Cel mai iubit dintre pământeni 2, Marin Preda

..................................................................................................
                                                           9.

                           - Nu, nu ea direct zisei, servitoarea mi-a relatat din ce-a tras ea cu urechea.
    - Aha, data trecută n-ai precizat. Ia hai să bem, Lavinia...
    - Da, zise Lavinia, şi se duse să ne pregătească un nou rând de cafele.
    - Snobismul acesta e real? vreau să spun e răspândit? şi nu ţi se pare neverosimil să fi apărut atât de rapid în... zise totuşi Ciceo, semn că reflectase asupra supoziţiei mele.
    - Răspândit sub forma asta nu e în nici un caz, zisei, dar există, suntem aproape toţi snobi sub forme atenuate, acceptabile. Avem copii! Crezi că am accepta cu uşurinţă să-i vedem căsătoriţi cu persoane mult inferioare lor socialmente, chiar dacă dragostea ar fi prezentă?
    - Ai dreptate, conveni Ciceo, fiindcă nici n-ar fi bine. Un simplu muncitor, bărbat admirabil, dar fără cultură, s-ar simţi prost în anturajul unei soţii care ar fi o intelectuală. Dar nu despre asta e vorba, mă refer la snobismul unei categorii prin specificul ei instabilă în ceea ce priveşte soarta fiecărui membru al ei luat în parte. Cum să te crezi diferit de ceilalţi, când într-un fel nu prea uşor previzibil poţi fi trimis oricând la munca de jos? Ce prostie!
    - Nu chiar, zisei, oamenii au avut totdeauna tendinţa de a se constitui în caste. Numai în Statele Uniie o anumită cantitate de dolari, indiferent cine eşti şi cum i-ai obţinut, vreau să spun indiferent prin ce soi de afacere, te aruncă imediat în casta celor bogaţi, care datorită pragmatismului ei e lipsită de prejudecăţi stupide. Un băiat destoinic şi plin de calităţi e uşor primit în rândul celor bogaţi, fiindcă se ghiceşte în el o forţă potenţială, adică un priceput viitor om de afaceri şi numai rar asta poate să provoace o tragedie americană, nu prea specifică.
    - Te referi la romanul lui Dreiser?
    - Cum e cartea asta?, zise Lavinia intrând cu cafelele.
    - E bună, zice Ciceo, americanii au simţul epicului, pe care europenii l-au cam fărâmiţat.
    - Da, râse Lavinia, ştiu la ce te gândeşti, mi-a adus mie o prietenă Ulysse de James Joyce, eu nu l-am citit, îl ţin de şase luni pe noptieră şi n-am trecut de pagina o sută.
    - E foarte interesant, zise Ciceo, dar mi-e mereu gândul la titlul pe care i l-a dat, Ulysse, de ce i-a spus el aşa, când în cartea lui nu se întâmplă nimic.
    - Cică se întâmplă, zise Lavinia, cutare scenă din Homer e descrisă şi aici, dar altfel!
    - Ei, altfelul ăsta, zise Ciceo, mă scoate din sărite, descrie pe pagini întregi cum eroul ia dimineaţa un purgativ, se duce la toaletă şi simte cum se uşurează... La ce corespunde asta din Homer?
    - De ce te încăpăţânezi s-o citeşti? râse iar Lavinia.
    - Se spune adesea: vreau să-mi dau seama care din noi doi e un idiot, în cazul de faţă eu sau irlandezul ăsta?
    - Deosebirea ar fi că el e celebru şi tu nu eşti, zise Lavinia.
    - Da, conveni Ciceo, ştiu, există idioţi celebri şi oameni cu bun-simţ anonimi, înseamnă că idioţii anonimi au reuşit şi ei să dea un exponent glorios.
    - În cazul ăsta ar însemna că Ulysse e foarte accesibil idioţilor.
    - Logica femeilor, răspunse Ciceo sarcastic, se poate învîrti în gol la infinit... E vorba de un anumit gen de idioţi dintre cei capabili să citească şi nu de idioţii care n-au luat niciodată o carte în mână: culţii pervertiţi, sătui de vechile valori.
    - A! făcu Lavinia, dar să ştii că ăştia nu sunt idioţi.
    - Bine, nu sunt. Cum să le spun atunci?
