Cel mai iubit dintre pământeni 3, Marin Preda

......................................................................................
                                                        5.

                                Numai cei încleiaţi în propriul lor trecut au, adesea, senzaţia că prezentul e vertiginos. Nu reacţionează la el. Rămăsei inert.
    Da, gândii, o să vorbim la telefon. Aici erau nişte socoteli de reglat.
    - Cam isterică soţia ta, zise Matilda.
    - Mai puţin isterică decât tine, îi replicai.
    - Da, reluă Matilda, o să vorbesc cu ea şi o să-i spun că o s-o nenoroceşti ca şi pe mine.
    - Nu mai spune! Eşti nenorocită? o întrebai cu o prospeţime jubilatoare în glas.
    - Ai vrea tu!
    - Eu nu vreau de la tine nimic, las-o pe Silvia aici şi...
    Mă redresai, simţind că trebuie să mă smulg imediat din capcana imenselor noastre ciocniri de odinioară. La ce bun? Tot ceea ce mai aveam să ne spunem nu mai rima cu nimic. Prezentul devenea vertiginos. Intrai în odaia mea şi deschisei liniştit şifonierul.
    Se golise, nu mai atârnau în el decât costumele mele. Intrai în baie, dar nu mai regăsii sub oglindă obiectele ei de toaletă. Revenii: cercetai mai atent odaia, să descopăr un semn. Dar ştiam că nu va fi. Da, nu mai aveam ce să mai văd, operase, fata asta, cu o rapiditate uimitoare. Îşi luase tot ce era al ei, nu mai lăsase nimic în urmă... Ba nu: "Vorbim la telefon"...
    Asta putea să nu mai însemne mare lucru... Mă lungii în pat, cu mâinile sub ceafă. În timp ce auzeam uşa de la intrare trântindu-se.
    Nu tresării, ştiam că Matilda plecase şi o luase şi pe Silvia cu ea...
    Astfel începu pentru mine noul an, da, chiar anul de-acum, când scriu toate acestea; cel fatal...

                                                         PARTEA A ZECEA
                                                                         I

                                       Închisei cu o mişcare furioasă şifonierul căscat, din care Suzy "zburase ca o laşă" (cum s-ar fi exprimat despre noi Caragiale, luându-ne peste picior), şi îi trăsei cu însumi dulapului o lovitură zdravănă, fiindcă aşa era, Suzy părăsise vertiginos cuibul nostru ca şi când ar fi simţit apropierea hultanului. N-aş fi putut zice însă că fugise speriată, dimpotrivă, ultima ei expresie, vorbindu-i Silviei la ureche, arătase mai degrabă siguranţă de sine şi parcă o stranie jubilaţiune.
    Acum vedeam clar ce era: bucuria unei înstrăinări rapide şi bine întemeiate, asemeni celor care descoperă brusc cum întâmplarea îi serveşte miraculos, de o mie de ori mai eficace decât oricare alt efort al unei hotărâri deliberate.
    - Ei! zisei, întinzându-mă pe pat cu mâinile sub ceafă, unde e melancolia care credeai că o să... În clipa când... Nici vorbă despre o asemenea poetică învăluire, asta se simte doar gândind la despărţire, şi nu când ea se produce.
    În clipa aceea uşile şifonierului scârţâiră parcă ironic.
    Mă ridicai să le închid bine, dar fără voia mea mâinile le deschiseră larg şi contemplai îndelung... hm! da, golul!
    Asta îmi aminti de întâmplarea unui grec, dintre cei pe care înfrângerea generalului Marcos în 43 îi aduseseră pe meleagurile noastre. Era un scriitor şi gazetar cu relaţii, călătorea des în Occident şi se întorcea totdeauna cu geamantanele pline cu cadouri pentru gagicele lui nestatornice (parca le alegea anume din specia celor care părăsesc partenerul repede şi fără motiv aparent).
    - Cobor la gară, cică ar fi relatat grecul însuşi, şi mă repej la telefon s-o anunci pe iubita mea că am şoşit. Telefonul cârrr, cârrr... nu răspunde! Mă urc ia taeşi... Aduşeşem pentru ea ciorapi de mătasea, rochice, pantofi cu tocul ascuţit, ruj Christian Dior, şi alte lucruri drăguce... Şun la uşa... Nimic... Şcot cheia, intru în apartament, nu era, şi atunci am avut un preşentiment şi am deschis şifonierul: golul! Beştia fugise!
    Surâsei în forul meu interior şi închisei, de astă dată cu blândeţe uşile.
    Trebuie să desprindem o filozofie tonică din întâmplările celor părăsiţi şi îmi veni atunci în minte şi felul cum îl cucerise şi apoi îl părăsise dumnezeita (cu paharul de şampanie în taxi, la ora zece în seara Revelionului, tur-retur) pe Bacaloglu, care de-atunci preconiza să punem un T cu fierul înroşit pe spinarea tuturor trădătoarelor. Asta era sinistru, grecul avea mai mult humor.
    Mă îmbrăcai şi plecai la Tasia, s-o aduc pe Silvia la mine. Găsii petrecere generală, ca odinioară când îi vizitasem pentru întâia oară, a doua zi după căsătoria mea cu Matilda. Dar nu ca atunci mă întâmpină fosta mea soţie, ca şi când n-ar fi ştiut cine era bărbatul care intrase pe uşă, ci ca şi când acum eu eram bărbatul ei de totdeauna şi nimic nu se întâmplase vreodată între noi...
    - Aaa! Victor, făcu ea îndată ce mă văzu (şi se ridică în picioare), hai, dragă, la mulţi ani şi nu mai umbla şi tu cu o falcă în cer şi una în pământ, o singură viaţă are omul şi...
    Se ridicară toţi, pricăjitul se grăbi cu un aer aplicat să-mi umple un pahar, ca şi când ar fi descoperit şi el în clipa aceea că o singură viaţă are omul, şi asta l-ar fi entuziasmat, şi ciocnirăm cu expresii semnificative: dacă o singură viaţă avem, atunci ce mai andarbrambura, să bem şi să chefuim.
    - Aşa este, strigă marele Vasile, şeful clanului, neschimbat se pare, cu regimul lui alternat între carne şi vitamine, o viaţă are omul şi un trai nenorocit.
    Nu s-ar fi zis. În ceea ce îl privea, sau cine ştie? Dintre ei toţi numai Tasia îmbătrânise. Tamara îşi pierduse orice fatalitate amândouă, nu se ştie de ce, aveau trăsăturile adâncite, sumbre, sau mi se părea mie, cum le priveam cu un ochi străin?
    Desigur, fiindcă veselia Matildei nu alunga de pe chipul ei o strălucire pe stinse, dar fără bogăţia de culori a unui amurg fastuos. Îmi aruncai privirea circular, să redescopăr subalternii marelui Vasile. Erau alţii şi nu avui nicio curiozitate să-i cunosc. În acelaşi timp, la vederea acestor fiinţe care obosiseră se pare, în ritualul vieţii lor anonime, ştiam că dacă am să rămân să beau cu ei depresiunea mea s-ar fi retras şi i-aş fi văzut cine ştie, poate în culori de epopee. În care nu triumfam decât eu şi Silvia, zeitate care se uita la mine cu o expresie turburătoare de singurătate şi nepăsare: ştiu multe, parcă voia să spună, dar eu nu vreau să ştiu nimic, deşi m-aţi silit să aflu, viaţa mea nu este atinsă de zgomotul, cuvintele, rumoarea şi paharele voastre. Uite-l colo pe tata, nu ştiu cine e, nici măcar nu mai ţin minte că ne-am plimbat de-atâtea ori împreună, că am pus într-o zi flori pentru mireasă, că m-am dat în căluşei, şi el mă pândea pe de lături să nu mă piardă, că m-a ţinut în braţe şi mi-a arătat oraşul, m-a dus la cişmar...
    Nu aşteptai să reînceapă conversaţia înnoitoare. Dădui paharul pe gât şi o chemai pe Silvia. Ea ezită, iar eu ştiam că o să ezite.
    - Silvia, zise Matilda cu o falsă uimire, te cheamă tata.
    Atunci ea se ridică şi veni la mine, floare vie care nu ştie cine o rupe şi o duce la nas, dar care ştie că asta o poate face însă şi tata şi mama şi toţi cei legaţi de naşterea şi de mica ei existenţă. O acută durere mă înstrăină câteva clipe de ignoranţa vieţii ei crude, după care îmi revenii, şoptindu-i zadarnic:
    - Vrei să vii cu mine? Nu te uita la mama, continuai, deşi nu se uita la maică-sa, ei, ce zici?
    - Tataaa, zise, ci tu nu mănânci nimic?
    - Sigur, îi răspunsei, intri şi tu în concretul clipei şi eviţi să răspunzi. Tata a mâncat, îţi spun la revedere, trebuie să plec.
    - Tataaa, zise, ci nu rămâi cu noi?
    În loc să zică "merg şi eu cu tine". Depresiunea mea i se transmisese. Dacă aş fi fost vesel şi hotărât bineînţeles că ar fi venit.
    Îi spusei că astăzi şi mâine o mai las, să se bucure şi tanti Tasia de sosirea ei, iar poimâine mă întorc. O să trecem pe la nenea ăla care îi făcuse odată o săritoare din piele. Mai ţinea minte? Nu!
    - La cişmar, zisei.
    Surâse o clipă, ca o străluminare. În ochii mei nu se schimbase mult, avusese pe atunci o mică precocitate, care din fericire dispăruse, urmată de o încetinire, se îndepărtase lent de la patru spre nouă ani şi sufleteşte înflorise parcă doar în adâncime, fizic era tot atât de suavă şi fragilă ca o crenguţă.
