-mi rămână dragă chiar dacă s-ar fi măritat şi aşi fi întâlnit-o pe stradă cu bărbatul de braţ.
    Nu era nicio îndoială, cum fusese cu mine nu mai putea să fie cu nimeni altul (sau chiar dacă ar fi fost, acel altul nu putea să fie ca mine, deci ca să-i placă, şi ea trebuia să fie alta... niciodată un adevăr nu putea fi mai evident!). Şi atunci de ce mi-ar păsa?
    Chiar! Iată, ne despărţiserăm şi mă simţeam perfect liniştit şi detaşat....

                                                                 IV

                                   Ca şi când n-aş fi ştiut că nu liniştea şi detaşarea sunt semnul despărţirii. Ba nu!
    Ăsta era semnul, astfel se petrecuse cu Nineta şi Căprioara. Dar nu cu Matilda!
    Oricum, adormii cu sentimentul că nu se întâmplase nimic. Da, se speriase de ceva, asemeni copiilor care încep să urle din senin (aşa ni se pare nouă!), o să aflu eu, dacă o fi să aflu, dacă nu cumva această reacţie nu era chiar semnul că evoluam pe orbite foarte îndepărtate, că ne apropiasem unul de altul o perioadă oarecare de timp pentru ca apoi să ne detaşăm pe imensa elipsă pe care fuseserăm proiectaţi la naştere, pentru a nu ne mai întâlni niciodată.
    Bineînţeles că nu se întâmplase nimic! Uitasem că a doua zi după astfel de însingurări din partea mea (e drept că asta fusese cea mai neagră şi mai lungă), avea totdeauna acest aer, această expresie de reproş sfios... Că a fost bruscată, ea care... Ei! Ea care, ce?!
    - Cum, şoptea, aşa? Nu mă mai iubeşti? Am ştiut eu!...
    Şi într-adevăr coala cu semne complicate şi indescifrabile a acestei iubiri se făcea iarăşi albă şi sentimentul că ieri nu s-a întâmplat nimic copleşea, în faţa unui nou azi, ranchiunele mele, stările de iritare care se acumulaseră, îndoielile adânci care îmi dăduseră târcoale.
    Intră în biroul meu şi se opri lângă uşă: era, ai fi zis, întruchiparea smeritei lui Dostoievski, dar fără nimic din aversiunea ascunsă şi fatală a acelei eroine pentru cămătarul cu care fusese silită să se mărite (eşuase în strădania ei încăpăţânată de a-i dovedi fostului ofiţer că refuzase să se bată în duel fiindcă era un laş şi un ticălos; smerita, care de fapt nu era smerită deloc, se aruncase pe fereastră). Bineînţeles, nici eu nu eram acel cămătar!
    - E voie?! îmi şopti ea dintr-o parte, cu aerul că eu aş putea să zic nu (şi cu tandra ei ironie că asta n-o să se întâmple decât dacă aş putea să rezist ochilor ei mari şi frumoşi, glasului ei catifelat şi colorat, de o dulce uimire, gurii care în astfel de clipe se frăgezea şi se făcea mai pură decât a unei inocente fetiţe) sub imperiul unei intense dorinţi ca fiinţa ei să fie protejată, să fie iubită, să fie lăsată, în voia ei, ea care...
    Ei, ea care ce? Ce anume din fiinţa ei putea fi prins şi să zici: este!? Chiar nu se întâmplase nimic ieri şi în general chiar nu-mi făcuse niciodată nici un rău?...
    Surâse, ghicindu-mi aceste întrebări şi acest surâs şterse ca un suflu de generozitate năvalnica hotărâre de a mă despărţi de fiinţa aceasta care îmi aştepta, umilă, învăluindu-mă cu privirea, răspunsul de care era sigură.
    Mă ridicai de la birou şi mă apropiai de ea.
    - Te iubesc! îi şoptii.
    - Da?! îmi şopti la rândul ei. Atunci cere-ţi iertare pentru purtarea ta de ieri!
    Ei, aia e! Izbucnii în râs.
    - Da, strigai plimbându-mă cu paşi mari de la un capăt la altul al biroului, foarte vesel, realmente înveselit, bineînţeles că îmi cer, dar nu ştiu pentru ce, ce dracu, Doamne iartă-mă, ţi-am făcut?! Ar fi o mare victorie pentru mine dacă aş afla!
    Ea avu de astă dată un surâs interior:
    - Lasă că ştii tu! zise. Ai fost brutal!
    Fui gata să-i răspund că oricât s-ar părea de ciudat, brutală a fost ea, nu eu, dar mă întrerupse repede, cu un glas practic şi hotărât:
    - Hai să nu mai vorbim despre asta! Spune mai bine ce facem azi! Ai dreptate, continuă volubilă, e o vreme infectă, mergem la tine şi-i spui tu lui nenea ăla de la cârciumioară să ne aducă totul sus şi o sticlă din vinu-acela alb, ştii care... Aş putea să beau, din el, ăhă, chiar şi-o sticlă întreagă, numai eu singură!
    Părea încântată că e în stare de o asemenea ispravă.
    Mă oprii lângă uşă, pusei mâna pe clanţă să simt din vreme dacă cineva, vreun funcţionar, ar vrea să intre şi îi spusei:
    - Bine, acum du-te în biroul tău, te aştept la mine acasă.
