Cel mai iubit dintre pământeni 3, Marin Preda

................................................................................................
                                                          4.

                          Astfel mă linişteam singur, dar apoi alte întrebări apăreau. De ce, de pildă, despre noi înşine (care eram prezentul) se ferea cu atâta dibăcie să vorbească şi să se angajeze într-o comunicare mai gravă? Te pomeneşti că...
    Dar iat-o că vine spre mine... Ba nu, m-a văzut şi nu vine, aleargă... Şi ne îmbrăţişam în plină stradă şi îi simţeam, lipit de al meu, obrazul dulce, ud de ploaie, şi mă îmbăta mirosul părului ei, şi îmi părea fierbinte răceala urechilor si freamătul întregii ei fiinţe... o imensă tăcere voluptuoasă...
    O pace adâncă îmi inunda sufletul...

                                                            V

                               Abia în preajma Anului nou ploile şi vântul se transformară în viscol şi oraşul fu acoperit de zăpadă. Şi ca şi când dorinţele noastre atât de diferite, devenite dorinţă unică, ar fi putut determina prin unda spiritului condensări fantastice în norii care parcă nu mai vroiau să părăsească regiunea noastră, în chiar ajunul Anului nou viscolul încetă şi apăru pe cer soarele, parcă râzând de noi că îi uitasem existenţa şi strălucirea...
    Vreţi să petreceţi, parcă ne spunea, să uitaţi anul care a trecut... da, iată-mă, eu nu sunt simbolul speranţei, sunt chiar speranţa, cât timp mergeţi pe două picioare şi mă vedeţi pe bolta albastră, nimic încă nu e pierdut pentru voi... Haide, lăsaţi zăpada, amânaţi curăţatul, troienele au farmecul lor, daţi-i drumul prin magazine, lăsaţi telefoanele să zbârnâie, cumpăraţi vin dacă încă n-aţi făcut-o până acum, schimbaţi-vă programul dacă vremea rea v-a făcut apatici şi combinaţiile voastre au fost aranjate fără entuziasm.
    Astfel îmi spusese şi Suzy câteva zile mai înainte:
    - Pe o vreme ca asta n-am chef de niciun Revelion, îl facem în doi, la tine, unde să mergem?
    Îi propusesem Braseria, care de Anul nou se unea cu restaurantul şi organizau în ambele săli revelioane la care nu oricine putea obţine un loc: mie îmi putea reţine o masă domnul Jenică.
    Dar ea nu-şi schimbă starea de spirit, care în ultima vreme era curioasă, devenise foarte tăcută, fără să fie melancolică sau preocupată de ceva, sau cât de cât neliniştită, cum e a oricărui om care tace zile întregi. Nu era apatică şi nici neatentă, pur şi simplu tăcea, şi aş putea spune că o făcea cu mare poftă (dacă mă pot pronunţa astfel!), tot aşa cum mai înainte îi plăcuse să sporovăiască, şi această tăcere era la fel de obstruantă pentru a comunica cu ea...
    Cred că nu sunt exact afirmând că nu era preocupată, se vedea că avea un gând care era prezent în tăceri, dar impenetrabil. Ai fi zis însă că acest bizar gând era copilăresc, ca şi gesturile. Lua, de pildă, un pahar gol în mână şi mi-l întindea.
    - Ce să-ţi aduc în el? o întrebam. Vrei apă sau vin?
    Şi vocea mea era puţin ridicată, ca şi când iubita mea ar fi fost mută, şi îi cercetam atent şi amuzat chipul, ca să-i descifrez dorinţa, fiindcă părea şi surdă.
    Făcea cu degetele răschirate un gest, insistent şi nedefinit, în timp ce se răsucea în pat, se întorcea cu spatele la mine şi îşi trăgea pledul pe cap. Îi aduceam apă şi o băteam pe umăr. Se ridica în capul oaselor, apuca paharul cu o expresie puerilă de satisfacţie, îl bea pe jumătate, parcă foarte grijulie cu setea ei, dar şi cu apa, apoi deodată se îndoia ca pisica, deschizând simplu ochii şi la fel de simplu readormea. Se schimbase la faţă, frumoasa ei gură se subţiase şi căpătase o vagă culoare vineţie. Părea foarte mulţumită că mă învârteam cu grijă în jurul ei şi îi respectam tăcerea.
    Într-o zi mă aşezai la birou şi începui să-mi răsfoiesc hârtiile. Era mare linişte în odaie în timp ce afară plopii mei adolescenţi, lipsiţi acum de frunze, se aplecau uneori foarte tare, chinuiţi de rafalele vântului. Îmi simţeam sufletul plin de această linişte şi de prezenţa ei în patul meu. Din când în când mă întorceam să văd ce face şi privirea mi se oprea îndelung pe lucrurile ei, ceasul aşezat pe lunga noptieră încărcată cu cărţi, cizmele lăsate alături, cu căputele îndoite şi cu vârfurile îndreptate cuminte spre pat, blana întinsă în fotoliu... şi gândeam:
    De ce n-ar rămâne această fată la mine pentru totdeauna? E atât de dulce prezenţa ei! Aş putea lucra chiar dacă ar fi trează şi ar roboti ca orice soţie în micul ei cuib.
    La un moment dat simţii că mă privea. Mă răsucii şi o văzui cum stătea liniştită rezemată în perne şi îşi smulgea gânditoare, cu mişcări încetinite ca şi când ar fi depănat ceva, fire de păr din creştetul capului (îi descoperisem acest obicei asemănător cu al celor care îşi rod unghiile).
    - Ai să rămâi cheală, îi spusesem.
    - Nu, îmi răspunsese, creşte la loc.
    Înainte de a-l arunca, trecea firul prin dinţi şi îl crănţănea. Era în astfel de clipe într-o stare de absenţă, ca să zic aşa, lucidă, stare de vid, pe care îl contempla fără gânduri şi aş fi zis fără vreun sentiment.
    Mă ridicai de la birou şi mă aşezai lângă picioarele ei, pe care începui să i le mângâi.
    - Te iubesc, Suzy! îi şoptii. Nu e aşa, continuai, că te simţi bine la mine? Eu n-aş vrea să mai pleci. Rămâi la mine, şi dacă tu vrei, ne căsătorim. Iată, te cer de nevastă!
    Mă privi cu intensitate în timp ce, ca şi când ar fi avut ceva în gură, înghiţi şi apoi îşi linse buzele cu vârful limbii foarte satisfăcută, dar nu de cererea mea în căsătorie, ci parcă de o senzaţie unică de confort, de un bien-etre pe care i-l aducea clipa de faţă, lungimea ei şi conştiinţa că până la sfârşitul vieţii era atât de mult timp încât se putea spune că, practic, suntem de fapt nemuritori: iată ce noapte lungă o să urmeze, şi nu e decât una din nenumăratele care vor veni... va trece şi iarna asta, va veni primăvara, apoi vara, apoi toamna... ehe! şi asta doar într-un an...
    Îşi duse mâna la gură şi căscă îndelung, într-adevăr cu mare poftă de a se vârî iar sub pled şi să doarmă mai departe. Mă ridicai şi izbucnii în hohote.
    - Eu o cer în căsătorie, zisei, şi ea îmi răspunde printr-un imens căscat! Bravo, Suzy, aşa ceva n-am mai auzit să i se fi întâmplat vreunui pretendent!
    Dar nu se culcă, se dădu jos din pat cu un gest foarte decis, intră în baie, auzii robinetul şuroind, apoi se întoarse cu şervetul în mână ştergându-se pe faţă foarte aplicat, cu gesturi grăbite de şcolăriţă înainte de a pleca la şcoală, îl aruncă pe aparatul de radio, se vârî la loc în pat şi luă o carte pe care o începuse şi se întoarse, ca de obicei în ultima vreme, cu spatele la mine.
    Întorsul acesta al lor cu spatele se pare că e universal, cel puţin pe bietul Petrică îl arunca pe cele mai înalte culmi ale indignării neputincioase.
    Mă apropiai, stinsei plafoniera şi îi aprinsei veioza.
    Nu era bolnavă, venea la birou ca de obicei şi la întrebarea mea îngrijorată îmi răspunsese printr-o tăcere pe care o făcu elocventă de astă dată cu o mişcare definită a degetelor, de respingere a unei asemenea ipoteze. Totuşi, într-o zi refuză să mai ia masa cu mine, adică mă asistă, dar nu ceru nimic. Nu mă alarmai, dar se alarmară părinţii, mama ei îmi dădu un telefon.
    - Ba da, zise ea, e bolnavă... şi ezită să-mi dea lămuriri, dar repetă că să am grijă de ea, s-o protejez, să n-o necăjesc... O să-i treacă... Peste o săptămână o să văd că o să-i treacă, o să-şi revină.
    Totuşi nu slăbi prea tare şi când îi spusei că ar fi bine s-o duc la un doctor făcu un gest curios cu palma: da, dar nu acum, şi apoi unul aproape nedefinit care putea să însemne că să părăsesc acest subiect... pentru moment, o să-mi spună ea când.
    Chiar zise, ieşind foarte firesc din tăcere: "te anunţ eu!". Şi într-adevăr peste o săptămână îmi spuse că are puţină treabă undeva, dacă vroiam s-o însoţesc...
    Era la un spital. Intrarăm într-o sală de aşteptare plină numai de fete, multe ţărănci tinere, unele chiar în jurul a şaisprezece ani. Suzy plăti la un ghişeu o taxă de 30 de lei şi apoi ne aşezarăm pe bănci. Nu aşteptarăm mult, la un moment dat ieşi dintr-o încăpere de alături un tânăr şi păros medic (cu favoriţi până la falcă) şi rosti:
    - Cine e la rând? dar o văzu pe Suzy şi o chemă:
    - Poftiţi, doamnă Culala! Poftiţi şi dumneavoastră, mi se adresă, să-i daţi puţin curaj.
    Într-adevăr, o văzui pe Suzy şovăind cu privirea agăţată de cea a medicului, implorându-l parcă tocmai pe el, la care venise, să-i alunge spaima.
    Intrarăm în cabinet şi medicul sparse o fiolă şi îi supse conţinutul cu o seringă. Cu ea în sus se întoarse spre Suzy şi îi spuse să-şi dezvelească fesa.
    - Haide nu vă speriaţi de-o înţepătură. Restul, n-o să mai simţiţi nimic!
    Şi se apropie şi o împinse cu blândeţe să se aşeze cu faţa în sus pe canapeaua de piele. Suzy se supuse, aproape pierdută, şi medicul o dezveli şi mă şi mirai că îndată se şi îndepărtă, atât de rapid îi înfipsese seringa, sau atât de nedumerit eram încât clipele se comprimaseră pentru percepţia mea.
    - Gata, zise părosul, acum puteţi să ieşiţi. Dumneavoastră, mi se adresă, doamna mai rămâne un sfert de oră.
    Nu chiar un sfert de oră, poate chiar o oră întreagă, atât de lungă mi se păru aşteptarea.
    Fetele, deşi nu se cunoşteau între ele, aveau o expresie comună: ştiau ce se petrece înăuntru (vor intra şi ele), şi nu se temeau nicidecum.
    - Te adoarme? zise una.
    - Da' de unde! i se răspunse.
    - Şi nu zaci pe urmă?
    - Da' ce, crezi că doctorul e babă, să-ţi bage fusul? Îţi face o injecţie şi nu simţi nimic...
    În sfârşit uşa sa deschise.
    Suzy ieşi. Era, nu palidă, ci albă ca creta.
    - Cine e la rând? întrebă medicul, şi o altă fată se ridică şi dispăru în cabinet.
    - Suzy, îi şoptii, ţi-e rău?
    - Nu, murmură, mi-e foame! Caută un taxi şi du-mă la cârciumioară. Vezi că se găsesc la ieşirea din spital, să tragă aici.
    Până la cârciumă n-o mai întrebai nimic (fiindcă înţelesesem) şi nici acolo, unde începu să mănânce tot ce putu să i se aducă până ce i se pregăti mititei şi un muşchi de vacă ("să fie mare, zise ea, şi multă salată verde"). În schimb, eu nu mâncai nimic. După friptură, mai ceru un mic.
    - Unul singur? întrebă cârciumarul mirat.
    - Da, numai unul şi încă un ardei iute.
    Îl mâncă foarte aferată şi se uita la mine într-un fel care se vroia elocvent, asemeni unui copil care s-ar fi lăudat altuia că iată ce mănâncă el şi celălalt n-are.
    - La urmă de tot, îmi explică, se simte gustul micului!
    Şi încântarea ei puerilă mă convinse că era ferm încredinţată. Oricum, culorile îi reveniră şi îmi spuse în treacăt, după ce bău pe nerăsuflate un pahar întreg de vin roşu, că a făcut o întrerupere de sarcină, care la ea e totdeauna atât de toxică, încât până n-o scoate nu poate mânca nimic.
    - Ştii, zise cu o uimire pe care o contemplă ea însăşi cu o mare curiozitate, eu n-o să pot să fiu niciodată mamă, sau cel puţin până nu se descoperă un medicament care să...