    - Bine, zisei, dacă tu vrei să mănânc, gata domne, s-a aranjat, acum du-te la locul tău.
    - Da, zise Tasia. Îţi face hatârul, pe noi nu ne onorează.
    Când cineva îţi vorbeşte urât fără să se jeneze înseamnă că în realitate zace în el o mare furie, abia stăpânită. Nu mai era aceeaşi Tasia, plină de atenţie faţă de mine şi ţinându-mi partea.
    Cum mi-era foame, mă hotărâi să mănânc şi devenii curios să aflu şi ce avea cu mine.
    - Mi s-a părut că v-am deranjat, zisei simulând o nepăsătoare absenţă.
    - De deranjat ne-ai deranjat, îmi răspunse punându-mi în farfurie nişte cârnaţi şi o strachină cu varză murată, dar ce să facem, vă primim, măria-voastră, că aţi ajuns mare şi poate puneţi şi pentru noi, undeva, o vorbă bună.
    - Cu mare plăcere, zisei, oricând...
    - Da, şi acum ia spune, de ce ai fugit tu de-acasă şi ţi-ai lăsat fetiţa pe mâini străine?
    Aşa deci! Asta era furia ascunsă! Înţelesei că asta se discutase mai înainte, sau în orice caz, doar între ea şi Matilda, între patru ochi. Dar vedeam că nu se jena să-mi aducă învinuirea şi în auzul celorlalţi şi mai ales al Silviei. Cu ce sens? Nu cumva încă de la început le sugerase Matilda versiunea aceasta a fugii mele, ca s-o ascundă pe-a ei? Toţi credeau acest lucru? Desigur, cine îşi asumă deschis ruptura unei familii? Sau era ceva nou?
    Mi-ar fi plăcut să aud ce zice Matilda, dar mi se păru că totul ar fi fost indecent în faţa Silviei.
    - A fost odată un botez, pe vremuri. Ai uitat, Tasia? mormăii înghiţind cu mare poftă din cârnaţii pipăraţi.
    - Ne întoarcem acuma la botez! exclamă ea sarcastică.
    - Da, zisei, de ce nu?
    - Şi ce-a fost la botez?
    - Mmmm! făcui cu gura plină. A fost o mare distracţie! La care ai luat parte! Şi încă la altele!
    - Ce vrei să spui? Când v-aţi luat, n-aţi deschis ochii? Şi mai ales când v-aţi hotărât să aduceţi pe lume un copil? Ce e ea vinovată?...
    Vrusese să spună fetiţa asta...
    Dar o oprii izbind cu violenţă tacâmurile în farfurie.
    - Amnezie? spusei, însă cu blândeţe. Nu mai avem memorie?
    - Hai, Tasia, zise Matilda, lasă, are dreptate Victor.
    - Şi tu de colo, zise Tasia cu dispreţ, are dreptate, vai de capul vostru!
    Nu, gândii, nu e ceva vechi, e ceva proaspăt, microbii urii sunt vioi sub lumina microscopului, cei de-atunci, de la botez, au murit demult. O să aflu ce e, dar nu acum!
    - Hai să conchidem discuţia asta, zise atunci pricăjitul tranşant, hai să bem!
    - Am spus eu, mugi şi marele Vasile, o viaţă are omul, şi un trai neno...
    - Ba nu e deloc, zise Matilda cu o urmă din exaltarea de altădată, omul are o singură viaţă şi trebuie să şi-o trăiască aşa cum e! Iubeşte, urăşte, iar iubeşte, iar urăşte, ce rost au tot felul de... de...
    - De ostreţe! o ajutai laconic.
    - Ba nu, se înverşuna, nu e vorba de ostreţe! Se lăsă o tăcere, dar Matilda nu reuşi să-şi materializeze gândirea. Tot despre ostreţe era vorba!...
    - Hă, hă, hă... făcu marele Vasile. Şi iar, hă, hă, hă...
    Mă întorsei acasă reconfortat.
    Zăpada îngheţase şi trosnea sub picioare. O lună de o albeaţă halucinantă lumina dinspre dealuri străzile oraşului tăcut. Aerul rece şi proaspăt mă îmbăta ca de o bucurie rară şi secretă, iar eu ştiam ce e: deliciul vicios al singurătăţii! Aveam să ajung în odaia mea, să mă aşez la planşeta albă şi să lucrez relaxat până în zori.
    Eram liber, bogat, fără datorii, cu hambarele pline, iar marile scadenţe, suferinţa fără speranţă, moartea violentă, cum o sufereau în chiar acele clipe populaţii haotice de pe pământ, erau departe de mine. Iată, îmi spuneam ascultând visător ecoul paşilor mei în noapte, bucuria sau durerea nu sunt totdeauna fructul determinat al unor cauze determinante.
    Libertatea face să trăiască cu plenitudine totul, şi atunci suferinţa în dragoste aduce din adâncuri bucurii stranii şi necunoscute, iar fericirea se colorează violent cu luminile infernului. Îndoiala ne trezeşte cugetul, producând în spiritul nostru certitudinea că existăm, gândire suverană şi divină care ne supraveghează urâtul, ne alungă ranchiuna, lasă altora izbânzile şi acceptă pentru sine înfrângerea.
    Frumoasă noapte! Frumos oraş curat zăcând liniştit între uriaşele troiene şi păduri verzi care îl înconjurau... Frumoasă fetiţă! dulce Silvia! Ce-ai făcut? Ai turburat cumva pe mama ta? Desigur, tu eşti cauza, enigma ignorată, inocenţa neglijată, dar mai puternică decât pasiunile mature şi neînfrânate. Dar n-o să-ţi aduc niciodată în conştiinţă marile noastre vinovaţii, să-ţi împovărez viaţa cu un destin grav, presimţit de tine încă de pe vremea când te-am găsit dormind prosternată, ca şi când ai fi vrut să ne spui că n-ai fi vrut să vii pe această lume. Cine dintre noi a fost întrebat? iar mari fiind, care dintre noi ar dori să nu mai existe?
    Acasă mă aşezai bine la planşeta mea, când intră doamna Cucu cu telefonul în mână...
    - Sunteţi căutat, zise fără grabă. E aceeaşi persoană care a mai sunat acum vreo oră... Vreau să vă spun ceva, continuă fără să-mi dea aparatul, ca şi când după aceea ştia şi ea că n-ar mai fi avut timp să mă piseze cu cine ştie ce istorie, bărbatul meu vă cere scuze, zice că nu şi-a mai adus aminte dacă fosta dumneavoastră soţie n-a luat totuşi contact cu dumneavoastră şi aţi ajuns la un aranjament pentru vizita de a doua zi... Şi atunci a lăsat-o să intre... Îi pare rău dacă s-a petrecut vreo încurcătură... Oricum, adăugă tot ea, acum e prea târziu să mai dreagă ceva, însă...
    Îi luai eu însumi aparatul din mână şi abia atunci se retrase, nu după ce îmi mai adresă politicoasă noapte bună, cu un glas fără vreo aluzie la ceva concret, dar cu o aluzie la lipsa de aluzii...
    - Alo, auzii apoi o voce lungă şi voalată, foarte ezitantă, undeva în tainica noapte electromagnetică.
    - Da, zisei.
    - Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?!
    Mi se păru că visez! Mie îmi era adresată, şi cu un astfel de patetism parcă mistic, care mă copleşi, această supremă declaraţie?
    - Suzy, tu eşti?! strigai.
    - Da, eu sunt! Ai fost la fetiţa ta? Sau ai oprit-o cu tine?
    - Da, am fost, poimâine o iau la mine!
    - Foarte bine, spuse ea nostalgică, e o fetită deosebită, dacă eşti de acord o să viu s-o văd şi eu.
    - Cum să nu fiu, dar de ce-ai plecat?
    - Ei lasă, e mai bine aşa.
    Nu ştiam de ce era mai bine aşa, dar mă invada o convingere absolută că ea gândise bine, deşi întrebarea dacă se va mai întoarce la mine stătea alături de sentimentul copleşitor pe care mi-l stârnise declaraţia ei.
    - Şi cine zici că e cel mai iubit dintre pământeni?
    - Tu!
    - De cine?
    - Cum de cine! De mine, de fetiţa ta... N-ajunge?!
    Rămăsei tăcut şi o vreme nu ni se mai auzi decât răsuflarea amestecată cu şoaptele de pe fir ale umanoizilor care descoperiseră, pornind din grotele lor în care trăiseră cu un milion de ani în urmă, secretul propagării şi recepţionării misterioaselor unde.
    - Vorbim mâine la telefon, reluă ea deodată, cu o voce fermă. Ce făceai, lucrai?
    - Da, mă pregăteam!
    - Bine, noapte bună. Şi nu te culca târziu... Am eu însă o idee, reluă, ca şi când mi-ar fi făcut o promisiune. Nu-mi iese din cap... O să te întreb, fiindcă, ştii, ca com-mence a me taper sur le systeme.
    - Ce idee?!
    - O să afli, dacă n-o să descopăr şi singură... Bine, acuma hai să ne culcăm, mâine îţi dau eu un telefon.
    Îmi ură noapte bună şi închise, ca şi când ar fi vrut să evite întrebarea mea care plutea în aer: Când se va întoarce?
    Dar nu mai putui lucra, vraja singurătăţii mele se împrăştiase. Avui net sentimentul că ratasem o pagină inspirată, pe care niciodată n-o voi mai scrie... Voi scrie altele, dar niciodată, poate, una atât de... În schimb căpătam certitudinea ameţitoare că Suzy mă iubea foarte tare şi simţeam că nimic nu mai avea importanţă în afara acestui lucru.
    Şi întrebarea dacă se va mai întoarce sau nu să trăim împreună mi se păru mică: la mine sau nu, în alt oraş sau în lună, toate acestea mi se păreau acum neînsemnate.