    - Păi ai zis bine, sătui de vechile valori. Dar să ştii că nu sunt nici pervertiţi. Uite, de pildă, eu sunt sătulă de oraş, mi-ar plăcea să trăiesc la ţară, îmi plac animalele şi natura, înseamnă că sunt o orăşeancă pervertită?
    - Bineînţeles, altfel te-ai fi măritat cu un ţăran şi te-ai fi ocupat de găini.
    - Nu sunt numai găini!
    - Da, mai sunt şi curci, gâşte, raţe...
    - Bine, râse Lavinia, admit simplificarea, să revenim la Ulysse. Cum tu n-o să admiţi niciodată că eşti idiot, zi că e el şi întoarce-te la Balzac şi Tolstoi.
    - I-am citit, zise Ciceo, vreau ceva nou, modern.
    - Nu eşti consecvent, zise Lavinia, în ştiinţă vrei să lăsăm luna acolo unde e, în artă vrei ceva modern. Ei, Joyce e cel mai modern, ce-i faci?
     - Păi nu mă las până nu-l citesc pe pisălogu-ăsta, zise Ciceo cu o iritare care i-ar fi distrat mult pe copiii lui; ştiau ei de ce nu vroiau să se ducă la culcare ca de obicei.
     - Nu e pisălog, intervenii (citisem Ulysse încă de pe vremea studenţiei), Joyce fărămiţează personajele şi lucrurile şi asta poate să enerveze, el nu mai poate să descrie bătălia de la Austerliz ca Tolstoi, în schimb, să mă scuze Lavinia, prinde, de pildă, femeia în timpul ciclului ei lunar şi ne arată alt câmp de bătălie, nu mai puţin senzaţional decât ceea ce vede savantul când pune materia vie sub microscop. E o altă Odisee... aşa că n-o să facă nimic, Ciceo, n-o să-ţi placă oricât te-ai strădui. Bărbieritul, de pildă, e o chestie, nu mai e un simplu bărbierit... Micul dejun cu rinichi şi alte momite durează cât aventura lui Ulisse pe insula Circei, unde oamenii lui sunt transformaţi în porci...
    Deşi Ciceo era relativ sobru în limbaj, de astă dată auzind toate acestea, trase, cu puternic accent ardelenesc, înjurătura prin care trimitem noi pe cineva antipatic la origine...
    - La mâne-sa, să se întoarcă de-acolo mai bun...
    În clipa aceea Lavinia se ridică brusc şi se îndreptă decisă spre dormitorul copiilor de unde auzirăm de îndată zdupăituri şi chicoteli.
    - Vă arăt eu vouă, strigă ea şi într-adevăr auzirăm apoi palme date şi ţipete mult exagerate de durere nesinceră, fiindcă oricât ar fi fost de îndesate, palmele mamei demult nu mai aveau asupra lor vreun efect...
    - Ascultă la uşă, zise Lavinia revenind, du-te tu, dragă, şi potoleşte-i...
    - Sunt şi ei curioşi, zise Ciceo, ce poţi să le faci, aşa eram şi noi...
    - Nu, că numai sâmbătă seara îi apucă, zise Lavinia, şi numai când vii tu pe la noi, mi se adresa, încolo îşi văd de-ale lor, ba chiar fac şi treabă după ce îşi termină lecţiile, îi trimit la piaţă, spală vasele...
    - Silvia nu e încă la şcoală? zise Ciceo.
    - Tocmai, spusei, a început şi ea în anu-ăsta şi aşa am reuşit s-o văd...
    - Da, te-apucasei să spui, ne luarăm cu vorba... zise Ciceo turnând iar în pahare.