    Aşadar părosul o sfârtecase acolo în cabinet, unde lucra oficial şi pe bandă rulantă, în schimbul taxei de 30 de lei. Atât cerea statul pentru a suprima o viaţă în embrion.
    - Şi fetele acelea, zisei, tot pentru asta veniseră?
    - Da.
    - Aşa deci! exclamai indignat. Şi probabil că asta se petrece zilnic?!
    - Probabil, sau poate o dată pe săptămână...
    - Şi tărăncile acelea...
    - Da, şi ţărăncile, zise Suzy. Unele stau la zeci de kilometri de spital, se întorc acasă pe jos...
    - Şi acasă o iau de la cap, spusei posomorât, descoperind deodată în mine o îngrijorare sumbră în faţa speciei care se mutila cu bună-ştiinţă şi chiar cu veselie (acum mi se părea că toate fetele acelea, aşteptând să le vie rândul, erau de fapt foarte vesele, deşi nu erau).
    - Bineînţeles că acolo în satul lor o iau de la cap, zise Suzy. Nu costă mult!
    - Da, am văzut!... şi te pomeneşti, reluai cu ironie, că sarcina toxică îţi ia şi graiul?!
    - Nu, zise, n-are nicio legătură.
    - Dar, după câte ştiu eu, sarcinile toxice se pot trata. Ai încercat?
    - Nu, nici n-avea rost...
    - De ce nu mi-ai spus?
    Mai târziu am aflat că într-adevăr se putea trata cu şanse de succes, "dacă femeia are o mare dorinţă de a naşte", mi se precizase.
    Îmi amintii de Căprioara: nici ea nu vrusese să păstreze sarcina, decât dacă spintecătorul de dovleci cu care concepuse s-ar fi întors la ea. Iar Matilda mă părăsise în sinea ei chiar îndată ce se asigurase că nu era o femeie stearpă: nu vroia să trăiască cu mine.
    - Sarcina ta toxică e un pretext, îi spusei.
    - Ai ţigări la tine? răspunse Suzy cu o bună-dispoziţie de zile mari. Te rog frumos să-mi dai o ţigare!
    Îi întinsei pachetul, care stătea în buzunarul meu zile întregi, nu fumam decât în scurte şi rare clipe; îndată ce trăgeam câteva fumuri o aruncam, ameţeala pe care o simţeam nu-mi făcea nicio plăcere. Îi aprinsei bricheta, şi în timp ce îşi vâra ţigarea în flacără, îmi apucă mâna, simţindu-i strânsoarea ei dulce şi fierbinte. Turburat, tăcui.
    Deşi proaspătă, imaginea chipului ei alb ca creta, când ieşise din cabinetul medicului şi mă căutase cu privirea, mă turbură adânc, ca la o amintire dureroasă şi îndepărtată. Oricât aşi fi dorit să ocolesc brutalitatea gândului că dragostea mea pentru ea nu avea viitor, nu mă putui stăpâni să nu-i spun în clipa aceea chiar acest lucru:
    - Suzy, ce-ai făcut? Cum ai putut să te laşi astfel măcelărită? O, Dumnezeule, şoptii, cine îţi spune ţie că n-ai omorât, poate, unicul tău copil?
    Dar ea nu se turbură în prima clipă, şi abia după ce se lăsă între noi o tăcere grea ţigarea îi căzu dintre degete.
    - Mă scuzi un moment? zise.
    Şi se ridică şi porni undeva cu paşii ei care mergeau parcă îndărăt (acum mai mult ca oricând), lăsându-mă parcă cu bună-ştiinţă să-i contemplu mersul, s-o înţeleg fie şi numai dintr-atât, că nicio întrebare n-are rost, că gestul de faţă, clipa prezentă, sentimentul trăit de ea dăruit mie erau tot ceea ce e mai de preţ pe această lume. Restul nu e nerozie, dar nu găsea în ea niciun ecou.
    - Cum, dar ţi-am spus! zise după ce se întoarse.
    O contemplasem venind, ca pe o străină. Era voinică, o redescoperisem, bine clădită, imaginea însăşi a fertilităţii, rănită acum de implacabile instrumente care curăţiseră cu hotărâre din alcătuirea ei intimă reţeaua fină de sânge matern...
    - Da, îmi spusese: sarcină toxică.
    Da, auzisem de astfel de sarcini. Îmi turnai şi băui cu sete două pahare de vin, unul după altul. Brusc, devenii vesel.
    - Ai un şasiu formidabil, îi spusei.
    Numai o clipă îi trebui ca să înţeleagă. Şasiul era corpul, scheletul ei bine alcătuit.
    - De ce vorbeşti aşa? se rugă. Te rog, nu-mi vorbi aşa!
    - De acord, dar aş vrea să ştiu care şofer porneşte la un drum lung cu un şasiu despre care ştie că e grav fisurat...
    Nu mă puteam stăpâni să nu revin asupra subiectului.
    - Nu ştiu ce vrei să spui, zise, dar te rog frumos să te porţi bine cu mine.
    Ca şi când până atunci nu m-aş fi purtat bine cu ea! Într-adevăr, nu era momentul, dar fusese vreodată?
    - Nu, zisei, ai rămas însărcinată cu mine şi te-ai dus şi ai scos copilul. Sarcină toxică. Nu cred în sarcinile toxice! De ce nu mi-ai spus?
    - Nu ţi-a spus mama?
    - Nu! Maică-ta ţi-e complice, de ce nu mi-ai spus tu?!
    - Pentru că tu niciodată...
    - Eu, niciodată, ce?
    Luă martori, cu o privire circulară, tot ceea ce se vedea în jur: mesele cu puţini clienţi, bârnele negre ale încăperii, lumina agonizantă a acelui decembrie care se stingea în ferestre, dar nu mărturisi nimic, ca şi când în cele din urmă ar fi vrut să spună că era zadarnic...
    - Ei! o îndemnai, te ascult!
    - Iubitul meu, îmi spuse cu simplitate, ai văzut singur că nu puteam să mai mănânc!
    - De ce nu mi-ai spus?
    - Pentru că ştiam ce gândeşti, iar eu ştiam că nu se poate!
    - Ai încercat!?
    - Bineînţeles!
    - Trebuie să încerci de fiecare dată, îi spusei îmblânzit, fiindcă natura ta e bună din moment ce prinzi copilul, dar ceva din tine îl respinge, ar putea să fie gândirea ta, voinţa inconştientă de a nu dori să naşti. Această reacţie, adusă în conştiinţă, poate fi învinsă, fiindcă nu e firesc ca o femeie să rămână însărcinată şi să nu poată reţine sarcina. Formula sarcină toxică nu răspunde la întrebarea de unde vine această aşa-zisă toxicitate... Bănuiesc că trebuie să fie o reacţie imunologică, de respingere, dar foarte nenaturală, şi deci remediabilă, fiindcă embrionul nu ţi-e străin, e din fiinţa ta, şi n-am auzit de pildă că un om se poate otrăvi (ba am auzit!) cu propriile lui secreţii interne.
    Ea râse sesizând din zbor cum singur îmi dărâmam toată schelăria argumentaţiei.
    Râsei cu însumi.
    - Suzy, îi spusei cu o seninătate turbure, de ce nu vrei să te măriţi cu mine?
    Înţelese că nu va scăpa ca de obicei. Singurul truc pe care îl folosi hotărându-se să gândească împreună cu mine fu să mă facă tot pe mine responsabil de răspunsul pe care îl va da... Rămase cu gura uşor întredeschisă, uitându-se în pământ... Se vedea că face un efort considerabil să exprime exact ceea ce era în ea, fără să mă înşele pe mine şi nici pe sine...
   - Să ne căsătorim, murmură... Cum, pentru toată viaţa?!!
    Şi brusc se uită la mine cu o candoare derutată, să-i confirm eu adevărul sentimentului care o stăpânea.
    - Nuuu! exclamai sarcastic, cum să fie pentru toată viaţa? Facem o căsătorie pe termen redus, îi spunem oficiantului de la starea civilă... Pe cât? o să ne întrebe. Ei! ce zici, Suzy? Un an? Cinci?
    Atunci ea răspunse cu o obidă căreia nu-i mai rezistai:
    - ...pune, domne, trei ani!
    Şi ne înjură apoi aşa global (învăţase de la mine!)
    - ...vă... muma în... la toţi!
    Nu era prima oară când eram expediaţi astfel, eu şi cei care îi mai avea ea în cap, nenumiţi. Fu efortul cel mai insistent pe care îl făcui să-i captez gândirea, reuşind să aflu ce? Că îi era imposibil să se vadă clar rămmând toată viaţa cu mine... Cu mine sau cu oricare altul? Cum puteam să ştiu când cu adevărat nici ea nu ştia?
    Şi înţelesei, şi din clipa aceea renunţai, se produse adică în obiceiul meu de a gândi, pornind de la cauză la efect, o deplasare silită...
    Sufletul acestei fete îmi apărea ca o "corolă de minuni a egoismului", pe care încercând s-o descifrezi, ai fi scos bine la iveală acest egoism, dar ai fi sfărâmat în acelaşi timp cu însuşi instrumentul cercetării, grosolan prin definiţie, şi farmecul cu care se învăluia inextricabil.
    Ce era de preferat? Să insişti în dorinţa (cum am spus, grosolană prin definiţie) de a obţine certitudine în iubire şi în durata ei, sau să renunţi? Cum, pentru toată viaţa? Chiar? Cu acelaşi om?! Hm! adevărat, era neliniştitor, cum să zici da?

                                                                   VI

                                    - Uite, îi spusei deci în ajunul Anului nou, s-a făcut frumos, nu vrei totuşi să facem Revelionul la Braserie? Avem masă reţinută, am şi plătit-o, dar n-are importanţă. Domnul Jenică mi-a spus că dacă nu venim, îmi dă banii îndărăt.
    - Nu, zise, facem Revelionul la noi.
    Tăcui. La noi, adică unde? La părinţii ei? De la întreruperea sarcinii nu se mai întorsese acasă, fără să-mi spună însă că rămânea definitiv cu mine. Nu mă bucuram totuşi mai puţin, deşi aveam o bănuială, sau mai bine zis o explicaţie.
    În ziua aceea se simţise bine, mâncase iarăşi seara cu acelaşi apetit, dormise neîntrerupt până a doua zi (îl anunţasem eu pe director de ce lipsea - casiera noastră era bolnavă), o găsii la ora trei şi jumătate în pat, căscând ca de obicei cu mare poftă şi... flămândă, o ghicii după ochi, după privirea insistentă şi elocventă cu care mă primi.
    - Ţi-e foame! zisei.
    Confirmă cu o bătaie a pleoapelor. (Continua să fie mută, nu total, dar se pare că descoperise farmecul comunicării prin semne şi mai ales farmecul tăcerii în doi; numai de-ar ţine-o aşa şi să nu-şi mai revie, gândisem, parcă mi-era mai aproape sufletul ei fără perdeaua de cuvinte pe care o pusese înainte între noi.)
    - Mergem jos la cârciumioară, îi spusei, îmbracă-te.
    Mă privi fix, fără să clipească. Se întoarse în pat şi continuă să se uite la mine în tăcere. Înţelesesem greşit bătaia pleoapelor? Nu-i era foame? Se răsuci şi îmi întoarse spatele.
    - Eşti obosită? Nu poţi să cobori?
    Nu-mi răspunse.
    - Să-ţi aduc ceva din oraş? N-avem nimic în casă!
    Tăcere. Nu-i ghiceam gândul.
    - Oricum, îi zisei, să-mi răspunzi numai prin tăcere e imposibil să aflu ce doreşti, pe lângă faptul că ar putea să-mi fie greu să acord acestui gen original de a conversa o înaltă semnificaţie.
    Urmă o agitaţie scurtă de nemulţumire a degetelor.
    - Bine, zisei, s-o luăm de la cap: ţi-e foame, asta e clar!
    Confirmă cu o vagă mişcare a capului.
    - Nu vrei să cobori!
    Ea confirmă.
    - În casă n-avem nimic de mâncare!
    Era clar.
    - Să-ţi aduc ceva din oraş, nu vrei!
    Aşa era! Mă uitai halucinat la ea şi deodată zărind chipul mamei mele pe birou, mă întrebai ce ar fi zis ea dacă m-ar fi surprins în această postură. Nu apucai să-mi răspund, ca un fulger gândul meu trecu la Suzy, care brusc zvârli pledul de pe ea, se ridică în capul oaselor, se uită la mine cu o privire rătăcită, apoi îşi lăsă picioarele în jos şi îşi luă obrajii în palme.
    Alarmat sării din fotoliu şi mă aplecai lângă chipul ei:
    - Ce e cu tine? Ce s-a întâmplat? Te doare ceva?
    Se uită la mine, apoi începu să dea din cap în semn de deznădejde, în semn că da, i s-a întâmplat şi nu mai e nimic de făcut...
    - Ei, ce este, dar te rog să vorbeşti, lasă acuma glumele, te simţi rău, să chem un medic?
    - Victoraş... Victoraş... murmură ea încercând deja să se resemneze, vorbindu-mi nu mie, ci parcă ferestrelor, prin care se vedea viscolul chinuind neîncetat vârfurile celor doi plopi... Victoraş, ne-am procopsit...