                                                                               II

                                        A doua zi mă vizită Tasia, dar fără Silvia şi îmi povesti o istorie incredibilă.
    - Ai crezut ieri că vorbesc în vânt, începu ea, într-adevăr cu acelaşi ton de ieri, care mă enervă din capul locului, amintindu-mi cum mă învinuise pe mine de distrugerea acestei familii, că adică eu aşi fi fost cel care a fugit, şi nu Matilda.
    - Bineînţeles că vorbeşti în vânt, când ştii bine cum s-au petrecut lucrurile şi oricum nu înţeleg ce rost mai are acum să dezgropăm morţii.
    - Cum adică, nu te interesează ce se petrece cu fetiţa ta, o consideri moartă?
    - Nu-mi place să mă răstălmăceşti, zisei, vorbeşti în vânt, vorbeşti aiurea... Ce e cu fetita, treci la subiect!
    Dar ea nu consideră că aveam dreptul să n-o ascult.
    - Tu eşti vinovat, zise.
    Mă hotărâi să nu-i mai răspund, adică s-o aprob.
    - Bine, zisei relaxându-mă în fotoliu, sunt, şi pe urmă?
    - Nu trebuia s-o laşi să divorţeze, trebuia să te opui!
    - Da, aşa ar fi trebuit...
    - Era un copil la mijloc, nu te-ai gândit ce-o să se întâmple cu Silvia dacă voi vă despărţiţi? Alergaţi, dracului, toţi, după fericire şi călcaţi în picioare sufletele copiilor, care n-au nicio vină că voi nu vă înţelegeţi. Cine vă dă dreptul? După fericire alergi până te căsătoreşti şi faci copii. Pe urmă eşti sau nu fericit, aşa mori, fiindcă ce e mai de preţ pe lume decât un copil? Ce, că suferi? N-ai decât! Asta ţi-e soarta! Nu toată lumea poate să fie fericită. Duci jugul, şi după ce se face copilul mare, n-ai decât să începi să alergi iar cu limba scoasă după ceea ce crezi tu că e fericire. Dar nici atunci nu te desparţi, fiindcă oricât ar fi de mari copiii, spectacolul ăsta tot trist rămâne. Căsătoria e de la Dumnezeu, n-ai ştiut asta dinainte?!
    - Am ştiut, mormăii, dar n-a ştiut-o şi Grivei.
    - Care Grivei? Îţi vine să râzi.
    - Nu râd deloc, am învăţat încă din şcoala primară că un adevăr considerat evident pentru toată lumea nu e evident şi pentru cineva din altă planetă. Noi zicem de un câine care latră că nu te muşcă niciodată, dar zicala asta umană nu e sigur că o ştiu chiar toţi câinii.
    - Vrei să spui că e vinovată Matilda că e din altă planetă! Tu nu eşti vinovat! reflectă ea cu o bucurie sarcastică şi anticipată, ghicindu-mi răspunsul.
    - Ba da, zisei, sunt vinovat că n-am putut să fiu omul care să-i placă ei.
    - Atunci de ce dracului v-aţi mai luat?
    - Ce să-ţi spun, Tasia, murmurai cu blândeţe, să-ţi spun ceva simplu ca să terminăm cu învinuirile. Mie mi-a plăcut Matilda, dar după căsătorie ei nu i-a mai plăcut de mine. Acuma nici cu forţa nu poţi să ţii să trăiască între patru ziduri doi oameni care, vorba ţăranilor, unul trage hăis şi altul trage cea. E frumos să crezi că o căsătorie vine de la Dumnezeu şi că şi jugul vine tot de la el şi trebuie să-l înduri, dar cum ţi-am spus, măcar în acest punct cei doi ar trebui să gândească la fel, nu unul să dea bir cu fugiţii şi celălalt să încerce să-l oprească, umilindu-se zadarnic...
    - Daaa, făcu Tasia, cum să vă umiliţi voi, bărbaţii... Vă cade coroana.
    - Da, zisei, şi coroana asta vine tot de la Dumnezeu! Fără ea nicio femeie n-ar mai da pe noi nici cinci bani găuriţi, cum spunea mama. Şi totuşi eu am lăsat să-mi pice coroana, tocmai pentru că m-am gândit la soarta Silviei. N-a folosit la nimic...
    - Ei, dacă e aşa şi zici că nu ţii la această coroană, du-te la Matilda, vorbeşte cu ea, îndeamn-o să divorţeze şi întorceţi-vă acasă.
    Mă ridicai alene din fotoliu, liniştit ca un lac încremenit, şi ieşii să-i cer domnului Cucu o sticlă de vin, dacă mai avea.
    - Cum să nu, cu plăcere, zise el vag încântat că nu-i purtam pică pentru stupidele lui farse. Şi două dacă doriţi. Mai avem, ne-au rămas...
    - Ce s-a întâmplat, Tasia, povesteşte, zisei apoi în odaie, turnând în pahare. La mulţi ani! E o părere a ta, sau vorbeşti ca o ambasadoare a Matildei?
    - Nu e vorba de nicio ambasadoare, e vorba de Silvia, zise Tasia fără să se atingă de pahar.
    - Ce e cu Silvia?
    - Le mănâncă sufletul, şi ei şi lui Mircea.
    - Adică!
    - Adică! adică! Nu pricepi? Că nu vorbesc turceşte. Nu se mai pot înţelege cu ea, stă tot timpul strâmb, Matilda îi spune să se culce, ea nu se culcă, îi spune să-şi facă lecţiile, nu şi le face, e chemată la masă, la masă sparge, cică din greşeală, ba un pahar, ba o farfurie, ba o ceaşcă de ceai, iar Matildei îi e frică s-o mai pedepsească, e şi mai rea după ce o pedepseşte. I se face ordine în odaie, peste o oră umple odaia cu hârtii rupte, pătează totul cu cerneală, mese, cearceafuri, până şi pereţii... Rupe creioanele, strică stilourile (un stilou ţine la ea o singură zi!)...
    - Dar ce e cu ea, e agitată? De ce nu cheamă un medic? zisei nedumerit.
    - Nu e agitată deloc, au chemat şi un pediatru care a examinat-o şi le-a spus că e perfect sănătoasă. Ea face lucrurile astea Dumnezeu ştie de ce, fiindcă ea nu ştie. Matilda plânge, o ia în braţe, doarme cu ea, o întreabă. Pur şi simplu nu răspunde, nu ştie ce face.
    - Fleacuri, zisei, copiii trec prin crize de-aatea, unii fac mai rău, se trântesc pe jos, ţipă şi dau din picioare, se urcă pe casă şi în general fac exact ceea ce li se spune să nu facă. Cineva mi-a povestit că şi-a prins copilul cerşind, cu toate că părinţii îi cumpărau tot ce dorea. Înţeleg perfect ce e cu Silvia, Matilda a crezut că un copil e un instrument al voinţei ei şi e scandalizată că Silvia are de pe acum o voinţă a ei proprie. Chiar mă bucur! E un copil cu personalitate puternică.
    - Să stai şi tu cu personalitatea asta puternică, să te vedem! zise Tasia crezând că o să mă sperii. E uşor să zici în teorie vorbe goale... Sau poate că te vrea pe tine, reflectă ea ca şi când ideea i-ar fi venit spontan. Matilda zice că s-a săturat!
    - Am înţeles, zisei, a venit să mi-o lase.
    - Să nu crezi, mă preveni Tasia, că Silvia te iubeşte. Dacă vrei să ştii, habar n-are de tine. A îndemnat-o maică-sa să-ţi dea telefon! Crezi că a vrut? "Nu vrei la tata!" i-a spus. Nu, s-a strâmbat, a dat din umeri. La început a crezut că tu o pui la cale, dar în ultima vreme, cam de prin toamnă, dacă ai văzut-o o dată sau de două ori.
    - N-am maşină la scară, zisei, şi nici indemnizaţie specială, salariul meu abia îmi ajunge să mă descurc, patru drumuri pe lună, asta se simte, ştii şi tu bine!
    - Va să zică nu vrei, reveni ea la atac.
    - Ce să vreau? zisei. Crezi că aici e vorba de voinţă? Nu-i mai merge Matildei cu ştabul ei şi acum vrea s-o dreagă! Ai auzit ce-a spus ieri: iubeşti, urăşti, iar iubeşti, iar urăşti! Mersi! Nu sunt genul! Şi nici nu sunt bătrân să mă resemnez!
    - Cauţi fericirea! mă ironiză Tasia, ca şi când căutatul ăsta ar fi fost ceva de râs.
    - Da, zisei, de ce nu?
    - Vezi să n-o găseşti!
    - Oricum, n-o să fiu ultimul care o face, şi nici primul care a eşuat. Altfel, vorba ta, de ce dracu mai trăim.
    - Fă-o pentru fetiţă, dacă pretinzi că ai suferit pentru ea şi o iubeşti.
    - Aş face-o, Tasia, dacă nu mi-aş da seama că un nou eşec ar distruge nu numai o familie, fapt care s-a şi întâmplat şi sunt puţine speranţe că s-ar mai putea drege ceva, ci ne-ar distruge şi pe noi, pe fiecare în parte, iar Silvia ar rămâne chiar orfană! Aşa, chiar despărţiţi, ştie că are o mamă, un tată... acolo. Tu nu ştii ce s-a petrecut la noi în casă înainte ca eu să mă internez, şi ce vizită mi-a făcut ea la spital când nu se ştia dacă am sau nu cancer.
    - Da, văd că ţi-e foarte milă de tine, de câte ai pătimit! Află că Matilda a vorbit înainte cu doctorul şi dacă ar fi fost ceva grav, doctorul i-ar fi spus. Nu spun bolnavului, dar familiei sunt chiar datori să-i spună. "N-are nimic grav, doamnă", aşa i-a spus.
    - Da, ridicai glasul, dar eu nu ştiam şi presupuneam şi eu că doctorul nu mi-ar fi spus, iar Matilda ştia că eu trăiesc cu temerea asta în mine. A venit să-mi ceară cheile, ca şi când aş fi fost un om despre care ştii că n-o să iasă din spital decât cu picioarele înainte, şi nu mai are nevoie de ele. Chiar aşa mi-a şi spus: "tu nu mai ai nevoie de chei pe acest pământ".
    - Ştia că nu-i nimic grav, protestă Tasia ridicând ca şi mine vocea, a vrut şi ea să se răzbune pe tine pentru că n-ai iubit-o şi ai silit-o să se despartă.
    - Vezi, coborâi eu tonul, cât e de complicat?! Ar trebui să ne iubim iar foarte tare ca să putem crede că toate astea n-au importanţă. Dar... Hm! Doi inşi, tot aşa, se despărţeau şi bărbatul se duce la rivalul său şi-i spune să-i dea nevasta înapoi. Ce crezi că i-a răspuns tipul? Ei, tu ce crezi?
    Dar Tasia n-avea chef de istoriile altora.
    - Să-ţi spun răspunsul, care a fost scurt şi retezat: nu pot să-mi comand sentimentelor! Aşa a zis! Ei! reluai filozofic. Putem să ne comandăm sentimentelor?!
    - Ei na! pufni Tasia. De ce să nu putem? Sunt sigură că tipul tău n-a dus-o el prea bine furând nevasta altuia, când ăla o iubea. Chestiile astea se plătesc! Ai plătit tu că ai despărţit-o pe Matilda de Petrică, a plătit şi Mircea, cât e el de ştab, şi tu o să mai plăteşti o dată dacă nu-i întinzi Matildei mâna, s-o ajuţi să-şi repare greşeala. Să ştii de la mine, să dea Dumnezeu să nu fie aşa, că nu-ţi doresc răul, suntem rude oricum ar fi, şi m-aş simţi nu ştiu cum să... dar tare mă tem că... Mi-ar fi lesne să spun "treaba voastră!", dar uite că nu pot nici eu să-mi comand sentimentelor!
    - Dar eu să pot, nu? Tasia!
    - Da! e o datorie! zise Tasia cu o sentenţiozitate fără emfază şi fără vreo prostie bigotă în credinţa ei fermă. În cazul tău, ţi-am mai spus, ai fi putut face ce vrei, dacă n-aţi fi avut un copil.
    - Bine, am înţeles ce vrei să spui, o să mă gândesc, zisei, gândind că n-am la ce să mă gândesc. Acuma spune-mi ce a putut plăti domnul Mircea, în cazul său? Ce, nu se mai înţeleg?
    - Nu!
    - Adică?
    - Adică-adică! Asta e! Trăiesc rău!
    Mă interesa în ce sens, dar nu mai insistai. Probabil că nici Tasia nu ştia prea multe. Trai rău, în limbajul ei popular (şi tonul cu care o spusese mă ajuta să înţeleg), însemna rău pe toate planurile şi desigur iremediabil, fiindcă traiul amestecat e suportabil şi n-are parte de el toată lumea.
    Soneria zbârnâi. Şi în clipele următoare uşa se deschise şi intră Suzy. Tasia se ridică şi ieşi afară fără să dea bună ziua.