    - Doi inşi începuseră să mă cunoască în vizitele mele, soldatul din gheretă care făcea de pază la casa ştabului şi, cum am spus, servitoarea. Soldatul nu era totdeauna acelaşi, dar servitoarea da. O fată stilată, cum se spunea pe vremuri, foarte tânără însă, ai fi zis că avea paisprezece ani. Nu avea chiar paisprezece, ci optsprezece neîmpliniţi, mă corectă ea când o întrebai. "Şi aşa frumoasă, îi făcui eu curte, şi te-ai hotărât să rămâi la meseria asta?" "Parcă eu m-am hotărât?" zise ea mohorâtă. Nu se dădea dusă din faţa porţii, de unde înţelesei că într-adevăr ei nu erau acasă şi că aş fi putut s-o fac să mă ajute să-mi văd fetiţa, îi mărturisii acest lucru. Ea se uită în cu totul altă parte decât la mine, în timp ce îmi şopti să plec şi s-o aştept mai încolo, după colţ, să n-o vadă soldatul. Se întoarse după o jumătate de oră şi ne îndepărtarăm mult de casă până ce începu să vorbească. De ce, o întrebasem, se hotărâse să se angajeze aici? A silit-o cineva? "Ba nu m-a silit, a venit cineva de la Sfatul Popular şi m-a întrebat dacă nu vreau să urmez o şcoală. Ce şcoală? De menaj, mi-a spus. Nu prea aveam chef, că nu prea am fost bună la şcoală, dar, fetiţo, zice ăla, nu e vorba de carte, dar de ce e vorba, menaj, zise, să înveţi să găteşti, ştiu să gătesc, zic, n-am nevoie de şcoală specială, m-a învăţat mama, nu ouă prăjite, zice, şi nici cum să faci mămăligă, alte chestii mai complicate, n-o să-ţi strice, ai să vezi. M-am gândit eu: şi cât ţine? Nu mult. Şi pentru ce? Ai să vezi, dacă nu-ţi place, te întorci la sapă. Ai mei, zice, du-te, Florico." Au luat-o cu o maşină şi au dus-o la Bucureşti la acea şcoală. Nu era singură, erau vreo sută, toate ca şi ea, frumoase de picau şi tinerele, toate fecioare, au fost întrebate, examinate medical, dacă n-aveau şi vreo boală, ele sau părinţii lor, dinţi stricaţi sau auzul şi vederea slăbite din cine ştie ce pricini ereditare. După cursuri au fost repartizate pe la bufeturi închise, la mari instituţii, trimise la recepţii să-i ajute pe chelneri, la mare în timpul concediilor prin diferite vile şi în cele din urmă pe ea au repartizat-o aici la tovarăşul... Nu ştia cum să plece, adică de plecat nu putea, ce să facă s-o dea afară... Nu se purtau urât cu ea, de gătit gătea doamna, că îi place să gătească, ea doar o ajuta, avea grijă de toaleta ei, făcea curăţenie, ajuta la descărcatul camionetei care le aducea de toate, avea grijă de Silvia, dormea alături de ea într-o odaie şi... că de ce a răcit fetiţa? De unde să ştie ea de ce a răcit? Din pricina ta, ai lăsat-o să se dezvelească noaptea, ai scos-o în frig şi nu i-ai înnodat bine fularul la gât... Te bag la puşcărie! Şi uite-aşa, de la o vreme, din te miri ce, te bag la puşcărie... Dar de ce să mă bage ea la puşcărie? Am furat ceva, ce crimă am făcut? Vara asta au plecat la mare, pe mine m-au lăsat acasă cu fetiţa, care făcuse cu o lună înainte hepatită şi medicii au spus că analizele nu sunt încă bune şi Silviuţa n-are voie anul ăsta să meargă la mare. Au plecat, cum ar fi, dimineaţa, cu maşina. După-masă, aşa, se întoarce şoferul, l-a trimis doamna îndărăt să-i aducă nu ştiu ce bijuterie pe care o uitase din pricina idioatei ăleia, aşa mi-a zis, pe care când s-o întoarce o s-o trimită neapărat drept la puşcărie. Adică pe mine! Da' de ce sunt idioată, îi spun şi eu şoferului, de bijuterii nu mi-a spus nimic, singură şi le-a ales şi a plecat cu ele. Grija ta era să-i aduci aminte, zise şoferul, acuma eu trebuie să mă întorc iar la mare, că le vrea neapărat în seara asta şi pe urmă iar să fac un drum îndărăt, că nu vrea să mă cazeze până mâine dimineaţă, asta înseamnă că trebuie să alerg cu viteză o mie de kilometri din pricina ta! O să dai de