    Şi în clipa când contemplă inevitabilul care s-a produs, care nu trebuia să se producă, şi acuma ce să-i mai faci decât să cauţi în tine însuţi compătimire şi să încerci să nu te dispreţuieşti:
    - Aoleo! exclamă cu humor.
    Mă liniştii, dar nu ieşii din uimire.
    - De ce aoleo? zisei. În ce sens ne-am procopsit?
    - Ne-am procopsit, repetă de astă dată mai ferm, dând mereu din cap. Te iubesc! Aoleo!
    Mă ridicai şi începui să dau şi eu din cap. Da, ce să zic, aoleo! O astfel de declaraţie de dragoste mi-ar fi fost cu neputinţă să mi-o imaginez vreodată. Era prima oară când o făcea. Era însă pentru mine cu atât mai convingătoare cu cât ea o însoţise cu acel văietat popular, care însemna detaşare, luciditate, că adică chiar ne-am procopsit...
    Se ferise cât putuse, ba chiar crezuse până mai ieri că încă nu era nimic, putuse chiar să-şi întrerupă o sarcină... Şi deodată... Deodată ce? I se întâmplase ceva de ieri până azi? Ce anume? Dar întrebările acestea mi le pusei ceva mai târziu. În clipele acelea mă simţeam fericit, aşa cum ni se întâmplă când trăim fără veste o imensă eliberare...
    - De ce râzi? zise ea cu acel humor care îmi sugera totdeauna că ştie de ce râd (sau de ce nu râd sau de ce sunt trist, sau de ce sunt înstrăinat...).
    - Crezi că n-am de ce râde? zisei. Când m-am îndrăgostit eu de tine şi tu ştiai şi ţi s-a părut firesc să sufăr pentru tine, nici prin cap nu ţi-a trecut să mă compătimeşti, şi acuma...
    - Ia lasă tu teoriile, mă întrerupse cu brutalitatea ei catifelată, du-te jos la cârciumioară şi spune-i lui nenea ăla să ne-aducă aici fripturile şi ce mai au ei acolo bun...
    - Te simţi obosită?
    - Da, te rog frumos! Scuză-mă!
    - Să nu se răcească pe viscolul ăsta până urcă.
    - Nu-i învăţa tu pe ei cum să facă, îşi cunosc meseria...
    Fraţii Berea (aşa îi chema pe cei doi mici cârciumari), când auziră, imediat se puseră în mişcare, ba chiar s-a fi putut spune că tocmai astfel de comenzi le lipseau ca să li se confirme menirea lor pe această lume.
    - Da, da, dom' profesor, avem ficăţei de pasăre, sau un ficat de gâscă (la grătar!) o minune, măduvioare, ceva proaspăt: fudulii (des choses si precieuses), momiţe cu ţelină, extraordinar...
    Se citea pe faţa mea că n-aş fi fost în stare să frânez ceea ce insinua această exuberanţă: că adică tipul care venise de-atâtea ori în această cârciumă nu arătase niciodată atât de sigur de sine? Să-l servim deci cu ce avem mai bun, să arătăm că nici noi nu suntem simpli cârciumari, ştim şi ceva franţuzeşte, dacă nu cumva suntem băieţi de familie bună, siliţi de împrejurări să... Nici nu mai aşteptară să le răspund ce anume doream să aleg din atâtea lucruri atât de preţioase.
    Le aduse un băiat pe o tavă mare în vase acoperite, băgate în alte vase...
    - Mmm! făcu Suzy, când văzu ţelina, gogonelele, morcovii muraţi, pepenele roşu, tot murat, în care îşi înfipse dinţii înainte de orice...
    În lipsa mea îşi făcuse părul cozi. Se vroia iarăşi fată, după ce în mod deliberat refuzase să fie mamă? Ca o fantasmă trecu pe lângă mine acest gând, în timp ce parcă n-aş fi zis că mânca din tot ceea ce îi etalasem pe pat, ci păştea ca o viţică: de ici, din ficatul de gâscă, de colo, din macaroanele groase (măduvioarele), de dincoace, muşcând din păstăile lungi, pe care le sugea îndelung...
    Avu apoi o atenţie la pândă, după ce termină. Frumoşii ei ochi rămăseseră nemişcaţi într-o parte:
    - ...Şi acum, zise, vă...
    Şi ne înjură iar pe toţi, de astă dată cu blândeţe şi ranchiună şi îşi împinse picioarele răsturnând totul pe jos şi se refugie repede sub pled, pe care îl trase peste cap...
    - Hei strigai, ce faci, acum se bea un pahar de vin!
    Îmi părea rău, aş zice, că nu avea ca mine, în clipa aceea, dorinţa de a goli în întregime o sticlă de vin, chiar mă miram că după atâtea bunătăţi... O golii singur şi ameţii...
    Se trezi după două ore şi începu să se uite prin odaie ca şi când n-ar fi ştiut unde se află. Apoi deodată îşi dădu seama, descoperi unde se afia acel lucru neliniştitor; dădu pledul la o parte, îşi duse palmele sub pântec şi încremeni astfel la pândă: da, acolo, era!
    Dar se linişti:
    - Tu ai mâncat? zise.
    - Da!
    - Toarnă-mi un pahar, te rog frumos.
    Dar nu putu să-l bea, îşi muşcă buzele, puse paharul pe noptieră şi se zvârcoli, se făcu covrig. În clipa următoare însă se desdoi şi pe chip îi apăru o expresie de chin pe care îl suporta încă în tăcere, cu încrederea pe care o avem totdeauna că o suferinţă atât de brutală şi neaşteptată nu va dura şi nu va fi mai mare decât atât. Mă aşezai lângă ea şi îi ştersei fruntea plină de broboane mari de sudoare.
    - Victoraş, zise, nu sunt fricoasă, dar am dureri înspăimântătoare.
    - Ce ţi se întâmplă?
    - Sarcina, zise, imbecilul ăla păros nu ştiu ce mi-a făcut, dar cred că o să mor!
    Spusese aceste cuvinte parcă ar fi avut o revelaţie: astfel, deci, se moare?
    Se agăţă cu amândouă mâinile de marginea de fier a somierei şi începu să geamă în timp ce acum şi gâtul şi pieptul şi subsuorile i se umpluseră de transpiraţie rece.
    - Victoraş, iartă-mă, mai bine aş fi născut, n-aşi fi suferit mai mult... sunt pedepsită...
    Gura i se învineţise, zdrobită de muşcătura dinţilor, iar degetele i se albiseră încleştate de pat. Ce putea să aibă? mă întrebai. Desigur, fusese rănită, putea să aibă o inflamaţie, chiar o infecţie... Într-adevăr, viaţa îi era în pericol.
    - Ai numărul de telefon al acelui medic? o întrebai.
    - Da, zise, caută în poşetă agenda mea, doctorul Mazăre.
    - Şi un medic mai de Doamne-ajută n-ai găsit, decât pe acest doctor Fasole? spusei posomorât. Bineînţeles, pentru 30 de lei, pe care nici măcar nu-i ia el...
    - I-am dat cinci sute, zise, şi nu l-am ales la întâmplare!
    Ieşii şi mă întorsei cu telefonul. Îl vârâi în priză şi făcui numărul. Medicul era acasă şi îi relatai că domnişoara Culala, operată ieri, are dureri mari.
    - Are hemoragie? mă întrebă el cu calmul clinicianului care ştie ce poate fi mai rău.
    - Nu, adică nu ştiu...
    - Daţi-mi-o la telefon.
    Ridicai aparatul de pe birou şi îi întinsei iubitei mele receptorul.
    - Nu, zise ea, gâfâind, n-am hemoragie, dar mă simt ca înjunghiată... Bine, vă aştept...
    Şi îi dădu medicului adresa.
    Care se scuză când veni după două ore, "din pricina vremii n-am putut găsi un taxi... Am venit pe jos... V-am spus să veniţi cu penicilină, acum n-aţi mai fi avut aceste neplăceri... Pentru 30 de lei spitalul nu ne dă şi penicilină..."
    - N-am găsit, zise ea fără convingere.
    - Nici n-aţi căutat! Eu cum am găsit chiar acum în prima farmacie în care am intrat?...
    - M-am ghidat după faptul că..., începu Suzy, dar nu mai spuse după ce anume se ghidase, dar eu înţelesei: nu era la prima întrerupere de sarcină şi totdeauna totul trecuse cu bine.
    - Nu vă speriaţi, zise el pregătindu-şi seringa, se aranjează... Dacă n-aţi avut până acum hemoragie (şi nici atunci să nu intraţi în panică, îmi telefonaţi) s-ar putea ca o zi sau două să mai aveţi ceva dureri, care însă or să treacă, mai spuse el după ce îi făcu injecţia.
    Ceva dureri era însă un fel de a vorbi, le avu, la fel de rele ca la început, toată noaptea. A doua zi însă îi trecură cu totul. Ea rămase însă mai departe la mine şi nu ştiam dacă din pricina stării ei, sau fiindcă...
    Bineînţeles că nu încercai s-o determin să-mi confirme ceea ce îi scăpase în timpul durerilor, că mai bine ar fi născut, n-ar fi suferit mai mult... Ştiam dinainte! Mă bucuram că nu toxicitatea sarcinii o determinase să se ducă la medic, că adică "şasiul" ei era fertil, chiar dacă nu într-un fel prea normal...
    Că nu vroise cu mine, asta mi se părea neînsemnat... Nu vroise deocamdată....

                                                                    VII

                                      - Bine, zisei, îl facem la noi, şi ca să fiu sincer, îmi pare bine că nu te-apucă şi pe tine, ca pe toată lumea, o mare excitaţie în preajma Revelionului. Bine, o să am eu totuşi grijă să nu ne rămână în amintire, ca o decepţie, primul nostru Revelion.
    - Ei da! zise. Ca şi când asta s-ar putea aranja dinainte! O decepţie reuşită e mai bună decât o petrecere simulată. Îţi trebuie multă vreme ca s-o uiţi!
    - Ai dreptate, zisei, ce-ar fi să ajunăm?
    Ea nu râse.
    - Şi ce, crezi c-ar fi rău?
    Dar avea un glas senin, o stare de spirit echilibrată, retrasă în sine, era adevărat, dar fără nimic împotriva cuiva sau a mea. O mare curiozitate, mai intensă ca oricând, mă încerca: să vedem, ce-o să facă Suzy de Revelion, într-adevăr o să ajuneze? Chiar?
    Aveam, cum se zice, retragerea acoperită: fraţii Berea, adică ei doi, cu familiile şi rubedeniile lor, făceau Revelionul în propria lor cârciumioară, bineînţeles cu obloanele trase.
    - Dacă doriţi, dom' profesor, poftiţi cu doamna, sunteţi invitaţii noştri, o să ne facă plăcere, îmi spuseseră la o întrebare de-a mea, dacă închideau de ajunul Anului nou.
    - Pesemne e mai comod...
    - Nu e vorba că ar fi mai comod, dom' profesor, dar cum să petreci şi să te distrezi într-o odaie de patru pe trei?
    - Cum, doar atâta aveţi?!
    - Da, aveţi dreptate, am avut noi casele noastre de la părinţi, dar într-una s-a făcut acum un dispensar pentru copii şi în alta s-a instalat un post de miliţie. Nici măcar mobila n-am putut să ne-o recuperăm: s-au naţionalizat aşa cum erau cu veselă cu tot. Era necesar, adăugă unul din ei fără ironie, într-a mea s-au instalat paturi suprapuse şi au fost aduşi la început ucenici care au folosit-o, vesela adică, farfurii de Limoges, până au spart-o complet, şi li s-a adus pe urmă farfurii de tablă, rezistente, strigă el de astă dată cu humor, puteau să-şi dea şi în cap cu ele, ţineau la tăvăleală...
    - Şi mobila? îl întrebasem.
    - Mobila nu conta, nu era de valoare, urma să ne comandăm, bine că nu ne-am grăbit... În casa părintească s-au instalat nişte fete, studente de-ale dumneavoastră, când le-au scos după câţiva ani să le bage într-un cămin nou construit a fost un tărăboi, nu vroiau să plece, fete, fete, dar au adus colegi şi au distrus tot ce se putea vinde, clanţele de la uşi (erau frumoase, de!), feroneria de la ferestre, galeriile din lemn de nuc, ha, ha, ba chiar şi uşi întregi, au fost scoase din ţâţâni şi au fost declarate inexistente, cică "n-au fost de la început". Pe dosul celor de la şifoniere sau ale dulapurilor în perete îşi înscriseseră fetele programul de la cursuri, cu creion chimic, pe furnirul alb de paltin. Luni: de la opt la zece, economie politică şi marxism, marţi, de la cinci la opt, teoria literaturii, miercuri, teoria chibritului... Ştiu asta de la bătrânul, care a fost chemat să spună el ce stricăciuni s-au mai făcut, să se dreagă casa şi grădina din jur, cu havuzul astupat, cu dependinţele de vară în paragină, pline de murdării. S-a reparat tot, a stat acolo o vreme un ştab, unul Mircea, pe urmă ăsta a plecat şi în locul lui s-a instalat Miliţia, care ăştia au schimbat-o după necesităţi: dependinţele le-au transformat în camere obscure, pentru amprente digitale şi alte fotografii, beciul în beci, şi la poartă au construit şi ei o chichineaţă cu ghişeu, pe unde scotea capul un miliţian, dacă vroiai să intri să-ţi schimbi buletinul sau să dai cine ştie ce declaraţie... Ni s-a repartizat şi nouă câte-o odaie, vă ajunge, zice, sunteţi necăsătoriţi, dar pe urmă ne-am căsătorit, avem şi copii, dar tot în ele am rămas... Aşa că, vedeţi, de-aia ne-am hotărât să facem Revelionul aici... poftiţi şi dumneavoastră dom' profesor, suntem vecini, nu? Cum să nu, cu plăcere, mai adăugă el puţin absent şi cu un entuziasm mai moderat ca şi când eu aş fi cerut să viu, nu ei m-ar fi invitat...