                                                                       III

                                      - Mi-a fost dor de tine şi nu ţi-am mai dat telefon, zise Suzy şi mă îmbrăţişă şi nu se dezlipi, continuând să-mi murmure la ureche: cum ai dormit fără mine? Te-ai şi redresat! Vezi?... vezi?... m-ai primit foarte rece... da, ştiam eu... primeşti femei în lipsa mea... cine era?... o rudă de-a ei... eram sigură, am înţeles după felul cum a intrat ea ieri că vrea ceva de la tine... A intrat ca la ea acasă şi tu ai acceptat să mă dea pe mine afară... ce e, dragă, nu-i merge bine? zise cu o voce schimbată, cam brutală şi fără urmă de tandreţe, părăsindu-mă şi deschizând fereastra, unde uită că îmi pusese atâtea întrebări şi rostise atâtea neadevăruri: se învioră trecând la altă stare, fiindcă nu mă ascultă când încercai să-i răspund, hai să nu mai vorbim despre asta, zise, deşi ah! nu-mi vine să cred că... Nu! mă enervez, vroiam să te întreb aseară, dar o să aflu şi singură... Mai bine îmbracă-te şi hai să ne plimbăm şi noi doi puţin!
    Ieşirăm în pădure, dar trecu mult până ce alungă din gând ideea aceea a ei despre care zisese că o tapa sur le systeme.
    Nu eram curios s-o aflu, fiindcă bănuiam despre ce putea fi vorba, ba chiar eram hotărât s-o împiedic s-o formuleze. Cum ar trebui să fie soţia de care te-ai despărţit ca să placă viitoarei? Oricum ar fi, vederea ei displace în mod falal şi asta ia forma rea a înstrăinării, fiindcă dacă e frumoasă stârneşte gelozia, iar dacă e urâtă dispreţul: cum ai putut să trăieşti cu ea? Ca şi când logodnicul ei o fi fost vreo lumină. Atunci de ce nu s-a măritat cu el?
    - Da, văd eu, zise rupând tăcerea care se lăsase între noi, a fost suficient să-ţi apară în faţă ca să te turbure în halul ăsta...
    Nu eram turburat în nici un hal, dar nu încercai s-o conving, fiindcă afirmaţiile ei nu cereau niciodată dezminţiri. E drept că nici ea nu credea în ele, încât o lăsai să vorbească mai departe. Dialogul nu era cel mai reuşit lucru dintre noi.
    - A venit să ducă tratative? Vorbeşte, dragă, sau ţi-e frică să spui? Aoleo, Victoraş! Am ştiut eu!...
    În clipa aceea alunecă şi căzu în zăpadă. O apucai de braţ s-o ajut.
    - Te rog să nu mă atingi! zise. Du-te şi ridic-o pe ea, că o fi având nevoie de tine. Cum se poate, dragă, aproape că strigă, ridicându-se cu o furie controlată, ascultându-se parcă pe sine dintr-o parte, cum e cu putinţă să te domine şi acum, după atâţia ani de când v-aţi despărţit? Are un tupeu formidabil! Adică ea să facă ce vrea, să se mărite cu altul, să-ţi ia copilul şi tu să stai pe margine, să te învârteşti în jurul ei ca un titirez. Crezi că vorbesc aiurea? Am ascultat la uşă şi am auzit cum îţi vorbea! Sunt sigură că în alte vieţi această Matilda a fost bărbat şi a avut un harem. Nu e aşa că ţi-a spus mereu când trăiaţi împreună că îi regretă pe cei doi cu care a fost măritată înainte?
    Aici se opri şi râse triumfător. N-avea nevoie de răspunsul meu. Ajunsesem într-o poiană de unde se vedea uriaşa elipsă de brazi care înconjura de pe înălţimi oraşul nostru.
    Mă aşezai jos pe un copac doborât. Soarele strălucea pe cer, îndepărtat de pe traiectul lui de vară. Încălzea totuşi zăpada care îngreuia crengile arborilor; se auzea din când în când, ca şi când ar fi plouat, cum cade în jurul nostru, cu zgomot de puf. Feeria îmi ascuţi o senzaţie vie de irealitate, de fericire şi suferinţă amestecate şi care repede deveni nelinişte.
    O căutai cu privirea. Se întinsese în zăpadă cu faţa în sus şi deodată simţind că o caut se răsuci şi strigă la mine:
    - De ce mă laşi să spun atâtea prostii?
    Începui să râd.
    - Pentru că sunt adevărate! Ai intuit exact!
    - Chiar? sări ea în genunchi.
    - Nu chiar, doar unele dintre ele. Cele despre mine bineînţeles că sunt ca întotdeauna alăturea cu drumul, femeile sunt încântate să creadă că ne cunosc toate reacţiile. Da, aşa este, trăieşte rău cu bărbatu-său, se pare din pricina Silviei, care le face zile fripte. Vor să mi-o lase pe durata vacanţei, în speranţa, probabil că fetiţa tocmai asta doreşte, şi se va potoli.
    - Şi cotoroanţa aia ce căuta la tine?
    - Să-mi spună exact ce ai intuit tu, să ducă tratative să ne împăcăm. N-a spus, fiindcă nu e atât de inteligentă să ghicească semnificaţia pornirii inconştiente spre rău a Silviei, dar am înţeles eu că, în egoismul ei sublim, fetiţa vrea ca mama şi tata să trăiască împreună. Până acum a fost prea mică să dea urmare acestui instinct, dar pe urmă o fi descoperit că poate, dacă nu să ne împace, cel puţin să ne pedepsească. Nu numai pe maică-sa, şi pe mine. Această Tasia spune că Silvia nu mă iubeşte, şi cred că are dreptate, sunt aproape sigur că dacă o opresc o să am nişte surprize...
    - Şi soluţia? zise Suzy.
    - Soluţia? Soluţia e suferinţa şi eu mi-o asum. N-o s-o pasez altuia. Matilda să şi-o asume pe-a ei...
    - Aşa deci, consideri că împăcarea nu e posibilă! zise Suzy cu chipul decolorat parcă de o secretă şi stranie contrarietate (sau poate de aerul tare al pădurii, gândii nevroind să accept prima impresie).
    - Tot atât de imposibilă, zisei, ca şi vindecarea traumei pe care a suferit-o fetiţa. Cum poate ea să uite că a fost smulsă de lângă tatăl ei şi a văzut-o pe maică-sa cum în fiecare seară o lăsa singură şi se ducea să se culce în altă cameră cu un străin? Împăcarea ar fi o nouă traumă, un fel de murdărie în care s-ar complăcea de astă dată tatăl ei.
    - Ai dreptate, zise Suzy, dacă instalezi copilul pe un soclu al inocenţei. Dar pot fi ei, copiii, atât de inocenţi de la natură şi atât de implicaţi în viaţa părinţilor?
    - Da, părinţii sunt cele două zeităţi protectoare, şi le pot determina destinul mai mult decât conjuraţia astrelor când se nasc.
    - Da, dar uneori vinovăţia părinţilor potenţează puternice personalităţi, care altfel ar fi rămas şterse. Fetiţa ta nu pare un copil slab...
    - Nu pare! Dar cine poate să ştie? Compensaţia unei personalităţi de mică anvergură e fericirea la care are dreptul pe acest pământ. Ceilalţi se pot lipsi de ea. Părinţi vinovaţi aduc pe lume fiinţe pe care le aruncă în... Nu, nici nu vreau să mă gândesc, o să fac tot ce-o să pot ca Silvia să uite, să înţeleagă măcar pe unul din noi doi, cu deznădejdea că n-o s-o pot împiedica totuşi să intre în viaţă cu gândul crud că înţelegerea între două fiinţe umane e o iluzie. Poate are noroc, şi altcineva decât părinţii o s-o facă să... O mare iubire... Un puternic devotament...
    - Sigur, zise Suzy. De ce să fii atât de pesimist! Ţine-o pe fetiţă la tine şi ai să vezi că n-o să-ţi facă nicio surpriză rea.
    Îmi făcu însă chiar de la început, dar n-o descoperii decât a doua zi dimineaţa, când vrui să-mi întorc ceasul: avea arcul rupt, remontorul mergea în gol. Dacă Tasia nu m-ar fi prevenit aş fi putut crede că s-a stricat de la sine.
    Mă gândii mult cum să procedez, să aflu dacă o făcuse din greşeală, din răutate, adică cu intenţie, sau din obiceiul pe care îl căpătase. Putea să nege.
    Dormea încă şi o contemplai îndelung, turburat de trăsăturile chipului ei, care cu anii se accentuaseră şi semănau chiar prea mult cu ale mele, ameninţând să capete o insesizabilă boare, nu chiar de urâţenie, ci de ceva tern, fiindcă era mereu frumoasă, însă nu mai avea parcă pe chip toată acea dulce lumină de odinioară, când ne plimbam noi doi singuri prin oraş şi îmi adormea în braţe.
    Mă dusei la bucătărie, pregătii un ceai cu brânză albă şi unt, dădui la o parte de pe planşetă hârtii şi cărţi şi o trezii.
    - Sus, domnişoară, tata are treabă, se duce la birou, treci la masă.
    Se duse la baie, îşi făcu toaleta şi se întoarse. Bineînţeles eram supărat că nu găseam niciun truc s-o determin să-mi mărturisească şi mai ales să regrete şi să promită că n-o să-mi facă şi mie ceea ce îi făcea maică-sii; nu-i arătai nicio tandreţe.
    - Fă-te că nu observi, îmi spuse Suzy la birou. Arată-te doar supărat.
    - Ce să arăt, chiar sunt, se confirmă că nu ţine la mine.
    - Las-o în pace, nu-i acorda atenţie. Prefă-te că nu observi nimic. Şi eu îi făceam mamei tot felul de figuri fiindcă îmi plăcea s-o văd cum îşi iese din pepeni. Asta nu însemna că nu ţineam la ea. În schimb nu-i făceam nimic tatei fiindcă nu mă băga în seamă.
    Dar eu nu putui. Când mă întorsei acasă găsii alba mea planşetă pătată cu cerneală, dar nu aşa, o pată neglijabilă, ci toată planşeta era murdărită. Ceasul îl puteam da la reparat, dar cerneala din lemn nu se mai putea scoate.
    - Ai făcut-o cu intenţie, îi spusei. Dacă nu-ţi place să stai la mine, atunci de ce ai mai venit?
    Intră tot atunci doamna Cucu şi îmi spuse că fetiţa a stricat arzătorul de la sobă. Mă răsucii şi văzui consternat cioburi de şamotă împrăştiate pe covor. Doamna Cucu îmi dăduse o mică sobă care mergea cu gaze (să suplinesc caloriferele când erau reci), flăcările se urcau printr-un soi de fluiere cu găuri mari, aşezate deasupra arzătorului. Încălzeau soba, dar şi aerul, fiindcă instalaţia era făcută nu înăuntru, ci pe dinafară, ca un soi de şemineu.
    - Necazul e că astfel de flutes nu se găsesc nicăieri, zise doamna Cucu mângâind-o rece pe Silvia. Puteai să te joci cu ele fără să le spargi. De planşetă să nu vă faceţi sânge rău, mi se adresă, se poate găsi alta, sau pur şi simplu să vă cumpăraţi un birou mai mare. Sau să vă cumpăraţi o faţă de masă şi s-o puneţi pe deasupra, dacă ţineţi cu tot dinadinsul la planşeta asta, dacă n-aveţi pentru moment destui bani pentru un birou mai spaţios... Hai, iart-o acuma, ca văd că îi pare rău, continuă ea să mă piseze, deşi nu se vedea deloc că Silviei i-ar fi părut rău. Aşa sunt copiii, e preferabil să strice decât să fie molateci, nepoţelul nostru stă ca un bleg ceasuri întregi acolo unde îl pui, şi ce bucuroşi ar fi părinţii să-l vadă că sparge şi el o farfurie sau un pahar... Şi acuma, la trei ani, face caca pe el, dar cu timpul revin toţi la normal... fiica mea e de vină. Îi trece totul prin sită, carne, zarzavaturi, chiar şi cartofii, să nu se ostenească, săracul, să mestece şi să digere şi el ca toată lumea.
    De astă dată pisălogeala ei îmi făcea bine, îmi alunga supărarea şi decepţia şi mai ales mă împiedica să iau lucrurile în grav. Tasia îmi adusese un curcan şi servitoarea doamnei Cucu ne servi o supă cu tăieţei şi friptură cu piure de cartofi. Apoi o îmbrăcai pe Silvia şi o scosei ca altădată la plimbare. Ca şi pe-atunci, nu merse mult şi îmi spuse că o dor picioarele. O luai în braţe şi toată mâhnirea mi se topi când îi simţii braţul încolăcit pe după gâtul meu.
    - Bineînţeles că mă iubeşte, gândii, acum nu mai e mică s-o doară atât de repede picioarele. A vrut s-o iau în braţe ca pe vremuri, deşi copiii nu au amintiri.
    Până se termină vacanţa Silvia nu-mi mai făcu nicio stricăciune, semn că fusese sensibilă la mâhnirea mea sau că mă găsea în sinea ei oarecum mai puţin vinovat decât maică-sa. Era liniştită, stătea alături lângă mine la birou şi capacitatea ei de a răbda era uimitoare. În timp ce eu lucram ea colora desene şi mă făcu şi pe mine în diverse variante, aplecat asupra hârtiei, uitându-mă pe fereastră sau stând întins pe pat cu mâinile sub ceafă.
    - Am auzit că o necăjeşti pe mama, îi spusei într-o zi, în treacăt, văzându-mi de manuscris.
    Nu-mi răspunse.
    - Să iau tăcerea ta drept o confirmare? continuai monologând. Ce plăcere îţi face s-o chinuieşti? N-are grijă de tine?! Te lasă singură? Am auzit că nu, şi nici nu te pedepseşte pentru câte îi faci. Trebuie să te gândeşti că nu poţi avea altă mamă, şi nici alt tată, ăştia sunt, gata, nu-i alegem de la târg, şi nici noi nu te-am luat pe tine de la magazin... nici noi nu putem avea altă fiică...
    - Ci tu dacă te însori, ci o să ai altă fiică! îmi răspunse pe neaşteptate.
    - Cine ţi-a spus prostia asta? Mama?!
    - Ci nu e o prostie! zise foarte fermă, în timp ce îşi înmuia preocupată pensula în culori.
    - În general, nu e o prostie, se întâmplă, dar în cazul de faţă este, tata nu se mai însoară.
    - Ci te întorci acasă, ci la noi?
    Rămăsei tăcut. Conversaţia cu un copil nu e lipsită de riscuri.
    - Da, zisei pe gânduri, preocupat şi eu de manuscrisele mele, de ce nu? Se prea poate! Se întâmplă şi chestii de-astea! Dar se întâmplă şi să nu se poată!
    - Ta-taaa, ci ceasul ţi l-am stricat, ci ca să văd cum te superi pe mine. Ci de când te ştiu, nu te-am văzut niciodată ci supărat...
    - Ar fi trebuit să-ţi dau vreo două ci la fund, o imitai. Puţin a lipsit!
    - Ci de ce nu mi-ai dat?
    - Mai fă tu o dată şi ai să vezi! Dacă vrei să ştii m-am supărat foarte tare.
    - Ci nu s-a văzut!
    - Da?! Ia vino tu încoace, vino-vino...
    Nu prea veni, se uita la mine cu un mic surâs viclean şi în privire cu un fel de zeflemea, vrând parcă să-mi sugereze că ştie că n-o să-i fac nimic, deşi...
    - Cine, îi spusei lăsând-o să se aplece peste planşetă şi să se zgâiască în hârtii, uitând sau prefăcându-se că nu ia în seamă de ce o chemasem, ar trebui să cred că îţi merge mintea, dar mă întreb dacă maică-ta n-a greşit că nu ţi-a croit la timp şi câteva la spate cu o cureluşă...
    - Păi, mi-a croit! zise cu simplitate.
    - Da?! Vrei să spui că eşti soi rău?
    - Ci ce e soi?
    - Cel care nu învaţă nimic şi face numai rele, chiar dacă îl pedepseşti. N-are ruşine!
    - Ci nu înţeleg!
    - Să zicem că mi-ai stricat ceasul ca să mă vezi cum mă supăr, ştiind că n-o să păţeşti nimic. Asta s-ar numi o mică perversitate infantilă, care dacă ar persista ar fi un semn că n-o să le fie prea agreabil celor care or să te iubească mai târziu, când o să te faci mare. Treaba lor! Dar ce-ai făcut pe urmă, de mi-ai murdărit şi mi-ai spart ţevile de la arzător, ce mai e?...
    - Ci ta-taaa, cântă ea cu o dulce afectare, ci n-o să mai fac.
    - Mai încearcă, mormăii, şi-ai să vezi!
    Se aşteptase, când o chemasem, că am s-o iau în braţe şi am s-o mângâi. Văzând că n-o fac, se uită la mine pe sub cot cu o privire în care se vedea că ştie că inocenţa e o irezistibilă seducţie. Îi arsei una la fund destul de tare.
    - Au, ta-taaa! mă imploră deodată uluită de durere şi surpriză şi se redresă şi lacrimile începură să-i curgă în şiroaie pe obraji, în timp ce chipul i se schimonosi de o decepţie mare.
    Foarte bine gândii, şi eu am fost decepţionat, dar n-am avut cui să strig, cum ai tu acuma, şi nici să vărs lacrimi, în aşteptarea unei mângâieri.
    - Cum ai putut să te porţi atât de urât cu tata? o întrebai cu o blândeţe împrăştiată. Tu nu ştii cât ţin eu la tine? Poţi să-mi răspunzi?
    - Ci ştiu!
    - Şi atunci?
    N-o întrebam ca să-mi răspundă, ştiam că nu poate, la urma urmei îmi semăna la fire. Eu n-o chinuisem pe mama? Şi nu la vârsta ei, ci adolescent fiind, când simţul moral, ruşinea de care îi pomenisem acum Silviei ar fi trebuit să fie prezente.
    - Te-ai plictisit? o întrebai absent. Îmbracă-te, azi mergem la cinema.