zbenga, ai să vezi!... Da' ce sunt eu?! Dacă nu-i place de mine n-are decât să mă bage la puşcărie, n-o să stau acolo toată viaţa şi pe urmă găsesc eu un restaurant unde să mă angajez ca picoliţă, eu idioată nu sunt şi nu m-a făcut mama să n-am voie să cunosc şi eu un băiat şi să mă distrez... Că dacă mă prinde că nu mai sunt fecioară, mă trimite înapoi la sapă! Nu mai pot! Parcă nu m-am născut cu sapa în mână... Ei, na! Cum oi fi eu, dar n-o să ajung vreodată să-mi las bărbatul şi să-i iau copilul şi să nu-l las să-l mai vadă. Aşa căţea n-aş fi, să-l las să stea la poarta mea, chiar dacă aşi ajunge împărăteasă şi el un nenorocit. De ce? Nu l-ai făcut cu el? Când l-ai făcut nu ştiai cine e? Acuma nu-ţi mai place, ai ajuns sus? Şi fetiţa-aia ce zice? Când s-o face mare crezi că n-o să afle şi n-o să-ţi întoarcă curul? La noi, te-ai măritat, ai luat un bărbat, ăla e, trebuie să te înţelegi cu el, să-l asculţi, că de-aia e bărbat şi să nu dai dosu dacă vine şi el odată acasă cu chef şi îţi trage o bătaie, aşa pe degeaba... Dacă ţine la tine mai treci cu vederea, mai înghiţi că nici tu nu eşti sfântă... Eu în locul dumneavoastră n-aş mai da pe-aici şi fetiţa, n-aveţi grijă, o să-şi aducă ea aminte şi n-o să vă uite... Vă spun eu cum puteţi s-o vedeţi, zilele astea a început şcoala, o pândiţi la ieşire şi gata. Numai să nu scape vreo vorbă că aţi văzut-o! Ei şi dacă scapă, ce? N-o să trimită miliţia să vă împiedice. Poate mă face vinovată tot pe mine şi mă dă afară? Unde n-ar fi! Hai să vă arăt unde e că tovarăşul a discutat cu doamna că e mai bine s-o dea la şcoala din raion şi nu la şcoala lor specială, e bine să cunoască fetiţa copii obişnuiţi fiindcă acolo lui nu-i place, a auzit că nu prea se ţin de carte şi au prins fel de fel de fumuri... El e un om care niciodată nu mi-a zis nimic, ba, când mă prinde câteodată că nu pot să mă stăpânesc şi răspund, las-o în pace, zice, las-o în pace, dacă zici că nu se pricepe... (În chestia asta cu şcoala ştabul nu se dovedea că ar fi snob şi dacă şi-a trimis copiii la Oxford asta a făcut-o poate pentru că într-adevăr acolo se învaţă carte şi chiar şi fiul primului ministru al Marii Britanii poate s-o încaseze dacă face pe nebunul cu profesorii, cine ar îndrăzni aici să facă astfel? care profesor?)
    - Aşa că m-am învoit de la Oraca să lipsesc lunea trecută şi pe la ora douăsprezece eram la Bucureşti pândind ieşirea copiilor într-un gang-poartă plin de părinţi. Florica era şi ea acolo, tăcută, cu braţele la piept, posomorâtă. Ai fi zis că după destăinuirea ei se vidase interior, sau că îmi dădea de înţeles că nu mai avea nimic să-mi spună şi nici să încerc s-o întreb. Zidul pe care pot să-l pună aceste fele de la ţară între ele în lume, când lumea asta nu e pe placul lor, impune respect, e un zid gros, de netrecut, menit să le apere de orice intruziune care ar putea să le ia sufletul, având o foarte coerentă conştiinţă de sine că acest suflet e singura lor avere, în timp ce alţii îşi bat joc de-al lor şi de-al altora, într-un desmăţ neruşinat. Stătea absolut nemişcată cu braţele la piept având parcă, foarte liniştită, convingerea că pe ea se sprijină lumea, pe picioarele ei voinice, pe umerii ei zdraveni, pe ceafa ei de cariatidă, pe umerii ei îndoiţi, dar nu încovoiaţi, ca să-şi acopere cu braţele sânii (altă avere care nu trebuia expusă), în timp ce noi ăştia, neliniştiţi, implicaţi în drame care ne dezbinau şi care ne plimbam încoace şi încolo sub impulsul unor gânduri şi sentimente fără rost, eram cei care pieream, care ne destrămam ca fulgii de păpădie pe care îi vedea ea pe câmp zburând la cea mai mică suflare a vântului. O imitai şi mă oprii şi eu din mers şi rămăsei nemişcat şi nu prea aproape de