    - Oricum, zise Suzy, trebuie să trecem şi pe la ai mei. Trecem acuma, luăm masa împreună, ciocnim un pahar şi pe urmă ne întoarcem acasă.
    Acasă deci, tresării, casa mea o consideră aşadar şi a ei.
    - Şi n-or să se supere că îi laşi singuri diseară?
    - Nu, nu vor fi singuri, zise Suzy, ba chiar s-ar putea supăra că n-o să petrecem Revelionul cu cei de vârsta noastră, dacă rămânem cu ei... I-am putea jena cu lipsa mea de chef, dacă s-ar întâmpla ca lipsa mea de apetit să persiste. Pe tine n-o să te deranjeze, nu-i aşa, iubitul meu?!
    Şi îmi aruncă o privire pe sub gulerul blănii şi un surâs de un farmec ucigător, în timp ce pleoapele ei mari bătură cu o veselă viclenie, aluzie nedefinită la tot ceea ce gândeam şi simţeam eu; cum adică să mă deranjeze pe mine vreodată orice-ar veni de la ea?
    Ieşiserăm de la birou mai devreme, ca toată lumea. Soarele strălucea orbitor peste bulevardele înzăpezite care forfoteau de oameni. Era o binefacere că nu mai treceau pe ele în viteză, zăngănind din toată fierăria grelele camioane. Ici, colo doar se vedeau oprite în faţa magazinelor alimentare dube mai mici din care se descărcau cârnaţi, jumătăţi roşii de porci, lăzi cu băuturi specialităţi de vită, ficat, fructe, portocale, mandarine, banane... Alături, pe patru rânduri, cozi lungi în aşteptare.
    - Stăm şi noi? zisei.
    - Ce vrei să luăm?
    - Fructe zisei. Banane! Dacă o fi să ne treacă cheful de a mai ajuna, cu nişte vin şi banane ne descurcăm.
    - Bine, hai să stăm! Dar să alegem o coadă mai mică.
    Nu găsirăm! Ne întoarserăm înapoi la primul magazin unde însă între timp coada sporise. Suzy se aşeză fără ezitări. O expresie ciudată i se aşternu pe chip, care, însă, observai, nu era numai a ei. Dacă omul este, cel mai adesea, în manifestările lui,  expresia trufiei, la o coadă lungă se poate spune că este întruchiparea însăşi a răbdării şi supunerii. Nici măcar nu mai gândeşte, îţi face impresia că totul se retrage în fiinţa lui şi nu mai rămâne decât aşteptarea, pânda, să vadă dacă se înaintează, dacă individul acela cu căciula, din faţă, care stă ca un imbecil de o jumătate de oră şi nu se mişcă deloc, o să se decidă în sfârşit să facă un pas, sau baba aceea care nu se mai clinteşte de lângă cântar şi tot încarcă (o să ia toate fructele în imensele ei sacoşe!) o să termine vreodată şi o să se care în cele din urmă?
    În acest timp vânzătorii mai dispar, ba unul, ba altul, chemaţi înăuntru nu se ştie de cine şi nu se întorc chiar cu una, cu două...
    - Nu suntem un popor rău guvernabil, îi spusei iubitei mele la ureche după vreun ceas de aşteptare, timp în care tăcuserăm amândoi, prinşi de tăcerea tuturor.
    Ea se uită la mine cu o expresie în care răbdarea se decolorase şi drept răspuns se zgribuli.
    - Ţi-e frig, zisei, hai să renunţăm!
    - Nu, zise, de ce să renunţăm după ce am aşteptat atâta!?
    Avea dreptate: totdeauna ne reţine regretul timpului pierdut.
    - Ai putea să răceşti, insistai, şi la urma urmei nu e nevoie să stăm amândoi la coadă, du-te acasă şi viu şi eu pe urmă.
    - Bine, zise şi deschise poşeta şi scoase din ea o părere de plasă (pe care toate femeile aveau grijă s-o poarte cu ele împreună cu rujul, pudriera şi creionul, nu se ştie unde se dă ceva şi erau totdeauna pregătite.) Să ştii că se întinde, nu te uita la ea că e aşa minusculă, adăugă. Şi e foarte rezistentă, ţine şi trei kilograme!
    - Nu mai spune, zisei, şi abia atunci se trezi, înţelese că nu amorţisem, că o iubeam şi că aşteptarea nu mă îndobitocise; râse discret, hi, hi, "te sărut, îmi şopti, te aştept la mama, nu întârzia mult..."
    - Auzi ce mi-a spus Victor când stăm la coadă, că nu suntem un popor rău guvernabil, zise Suzy la masă, adresându-se, desigur, tatălui ei, fiindcă doamna Culala, ca orice soţie de modă veche, avea interesul tocit pentru discuţiile zise de idei şi nu se înviora decât când era vorba de mici întâmplări din universul ei casnic, în general legat de bucătărie (cum i-a reuşit, sau nu i-a reuşit un anumit fel de mâncare sau prăjitură, fiindcă a avut, sau n-a avut, cutare condiment, sau a uitat că trebuia întâi să treacă zarzavaturile prin sită, sau să bată întâi foarte insistent albuşul şi abia după aceea să adauge gălbenuşul).
    - Şi ce e cu asta? zise domnul Culala.
    - Cum?! făcu Suzy. Păi îmi spunea chestia asta la ureche! În prima clipă am crezut că îmi face o declaraţie.
    - Aveai nevoie? zise domnul Culala fără mirare.
    - Aveam, începusem să îngheţ.
    - Nu e aşa frig afară! se miră el ştiind totuşi că...
    - Chiar şi când nu e frig, tot îngheţi, stând ore întregi nemişcat... zise doamna Culala ghicindu-i comodul gând de bărbat pe care soţia îl scutea de cozi.
    - Numai la asta nu mi-era mie gândul, dacă suntem sau nu suntem rău guvernabili, reluă Suzy uitându-se la mine dintr-o parte ("totuşi am simţit că mă iubeşti, parcă îmi spunea, dar în loc să mi-o spui ţi-ai permis să te gândeşti la altceva: crezi că ţi-ai câştigat acest drept, să mă iubeşti şi să nu mi-o mai spui?").
    Domnul Culala mă apără:
    - Nu există grad de inteligenţă la femei când e vorba să-l împiedice pe un bărbat să gândească.
    - Zău! făcu Suzy.
    - Da, afirmă hotărât domnul Culala, şi dacă vreuna reuşeşte să-l împiedice începe să-l admire pe un altul, care a rezistat.
    Suzy râse; aşa ceva!
    - Dar dacă ne gândim că la ora actuală nu lipsa alimentelor sau obiectelor stă la originea cozilor, aş zice că suntem un popor prea uşor guvernabil. Înainte, continuă domnul Culala, când intrai într-un magazin, erai, cel puţin câteva minute, singurul cumpărător. Acum stai la coadă şi la pantofi, cu toate că producţia de pantofi e mai mare ca în vechiul regim. Nimeni nu se gândeşte că a cumpăra ceva este, pentru orice om, un eveniment, oricum pentru cei cu pungile mici, o mare plăcere. Acum a devenit doar o necesitate, trebuie să cumperi,- n-ai încotro, dar parcă ţi se face silă să vezi iar mutra unul vânzător care îşi iese repede din pepeni dacă îi ceri să mai vezi şi alte modele: are dreptate, cred că visează şi el noaptea mutrele iritate ale clienţilor, prea numeroşi şi pretenţioşi ca să-l determine să mai fie şi agreabil şi serviabil...
    Nu eram atent la el, ci la fiica lui: nu stătea drept la masă, ci cu genunchii întorşi spre mine. Îmi amintii cum la început vrusesem să verific dacă făcea la fel cu oricine îi era familiar. Uitasem acest gând, dar acum eram sigur că nu, şi nu mă putui stăpâni şi îi mângâiai uşor frumoasa ei tâmplă, în timp ce îi răspundeam domnului Culala.
    - Aveţi dreptate, nu ne dăm seama că viaţa noastră tinde să se sărăcească de astfel de evenimente, care nu sunt deloc atât de neînsemnate, cum par la prima vedere, şi cum cred unii. De pildă această invenţie, radioul, făcut să ne transmită ştiri, muzică şi alte lucruri agreabile. Dar ce înseamnă o ştire? Oricum nu ceva care ştim deja, sau presupunem. Ştiu, sau presupun că peste tot se munceşte. Or, ştirile pe care le auzim la radio le ştim sau le presupunem: că la ţară oamenii se pregătesc să însămânţeze sau să culeagă recolta, că la furnalul cutare norma a fost (sau n-a fost!) depăşită, şi aşa mai departe. Cine ascultă toate astea? Sau că în lume au loc tot felul de cutremure, inundaţii, avalanşe, secetă, uragane... Dar, adaugă reporterul (am auzit cu însumi chestia asta), cică la Praga liliacul a înflorit a doua oară.
    - Bineînţeles, zise domnul Culala, la noi e o linişte de paradis, unui regim drept, până şi natura îi face ochi dulci.
    - N-aveţi dreptate, îl întrerupse doamna Culala, uite la radio Erevan se transmit totdeauna lucruri interesante!
    - Da, mamă, zise Suzy, ia spune-ne tu ultima!
    - Cică s-a pus o întrebare: e adevărat că în comunism fiecare om o să aibă avionul lui? Răspuns: e adevărat! Întrebare: şi ce-o să facă cu el? Răspuns: cum, de pildă, află că se dă brânză la Kamciatka, se urcă repede în avion şi zboară acolo!
    Nu râse nimeni. Eu pentru că eram încă turburat de reacţia ei (când o mângâiasem îşi întorsese chipul spre mine şi mă învăluise cu o privire lungă, tăcută, supusă şi gravă pe care nu i-o cunoşteam), domnul Culala pentru că era un ardelean serios care reacţiona greu la o anecdotă.
    - Vedeţi, reflectă el după un timp, în comerţ expresia se dă, dacă ar analiza-o un marxist, ar descoperi cu ajutorul ei o gravă anomalie: nu se vinde ci se dă (se dă brânză la Kamciatka!). În ce situaţie se află atunci cumpărătorul? De cerşetor, nu? din moment ce nu i se vinde, ci i se dă! Asta înseamnă că oricând se poate să nu i se mai dea. Tu mi-ai spus, se adresă el soţiei, că la o coadă a izbucnit un scandal şi vânzătoarea (era o vânzătoare după câte mi-aduc aminte) a spus: face rău că v-aduce! Iată, după ea, comerţul se amestecă cu morala (face bine, face rău), dar mai ales se identifică total cu puterea, care poate decide după caz dacă să se aducă sau să nu se aducă. Or, după câte ştiu eu, interesul de a se vinde mărfuri n-a dispărut în socialism, pentru simplul fapt că activitatea oamenilor în producţie ar deveni fără sens. De fapt pentru cine producem dacă nu pentru noi înşine? Atunci ce caută în acest proces cuvintele se dă?
    Domnul Culala era vizibil indignat. Dar fiica lui râse:
    - Tată, cuvintele acestea sunt o născocire a oamenilor, aşa gândesc ei, dar nu reiese de-aici că tot aşa gândesc şi şefii comerţului.
    - Tot ce gândesc oamenii reflectă o realitate, zise domnul Culala mai puţin indignat.
    - Da, admise Suzy, sigur că reflectă o realitate, dar nu pe-aceea argumentată de tine.
    - Dar care?
    - Ei, asta nu ştiu! dădu ea din umeri şi parcă mă luă pe mine drept dovadă, îşi înfipse mâna în umărul meu şi începu să mi-l strângă prin dulci spasme, ca şi când ar fi vrut să-mi sugereze o semnificaţie, înţelesei: să nu-i mai răspund tatălui ei, să schimb subiectul.
    - Spuneţi-mi, îl întrebai, dacă vi s-ar încredinţa astăzi o mică fabrică aţi mai putea s-o conduceţi?
    Eram chiar curios să aflu.
    - Cred că nu, răspunse domnul Culala, şi pot să spun şi de ce: pentru că nu mi s-ar da voie să am liberă iniţiativă, într-o economie atât de centralizată.
    Suzy îmi strânse iar umărul şi atunci mă uitai la ea şi îmi dădui seama că nu asta vroia: se lipi de mine şi începu să-mi mângâie ceafa.
    - Eşti obosită, ţi-e somn! zisei ca să maschez acest abandon al ei care îmi strecura în inimă o intensă bucurie. Mergem?