                                                                  IV

                                          Totuşi nu înţelegeam, sau mai bine zis continuai să mi se pară nelalocul lui demersul Tasiei. Şi mai ales pornirea, chiar furia ei împotriva mea. De unde şi până unde această reactualizare, această punere pe tapet foarte brutală a vinovăţiei mele faţă de Matilda? Asta avea haz! Că de ce n-am oprit-o! Ca şi când nu asta aş fi făcut atâta vreme, aşi putea chiar zice încă din primele zile după ce ne căsătoriserăm şi apoi aproape până la extrema limită a răbdării după ce ieşisem iarăşi afară.
    Îmi aminteam foarte bine că o făcusem părtaşă a tuturor etapelor pe care le trăisem până ce Matilda divorţase. Nu-mi aminteam însă să fi auzit-o pe Tasia că ar fi încercat vreodată s-o domolească pe cumnata ei. Era fatal: în ultimă instanţă rudele se apără între ele, chiar dacă o vreme încearcă (cu părtinire însă) să împiedice destrămarea unei familii. Parcă ai mei nu mă sfătuiseră atunci, când cu botezul Silviei, s-o las pe "smintita aia"?
    Adică ce, era acum furioasă Tasia că Matilda trăia rău cu Mircea al ei? Ei na! Mare lucru! Nu era de treabă Mircea? Şi ce, aşa era el, era firesc... Matilda nu se mai considera şi ea "firească"? Şi eu fusesem firesc, îmi plăcuse mie la deratizare, şi ce era cu asta? Era, ca să zic aşa, o probă supremă de fireştenie, ce spun, ultra! Fără ostreţe!
    Şi acum scoteau copilul în faţă.
    Spre sfârşitul vacanţei primii un telefon de la Matilda
    - Sunt acasă, zise, adu-mi-o pe Silvia.
    - Plecaţi? o întrebai ca să zic ceva (fireşte că plecau!).
    Urmă însă o tăcere, înainte să-mi răspundă:
    - Da, plecăm!
    Mă reţinu la o cafea.
    - Nu plecăm, zise când ne regăsirăm iarăşi faţă în faţă, ca odinioară, în holul care mi se păruse pe atunci imens.
    Acum mi se părea, după ani, că e un hol ca oricare altul, ceva mai mare (când revedem locurile unde am trăit găsim totdeauna spaţiul micşorat, probabil din pricină că în amintire dimensiunile cresc). Nu înţelesei bine, spusese "nu plecăm" cu un glas ciudat.
    - Da, dragă, preciză, nu mai plecăm deloc.
    - Cum adică?
    - Nu ţi-a spus Tasia?
    - Tasia mi-a spus nişte baliverne, zisei, sper că nu tu ai pus-o?
    - Bineînţeles că nu, dar nu poţi împiedica pe cineva să vorbească, zise ea cu o vioiciune şi o veselie tristă, aşa cum par unii oameni care vor să afecteze că nu li s-a întâmplat nimic ieşit din comun, deşi li s-a întâmplat ceva foarte grav.
    Rămăsei tăcut. O fi picat Mircea şi acum se întorc în oraşul nostru? La acest gând simţii o simpatie bizară pentru el şi chiar şi pentru Matilda.
    - Tasia mi-a spus că trăiţi rău, e adevărat?
    - Da, adică am trăit rău, acum nu mai trăim, fiindcă ne-am despărţit. Da, dragă, preciză ea iarăşi, am divorţat...
    - De ce!?
    - Ei, aia e, de ce! De ce, de nece, asta e situaţia.
    - Tasia mi-a spus şi acum înţeleg că trebuie să fie din pricina Silviei.
    - Nu, spuse ea cu fermitate. E adevărat că Silvia, reluă cu alt glas, e încăpăţânată şi stricătoare, dar care copil n-are un cusur? O s-o dezvăţăm, te rog să mă ajuţi. Cu tine cum s-a purtat?
    - La început rău (şi îi povestii), dar pe urmă a fost foarte cuminte, foarte dulce. Nu-mi place că e cam şmecheră, altfel credeam eu că o să evolueze.
    - Are destul timp să ajungă şi cum ai dori tu. E un copil educabil.
    - Deci nu din pricina ei trăiaţi rău.
    - Nici vorbă!... Silvia, se adresă fetiţei care se apropiase şi vroia să stea cu noi, ia du-te tu în biroul lui tata şi citeşte sau desenează ceva acolo.
    - Deci voi aţi venit de tot acasă, ţi-ai adus şi lucrurile...
    - Da, mi-au fost expediate...într-o singură zi, odată cu certificatul de divorţ... Am plecat din Londra la ora zece cu avionul şi când am ajuns acasă un tip mi-a spus din poartă: "Nu mai locuiţi aici, întoarceţi-vă la casa dumneavoastră din Ardeal".  Înseamnă că el dăduse ordin încă din timpul nopţii, imediat ce drama se consumase. Ca să vezi, rapid, curat, eficient şi fără explicaţii zadarnice. Fiindcă trebuie să ştii că nu mi-a spus nimic. Doar atât, dimineaţa: "Trebuie să te întorci în ţară! O să ţi se aducă biletul de avion." Avea aerul să-mi spună, cum se mai întâmplase şi în alte ocazii, că nu el a hotărât, a primit un ordin. Cât sunt ei de mari, din când în când primesc astfel de ordine, care trebuiesc executate fără codeală... Ştiu că îţi plăcea să bei ceva când stăteam de vorbă. Bei un pahar?
    - Cred că am să beau toată sticla, spusei, încă sub imperiul surprizei. Formidabil! Şi de mult trăiaţi rău?
    - Hm! Destul de demult! zise ea cu un glas care nu mai afecta nimic, liniştit şi detaşat, aşa cum vorbisem despre lucruri care nu ne privesc direct.
    Se ridică şi se întoarse din oficiu cu o sticlă de vin roşu şi două pahare.
    - Şi fetiţa asta, zisei, a ştiut şi a fost în stare atâtea zile să nu-mi spună nimic?! exclamai uluit. I-ai interzis tu?
    - Nu, dar a învăţat să nu se bage. Adică nu ştiu dacă "a învăţat", fapt e că n-o interesează... Atât ar mai fi lipsit, să sufere şi ea de ce-am suferit noi! Sunt lucruri care nu pătrund în lumea lor, dramele celor mari, suferinţa sau moartea...
    - Aşa vezi tu lucrurile?
    - Da, aşa le văd!
    - Ar însemna că nici fericirea celor din jur nu-i atinge?
    - Nu cine ştie ce.
    - Mie mi-a pus o întrebare ciudată, dacă mă întorc acasă, dar nu eram prea atent...
    - Da, conveni Matilda, din când în când pun astfel de întrebări, dar vezi după ochii lor că nu aşteaptă să le răspunzi, sau dacă le răspunzi nu înţeleg mare lucru. E şi firesc să fie aşa.
    - Da, zisei, şi e şi firesc ca şi noi, cei vinovaţi, să ne găsim astfel de scuze.
    - Pot să te asigur, zise atunci Matilda foarte sigură pe ea, că eu aş fi ultima mamă din lume care ar căuta o astfel de scuză, după cum nu sunt nici prima şi nici ultima care a făcut ce-am făcut.
    - Suntem foarte vicleni în astfel de consideraţii, continuai fără să am sentimentul că eu m-aş crede mai puţin vinovat decât ea. Avem o singură şansă, ca Silvia să fie la maturitate o personalitate puternică, să poată, adică, să nu considere în amintire copilăria ei drept tristă. Iar dacă nu, repetai eu această gândire a mea, am mai avea o şansă, s-o facă altcineva fericită. Altfel nu ne va ierta!
    - Exagerezi, zise Matilda. Copilul ne iubeşte.
    - Da, fiindcă n-are încotro!... Să nu fii sigură de această iubire când o să înceapă să se desprindă de noi şi să ne judece.
    - O să aibă nevoie de noi şi la treizeci de ani! exclamă Matilda cu un râs care sfida cu o inconştienţă răvăşită orice ameninţare pe care încercam să i-o sugerez. Tu eşti filozof, ai o gândire speculativă, care operează cu concepte ideale şi abstracte! Eu sunt o mamă concretă, de care Silvia o să aibă nevoie oricum, că o să fie puternică sau slabă, fericită sau nefericită. Viaţa e grea şi nesigură, nimeni nu-şi mai poate permite luxul de a învinui pe altul de lucruri pe care şi el le face. Dacă îmi permiţi să fiu şi eu filozoafă: când timpurile sunt aşa cum sunt, conflictele eterne se atenuează, oamenii încheie între ei un armistiţiu, devin mai toleranţi.
    Da, gândii, în felul acesta ţi-ai permis tu să-mi faci mie cel mai mare rău, crezând că e un rău atenuat...
    - Vrei să spui, zisei, că oamenii cad de acord să trăiască într-un fel de promiscuitate?!
    - Da, confirmă ea, nimeni nu mai e atât de independent ca altădată, adică iluzia asta se destramă printre cele dinţii... Mă uitam la Mircea... Oamenii îşi închipuiesc că un astfel de şef duce o viaţă grandioasă, are maşină la scară, vilă somptuoasă, nu stă la coadă la carne, face ce vrea... Da, e adevărat, nu trăieşte în lipsuri, dar nu face ce vrea, e mai puţin liber decât unul care, după ce iese de la muncă şi după ce stă la coadă, ia un chil de vin şi se distrează în voie cu câţiva prieteni, pe urmă se culcă şi doarme zdravăn. Nu-l smulge nimeni dintre prieteni când îi e lumea mai dragă (primeşte un telefon!) si nici din pat când e somnul mai dulce.
    - Săracul! exclamai, trebuie să fie tare chinuit!
    - Nu e chinuit, zise Matilda mohorâtă, simţul datoriei împlinite îl răsplăteşte din plin, dar câţi or fi în stare să se înhame ca el şi să nu-şi dea în petic?
    - Aşa este, zisei cu ironie, fiecare cu soarta lui. Am însă îndoieli în ceea ce priveşte îndeplinirea datoriei. Ei s-a pregătit pentru asta şi îşi exercită profesiunea cu toate riscurile inerente... Hm! exclamai indignat, între altele datoria lui constă să-i împiedice pe alţii să facă la fel, adică să-şi exercite profesiunea pentru care s-au pregătit... El da, alţii nu!
    - Nu depinde de el, zise şi Matilda posomorâtă.
    - Şi mă rog, de cine depinde?
    Nu-mi răspunse. Dar îmi plăcea că îl apăra.
    Însemna că despărţirea lor nu fusese urâtă. Mă întinsei în fotoliu cu vagă ironie adresată mie însumi că, iată, aşa contabil cum eram eu (şi nu universitar), tot eram mai liber şi mai fericit decât bietul Mircea.
    - Şi mă rog, zisei, ce s-a întâmplat la Londra, dacă nu sunt indiscret?
    - Nu, nu e nici o indiscreţie, pot să-ţi spun, zise Matilda cu simplitate. Acolo eu am fost de vină... Până acolo, hm! Mi-e greu să-ţi povestesc... Aşa şi aşa! Mă punea să mă îmbrac urât la recepţiile oficiale... Nu înţelegeam de ce mă scotea din sărite cu muţenia lui, nu vroia să-mi explice. "Bine, dragă, atunci nu mai merg," strigam, "nu, că trebuie să mergi", ridica şi el glasul, nu era după mine... Nici măcar să mă pieptăn după gustul meu nu mă lăsa, mai rău, acasă începea să urle... "Ce e cu tine, îl întrebam, ai înnebunit? Ce-am mai făcut?" Îşi lăsa capul în jos şi tăcea zile în şir. A trebuit să treacă multă vreme până să înţeleg: îmi atrăgeam, cică, prea multe simpatii cu felul meu de a fi, cu toate că nu făceam nimic deosebit, îmi dădeam şi eu seama că o recepţie cu protocol înalt nu e o petrecere ca acasă, unde nu te vede nimeni. M-am hotărât atunci să-mi reprim voioşia mea din fire şi să plec imediat dintr-un grup prea numeros care se făcea în jurul meu. Tot nu era mulţumit... "Faci tot timpul numai gafe", îmi spunea şi arăta atât de turburat încât am căzut la bănuieli. "Uite ce e, i-am spus, eu la astfel de ceremonii nu mai merg. Spui că sunt bolnavă, sau că Silvia e bolnavă şi cu asta să încheiem. M-am săturat de misterele astea cu care mă umileşti, n-are nici un rost..." Între timp m-am interesat şi eu de ce putea fi, dar mi s-a răspuns printr-o tăcere jenată. M-am înfuriat, adică cum, faptul de a fi aşa cum eşti...