ea, ca şi când, desigur, nici n-aş fi cunoscut-o, în acest timp în curtea şcolii izbucniră deodată copiii, dar fără rumoarea de altădată, după cum mi-aminteam eu că făceam când goleam clasele, cu strigăte şi ţipete ascuţite al căror vacarm se auzea departe în cartier. Nu, erau copii liniştiţi aceşti bucureşteni şi aproape toţi bine îmbrăcaţi, unii chiar prea bine şi parcă prea maturi cu mica lor trufie liniştită pe chipuri, cu acea expresie deloc reconfortantă pentru un om mare, că noi nu mai contăm şi dacă mai aveam vreun rost acela nu era altul decât să-i slujim pe ci, să le cumpărăm aceste costume elegante şi bine călcate, aceste rochiţe şi guleraşe bine apretate, serviete şi ghiozdane moi de piele... Nici unul dintre părinţi nu arăta ca mine atât de smerit şi cu neliniştea în mine... clandestin... în neregulă cu propriul său copil... Costel, hai, mamă! (treacă-meargă, Costel, deja năsos ca maică-sa, nu promitea nimic înălţător), Lenuş (o! Lenuş, se vedea cât colo că nimic nu i se refuză). Da, Bobo şi cu Irinel sunt prieteni cu Gigel... Vulturaş (ei da!) cum? din moment ce părinţii lui erau nişte vulturi şi el era un vulturaş! Şi tatăl infatuat, un pitic care amintea mai degrabă de un cârciog, o cârtiţă, decât de şoim, îl luă sub protecţie să-l ducă repede spre cuibul din care avea să zboare mai târziu un nou pretendent la cucerirea lumii... Dar unde e Silvia?
    - Silvia nu venea, deşi grosul copiilor care se scurgeau pe dinaintea mea prin gang începuse să se subţieze... S-o fi rătăcit? O fi aflat ceva Matilda şi o fi venit s-o ia mai înainte? Dar deodată o zării în depărtare. Da, ea era la coadă... Nimeni nu mai era în urma ei... Venea, ca să zic aşa, cu sârg, avea şi ea o ţintă, dar mergea ca o răţuşcă, fără spor (când căpătase ea mersul ăsta?) şi parcă nu mai crescuse de când maică-sa n-o mai lăsase s-o întâlnesc sau poate aceste spaţii mari în care eu n-o văzusem niciodată de la distanţă mă făceau să descopăr cât era ea de micuţă pe această lume în care i se dăduse drumul?
    - Ei, Silvia, gândii, ce cavaler o să ştie să preţuiască acest mers al tău când o să ajungi domnişoară? O să fii dezagreabilă la plimbarea în doi, cu acest legănat al tău care mie mi se părea atât de dulce şi care cere atâta protecţie! Ei, cine o să te protejeze? Aşa era, fularul îi atârna şi el într-o parte, ghiozdanul îl ţinea prea aproape de pământ ca într-o relaxare după o grea trudă, sau ca şi când ar fi gândit că totul îi era egal, o sanda avea cureaua desfăcută, mică lălâie care se opri în faţa mea şi strigă cu o tristă oboseală şi surpriză nedefinită: "Taaa-ta!"
    - Parcă mi-ar fi spus: unde-ai fost până acuma, adică ştiu, dar iată-te, şi se lăsă luată în braţe în timp ce ea nici nu se lipi de mine, nici nu-şi încolăci braţele pe după gâtul meu, închise doar ochii pe jumătate şi se făcu moale, o părere, nu un corp, atât era de imponderabilă. În acest timp, Florica se apropiase, îi încheie sandaua târşâită (se vedea că multă vreme mersese cu ea astfel), îi aranja rochiţa la gât al cărei guleraş era şi el cam strâmb şi îi drese părul sub panglica bleu care nu-i mai trecea chiar pe deasupra capului.
    - Te-ai bătut, ce-ai făcut?  îi zise.
    - Ci nu m-am bătut!
    - Ba te-ai bătut, ai dat cu sandala. Iar ţi-a furat Angela creionul.
    Nu răspunse. Era obosită? Vag înstrăinată? N-am stat mult cu ea, să poată Florica să răspundă dacă fetiţa va povesti Matildei că m-a văzut, că ea n-avea cum să mă împiedice s-o aştept la poarta şcolii. Dar că, bineînţeles, nu i-a dat Silviei drumul din mână. Chiar aşa, un tablou sfâşietor, tatăl ei mergând alături, nu prea aproape, ba chiar în urmă, fără să-i vorbească, fără să mă lase s-o iau în braţe şi s-o sărut.