    - Da, zise, dar nu se grăbi să se ridice, ar fi vrut parcă să adoarmă acolo, în faţa părinţilor, cu capul pe umărul meu.
    - Credeţi atunci, zisei, că experienţa iugoslavă se află pe un drum mai bun?
    - Nu, mai rău, zise domnul Culala. O economie ori e liberă total, ori e centralizată. Mai degrabă cred că auto-conducerea ar folosi într-o economie capitalistă, unde ar micşora în bine, pentru producţie, voinţa negativă a patronului. Un patron slab ar putea, astfel, prin participarea salariaţilor la treburile întreprinderii, să evite de pildă falimentul, care nu-l ameninţă numai pe el, ci şi pe salariaţi, care devin şomeri. Cointeresarea e o forţă care încă nu şi-a spus cuvântul.
    - Bine, şi atunci de ce nu s-ar potrivi şi economiei socialiste?
    - Pentru că nu poţi avea o economie liberă sau liberală într-un stat centralizat.
    - Nu înţeleg! zisei.
    - Să vă dau un exemplu, zise domnul Culala turnând în pahare.
    Ciocnirăm. Doamna Culala ne ură, mie şi fetei ei, numai bine şi realizarea tuturor dorinţelor în noul an, Suzy să reintre la facultate, domnul Petrini să se întoarcă şi el acolo ca profesor şi soţului ei sănătate şi să intre şi el într-un serviciu.
    - Degeaba zice el că nu, dar dacă i s-ar încredinţa nu o uzină, ci chiar un simplu magazin, ce bine i-ar părea! Să ştiţi că e la curent cu totul şi suferă şi el că stă şi nu face nimic...
    Doamna Culala se ameţise puţin de paharul băut înainte de aceste urări şi divulga acum, despre soţul ei, cum divulgase în prima mea vizită despre Suzy, secrete pe care nu le putea păstra numai pentru ea. Iar eu îi urai să rămână mereu veselă şi optimistă, în timp ce mama şi fiica se îmbrăţişau şi se sărutau. Pentru domnul Culala nu găsii nicio urare, dar nici el pentru mine. Aşteptam amândoi să se termine efuziunile femeilor şi să continuăm discuţia. Ciocnirăm totuşi a doua oară, şi înainte de a goli paharele ne adresarăm un sobru "la mulţi ani".
    - Mai jos, spre Sibiu, continuă el, crescătorii de vite din satele muntoase nesocializate au oferit statului, oficial, spre vânzare, de nu ştiu câte ori mai multe vite decât ceea ce se contractase. La început toată lumea era încîntată, dar pe urmă, ia stai! Ce e asta? Ce e cu casele astea noi şi somptuoase, ce e cu ţăranii ăştia care îşi cumpără automobile şi au sute de mii de lei la C.E.C.? Asta e o inegalitate socială, o sfidare, un cumul de capital. Nu! Chestia asta trebuie să înceteze! Bine, nu, dar ce să le facem? Ce să le facem altceva decât să le interzicem să mai crească atâtea vite. Ceea ce s-a şi făcut! Li s-a interzis. În timp ce producţia de carne e la ordinea zilei, într-o Europă care a descoperit că nu carnea de porc sau de pasăre e cea mai gustoasă, ci cea de vită, steak-ul, muşchiul la grătar... Poate nu ştii că înainte de război carnea de porc era mai scumpă la piaţă decât carnea de vită... Care ar fi situaţia unei uzine dacă transferăm cazul în industrie? Fie datorită unor condiţii mai bune, fie mai ales datorită calităţii oamenilor (oamenii nu sunt toţi şi mai ales peste tot la fel!), cutare întreprindere câştigă mai mult decât altele de acelaşi profil, şi atunci ce faci? Le laşi câştigurile? Nu ar apărea grave perturbări în psihologia salariaţilor, plecări, părăsiri ale locului de muncă, o fluctuaţie nesănătoasă a forţei de muncă în sectoare chiar vitale?... Nu, e mai bine cum e acum, cînd poţi acoperi cu realizările dintr-un sector pierderile din altul, unde statul centralizat nu e interesat să dea cineva faliment. Nu ştiu cum se descurcă sârbii, n-am datele necesare să-mi dau seama ce înseamnă la ei, practic, autogestiunea. Am auzit, de pildă, că o firmă contractează să cumpere, să zicem, cupru, sau altceva, de undeva, de pe o piaţă străină, unde plăteşte cu valută forte, în timp ce o altă firmă din ţară are aceeaşi materie primă în stoc, la un preţ plătibil în monedă naţională. Nu văd aici unde ar fi câştigul! Ce iei pe mere dai pe pere. Cel puţin la noi apare acest avantaj, care e foarte sigur, şi ne dă un sentiment de stabilitate absolut incontestabil: merge sau nu merge uzina, avem salariul asigurat. Creşte sau nu creşte productivitatea muncii, noi, şefii, ne încasăm primele noastre regulat...
    - Glumiţi, zisei.
    Toate acestea nu mă pasionau câtuşi de puţin, deşi eu îl incitasem pe domnul Culala să-şi expună teoriile despre comerţ şi economie, care nu puteau fi decât amuzante şi uşor ridicole, ca ale oricărui ins care priveşte fenomenele neimplicat în ele ca să le descopere cu adevărat legea care le guverna; fusese patron şi presupuneam că alt subiect de discuţie ar fi fost pentru el plicticos.
    - Nu glumesc deloc! exclamă însă domnul Culala cu o ironie împrăştiată. Nici el nu ştia dacă era cazul să-şi adâncească sau nu ironia. Un salariu sigur şi nişte prime nemeritate nu sunt ele nişte stimulente asemănătoare cu avantajele autoconducerii? continuă el. Hai bă, zice românul, care în general e un om cu simţul datoriei, în sensul că îi displace să rămână dator, are, în acest sens, o veche nobleţe, puneţi mâna şi munciţi, că de-aia vă plăteşte statul. Şi muncesc, ba chiar, în momente grele, fac acte de eroism la care numai conştiinţa îi obligă. Popor admirabil şi, cum bine ai spus dumneata, uşor de guvernat... Ne încurcă regăţenii, exclamă deodată domnul Culala dându-se pe spate, forţând la limită echilibrul dintre el şi scaun, picior peste picior, şi cu o privire dură de şef ardelean care nu ştie de glumă. Dădu paharul pe gât. Cum a putut un cărturar aşa de mare ca Iorga să spună că vrem Ardealul fără ardeleni!?
    - Nu cred să fi spus Iorga un astfel de lucru! Poate altcineva! zisei.
    - Tată, murmură Suzy somnolentă, cu capul pe umărul meu, asta e o istorie veche!
    - Nu atât de veche, ne-au lăsat până acum câţiva ani pe seama ungurilor, au creat chiar o regiune "Mureş-autonomă maghiară". Aici, unde e leagănul românismului... Ne-au adus moldoveni... ne murdăresc parcurile, îşi fac nevoile pe lângă zidurile Bisericii negre, veche zidire care...
    - Da, tată, îl întrerupse Suzy, şi tu nu ştii cine e Eminescu, care era moldovean şi a mers pe jos prin Ardealul nostru, ca un sfânt pe un pământ minunat. De ce nu recunoşti că n-ai citit niciodată un vers de-al lui?
    - Mie îmi place Goga...
    - Da, ţie îţi place Goga, de ce m-aţi dus de lângă boi, de ce m-aţi dus de-acasă, deşi eşti la a treia generaţie care a părăsit boul, tot la coarnele lui te gândeşti, ca la o zeitate, boul Apis, şi cucuruzul, în care n-ai intrat niciodată, hai, tată, pa, te sărut, eu am plecat, zise ea obidită, şi se ridică şi îşi îmbrăţişă iar mama, parcă ostentativ, adică ea, mama, n-avea idei (şi în general ce bine e să nu ai idei), dar îl îmbrăţişă şi pe el, pauvre papa, care ţinea atât de mult la Ardealul lui, încât...
    Eeee! Nimeni nu se gândea că e şi ea o fetiţă care... ei da! se simţea fericită şi atât tatălui, cât şi iubitului ei le ardea să.....

                                                                      VIII

                                            Aş fi zis că pica de somn şi luarăm un taxi. Dar acasă îşi reveni şi mai ales reveni la tăcerile ei care se pare că după întreruperea sarcinii îi intraseră în fire, alungind cu totul pe vorbăreaţa dinainte.
    Se dezbrăcă şi se aruncă în pat cu o săritură elastică (rămânând chiar o clipă în patru labe, şi cu capul în jos) savurând parcă bucuria jocului pur al unei căpriţe, care nu cunoştea vidul sufletesc al oamenilor, clipa lipsită de sens, pe care trebuie s-o alunge cu plăceri grosolane, împerecheri în afara sorocului sau băutură şi mâncare dincolo de saţietate.
    Continuă jocul dispărând precipitat sub pled şi sugerându-mi cu o privire de interdicţie să nu cumva să mă apropii de ea. Apoi întinse mâna şi dădu drumul la radio, însă încet, şi nu se dezlipi de el aproape o jumătate de oră, tot căutând, încercând toate posturile. Nu-i plăcea însă nimic şi îl stinse, îmi întoarse apoi spatele şi îşi trase repede pledul peste cap, ca şi când ar fi văzut ceva şi nu mai vroia să-l vadă; totuşi aproape în aceeaşi clipă pledul zvâcni şi se uită la mine peste umăr:
    - Ai înţeles? zise.
    - Am înţeles!
    Se lăsă tăcerea. Mă aşezai la birou cu o mare poftă de lucru şi după o vreme, timp în care mă oprii îndelung la un pasaj din caietele mele, începui să scriu. Nepreţuite caiete în care zăceau ca nişte iceberguri reflexiile mele din mirifica perioadă a cursurilor universitare! Numai eu ştiam ce ascund dedesubt, inspiraţia înaripată a unei stări de spirit în expansiune, inspiraţie bogată, fertilă, în timp ce, paralel, Matilda dărâma ceea ce credeam eu că este împlinire în viaţa vie, iubire şi armonie... iar paralel cu ca o mare prietenie, cu un om din generaţia mea, puternică personalitate obsedată de puţină putere pe această lume, plătind un preţ...
    Da, reuşise, mă uitase, nici ăsta nu-mi mai dăduse niciun semn din ziua când râzând pe culoarele spitalului de cei "arşi" (Giordano Bruno) ne despărţisem... Ce-o fi făcând? mă întrebai oprindu-mă o clipă din scris. Ce local şi-o fi ales unde să poată comanda un genie du christianisme însângerat pe care să-l stropească cu bere şi să-şi destupe apoi cămăşuiala de pe creier cu nenumărate filtre? Mi-era dor de el! Mă duc, îmi spusei, să-l văd! O să-i dau să citească cele două cărţi ale mele. Trebuie neapărat să i le dau. În fond, în afară de Ciceo, nimeni nu le-a citit, iar Ciceo... entuziast ca orice prieten... Da, imediat după Anul nou, după ce trec s-o văd pe Silvia, îi dau un telefon şi îi fac o vizită...
    O bătaie discretă în uşă îmi întrerupse firul...
    - Da, doamnă, îi şoptii, să n-o trezesc pe Suzy.
    Gazda mea înţelese şi îmi făcu semn să ies. Mă întrebă apoi dacă ne ducem undeva în seara asta.
    - Cred că nu, îi răspunsei.
    - Dacă totuşi nu vă duceţi nicăieri, vă invităm la noi. Vin şi copiii şi o să ne facă plăcere să...
    - Domnule Petrini, spuse inginerul din cealaltă încăpere, poftiţi câteva clipe... Luaţi loc... Realmente, adăugă el, ne-ar face mare plăcere să... Dacă bineînţeles n-aveţi altă combinaţie! O să ascultăm muzică bună, bem un pahar de şampanie şi la rigoare se poate şi dansa... Ce mai faceţi?
    - Bine, răspunsei, ca să nu zic excelent...
    - V-a căutat o doamnă la telefon.
    - Cine era?
    - A spus că o să revină!
    - Din Bucureşti?
    - Nu, n-am avut impresia... A propos de telefon. Puteţi să-l luaţi în cameră o oră, două şi să felicitaţi pe cine doriţi.
    - Nu, zisei... ba da, aşi vrea să dau un telefon unui prieten din Bucureşti...
    - Poftiţi, zise, şi când nu mai aveţi nevoie mi-l înapoiaţi.
    Şi se ridică, trase aparatul din priză şi mi-l puse în braţe.
    Bineînţeles, gândii, pe urmă, doamna inginer, când o veni nota de plată, o să-mi adauge într-o scrisoare bătută la maşină, cu multe detalii, costul convorbirii. Normal!
    Revenii în odaie şi o găsii pe Suzy la biroul meu. Îmi umbla prin sertare. Cu un instinct sigur dăduse peste cele două lucrări ale mele, dactilografiate, şi le pusese alături, ţinea cotul pe ele. Acum îmi răsfoia caietele.
    - Ce faci tu aici? o întrebai.
    Îmi răspunse cu degetele: fac ce-mi place.