    Matilda se opri şi începu să-şi dreagă rochia pe genunchi, care n-avea nimic, şi să respire greu, ca sub imperiul unei mari furii. Degetele îi tremurau vizibil. Îmi dădeam seama că nu vroia să-mi spună totul. Era clar: cu "firescul" ei pesemne că producea la aceste recepţii cine ştie ce încălcări nescrise de protocol şi că asta nu era o glumă pentru bărbatul ei. Se calmă şi începu să-mi spună că încă de la început a trebuit să accepte un lucru...
    În sfârşit a înţeles... nu putea să strice acel "colţ roşu" din cabinetul lui, unde stătea pe o măsuţă specială fotografia fostei soţii, care murise de cancer cu mulţi ani în urmă. Bun, i-a zis, şi dacă aduce şi ea fotografia fostului ei soţ care a murit, cel de-al doilea... Îi convine să facă din casa lor un fel de mauzoleu?
    - Dacă l-ai iubit atât de tare, de ce nu? a zis el.
    Declaraţie rece, indirectă, solemnă, că el o iubise pe fosta lui soţie foarte tare şi de pierderea ei nu se ferea să sugereze că era neconsolat.
    Pe loc, dar şi mai târziu, ea s-a simţit emoţionată, şi atunci el, încetul cu încetul, a început să-i povestească despre Stela. Cum s-au cunoscut ca studenţi (deci nu era adevărat că el nu avea studii), cum a intrat apoi în mişcarea ilegală, ca membru în P.C.R., cum a atras-o şi pe ea, închisorile lor, suferinţele îndurate şi apoi 23 August, care i-a prins cu doi copii mari, pe care ea îi născuse înainte de a fi arestaţi... Multă vreme nu Matilda a fost prezentă în casă, ci amintirea Stelei. În fotografie ea arăta în floarea vârstei, femeie frumoasă cu privirea dură şi gură senzuală, dar el îi arătase un album unde ca avea un spendid păr albit de ani, privirea mai puţin dură şi gura cu un surâs încărcat de maliţie, dacă nu chiar de dispreţ superior. Se pare că după 23 August ea devenise cunoscută pentru durităţile ei, dar de limbaj, altfel era afectuoasă, bună prietenă şi înzestrată cu un cinism politic salutar, în acei ani când fanatismul începea să devină ameninţător.
    Pe ea însă cei fanatici o incitau nu numai la durităţi de limbaj, ci şi la cruzimi, când prindea câte unul în casa lor "îl făcea terci", oricine ar fi fost. Sufletul ei încercat şi afectuos o făcea să nu fie temută, era însă (încă!) invulnerabilă sau mai binespus ţinută puţin deoparte în funcţii de anvergură mijlocie, unde putea fi ea însăşi fără prejudicii pentru marii lideri...
    Ei?! Cum s-o înlocuiască Matilda pe această femeie deosebită? Îi devenise şi ei dragă şi simţea că dacă ar fi trăit şi ar fi cunoscut-o, i-ar fi fost prietenă devotată. Bine, dar asta nu se mai termina!...
    Idila cu dispăruta începu să se estompeze în sufletul Matildei, apoi începu s-o irite. Mircea nu era un bărbat comun, să facă comparaţii deplasate între ea şi Matilda, totuşi Matilda simţea că astfel de comparaţii i se impuneau în forul lui interior, prin tăceri prea lungi când ea îl îmbrăţişa, prin visări învăluite în tristeţe când se plimbau sau călătoreau împreună. Veselia, "firescul" ei parcă îl violentau, îi aminteau parcă prea brutal că ea, Matilda, exista, era vie şi cu un mare apetit existenţial, în timp ce Stela, o, da, nu mai era decât o simplă fotografie... Şi atunci a început să se retragă din ce în ce mai mult în sine. E, heee! Ce era de făcut? Păi nu era bine!
    Avea dreptate, îşi iubise foarte tare soţia, nu mai avea loc alta în inima lui, bine, dar atunci de ce ţinuse să se recăsătorească? Nu există fiinţă care să ţină loc altei fiinţe fără să se anuleze pe sine. Chiar dacă ar vrea, ar fi imposibil...
    La început, da, cât timp şi ea, Matilda, o iubise pe Stela alături de el, fuseseră fericiţi.
    - Dar era oare firească această fericire? mă întrebă.
    - De ce nu? zisei turnând în pahare. Nu te costa nimic.
    Matilda se indignă.
    - Nu e vorba aci de costat. Nu facem negustorie, mă costă sau nu mă costă.
    - A, izbucnii eu în râs, tu ai crezut că e un flăcău la prima lui dragoste! Tu nu ştiai că a fost însurat şi a făcut şi doi copii?
    - Ei şi? Doi oameni care suferă se pot înţelege între ei...
    - Da, da, murmurai, doi oameni care... Aşa este, ai dreptate... Şi?! El ce zicea?
    - Ce să zică, tăcea!
    - Aha! Şi tu ce ziceai?
    - Ce ziceam! Ce puteam să mai zic!? Şi se uită la mine cu o privire albită de furie, ca altădată de fascinaţie, şi mă reprimă, simţind ironia mea ascunsă: Dacă mă asculţi ca să-ţi baţi joc, chiar că n-am să-ţi mai spun.
    - Scuză-mă, îi spusei cu simpatie sinceră, povesteşti prea încet pentru curiozitatea mea mare. Dacă vrei, nu-mi mai spune acum nimic, am înţeles... Spune-mi numai ce s-a întâmplat la Londra. Ce-aţi căutat acolo?
    - El a fost trimis în fruntea unei delegaţii comerciale şi m-a luat şi pe mine. Nu s-a întâmplat ceva deosebit de ceea ce era acasă, numai eu mi-am ieşit din pepeni. El mai fusese în străinătate, eu nu, şi eram şi eu dornică să văd oraşul, îţi dai seama... Fiindcă îmi interzisese tot timpul să părăsesc hotelul singură... Nu era prudent, cică. Să mergi pentru întâia oară la Londra sau la Paris şi să stai închis într-un hotel, asta poate să scoată din sărite pe cel mai răbdător... "Azi putem merge? l-am întrebat. Mi-ai spus că tratativele s-au terminat." "Azi nu!", mi-a răspuns. Eram la micul dejun. Stătea foarte posomorât, nu mânca nimic. La prânz n-a coborât, s-a sculat, s-a bărbierit, s-a îmbrăcat ceremonios, apoi s-a aşezat într-un fotoliu şi a rămas acolo ca o stană, ore întregi. "Nu înţeleg, i-am spus, de ce azi nu? Ce e azi?" S-a uitat la mine fix şi nu mi-a răspuns. Ce-o fi azi? m-am întrebat. E o aniversare, e clar, dar ce fel, de trebuie să nu iasă din casă şi să postească? Şi deodată mi-am dat seama: Stela! Ea murise cu zece ani în urmă, ştiam anul, asta trebuia să fie! M-am stăpânit să nu-i mai spun nimic, dar spre seară am început să-i vorbesc. "Crezi, i-am zis, că tu ai putea trăi cu mine dacă şi eu ţi-aş face la fel? Ştiu ce aniversezi şi am pretenţia să nu fi uitat că încă de la început am fost alături de tine şi ţi-am respectat sentimentele. Mai mult, mi-a fost dragă (Stela), cum nu mi-a fost atât de drag frati-meu mai mare. Dar nu crezi că abuzezi? Cine are sensibilitate pentru cineva are şi pentru altcineva... Dacă ai iubit-o pe ea, nu văd de ce nu m-ai putea iubi cum m-ai lăsat să cred la început... Nu există sensibilitate cu sens unic, sau dacă există e suspectă de nesimţire. Ce e asta? De ce taci? De ce măcar nu mi-ai spus!? Nu cumva crezi că nici nu mai merit să fiu alături de tine într-o astfel de împrejurare, după ce atâta vreme ţi-am respectat totul şi n-am avut parte decât de jigniri? Ce sunt eu aici, manta de vreme rea? Dacă aşi fi bănuit că poţi fi atât de mic încât să intri în panică fiindcă anumitor persoane nu le plăcea prezenţa mea la anumite recepţii fii sigur că nu mi-aş fi lăsat bărbatul ca să vin după tine. Săraca Stela! a murit la timp, altfel ar fi avut parte de mari surprize cu recepţiile tale. Vrei să faci acum mare paradă de fidelitate dincolo de mormânt, cu toate că lângă tine stă o femeie vie, care nu e o pocită. Află că Stela (cel puţin aşa mi s-a povestit!) avea ideea ei proprie despre fidelitate. Bătută, cu spinarea numai răni, a îngrijit-o un gardian de treabă, a mângâiat-o, a uns-o cu alifii, şi... aia e! Înţelegi ce vreau să-ţi spun!" "Înţeleg că de-aici înainte ai să mănânci paie prăjite", îl aud atunci că îmi zice. "Nu mai spune?! i-am zis şi eu, crezi că mi-e frică de ameninţările tale? Ai fi în stare, pedepsiţi şi voi pe cei mai mici, în timp ce..." "Ai să mănânci paie prăjite", mă întrerupse el sec. "Vezi să nu mănânci tu înaintea mea, ca director la o gospodărie de stat, i-am spus. Să nu crezi că nu am informaţiile mele. Află că nu stai prea bine, ai şovăit în 52 când au fost înlăturaţi deviatorii. Asta nu se uită. Faptul că ai rămas tot supleant nu-ţi spune nimic? E pe-aproape căderea ta şi a lui... (şi aici Matilda pronunţă numele lui I.C.). Eşti prieten cu el, nu? Nu mă bucur, fiindcă nu cu un ştab m-am recăsătorit eu, ci cu un bărbat, şi poţi să fii sigur că dacă se va întâmpla să nu mai fii ceea ce eşti, o să ţin mai mult la tine... Ţi-o spun numai ca să-ţi dai seama că nu e cazul să mă ameninţi... Eu paie prăjite n-am mâncat şi nici n-o să mănânc, am o meserie... E drept că era s-o pierd şi-am avut noroc că erai tu acolo şi ai putut să-i împiedici să comită... dar erau alte timpuri!" Asta e!
    Matilda tăcu perfect detaşată de ceea ce povestise.
    Nu eram sigur că scena se petrecuse întocmai, mai ales recriminările ei nu mi se păreau întru totul verosimile, parcă nu justificau gestul hotărât al celuilalt de a o retrimite imediat în ţară, unde o aştepta un ins care nu-i mai dăduse voie să intre în casă. Fusese mai violentă? Cred că da şi nu atât de îndrăzneaţă în limbaj, deşi...
    - Când s-au petrecut toate astea? o mai întrebai.
    - Acum două săptămâni!
    - Şi de-atunci tu stai în oraş?
    - Da, de ce te miri?! se miră ea.
    - Nu mă mir! mă mirai şi eu. Şi cum stai cu paiele prăjite?
    - Asta a spus-o şi el la furie. I-a părut rău, mi-a telefonat... şi-a cerut scuze şi m-a asigurat că o să primesc vechiul meu post. Cât despre divorţ, m-a întrebat dacă sunt de acord... Dacă nu sunt şi eu de părere că ne-am înşelat amândoi şi că nu mai are rost să ducem împreună o viaţă grea... "Aşa este", i-am răspuns şi i-am cerut şi eu să mă ierte pentru ieşirea mea... "Da, bineînţeles", mi-a spus, şi că oricând, dacă o să am vreo problemă, cu sau ai mei, rude sau prieteni, să nu ezit şi să-l caut... Suntem oameni şi nu putem trece cu buretele peste anii când am trăit clipe de fericire simplă, mai spuse Matilda şi nu înţelesei dacă aceste ultime cuvinte fuseseră rostite de el atunci, sau acum de ea, încercând o nobilă consolare aureolată.
    Se lăsă apoi o tăcere, ca să zic aşa, plină de vid, pe care nici eu, nici străina din faţa mea nu ne grăbirăm s-o umplem. În practicile yoghine se spune că starea de vid e superioară sentimentelor (chiar de fericire) care agită fiinţa umanoizilor. O fi la ei, la asiatici, care consideră fericirea drept cauză a suferinţei, dar nu la noi, la europeni, care nu putem trăi fără să iubim şi prin iubire să fim fericiţi. Suferinţa care urmează n-o considerăm obligatorie şi cu atât mai puţin drept consecinţă a fericirii.
    Vidul din mine începu să se umple cu un şfâşietor sentiment, amintindu-mi că Suzy mă iubeşte. Mă ridicai şi Matilda mă conduse.
    - Înţelegi acum, îmi spuse ea la uşă, că poţi s-o vezi pe Silvia când vrei, la tine sau aici, unde îţi convine şi oricând. Şi nu lua în seamă ce ţi-a spus Tasia, care între noi fie vorba, râse ea, e cam neroadă. Aşa crede ea că trebuie să se întâmple acum între noi, şi e convinsă că tot aşa gândesc şi eu. Chipurile ne vrea binele, ca şi când binele ăsta, mai spuse Matilda cu o voioşie amară, ar depinde de voinţa unuia sau altuia....