    Dar nu-i deschisei uşa.
    - Suzy, îi şoptii, te iubesc!
    Îşi apropie chipul de-al meu şi îi văzui o expresie gravă, voit rătăcită. Îmi repetă spusele ca şi când era întâia oară când le auzea:
    - Mă iubeşti? Victoraş, mă iubeşti?
    - O, tresării auzind din gura ei diminutivul, te iubesc atât de tare, că vor să sune la salvare!
    - Asta ce mai e?
    - Un poet, acolo unde-am fost, mi le-a spus înainte de a muri să i le transmit iubitei lui; ascultă:
    Iubito, mă gândesc la tine
    Ca un borfaş la ceasul unui lord
    Şi se ciocnesc în carnea mea drezine
    Şi caii au atac de cord.
    - Cum?!! strigă, îndepărtându-se de uşă (nu vroia să plece!), mai spune o dată (şi se uită vrând parcă să ia martori nişte inşi că n-a mai auzit până acum o astfel de gravă năzdrăvănie).
    Lăsai clanţa şi începui iarăşi să mă plimb...
    - Frumoase versuri zisei, şi abia acum îmi dau seama că nu i-am îndeplinit poetului dorinţa şi n-am căutat-o pe iubita lui să i le transmit.
    - De ce?
    - Pentru că nu credeam că o să moară şi n-am memorat adresa ei pe care el totuşi mi-o dăduse... Credeam, pe atunci, că e un farseur, îşi bătea joc de noi, şi numai la iubita lui nu ne era nouă gândul... Depărtarea şi moartea umplu acum de viaţă, în amintirea mea, caricatura fiinţei lui... Ascultă iar cum sună...
    Şi repetai strofa.
    Ea fluieră şi ieşind avu un gest pornind de la tâmplă în aer, spre nedefinit, spre îndoială, admiraţie? Formidabil, sau... Da, formidabil, sau... Ei? I se părea că mă descoperă? Mi se părea că nu ştie nimic despre mine şi vrea să ştie...? Eram un necunoscut interesant. În posesia unor astfel de lucruri tragice şi fascinante? Niciodată nu renunţase la verdictul ei pe care îi dăduse la prima noastră întâlnire la Braserie:
    - Ştiu, domnule Petnni! Totul se ştie.
    O vreme gândisem că avea dreptate: ce să facem cu trecutul cuiva? Într-o iubire, trecutul e o imagine favorabilă pe care o oferim celuilalt spre a-l înşela? E imposibil, vorbind despre noi, să nu minţim? Plecând de la zero numai trecutul care se creează împreună cu celălalt are valoare.
    Totuşi, gândisem mai târziu, confesiunea ei din prima noastră noapte de dragoste mă apropiase de ea atât de mult, încât fără asta nu ştiu dacă mi-ar fi fost chiar atunci atât de dragă, şi mi-era greu să-mi imaginez cum mi-ar fi putut deveni pe urmă fără acea patetică dezvăluire. Îi părea rău că o făcuse? Vroia s-o retragă, ca pe-o greşeală? Posibil, chiar sigur, fiindcă îmi spusese:
    - Nu ştiu dacă mâine sau mai târziu aş mai putea să-ţi povestesc!
    Ar fi trebuit să adauge: nu conta pe impresia pe care o să ţi-o fac, fiindcă într-adevăr începusem apoi să mă îndoiesc că ar mai fi aceeaşi din acea noapte. Începusem s-o bănuiesc că nu fusese total sinceră, cel puţin în rest, ceea ce îmi relatase ea, mai păţise şi după ce fusese dată afară din facultate (istoria cu albumul îmi revenea adesea în minte, deşi explicaţiile ei mi se păruseră absolut sincere). Fata asta ascunde ceva inavuabil, gândeam, şi un fior rece îmi încremenea o clipă în suflet, când rămâneam singur.
    Gândul impur mă ducea la garajul lui Vintilă şi trăiam pentru întâia oară o adâncă nelinişte. Dacă, îmi spuneam, întâmplarea, care nu încetează să joace adesea un rol catastrofic în viaţa noastră, m-ar face să aflu ceva în acest sens?
    M-aş putea oare despărţi de ea? Şi atunci descopeream cât de tare o iubesc, fiindcă nu găseam în forul meu interior un răspuns net: da sau nu?
    Nu, mă scuturam, e imposibil ca această adorabilă făptură să ascundă... Hotărât, nu, mai sigur e că de fapt nu mă iubeşte... Sau mă iubeşte într-un fel atât de ciudat, încât eu nu înţeleg, fiindcă altfel de ce ar trăi cu mine? Şi de ce şi-ar da atât de total pe faţă întregul ei arsenal de seducţie? Nu cumva se credea urâtă? Nu cumva nu numai prima ei iubire fusese un eşec? Nu tresărise ea cu putere când îi spusesem că femeile superioare sunt ocolite de bărbaţi şi ţinuse s-o asigur că ea era o femeie obişnuită? Că fusese ocolită şi că trăise eşecuri, cum ar fi putut să mi le povestească?
    Şi bineînţeles că nici ale mele n-o interesau....
............................................................................................