    - Sunt lucrări de specialitate, continuai vârând telefonul în priză. Ai de felicitat pe cineva?
    Respinse cu palma întrebarea. Apoi se ridică,mai cercetă o dată sertarele trase, dacă mai era ceva pe-acolo (nu mai era!), îmi aruncă o privire care parcă nu mă vedea, luă cele două lucrări bine capsate de mine (aveau şi coperţi) şi făcu iar o săritură în pat, de astă dată însă mai sobră, cu o expresie preocupată: "acum, parcă îmi spunea, am găsit două jucării...", adică s-o las în pace să-şi vâre şi ea nasul în ele; n-o să le strice, de asta puteam fi sigur...
    Aprinse veioza, întârzie învârtind butoanele radioului, le opri pe o emisiune străină cu văitături îndepărtate din cine ştie ce ţară arabă sau bananieră, apoi deschise una din lucrări şi se înfundă în lectură. Mă uitai la ea cu atenţie: chiar citea, nu răsfoia. După o vreme observai cum mâna ei dreaptă începe să întârzie în creştetul capului, să smulgă rar, în neştire, câte-un fir...
    Cerui Bucureştiul. Nu ştiam numărul lui Micu, dar îi ştiam adresa, primisem odată de la el trei rânduri pe o ilustrată în care îmi spunea unde stă şi unde puteam să-i scriu.
    Operatoarea mă anunţă, după ce îmi găsi numărul, că linia cu Bucureştiul e aglomerată şi că va trebui să aştept.
    - Cât?
    - O oră, două...
    - Da, aştept! îi răspunsei.
    Mă întorsei la planşeta mea albă şi lucrai, cât să fi trecut? O oră jumătate? În acest timp auzeam din spate foşnetul filei întoarse, îmi aduceam aminte că Suzy citea, mă răsuceam mirat, da, chiar citea, cu cotul înfipt în perne, cu o expresie bizară pe chip, impenetrabilă, străină de clipa de faţă, puţin decolorată, de fetiţă care se joacă, puţin îmbătrânită, în timp ce mâna liberă arunca firul de păr rupt între dinţi şi întorcea cu o mişcare vie fila manuscrisului. Telefonul sună:
    - Aveţi legătura cu Bucureştiul.
    Suna ocupat.
    - Aşteptaţi, nu închideţi.
    - Ioane, strigai, apoi recunoscând glasul prietenului meu la telefon, aici e Petrini! La mulţi ani!
    - Dragă, zise el prompt cu astfel de surprize, ca şi când ne-am fi văzut ieri, cu anii ăştia e o chestie!... Sunt ani care durează de ţi se face lehamite şi sunt ani care nici nu ştii când dracu ţi-au fugit pe sub nas. Anul ăsta care s-a scurs m-a scos din sărite, cred că mi-a stricat şi pe cel care vine.
    Vrui să-l întreb de ce, dar mă întrerupse râsul său sincopat şi prelungit dincolo de semnificaţia care ai fi crezut că ţi-e la îndemână. Îl aşteptai să termine.
    - De ce? zisei.
    - E complicat să-ţi spun la telefon, vino şi tu odată pe la mine, să mai stăm de vorbă!
    - Negreşit, zisei, şi eu am multe să-ţi spun!
    - Dă-mi un telefon înainte, să-mi fac timp, să mă debarasez de treburi...
    - Bine, Ioane, e în regulă... Pot să-ţi aduc ceva să citeşti?
    Urmă o tăcere. Nu lungă, dar nici scurtă.
    - Adu, zise el, şi dacă e ceva bun, putem să şi publicăm. A mai citit cineva? Ce-ai scris? E lucrarea despre Giordano Bruno?
    - Nu, altceva!
    - Adu! Ştii că mă interesează tot ce gândeşti tu.
    - Transmite-i Clarei cele mai bune urări.
    - Transmite-i-le tu, uite-o, e aici lângă mine.
    - Petrini, ce e, dragă, cu tine? zise Clara în receptor, tot aşa, imitându-şi soţul prin sugestia că nu era deloc surprinsă de gândul că nu ne-am mai văzut de trei ani şi că le venea acum de la mine un semn.
    Ei şi? Ar fi putut tot atât de bine să fie şi zece! Viaţa e scurtă, nu şi prietenia! În sanscrită se pot găsi texte în care se spune că nici după moarte nu se stinge o prietenie, o intemporală, ne puteam regăsi în cine ştie ce parte a lumii şi după reîncarnare...
    - Ziceai că te muţi şi tu la Bucureşti...
    - De! exclamai. Multe zice omul! (şi ei doi ziseseră).
    - Nu mai sta acolo, am auzit că faci pe contabilul! Serios, nu te da la fund, vino la Bucureşti.
    - Nu fac pe contabilul, chiar sunt...
    - Eşti, dar vezi să nu împrumuţi spiritul contabilului...
    - Ei şi? Poate că într-o viaţă anterioară oi fi fost un mare risipitor şi a trebuit să mă reîncarnez într-un contabil, ca să adun cifre şi să le cunosc ordinea! Asta după interpretarea lui Platon, care pretinde că spiritul lui Agamemnon, scârbit de ucigaşa Clitemnestra, s-ar fi reîncarnat într-o lebădă, sau ceva de genul ăsta...
    - Da, zise Clara, dar după Bardo Todol reîncarnarea spiritelor superioare urmează o scară ascendentă şi numai brutele, care nu suportă starea de bardo, se reped în primul animal pe care îl zăresc... Or, tu, încă din viaţă, ai trecut, ca să zic aşa, prin starea de bardo şi ai suportat-o bine. Aş fi mirată să eşuezi într-un contabil... Serios, vino la Bucureşti. Ai fi şi mai aproape de fetiţă, continuă ea (era deci informată!) şi ai avea cu totul altfel de perspective şi în chestia catedrei...
    O groază, mai mult de-o grămadă!
    - Bine, Clara, o să mă gândesc, văd eu ce fac!...
    Astfel se încheie convorbirea, ca şi când nici n-ar fi avut loc, din pricina fostului meu prieten, care lăsase să se aştearnă o tăcere lungă între noi când auzise că vreau să-i aduc ceva să citească. Dacă nu i-aş fi cunoscut bine aceste tăceri, m-aş fi bănuit de suspiciune. Bună era pentru el o lucrare dacă era şi publicabilă. Or, eu ştiam că ale mele nu erau. Lectura lui, în acest caz, ar mai fi fost pentru mine folositoare? Ar putea el risca o opinie hotărâtă, plin de atâtea frâne, cum îl ştiam că este? O astfel de frână ar fi fost aceea că ar fi descoperit în lucrările mele ideile din caiete pentru care, vorba nevesti-sii, intrasem în starea de bardo; ar fi fost el încântat să-mi spună că aveau valoare? Dacă eram din nou arestat şi s-ar fi descoperit că el le citise? (fii fără grijă, Ioane, o să trec să te văd, dar fără lucrări!)
    - În niciun caz! exclamă Suzy în clipa aceea.
    Tresării. Ce era asta? Gândurile se aud?
    - În niciun caz ce? o întrebai.
    Parcă nici nu mă auzi. Îmi răspunse totuşi cu o mişcare a mâinii, cu degetele fluturând a respingere, să-mi văd adică de treabă, iar dacă n-am una, să-mi caut.
    Ceea ce şi făcui, intrai în baie spunându-i că vom merge, spre ora Revelionului, ori la gazdele noastre, ori la fraţii Berea, şi trebuia să fiu ras proaspăt...
    Începui deci să mă bărbieresc, operaţie pe care o făcui în stil joyceian, adică întârziind îndelung şi gândind...
    Oare sunt eu pe deplin conştient în clipa de faţă? mă întrebai, apropiindu-mi chipul de oglindă. Sunt bucuros, iubita mea mă citeşte, şi e clar că îi place, altfel n-ar fi stat ea aplecată asupra manuscrisului de mai bine de patru ore. Dealtfel mai are puţin... Începuse cu Era... care n-avea decât două sute de pagini. Ce vrusese să spună prin acel în niciun caz? Era clar, ascultase convorbirea şi avea părerea că în niciun caz să nu-i dau lui Ion Micu să-mi citească lucrările. De ce? O să discutăm, gândii, deşi puteam ghici: ...ceea ce citea ea nu era bine să mai citească şi alţii... Chiar dacă e vorba de un prieten? Parcă o vedeam fluturând degetele: chiar!
    Totuşi, îmi spusei, cineva trebuie să le citească, vreau să spun un om specializat în filozofie, fiindcă nici Ciceo şi nici ea, Suzy... Ba nu!... Ba da... Reacţia ei nu va fi de complezenţă, s-ar putea să fie chiar brutală... O să aflu chiar în seara asta şi s-ar putea să am surpriza ca... Ei, ce putea fi altceva decât... şi dacă opinia ei ar fi... Da, clar, net, puteam avea surpriza unei reacţii catastrofice... Nu pentru că n-aş avea încredere în ceea ce am făcut, ci pentru că asta ar veni nu de la Ion Micu, pe care l-aş fi înţeles, sau să zicem de la Vaintrub, care era un marxist cu vederi largi, dar locuind pe o altă planetă (e adevărat, o planetă foarte apropiată de a mea, dar totuşi alta) sau de la marele poet şi filozof (presupunând că ar accepta să mă citească, lucru puţin probabil, auzisem că devenise extrem de mefient) care desigur că demult se învăluise în propriul său sistem filozofic şi ar fi strâmbat din nas în faţa incursiunii mele, spunându-mi de pildă că... ei, ce? că viziunea mea despre lume seamănă cu a unui Procopius din Cezareea (fără grasele dezvăluiri ale aceluia din Istoria secretă), un fel de pamflet negru şi irelevant din punct de vedere filozofic... În clipele mele de îndoială gândisem eu însumi astfel...
    Dar n-aş fi surprins, fiindcă odată aceste clipe trecând, îmi reciteam lucrarea şi n-o găseam străină de mine însumi, dimpotrivă, redescopeream identificarea mea cu ceea ce scrisesem şi retrăisem aproape total jubilaţiunea interioară care mă stăpânise după terminarea ei. Iar Ciceo era un naiv, lui putuse să-i placă, mi se păruse chiar că era de la sine înţeles... Dar Suzy! Nu era!
    Ea era, desigur, cititorul, un cititor dintre cei care, deşi se puteau lăsa atraşi, în curiozitatea lor avidă, asta nu însemna că odată terminată ultima filă, nu s-ar fi trezit şi nu ţi-ar fi aruncat o privire neîncrezătoare şi ironică: ei, ce-ai vrut să spui? Pe cine ai vrut să păcăleşti? Fără ca neapărat să-ţi exprime toate acestea şi cu voce tare, cu alte cuvinte să-ţi opună propria lui viziune despre lume, diferită şi mai ales incompatibilă, antagonică cu a ta, ceea ce pe terenul ideilor n-ar însemna propriu-zis o judecată care să te nege. Nu, ţi-ar răspunde evaziv, sau prin tăcere, fiindcă cititorul îşi trăieşte concepţia despre lume, dar nu şi-o poate exprima sintetic, ci fragmentar, prin chiar actele existenţei lui.
    Iar la Suzy, pe deasupra, asta s-ar agrava atât de mult, încât opinia ei n-ar fi departe de a Matildei, adică expresia unei neîncrederi înainte chiar de a citi, atâta timp cât lucrarea nu e publicată şi alţii n-ar veni să-i ateste valoarea. Era însă o deosebire: Suzy, vedeam bine, mă citea cu pasiune... Şi dacă, după ultimele rânduri, din pasiunea ei ar rămâne ceva? Hm! O să vedem! Ar fi într-adevăr o catastrofă să nu-i rămână chiar nimic... Interesant totuşi! Ar fi de descoperit cu ce ochi m-ar vedea după.
    Ce-ar mai simţi îndată ce această excursie în fiinţa mea ascunsă s-ar termina. Aşa deci eram eu? Era o surpriză? Şi de ce natură?
    Poate că, îmi spusei, cu un întârziat scepticism, n-ar fi trebuit s-o las să citească. Fiindcă o surpriză rea n-ar fi avut numai ea, ci şi eu.
    Platon, care gândea şi simţea ca un poet, avea totuşi aversiune pentru poeţi. Tolstoi, un mare spirit, nu-şi înţelegea soţia, un spirit comun, care îl iubea şi era foarte geloasă pe toată existenţa lui, deşi în joc nu fusese niciodată o altă femeie şi ea fusese aceea care îi copiase o viaţă întreagă manuscrisele, ba chiar i le şi corectase, şi nu numai stilistic.
    Joyceianul meu bărbierit se apropia de sfârşit, dădui drumul robinetului şi mă privii iar de aproape în oglindă. Ei, mă întrebai iar, la ce concluzie ai ajuns? Eşti pe deplin conştient în clipa de faţă? Dădui din umeri...
    Nu, îmi răspunsei, sunt doar prevenit, ceea ce, recunosc, nu e mare lucru...orice-aşi gândi, am o încredere senină că Suzy n-o să-mi facă o surpriză rea. Şi dacă totuşi? O să vedem, fiindcă o surpriză totală şi rea, adică tăcerea, nu pot să concep.