                                                                          V

                                  .... Suzy se întoarse la mine, dar ar fi putut să nu se întoarcă, adică faptul mi s-ar fi părut, cum am spus, neînsemnat, faţă de sentimentul înalt şi statornic că nimic şi nimeni nu ne mai putea despărţi, sentiment care se instalase în fiinţa mea la începutul acestui nou an.
    Nu ştiu dacă eram cel mai iubit dintre pământeni, dar eram unul dintre ei, simţeam că plutesc...
    Se întoarse la fel de simplu cum plecase, sună la uşă rebegită, nu ca să-i deschid, fiindcă avea cheile, ci ca să-i iau din mână geamantanul pe care însă nu mi-l dădu şi încercai să-i descleştez cu sila degetele de pe mâner învineţite de frig.
    - Nu, zise, nu!
    Atunci ce? Şi înţelesei că nu ăsta era primul gest pe care îl aştepta de la mine. O îmbrăţişai şi abia atunci dădu drumul geamantanului. Avea obrazul fierbinte şi gura rece, iar ninsoarea îi jilăvise părul al cărui parfum mă îmbăta.
    - Nu, nu! protestă iarăşi când simţi că vreau să mă desprind din strânsoarea braţelor ei şi să ridic geamantanul. Îmi arătă uşa cu privirea; era neagră, căscată.
    - Ce ne aşteaptă dincolo? zise. Nu, reluă apoi ridicând geamantanul, m-am obişnuit să-mi duc singură poverile. Se pare că în altă viaţă am fost regină şi oi fi împovărat cu capriciile mele un întreg popor. Ce faci tu, iubitul meu? zise apoi în odaie descălţându-şi cizmele şi aruncându-le, după obiceiul ei, nu totdeauna în acelaşi loc.
    Aruncatul însă era acelaşi. Se dezbrăcă şi se vârî sub pled, lăsând geamantanul în mijlocul casei. Spusele ei, că s-a obişnuit să-şi ducă singură poverile, erau o pură idee: îl deschisei şi îi vârâi eu conţinutul în dulap. Mă urmărea cu privirea imobilă, cu pledul tras până sub bărbie.
    - Ei, zisei, ce mai este?
    - Ninge, murmură.
    - Da, am văzut...
    - Da, dar ninge foarte tare!
    - Bine, şi ce e cu asta?
    - Dacă nu se mai opreşte?  Mamă, mamă, cântă ea deodată, o stranie melodie, care venea în vocea ei parcă de la depărtări incomensurabile, cresc nămeţii şi pierim... Fără ţară, fără glie, velerim...
    Mă cuprinse un fior, dar Suzy se opri.
    - Numai atâta ştii? Ce e cu melodia asta?
    - E cântecul luptătorului căzut prizonier, zise; tata îl ştie, a fost compus acolo în prizonierat...
    - Mai cântă-l...
    - Nu pot, trebuie să-l auzi pe el... A avut un văr care nu s-a mai întors... A venit într-o seară la noi cineva care a scăpat, un învăţător. Ştii, se cântă cu o voce puternică de bărbat, care poate sugera forţa unui cor, în timp ce textul spune că a trecut un înger peste fruntea rece a luptătorului. Unul dintre ei murise tocmai în ajunul Naşterii, şi şi-au adus aminte de patria pierdută...
    - Sau de libertatea pierdută, zisei...
    - Înţeleg, zise Suzy, îţi aduce şi ţie aminte de ceva.
    - Da, nu vrei să mai repeţi? zisei pe deplin liniştit, deşi simţeam cum creşte în mine un tumult... Încearcă, insistai, ai o voce plăcută de recitativ şi se aude foarte distinct melodia.
    Ea repetă şi continuă tot textul. În acest timp, prudent, mă aşezai la birou şi îmi ascunsei faţa între braţe. Nu fiindcă m-aş fi temut să fiu văzut plângând, ci pentru că presimteam o rupere catastrofică de zăgaz, urmată de o pustiire...
    Când suntem singuri, cum eram eu în acele nopţi de carcere, înecul fiinţei noastre lăuntrice are drept martor divinitatea, marele cosmos căruia i ne încredinţăm, dar când îl invoci în faţa iubitei (şi cine se poate înşela asupra disperării de care suntem cuprinşi?), ea poate deveni în mod sublim geloasă că nu din pricina ei plângi, dar poate fi cuprinsă şi de un nedorit sentiment de bicisnicie: forţe prea puternice ne copleşesc, nu suntem nimic, statura noastră nu e măreaţă, ne-am înjosit, noi înşine, pe noi şi nu mai avem scăpare.
     Rareori o femeie evită extremele, deşi se zice că ea seamănă cu natura, care este totdeauna în echilibru chiar când e bântuită de furtuni...
    Suzy reluă refrenul:
    Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim
    Fără ţară, fără glie, velerim, velerim...
    Sub braţele mele ude de lacrimi văzui un teritoriu de lumină în care mă scufundai uitând deodată totul: trecutul meu, fetiţa, gândirea mea impetuoasă de la douăzeci şi cinci de ani, care vroia să se afirme, eşecul în căsătorie, minele de plumb, mama mea care mă părăsise încă tânără... şi chiar iubita de acum, care rămânea undeva foarte departe şi foarte în urmă. Toate acestea îşi micşorau dimensiunile, se topeau în act astă mare a destinului nostru tragic, care ne înghiţise şi pesic care crescuseră apoi nămeţii...
    În acelaşi timp o mână fermă şi dulce îmi mângâia ceafa...
    Mă smulsei de sub hăul închipuirii şi sării în picioare.
    - Vii şi tu cu cântece din astea... bolborosii.
    - Victoraş, iartă-mă, m-am speriat de ce e afară... Uite, cad fulgi cât pumnul meu de mari. Mama zice: "stai, Suzy, cum pleci aşa singură pe vremea asta?" Am zis şi eu ca tine: ce poate să fie? Şi am ieşit. Cum îmi venea zăpada până la şold, mi-am spus şi eu: nu te opri, Suzy, că nu e timp de oprit...
    Imita pe cineva ridicând imperios tonul şi eu îl recunoscui: era al meu.
    - Un taxi cu lanţuri m-a adus până aproape şi zice "doamnă! mai departe eu nu merg! (şi îl imită pe taximetrisl cu o veselie extremă, retezând cu mâinile orice posibilitate de contrazicere), chiar dacă vă daţi jos şi nu-mi plătiţi cursa!" Înainte, Suzy, mi-am zis, nu te opri, că nu e timp de oprit...
    O vorbărie în stilul ei de odinioară, dar era bucuroasă şi concretul cuvintelor ei anodine nu putea ascunde că mă iubea în clipele acestea foarte tare şi că nu mai putuse trăi fără mine...
    - Şi de ce, zisei, nu mi-ai spus la birou că ai intenţia să le întorci?
    - Hi, hi! Fiindcă n-aveam intenţia.
    - E de groază, zisei. Puteai să-mi dai de-acasă un telefon...
    - Un telefon?! se miră, Da, uite, nu m-am gândit...
    Astfel se scurse toată luna ianuarie, care în amintirea mea se dilată incomensurabil: ani parcă am trăit cu ea nu săptămâni. Da, e adevărat, fericirea n-are istorie, fiindcă istorie nu poate ieşi din veşnica surpriză pe care ţi-o face fiinţa iubită prin însăşi existenţa ei... Am încercat să descriu scena reîntoarcerii ei... Sub alte înfăţişări şi pretexte decât neliniştea gândului că puteam pieri sub nămeţi, se repeta zilnic... Nimeni n-a scris vreodată un caiet al fericirii! De ce ar face-o?
    Prin caiet nu înţeleg Război şi pace, ci jurnalul lui Tolstoi. Totdeauna caietele astea relatează o istorie care se sfârşeşte rău.
    A mea nu face excepţie, ar trebui să se termine aici... Ar trebui doar suprimate pasagiile presărate prin ea prin care încerc să aflu în ce punct al existenţei mele ordinea clipelor mi-a devenit fatală şi să dispar lăsând în urmă imaginea unei vieţi de fapt împlinite. Singură această dispariţie ar rămâne misterioasă. Ei şi? Moartea nu e un mister?
    Nu văd întrucât degradarea treptată merită truda. Într-o grandioasă peliculă, numită La dolce vita, a lui Fellini, un tip care cânta la orgă Marea fugă a lui Bach (semn că individul avea graniţă cu măreţia creaţiei) trăia în mijlocul unei familii exemplare într-o lume libertină, cu toţii sub ameninţarea nonumită a bombei cu hidrogen. Ei, acest om se sinucide la un moment dat după ce îşi omoară întâi copiii. Un schizofrenic, mi-a spus Ciceo sigur de sine, chiar dispreţuitor faţă de alte interpretări.
    Dar putem fi chiar atât de siguri?...
    Da, mă ispiteşte gândul să-mi închei aici povestirea, fiindcă încep să cred că n-a existat ruptură în viaţa mea, totul s-a înlănţuit încă din adolescenţă, şi până aici n-a fost rău. Nu eu am fost cel mai lovit din epoca mea, dacă am avut timp să fiu şi fericit şi să-mi realizez (sau cel puţin să cred cu putere în acest lucru) orgolioase proiecte...
    Cert este că viaţa mea cu Suzy era, ca a oricărui om fericit, plină, ca să zic aşa, de lipsă de spectaculoase evenimente exterioare... Nu când vroiam eu era gravă şi patetică, nu când eram eu trist avea ea disponibilităţi pentru ecleziastice reflecţii, nu când o doream înţelegea ea că e dorită, nu când eram eu obosit era şi ea pradă lasitudinii, singurătatea în doi nu era şi pentru ea totdeauna un balsam, bucuria lecturii care adesea mă devora nu era în acelaşi timp şi pentru ea o vibraţie a spiritului
    - Lasă cititul, Victoraş, că nu e timp de citit...
    N-o întrebam de ce n-ar fi, mi-ajungea s-o privesc şi să-i văd surâsul...
    - Mai lasă de citit şi generaţiilor viitoare, adăuga cu ironia şi tandreţea ei ucigătoare.

                                                                   VI

                                                   Pe la sfârşitul lui ianuarie într-o zi se indignă.
    - Cum adică, mi se adresă, trece iarna şi nu ne ducem şi noi doi la Sinaia să schiem puţin?... Da, la Sinaia, aici e plicticos, până urci îţi iese sufletul, acolo e teleferic, iar la cota 2 000 sunt telescaune care te urcă cu schiuri cu tot în vârful pârtiei... o minune, poţi să schiezi ore întregi... Pregăteşte-te, mergem să-ţi cumperi schiuri, un costum, o flanelă groasă, bocanci şi să nu te prind că îţi cumperi şi o ridiculă căciulită cu moţ, ai frizura deasă, n-o să răceşti, bizuie-te pe mine... Gata, sâmbătă la prânz plecăm...
    Am spus mai înainte că sunt ispitit să-mi închid caietul. Nu! De ce? Îl voi continua până la consumarea nenorocirii pe care am întâlnit-o în timpul acestei excursii; apoi mă voi opri când, odată cu condeiul, va cădea, cum spune poetul, şi mâna care a scris....
    Învăţasem să schiez încă de la zece ani, dar mai târziu sportul ăsta începuse să mă plictisească, aveam, mai ales când trebuia să urc, vaga senzaţie că îmi pierd timpul.
    Cum am mai spus la începutul acestor caiete, la acea vârstă gălăgia grupurilor mă enerva, fiindcă, asemeni oricărui roi, grupurile astea aveau un şef, şi nu eu eram acela. Nu că aş fi dorit să fiu eu, dar şeful acesta era mai totdeauna un tip atât de comun şi de nesărat în ifosele lui, încât oricât aş fi dorit eu să mă adaptez, era peste puterile mele să-i aud necontenit, timp de o zi întreagă, trăncăneala infatuată şi glumele nesărate care făceau fetele să izbucnească în stupide hohote sincere, cu gurile până la urechi...
    - Da, îi spusei iubitei mele, când mă informă că vom merge cu un grup, mergem, dar numai noi doi, dacă e vorba să intrăm în vreun grup, du-te singură. Sincer, adăugai văzându-i contrarierea, nu pot să suport grupurile.
    Şi în clipa aceea mă trăsni gândul că ei îi plăceau, se şi fotografiase cu unul la mare, pe plajă...
    - Dar de ce? zise. Când mai sunt şi alţii poţi să te ajuţi cu ei, ţi se întâmplă ceva, faci o entorsă, sau şi mai rău, să-ţi rupi un picior, poţi să mă aduci tu singur până jos de la 2 000 de metri înălţime?... Şi pe urmă când eşti în grup nu se leagă nimeni de tine, în timp ce numai noi doi, poţi tu avea curajul să pui la punct un grup de derbedei?... Fiindcă ăştia sunt şi ei peste tot... O pereche a păţit-o o dată, lui i-au tras cu un alpănştoc în cap şi pe ea au violat-o în faţa lui. Tu peux supporter ca?
    Mă posomorâi: avea dreptate. Cine ar putea suporta aşa ceva? Malheur! Ar urma despărţirea şi suferinţa iremediabilă, pentru toată viaţa.
    - Şi pe urmă, continuă ea cu însufleţire, nimeni nu ne obligă să stăm cu ei la taclale şi să ne pilim în cabană râzând de orice prostie debitată de unul din ei..., dar să ştim că suntem împreună şi că putem să-i chemăm dacă e cazul...
    - Deci cunoşti tu un astfel de grup? zisei. Inşi pe care îi cunoşti bine?
    - Bineînţeles!... Oameni serioşi, cu soţiile sau prietenele lor... Victoraş, râse ea, trebuie să ieşim şi noi doi puţin, n-o să trăim toată viaţa nas în nas, până la urmă o să ajungi la concluzia că nasul meu nu mai e chiar atât de frumos şi o să începi, cu mine la braţ, să întorci capul după alte nasuri...
    Avea dreptate, dar nu puteam să-i răspund că... Ei bine, ce anume? Ieşirea în lume pentru doi îndrăgostiţi poate să nu însemne nimic, dar alteori... Ei, alteori ce?
    Alteori faptul că unul vrea s-o ia pe o stradă şi celălalt pe alta poate să însemne pentru cel care e legat mai mult că îşi dă singur foc la valiză, cum îmi spusese odinioară Nineta când mă părăsise.
    Mai vie îmi venea în clipele acelea în amintire prima mea ieşire "în lume" cu Matilda, a doua zi după căsătorie, şi încă nu într-o lume total străină, rudele ei: pur şi simplu Maiilda se uitase la mine ca la un străin! Cum avea să reacţioneze Suzy? Iată temerea!
    Dar la urma urmei, îmi spusei, asta tot trebuie să se întâmple odată, şi dacă e să nu fie bine, ce poţi face? Dacă tot trebuie să faci ceva, atunci fă-l cu seninătate, de ce să iei aconto? (Mama răspunsese cândva în acest sens unei vecine, care se mira că după atâta muncă ea tot odihnită şi senină arăta; dacă tot trebuie să munceşti, zisese ea, fă-o cu plăcere). Aşadar, mi-am spus, să fim nu numai senini, ci chiar veseli.
    Ieşirea mea în lume cu Suzy era inevitabilă. Deşi ştiam, nu eram adică naiv să cred că acel grup era format din oameni oareşicare. Era ca şi când aş fi pretins ca un grup al meu, în care aşi fi invitat-o pe Nineta, pe Căprioara post-mortem (existau martori care o cunoscuseră, spintecătorul de dovleci de pildă, care nimerind întâmplător în grupul meu i-ar fi putut povesti din perversitate totul iubitei mele), pe fatala Tamara care i-ar fi insinuat alte perversităţi, de astă dată imaginare şi imposibile, să fie deci acest grup considerat de Suzy cu totul anodin, adică toţi să se poarte cu ea foarte delicat şi prevenitor, vai, dumneavoastră sunteţi prietena marelui Petrini, un om deosebit, o! un mare om, despre care se va vorbi cândva. El a fost, da, ei! nedreptăţit! dar are viitorul înainte! Mulţi au fost reprimiţi în vechile lor funcţii! Va fi şi el reprimit la Universitate...
    Nu eram naiv, dar îmi spuneam că adesea grupurile sunt amorfe şi într-adevăr nu urmăresc decât să se distreze, să danseze dacă zăpada şi schiul nu le-au stors toate forţele, şi apoi să se culce în cabană şi să se acupleze în neştire într-un dormitor comun şi sordid; iar a doua zi, cu forţe proaspete, să asalteze trenurile cu schiurile lor incomode în spate şi să se întoarcă la timp în oraşele lor, să atace o nouă săptămână de existenţă şi de muncă.
    Da, înainte ca şocul să se fi dus, eu îl presimţeam, alegând, pentru seninătatea mea, varianta obişnuitului.