    - Şi data viitoare! zise Lavinia. Cum ai s-o mai poţi vedea? Dacă Florica asta o să facă chiar aşa cum ai spus? Sau cine ştie ce-or să inventeze să te împiedice s-o vezi?
    - Ceva îmi spune că Silvia o să păstreze secretul, zisei. Oricum, o să văd eu!

                                                          IX

                          Bineînţeles că Silvia povesti, dar Matilda reacţionă indignată.
    - Cum, zise ea, eşti nebun? Ţi-a interzis cineva vreodată s-o vezi? Cum aş putea eu să-mi permit să împiedic copilul să-şi vadă tatăl?
    Şi-mi făcu un semn fluturându-şi degetele la tâmplă, adică eram cam tralala! Şi-mi întoarse spatele şi intră în casă arătându-mi ca odinioară lui Petrică un fund dispreţuitor în care îi coborâseră parcă din cap ideile: drept cine o luasem s-o cred capa bilă de o asemenea infamie?
    Poate eu aş fi fost în stare să mă port astfel dacă soarta ar fi făcut să-mi fie încredinţată fetiţa!
    Şi mai întârzie câteva clipe cu mâna pe clanţă adăugând cu glas tare, dar tot fără să se întoarcă:
    - Te pomeneşti că ai de gând s-o răpeşti şi cauţi motive! Dar ia-o, dragă, şi du-te cu ea şi pe-acasă, ţine-o cât vrei, nu e şi copilul tău? Adică nu cât vrei, că nu poate lipsi mult de la şcoală, dar ia-o totuşi într-o vineri şi ad-o îndărăt marţi, îţi dau şi o maşină cu un şofer care să vă ducă şi să vină pe urmă s-o ia. Îşi aduce aminte de bunică-sa, du-o la ea să stea acolo, că la tine nu te pricepi tu să ai grijă de un copil, nu poţi s-o laşi singură când te duci la serviciu. Du-o şi pe la Vasia... aş veni şi eu, dar n-am timp...
    Îşi făcu totuşi timp şi vinerea următoare plecarăm împreună cu maşina.
    - Hai, răţuşcă, îi spusei şi o luai în braţe şi mă aşezai cu ea lângă şofer.
    - Să ştii, îmi zise după vreo oră de mers în tăcere, chestia aia, când te decizi, se poate aranja foarte repede.
    - Da, zisei, ştiu că se poate aranja foarte repede.
    Şi tăcerea se aşternu iar peste noi, pe care o rupse tot ea, uimindu-se în franţuzeşte, să nu înţeleagă şoferul cum de poate să stea Silvia cu mine atât de multă vreme liniştită, fără să sporovăiască tot timpul cum face acasă. Te pomeneşti că îi impuneam respect, pe ea n-o mai ascultă.
    - C'est normal, îi răspunsei cu afectare, te judecă în sinea ei şi să nu te aştepţi să fie altfel.
    - Da, ştiu, dar cu servitoarea de ce e obraznică !
    - A, servitoarea, râsei eu, păi dacă te aude pe tine că îi zici: te bag la puşcărie?
    - Ţi-a spus asta? exclamă Matilda sincer surprinsă. Dar ce mă mir: e o mitomană. Am mai prins-o acuzându-mă de tot felul de tâmpenii. Mircea zice că la toate le lipseşte câte o doagă, pe lângă că sunt şi hoaţe şi puturoase, când nu sunt şi beţive, mai ales alea mai bătrâne. Te uiţi la ea, ai zice că e normală şi sănătoasă, ca să descoperi pe urmă foarte repede că în mintea ei zace o ţicneală. Cum să-i spun eu aşa ceva? Doamne iartă-mă! se închină Matilda. Poate o fi auzit de la alta, că se întâlnesc între ele şi discută...
    - Dar istoria cu bijuteriile? o întrebai.
    - Ce istorie?!
    Îi povestii.
    - Formidabil, zise Matilda, e nebună, o dau afară.
    - Păi asta şi vrea, zisei, cică n-o lăsaţi!
    - N-o lăsăm?!! E de-o prezumţie stupidă, nu ne-a spus niciodată că ar vrea să plece. Acum îmi dau seama, fată ca Ana n-o să mai găsesc. Îmi pare rău că n-am luat-o cu mine, Mircea n-a vrut. Te pomeneşti că istoria cu interdicţia mea să n-o mai vezi pe Silvia e tot opera ei, altfel nu-mi explic cum ai putut să crezi... Nici tu nu eşti zdravăn...