    Mă spălai îndelung şi apa fierbinte (iată, cine spunea că de Revelion caloriferistul nostru o să se îmbete şi o să ne lase fără căldură şi apă caldă? trebuie să-i dăm şi lui un bacşiş mai gras!), apa fierbinte, ca să zic aşa, mă răcori, simţind că alături de seninătatea mea încrezătoare apăruse şi o nepăsare senină.
    Important e, gândii, că îmi place mie (ce-am scris) şi de această gândire sunt pe deplin conştient că nu mă iluzionez, restul e aventura ei (a lucrării), care urmează, şi nu a mea......

                                                                     IX

                                            Deodată auzii dincolo  un hohot de râs. Ce era asta? Cititoarea mea râdea. Exista oare în eseul meu vreun pasaj comic? Râsul încetă.
    Mă ştersei bine şi apăsat cu prosopul, ca şi când aş fi vrut să-mi şterg şi din mine vreo rea prevestire, apoi intrai în odaie.
    - De ce râzi? o întrebai cu blândeţe (să-i zicem, în realitate cu o dorinţă vie să-şi justifice bine veselia).
    Dădu o filă înapoi şi reciti un pasaj. Izbucni în râs.
    - Ţi-am spus de la început, zise că ton humour est merveilleusement irresistible.
    Da, aşa era, dăduse peste un text încărcat de un sumbru sarcasm. Hm! Se putea şi râde! Dacă ceea ce a citit până acum ar fi făcut-o să acumuleze un complex de impresii defavorabile, gândii, pasajul acesta nu s-ar fi putut rupe din context ca s-o înveselească atât de tare.
    - Mai ai mult? o întrebai cu grijă (să-i zicem, în realitate cu îngrijorare să nu întrerupă chiar acum lectura, când îi mai rămăseseră de citit doar câteva file).
    Făcu un semn liniştitor din degete. Întoarse ultima filă, puse manuscrisul deoparte şi apoi se destinse, se răsuci în pat de câteva ori, în prada, aşi fi zis, a unei pline încântări. Îşi întinse braţele şi iar se răsuci şi izbucni iar în râs.
    - Iubitul meu, zise, ai scris o carte pasionantă, ai găsit ceva care o salvează; înjuri omenirea cu un humor furios... da, aşa este, oamenii sunt...
    Şi aici se opri deodată, îşi dădu parcă seama că era pe punctul să spună cum sunt oamenii, lucru care n-o mai încânta, sau n-avea chef, sau spusesem eu în ceea ce citise şi ar fi însemnat să mă rezume, ceea ce iarăşi i-ar fi stricat plăcerea pe care o resimţise...
    - Ajunge, zisei, văzând cum întinde mâna spre celălalt manuscris, e ora unsprezece, o minţii, era abia zece, ai citit destul... Avem două invitaţii: una aici, la gazdele noastre, şi alta jos, la fraţii Berea... Unde ţi-ar plăcea?
    Se ridică în genunchi şi rămase câteva clipe cu capul în jos, reflectând, apoi se uită la mine îndelung cu un joc de expresie indescriptibil: admiraţie ironică, protecţie maternă (sau filială!?), nelinişte (era chiar bună cartea mea?!), ar fi vrut să dea înapoi, dar... apoi deodată o fermă detaşare (probabil că era bună, altfel...). Sări jos şi reveni la realitate:
    - Ce să căutăm noi la fraţii Berea? zise.
    - Atunci rămânem aici? o întrebai, fiindcă nu precizase dacă mergem alături... Ştiu că nu-ţi place de gazda noastră, e cam pisăloagă!
   - Şi ce dacă e pisăloagă? îi venim noi de hac!
    Şi spuse asta cu mare chef de a-i veni de hac "indiscretei" doamne care, de când Suzy se mutase la mine, încetase să mai fie indiscretă (doar o singură dată mă întrebase când mă căsătoresc, conform observaţiei lui Goethe, care spune că oamenii când îşi dau seama că doi inşi s-au îndrăgostit, ar dori să-i vadă căsătoriţi, iar după aceea îi pândesc să vadă când se despart; noi, românii, insistăm doar asupra primului fenomen: maică, spun babele, când văd că o pereche întârzie prea mult să se ducă la primărie, dacă vă iubiţi de ce nu vă luaţi? Şi odată luaţi: dacă nu se înţeleg, niciodată nu-i îndeamnă să se despartă, fie din dorinţa secretă de a-i vedea îndurând şi ei, ca toată lumea, jugul în doi, fie pentru că spectacolul suferinţei altora li se pare mai atractiv decât cel al căutării fericirii).
    Gazda mea, domnul inginer Cucu, afectă o surpriză când ne văzu, ca şi când n-ar fi ştiut că Suzy locuia cu mine, deşi, când făcu prezentările, zise:
    - ...şi domnişoara Culala, dacă numele vă spune ceva, e chiar cel cunoscut de noi toţi...
    Nu veniseră la ei numai "copiii", casa era plină de lume, toţi de vârsta domnului şi doamnei Cucu. Ni se dădu câte-un pahar de vermut, şi cu el în mână căutarăm unde să şedem...
    Nu aveam unde, toate scaunele erau ocupate, şi inginerul Cucu ori se prefăcea că nu observă, ori chiar era cam mitocan şi uitase ce-mi spusese mie mai înainte, că i-ar face o reală plăcere să...
    Oricum, se putea deduce că nu prea fuseserăm aşteptaţi. Mă gândii să simulez că de fapt nu venisem să rămânem, plecăm în altă parte, dorisem doar să le urăm în trecere la mulţi ani şi... Mă uitai la Suzy să-i sugerez retragerea, dar observai pe chipul ei că nici n-avea de gând, dimpotrivă, o ţintuia cu o privire ucigaşă, aşi zice carnasieră, pe doamna Cucu, care clămpănea din gură şi avea aerul că nici nu ne cunoştea...
    Niciodată n-o surprinsesem pe Suzy stăpânită de o astfel de furie rece şi orgolioasă...
    Atunci văzui cum timida şi micuţa fiică a doamnei Cucu, care mă luase drept muncitor-filozof (şi care între timp născuse un băieţel, trebuia să aibă acum trei ani), îi şopteşte ceva soţului ei. Acesta dădu din cap, se ridică, intră în odaia tampon dintre a mea şi cea a gazdei şi se întoarse cu două taburete, pe care ne invită să luăm loc.
    Absent şi în acelaşi timp atent, de fapt nici absent dar nici atent, domnul Cucu spărgea alune, mesteca necontenit şi părea că ascultă, mai degrabă că suportă clămpăneala soţiei lui fără să se irite, conversaţia era generală, nu?!, deşi nu era!, că totul era agreabil şi că în curând... În curând se va produce ceva iminent, îi va spune într-un mod foarte grosolan soţiei lui că...
    - Nu, zise însă foarte prevenitor, când doamna Cucu se opri o clipă, asta nu s-a întâmplat atunci, ci prin 1938, când Carol al doilea, venind de la Londra, de la o ceremonie funebră, s-a oprit la Berlin şi a încercat o înţelegere cu Hitler... Armand Călinescu...
    - Nu mai vorbi prostii, îl întrerupse doamna Cucu, ştiu precis de la doctorul Stănescu, care era prietenul lui... Prin 35, nu prin 38 şi-a zdrobit el cariera. Deşi, dacă mă gândesc, tot rău ar fi fost dacă s-ar fi hotărât să devină ginerele lui I. G.Farben... Cine ştie ce-ar fi păţit după război...
    - Dacă zici că ai auzit c-a fost arestat..., îi acoperi el cu falsă blândeţe glasul ei casant.
    - Nimeni nu l-a îndemnat, îi acoperi şi ea glasul, să se apuce tocmai acum, după cincisprezece ani de la război, să dea bani la legionari...
    - Asta înseamnă că a fost silit, zise un domn scund, vârtos, chel şi cu groşi ochelari pe nas, care îl făceau să semene cu un dur chirurg. Îl aveau cu ceva la mână!
    În acest timp observai cum chipul micuţei doamne începea să capete o expresie vie de suferinţă. Soţul ei se îngrijoră şi începură să-şi şoptească unul altuia ceva la ureche.
    - Da, zise ea şi se mai însenină şi începu să se uite la noi cu capul uşor plecat, cu un fel de interogaţie chinuită şi resemnată: nu e aşa că o să fiţi de acord? parcă ni se adresa.
    El se ridică, se apropie de mine şi îmi şopti:
    - Poate să se odihnească puţin soţia mea în camera dumneavoastră?
    - Bineînţeles!
    - Avem o propunere, continuă el, să ne retragem pe urmă şi noi acolo...
    - De acord, Suzy, eşti de acord?
    Ea îşi plecă urechea şi dădu din cap şi se şi ridică, chiar ostentativ, fapt care n-o împiedică însă pe doamna Cucu să taie mai departe aerul cu cuvintele ei. Se pare că Suzy îşi dăduse seama că, dacă ar fi rămas, i-ar fi fost imposibil să-i vie de hac bătrânei pisăloage.
    - Ooo! făcu ea apoi în odaie uitându-se la mine cu ochii dilataţi, pe-asta nici dacă o omori nu-i închizi gura...
    - Ţi-am spus eu, râsei, cu mine e mai ponderată, dar ai văzut, pe fata ei o duce la exasperare... de-aia bănuiesc că după ce s-a măritat a părăsit casa părintească.
    - Hi, hi, făcu Suzy, dar ce mâncăm, mi-e foame...
    - Parcă ziceai că vrei să ajunezi.
    - Ştii ce, zise, coborâm toţi patru la fraţii Berea...
    Dar intră tânăra pereche şi el ne spuse că a vorbit cu bucătăreasa să ne aducă mâncarea aici... Nu scăparăm însă aşa de uşor, intră după noi doamna Cucu şi ne spuse cu "înţelegere" că ar fi trebuit să se gândească, tinerilor le place să petreacă între ei... Titi e de vină (adică soţul ei), o scoate din pepeni cu iniţiativele lui, pe care le ţine secrete pînă în ultimul moment, ...a fost vorba să vină numai "copiii", şi el, fără să-i spună, a invitat o grămadă de lume... Noroc că a găsit un purcel de lapte, şi a avut parcă o presimţire şi a pus-o pe Sultana să cumpere destul vin şi cozonac de la o cofetărie, "unde se face foarte bine...".
    - Bine, mamă, bine, o întrerupse fiică-sa, pentru că doamna Cucu ameninţa să nu se mai oprească şi nici să plece.
    - O să vă aduc eu totul aici, insistă ea fără să se sinchisească, numai şampania cred că n-o să ajungă, beţi şi voi vin, fiindcă decât aşa şampanie, mai bine lipsă, e un fel de sirop greţos care n-are decât meritul că face spumă...
    - Mamă, n-avem nevoie de şampanie, şi nu ne aduce nimic, ne descurcăm noi, zise iar fiica ei de astă dată cu buzele tremurânde.
    - Eşti nervoasă, constată doamna Cucu sec şi cu glas parcă abstract, cum pot oamenii fi atât de nervoşi, parcă spunea, şi se cără în sfârşit, însă cu o încetineală care nu spunea nimic bun, se putea întoarce oricând.
    Petrecerea noastră fu reţinută din pricina micuţei şi suferindei doamne Valer (aşa îl chema pe ginerele doamnei Cucu), care nu se linişti nici după ce se convinse că mama ei n-o să mai revină (chiar nu mai reveni!), nu putu să mănânce nimic şi numai din politeţe pentru noi nu ceru soţului ei s-o ducă acasă.
    Soţul ei însă mâncă vârtos. Când afară începură să se audă împuşcăturile de rachete care îngropau anul care trecuse şi ale căror artificii strălucitoare ne inundară odaia, stinsei lumina şi deschisei amândouă ferestrele.
    Suzy veni lângă mine şi contemplarăm în tăcere oraşul iluminat şi sfâşiat de zgomotul petardelor, care parcă spuneau anului care trecuse, bun sau rău, pleacă, bătrâne, o să te ţinem minte, sau o să te uităm, adio oricum, lasă loc unor noi sforţări şi speranţe...
    Ceea ce s-a împlinit cu tine să continue, ceea ce a fost eşec să iei cu tine în neant, şi o nouă rotaţie în jurul soarelui, a pământului nostru plin de albastre şi imense întinderi de ape, să fie benefică oceanului uman în totalitatea lui şi fiecăruia dintre noi în parte... Să nu moară nimeni în anul care vine (se poate, nu?) şi să nu nască decât mamele fericite!
    Nu-ţi port pică, gândii eu însumi pentru mine, am fost fericit în aproape toate lunile tale, mi-ai adus în viaţă o fiinţă pe care o iubesc şi mi-ai confirmat că truda gândirii mele a fost fructuoasă: Spune-i micuţului an nou, care ne întâmpină, să ne ajute, înainte de a îmbătrîni şi el, să ne îndeplinim măcar o parte din dorinţele noastre nemăsurate...
    Simţii în euforia acelor clipe o mână care mă apucă de ceafă şi începu să mă mângâie insistent şi dulce... Un îndemn, o sugestie, o trezise din tăcerea mea însingurată... Ochii ni se întîlniră în întunericul în care scăpărau scântei albastre şi roşii, alungate violent de orbitoare explozii albe şi verzi.