                                                                     VII

                                           Nu-mi cumpărai schiuiri noi fiindcă n-aveam bani, şi nici bocanci, îi făcui o vizită tatei şi mă urcai în pod să văd în ce stare erau cele vechi.
    Erau destul de bune, nu se strâmbaseră prea tare, bocancii la fel, avusesem prudenţa săracului: când îi cumpărasem cu cincisprezece ani în urmă, îi luasem mai mari.
    O flanelă, ciorapi groşi şi un hanorac mi le aduse Suzy, n-o întrebai de unde, doar pantalonii şi mănuşile trebuii să le cumpăr de la un magazin sportiv.
    Grupul nu era amorf, dar nici nu se străduia vreunul din ei să-i înveselească pe ceilalţi cu orice preţ.
    Vezi? parcă îmi spunea Suzy urmărindu-mă cu privirea, în timp ce trenul cobora cu viteză podişul nostru transilvan, sunt oameni serioşi, ce-ai crezut? Aşa era! Când unul vroia să spună o anecdotă, nu întrerupea pe un altul, iar dacă cineva era vesel, nu ţinea cu tot dinadinsul să-şi exprime gălăgios starea aceasta de spirit, era atent să vadă dacă lumea e dispusă să-l asculte, în lipsa unuia mai inteligent.
    Şi era o plăcere să descoperi apoi că era realmente vesel şi avea un humor modest (care face totdeauna plăcere) şi o gândire curgătoare, fără paraziţii care apar adesea chiar la oamenii superiori: vulgaritate şi libertinaj în vocabular, subînţelesuri triviale, erudiţie de anecdote politice de o penibilă lipsă de gust...
    Eram vreo opt, însă vreo trei mai în vârstă, fără neveste, care, desigur, nu-şi mai puteau însoţi în astfel de excursii grizonanţii dar sportivii lor bărbaţi...
    Există o ştiinţă de a fi prezent şi cu ceilalţi şi cu fiinţa iubită. Nu toată lumea o are. Matilda n-o avea. În general se trece de partea celorlalţi, ca şi când ai vrea să dovedeşti, fără să ţi se poată reproşa ceva, că nu-l iubeşti cine ştie ce pe cel cu care eşti, şi, la rigoare...
    Această disponibilitate reală, adică inconştientă sau intenţionată, a căpătat denumirea aproape scuzabilă de cochetărie... (la bărbaţi n-are un singur nume). Ce drăguţă era Suzy! Când spunea câte ceva avea aerul că o spune împreună cu mine şi de aceea când se întâmpla ca unul dintre ei să i se adreseze, parcă ni se adresa la amândoi, fără acele încercări ale celor prost-crescuţi de a comunica cu iubita sau cu soţia ta prin fir, să zic aşa, direct, tentativă care a căpătat denumirea de flirt.
    Era oare grupul acesta format numai din oameni bine-crescuţi sau foarte prieteni? Nici vorbă, greu de crezut, dar...
    Bineînţeles că Suzy era la fel de departe de a sugera grupului calitatea şi adâncimea sentimentelor care ne ţineau împreuna (cealaltă extremă, a neştiinţei de a fi cu ceilalţi, să arăţi cât de mult eşti iubit!). Asta nu privea pe nimeni. Cu vremea aveam noroc, cerul era total senin.
    - Să vedem, zise unul dintre ei, dacă o să avem noroc şi cu celelalte...
    - Să sperăm, i se răspunse, dacă nu, urcăm la cabană.
    - Şi dacă nici la cabană nu găsim locuri? reluă altul ridicând din sprâncene, parcă ar fi vrut să adauge: ei, să te vad, ce-o să facem atunci?
    Şi ne privi circular, surâzând cu ironie subţire, cu siguranţa celui care ştie că astfel toate soluţiile sunt epuizate şi numai el mai posedă una, foarte sigură. Toţi surâdeau: cunoşteau acea soluţie; numai acela n-o cunoştea...
    - Imposibil să nu găsim, zise el, nu putem avea ghinion în ambele părţi.
    - Am văzut eu ghinioane din en părţi, îi răspunse deţinătorul secretului cu un astfel de glas încât toată lumea deveni veselă, dar cu discreţie, să nu i se dea aceluia de bănuit că grupul nu-i comunicase şi lui programul.
    Se făcu din asta un inocent şi spontan complot, cum se întâmplă adesea în toate grupurile: trebuie să te distrezi pe seama cuiva, bineînţeles fără să-l jigneşti prea tare; asta depinde de calitatea grupului, ai cărui membri, după astfel de farse, se destramă certaţi, dar riscul trebuie asumat, altfel ce să faci cu mintea? Te plictiseşti şi în grup!
    Într-adevăr, nu găsirăm locuri la niciun hotel, fiindcă plecaserăm din oraşul nostru sâmbăta după-amiază, în timp ce descurcăreţii plecaseră dimineaţa, dacă nu chiar de vineri după-amiază, obţinând învoiri de la şefi îngăduitori.
    - Ei! făcu şeful grupului nostru (care devenise şef în mod natural, în virtutea faptului că era posesorul soluţiei)...
    - Mergem la cabană, spuserăm noi ieşind din holul ultimului hotel în care intraserăm.
    Unul dintre noi însă, care întârziase înăuntru (întârziere premeditată), "ca să mergem, zise, am stat de vorbă cu schiori care tocmai s-au întors de-acolo: peste tot e plin până la refuz" (aiurea, nu vorbise cu nimeni!).
    - Chiar şi la Poiana Stînei? se miră atunci victima noastră, un inginer mai mititel decât schiurile pe care le purta în spinare, cu obrazul ridat în avantajul său, ai fi zis că tot timpul îl stăpânea un râs molipsitor de ghinionist; inspira simpatie.
    - La Poiana Stînei e plin în permanenţă, darmite sâmbăta şi duminica, i se răspunse.
    - Ce e de făcut? zise altcineva.
    - Ce să facem, reflectă şeful resemnat. Ne întoarcem acasă!
    - Eu nu sunt convins că nu găsim locuri la cabană, răspunse atunci micul domn cu o expresie rea, o să încerc singur, vă urez întoarcere sprâncenată.
    Şi se rupse din grup şi o luă la vale spre teleferic. Între noi se lăsă o tăcere.
    - Te pomeneşti că găseşte, zise şeful, şi ne întâlnim mâine pe pârtie. O să creadă că am vrut să scăpăm de el... Fir-ar să fie, nu mi-am dat seama, domnule Petrini, eşti bun să-l aduci înapoi?
    - Şi ce să-i spun?
    - Că am găsit locuri la Postăvaru.
    Era să se termine prost gluma noastră, în realitate şeful (era chiar şef al celui mai mare spital din oraşul nostru) obţinea locuri prin telefon. Pentru plăcerea farsei însă ne târâse pe toţi pe la toate hotelurile, ultimul fiind Postăvarul, cel mai luxos, unde continuase să joace cu recepţionerul bonoma lui glumă.
    După o săptămână petrecută printre bolnavi, vindecând sau iscălind certificate de deces, marele diagnostician (căci era vestit prin asta, veneau la el bolnavi şi de prin ţările vecine) se distra în felul acesta inocent, care ar fi părut, desigur, "neserios" neliniştiţilor lui pacienţi.
    Era prieten vechi cu domnul Culala. Micul inginer fusese protectorul de pe şantier al iubitei mele, ea îl invitase. Ceilalţi erau toţi medici la spitalul pe care îl conducea internisul. Iată deci grupul de care mă temusem!
    Intrarăm în hotel şi recepţionerul se scuză că n-a înţeles bine cui fuseseră rezervate camerele (instruit să mascheze farsa); ne înmână cheile şi urcarăm.
    - Suzy, Petrini, ne zise şeful, făceţi-vă comozi şi coborâţi la masă. Astăzi sunteţi invitaţii mei!
    - Vă mulţumim, zise Suzy, sunteţi foarte drăguţ... Cred şi eu, îmi şopti apoi pe scări, e uşor să fii drăguţ când nu mai ştii ce să faci cu banii... Aşa bonom cum îl vezi... Îţi spun eu mai târziu...
    Camerele noastre erau alăturate, dădeau spre munte, acel masiv opus parcă lanţului Carpaţilor, de un verde dens, cu prăpăstii albe de zăpadă. Când intrai mă întâmpinară, venind dintr-un hău, reverberaţiile violente ale trecerii unui tren. Deschisei geamul şi tropotul acesta prăpăstios şi nesfârşit de fiare lovite mă şocă.
    Un aer rece mirosind puternic a răşină (nu discret, ca la noi) parcă mă drogă şi rămăsei minute lungi contemplând crestele acestui masiv care îmi sta parcă pe inimă, atât de străin şi neprietenos mi se părea. Închisei geamul. În cameră totul era curat, mirosea plăcut şi odihnitor a calorifer încălzit şi a rufe proaspăt călcate. Mă dezbrăcai, făcui un duş şi schimbai costumul.
    Mă pregăteam să ies şi să bat la uşa ei, când sună telefonul.
    - Ce faci, vecine? îi auzii glasul. Hi, hi! Te mai moşmondeşti mult?
    - Cum mult? Eşti gata?
    - Păi nu sunt!
    - Păi ce aştepţi?
    - Păi aştept să fii tu gata şi abia pe urmă încep eu să mă moşmondesc! Hi, hi! Mă mir că nu ştii până acum că asta e una din plăcerile unei femei... Mai ales în voiaj! Dar şi în alte ocazii.
    - Da?! Şi în ce constă?
    - Hm! Matilda nu te făcea s-o aştepţi?
    - Nu!
    - Foarte bine! exclamă ea cu o grasă satisfacţie. Nici nu merita s-o aştepţi tu pe ea.
    Rămăsei tăcut şi un gând îmi veni în minte cu simplitate însoţit de o vagă şi bizară nostalgie: Suzy a fost măritată! Tiens! Sau a mai fost în acest hotel cu un individ cu care a vorbit la telefon în felul acesta. Normal!
    - Ei! se alarmă ea. Ce e cu tine?
    - Nimic!
    - De ce-ai tăcut aşa brusc?
    - N-am tăcut aşa brusc! Am tăcut treptat, adăugai şi izbucnii într-un râs scurt şi eliberator. Am tăcut în mod "firesc", continuai, cuvântul ăsta are la mine o semnificaţie aparte...
    - Lasă tu semnificaţiile aparte şi vino încoace, dacă zici că eşti gata, mai spuse cu felul ei inimitabil şi irezistibil de a-mi da ordine.
    Aici avea sensul că nu semnificaţiile mele, fie ele şi aparte, aveau vreo importanţă, ci, mai încape vorbă?, ale ei!
....................................................................................