    Un chip îngrijorat mi se alătură:
    - Ce faci tu, sufletul meu?! La ce te gândeşti?
    Ne îmbrăţişarăm, ne chinuirăm obrajii, urechile, gurile într-o mută contopire. Ea mă strângea foarte tare, ca atunci la despărţire în frumoasa casă unde ea copilărise şi ne apucaseră zorile după prima noastră noapte de dragoste... Braţele ei dulci, puternice, de zidăriţă, care ştiau să apuce...
    - Suzy, te iubesc...
    - Da, Victoraş, ne-am procopsit...
    - Dacă ai şti ce bine îmi pare că ţi-a plăcut cartea mea...
    - Da, hi, hi, ce păcat că nu poate să apară acum... Dar o să apară ea cândva... Să nu i-o dai lui Ion Micu s-o citească...
    - Bineînţeles...
    - Cealaltă cum e?
    - Nu cred că o să-ţi mai placă. E filozofie pură, n-o să mai găseşti în ea nimic care să te facă să râzi...
    - Crezi? Hi, hi...
    - Da, nu mai e o imprecaţie, ci o carte liniştită şi foarte abstractă...
    - Când ai avut timp să le scrii?
    Din glasul ei înţelesei însă că nu era vorba de timpul fizic, de durată, ci de disponibilitatea mea afectivă... după ce trecusem printr-atâtea... şi încă mai treceam...
    - Tocmai, spusei, n-aş fi avut timp dacă n-aş fi scris-o pe prima...
    - Mai vorbim, hai să aprindem.
    Revenii în odaie şi răsucii comutatorul. Musafirii noştri stătuseră ca şi noi la cealaltă fereastră, şoptindu-şi desigur lucruri tot atât de... Se întoarseră şi închiserăm geamurile. Suferinda doamnă părea mai liniştită, dar când umplurăm paharele, nu se atinse de al ei.
    - Stimată doamnă, ridicai eu glasul, lăsaţi, beţi un pahar şi o să vedeţi că totul o să vi se pară altfel... Daaa, continuai, dându-l pe-al meu cu sete peste cap şi cuprins îndată de o stranie exuberanţă, sunt lucruri mult mai importante, beţi paharul şi o să le descoperiţi... Paharul trebuie băut, filozofai eu mai departe surprinzând o uimire pe chipul iubitei mele şi o posomorâtă neîncredere pe cel al soţului prea sensibilei doamne (da, parcă spunea el, eu îl beau, am dat peste o fiinţă pe care o iubesc foarte tare, dar am început să am bănuieli, şi asta mă întristează, că iubirea mea nu-i ajută la nimic). Nu foloseşte la nimic, reluai eu ca un ecou al propriei mele gândiri, dacă eviţi paharul. Socrate s-a gândit el bine când a acceptat cucuta...
    - În schimb tu ai băut unul în plus, zise Suzy, şi toţi patru izbucnirăm atunci în hohote, chiar şi plăpânda.
    Prinsei momentul şi îi întinsei paharul cu mâinile mele:
    - Beţi, doamnă! Vă rog să beţi, n-o să vi se întâmple nimic desagreabil!
    Bău, dar nici ceva agreabil nu i se întâmplă. Doar o curioasă schimbare de expresie: "sunt rezistentă, parcă spunea, nu sunt atât de plăpândă pe cât par...".
    Dar rezistentă la ce? Probabil la orice i-ar fi putut face plăcere ei, şi prin ricoşeu şi bărbatului... Era şi ăsta un fel instinctiv de a-l ţine...
    - Hi, hi, făcu Suzy după ce închise uşa în urma lor... Daaa, ţi-a plăcut prăpădita asta! Ai fi vrut s-o protejezi... Ei da, lasă că te-am văzut eu... Oiţă! exclamă cu o voce înaltă, imitându-mă în strigăte, ai vrut să faci pe berbecul!
    Sări în pat, unde se aşeză turceşte şi netezi cuvertura în faţa ei, ca şi când m-ar fi invitat să jucăm împreună pietre sau să-şi dea în cărţi, să-mi ghicească norocul...
    - Hi hi, bem şi noi acuma ceva, iubitul meu?... Şi parcă auzisem şi eu de fructe, banane, "smochine", puse ea, nu ştiu de ce, acest cuvânt între ghilimele, daaa, şi alte minunate fructe ale pământului....

                                                                         X

                                        Astfel se încheie anul şi ne trezirăm în cel nou ca o grosolană surpriză, pe care ne-o făcu domnul inginer Cucu a doua zi spre prânz.
    Prin somn auzii o bătaie grăbită în uşă, o bătaie mai mult de formă, fiindcă uşa se deschise în acelaşi timp şi cineva intră în odaie (senzaţia mea fu mai degrabă că "năvăli", prin siguranţa paşilor şi parcă a unui fel de gălăgie pe care o fac cei care ne sunt familiari şi nu se sinchisesc dacă ne surprind, să zicem, goi în pat, sau chiar în baie).
    - Eeei, nu se doarme de Anul nou, trezeşte-te, domnule, o să ai destul timp să leneveşti până la celălalt... Aşa îţi primeşti tu musafirii?... Ei, haide, acuma nu te jena, dă-te jos şi aprinde lumina... Unde o fi comutatorul ăsta?
    Era Matilda, veselă nevoie mare, îi recunoscusem din prima clipă, şi venind parcă dintr-un vis îndepărtat, glasul ei de altădată, din clipele de euforie exaltată... Lumina se aprinse. Sării în capul oaselor, buimăcit. Matilda nu era singură...
    - Silvia, murmurai răguşit de o furie năvalnică. Ce cauţi tu aici, fără să te anunţi? mă adresai Matildei, trăim într-o lume civilizată, avem telefoane, adrese, poştă şi telegraf, copii şi prieteni pe care trebuie să evităm să-i punem în situaţii delicate...
    - Ei ho! că nu s-a întâmplat nimic, râse Matilda, nu e o catastrofă că te-am surprins în pijama...
    Nu vedea că nu eram singur, se aşeză într-un fotoliu pusă parcă pe taclale şi continuă:
    - ...Ce e asta, ţi-am telefonat ieri şi am vorbit cu gazda ta, inginerul Cucu, nu erai acasă, şi i-am spus că trec astăzi pe la prânz să ţi-o aduc pe Silvia... Şi acum când am sunat mi-a deschis acelaşi domn Cucu şi "poftiţi!", mi-a zis, cu aerul cel mai natural din lume - aşa, ca între oameni "civilizaţi", adăugă cu o nuanţă sarcastică în glas, observând în sfârşit că în patul meu era o femeie... Am crezut că ne aştepţi, şuieră de astă dată furioasă, dar mereu stăpânită de aceeaşi euforie exaltată, deşi te înţeleg, adăugă cu înţelegere, dar trebuia să ne spui...
    - Ce să spun, strigai, nu m-a anunţat nimeni că ai să vii!
    - Nu ţi-a spus gazda ta?
    - Mi-a spus că m-a căutat o doamnă care o să revie.
    - Nu ţi-a spus că o să trec azi cu Silvia să te văd?
    - Nu! Şi de ce n-ai revenit cu telefonul?
    - Fiindcă domnul Cucu m-a avertizat că nu eşti acasă la această oră şi că probabil n-o să fii nici mai târziu, faci Revelionul cine ştie unde, fiindcă i-a spus nevastă-sa că n-ai pregătit nimic acasă...
    - Futu-l în cur pe mă-sa pe domnul Cucu al tău, te-ai apucat să pălăvrăgeşti cu el despre lucruri care nu-l privesc, când puteai foarte bine să revii cu un telefon... Te costa mult dacă...
    În clipa aceea Suzy se ridică şi ea în capul oaselor, îşi drese cu o mişcare fermă părul şi mă întrerupse:
    - De ce strigi, zise cu un mic reproş senin, nu vezi că e o neînţelegere? Treceţi în odaia cealaltă şi discutaţi.
    În care odaie? Acolo stătea mama inginerului, bătrâna doamnă Cucu.
    - A! nu ştii, zise Suzy, e plecată de sărbători, mi-a spus mie...
    Mă dădui jos din pat, deschisei şifonierul, trăsei halatul pe mine şi trecurăm dincolo.
    - Dealtfel, după o astfel de primire, nici n-avem ce să discutăm, zise Matilda după ce ne aşezarăm pe scaune. Dacă vrei să mai stai cu Silvia...
    - O clipă, o oprii şi mă ridicai şi trântii cu putere uşa întredeschisă care da în odaia grobianului farseur, domnul inginer Cucu, şi a nevesti-sii, pentru care simţii în secunda aceea simpatie, bine făcea că îi toca cu clămpănitul ei casant nervii lui prea groşi... era ea pisăloagă, dar, vorba lui Caragiale, nu era groabă, ca bărbatu-său.
    Silvia simţi pesemne că uşa trântită şi expresia mea furioasă nu îi erau adresate ei, ci maică-sii, şi avu un surâs divin: tata o înveselea.
    - Ah, zisei, ia vino tu încoace!
    Şi o luai în braţe şi clipe lungi durară până mă desprinsei de roua ochilor ei inocenţi.
    - Tataaa, îmi şopti, nu prea copleşită de mângâierile mele, vreau să-ţi spun ceva.
    Aoleo, gândii, ce-o fi vrând să-mi spună? Nu mai ştiam bine când mă iubea şi când nu, acel ci de altădată, semnul tandreţei ei infantile şi totale, se topise din pronunţia ei pentru mine? Dar nu, surpriza veni...
    - Ci, ci, o auzii spunând, la mulţi ani, ta-taaa!
    - De ce nu-i răspunzi fetiţei? zise Matilda observându-mă cu un ochi cercetător care sticlea de supoziţii şi presupoziţii alergându-i foarte sprintene şi viclene prin minte (desigur, n-o mai iubeam pe Silvia, acum când iubeam pe altcineva, a ştiut ea totdeauna că...).
    - Dacă i-aş răspunde, zisei, tu de ce ai mai avea să te miri?
    - Nu mă miră, îmi răspunse foarte rece (euforia îi pierise), în orice caz, dacă vrei să mai stai de vorbă cu ea (şi simţii că nu din proprie voinţă mai concepea un asemenea lucru, mai avea şi Silvia ceva de spus), în casa asta n-o las, ne găseşti la Tasia, unde o să stăm vreo săptămână.
    - De ce, mamă? zise Silvia, cu un glas în care ea sugera că replica mamei nu va fi auzită.
    Nu era o întrebare, de ce, mamă, ci o afirmaţie, ba da, mamă.
    - În niciun caz, îi spuse Matilda crâncenă, tu n-ai văzut că tata nu e singur?
    - Ci, ci ce dacă? zise Silvia. Nici tu nu eşti, ci singură, ci când tata vine pe la noi!
    O tăcere ca după o sentinţă se lăsă în urma acestor cuvinte neaşteptate.
    - Trebuie să recunoşti, mă adresai în sfârşit Matildei, că Silvia gândeşte logic. O să stea cu mine până plecaţi.
    O bătaie discretă în uşă o împiedică pe Matilda să răspundă.
    - Da, zisei, şi Suzy intră.
    Se vedea că luase o hotărâre, se îmbrăcase, îşi pusese blana, vroia, desigur, să plece. Dar nu se grăbea, se aşeză cuminte pe un scaun. Se pieptănase lins şi îşi strânsese părul la ceafă în coadă de cal, cum era moda printre fete.
    - De ce nu mi-o prezinţi pe soţia ta? zise Matilda.
    - Suzy Culala mă cheamă, doamnă! răspunse ea prompt. Aveţi o fetiţă extraordinară, continuă cu un surâs ca un brici şi cu un glas în care răzbătea un orgoliu retras şi rece, îndepărtat de noi toţi şi de clipa de faţă: "aveţi" adică eu şi Matilda, ea n-avea ce căuta acolo.
    Surâsul ei mă îngheţă. Nu negase că n-ar fi soţia mea, totuşi îşi spusese numele de fată.
    - Îmi daţi voie, doamnă, să-i spun ceva fetiţei dumneavoastră?
    Şi surâsul glacial se accentuă atât de tare. Încât deveni parcă de gips, însă un gips viu, ca al tinerei necunoscute care se înecase în Sena, mai frumos şi mai misterios ca al Giocondei, fiindcă undele care o învăluiseră nu-i alteraseră expresia de beatitudine şi încredere cu care se încredinţase apelor.
    Matilda tăcu, ştiind parcă dinainte că Silvia n-o să-i aştepte răspunsul, ceea ce fetiţa şi făcu, se apropie de necunoscută şi îşi lipi urechea şi ascultă fără să se mire de şoaptele care urmară. Îmi încordai auzul, dar şuşoteala era ininteligibilă. Ce-i spunea Suzy, ce secret atât de rapid i se născuse în minte?
    - Da? se detaşă ea, ai înţeles? Vino încoace!
    Şi iar îi şopti ceva, pesemne îi repetă, fiindcă după aceea (a înţeles sau nu, fetiţa) se ridică în picioare:
    - Am plecat, mi se adresă, vorbim la telefon...
..............................................................................................