    Mama era grav bolnavă, aproape pe moarte, dar nu-i spusei nimic Matildei, vroiam s-o ţin pe Silvia la mine şi nu la Tasia unde ea ar fi putut-o trimite. Îmi spusese că ea se întoarce în aceeaşi zi. Se duse cu ea acolo, eu refuzai, dar plecă a doua zi dimineaţa.
    O luai pe Silvia şi trecui pe la mama. Nu se îmbolnăvise dintr-odată, începuse prin a se înstrăina de mine, în acel fel atât de neliniştitor al inimilor simple de retragere din viaţă când nimic din ceea ce au iubit nu le mai face să tresară. Într-o zi, când ştiam că trebuie să vină la mine, nu venise. Mă dusei eu la ea.
    N-avea nimic, spăla ceva, dar nu-mi răspunse când o întrebai:
    - Ce, e mamă, ce s-a întâmplat?
    Nici nu întoarse capul.
    - Ce e cu tine, repetai, te-ai supărat de ceva?
    Îşi văzu de treabă ca şi când nimeni nu era lângă ea. Stoarse însă cu vigoare rufa, o scutură şi o puse alături de altele, apoi îşi vârî iar braţele în clăbuci.
    - Ce e cu mama, ce i-ai făcut? îl luai la rost pe tata.
    Pentru întâia oară el rămase în faţa mea cu ochii larg deschişi, de vinovăţie fără vină şi se sperie de duritatea vocii mele.
    - Ce e cu ea, ce porcărie i-ai făcut, repetai, nu cumva ai dat în ea?
    El făcu un efort parcă neomenesc, să înţeleagă şi îmi răspunse:
    - Nu vorbeşte! Nu i-am făcut nimic!
    Şi mă lăsă să înţeleg că aş putea să-l calc în picioare dacă eu, descoperindu-i vreo vină spusă de ea, aşi fi ispitit să-l pedepsesc; îşi desfăcu braţele cu sensul că era gata să ispăşească.
    Revenii lângă albia unde ea spăla rufe.
    - Mamă, îi spusei, să ştii că eu mă descurc, dacă eşti obosită nu mai veni.
    Dar ea veni, însă fără să mă aştepte, lucru care mă alarmă.
    - Hai s-o ducem la doctor, îi spusei tatălui meu, are ea ceva.
    - Nu, spuse mama, la doctor vă duceţi voi, eu îl am pe cel de sus!
    Totuşi se umili să vadă cum dropicoase şi tinere laborante îi luară sânge şi se expuse şi unui examen ginecologic la care nimeni nu se gândise.
    Eu auzii sentinţa: operaţie, îmi spuse avizatul medic şi îmi arătă un foarte mic punct pe o neagră hârtie. Se supuse şi acestei măcelăriri, se simţi bine o vreme, după care însă se făcu covrig şi nu se mai ridică din pat. Avea dureri mari, pe care şi le potolea cu morfină, venea o soră şi îi făcea injecţii.
    Refuză să se interneze.
    - Mamă, îi spusei, a venit Silvia.
    Se întoarse şi se uită la ea îndelung. N-o mângâie. Egoismul ei în moarte nu se zdruncina nici la vederea unei inocente fetiţe, propria ei nepoată. Totuşi spuse ceva, o constatare:
    - S-a făcut bălană! Ştiam că e brunetă!
    Era tocmai pe dos. Silvia nu fusese brunetă, ci blondă, şi acum era şatenă.
    - Silvia, zisei, sărut-o pe bunica.
    Dar copiii simt când nu sunt iubiţi şi fetiţa nu se mişcă.
    - Bunica, Silvia, apropie-te, insistai.
    Dar mama ne întoarse spatele şi fetiţa ieşi afară înaintea mea şi, când ieşii şi eu, îmi apucă mâna şi, redevenind veselă, făcu o săritură într-un picior.
    Marţea care urmă, Matilda veni s-o ia, ne găsi acasă şi se arătă încântată de camera mea şi nu se miră când îi spusei că Silvia a stat tot timpul cu mine, chiar şi la birou, unde a stârnit admiraţia funcţionarilor.
    - N-o răsfăţa, îmi spuse, fiindcă o să devină şi mai impertinentă decât e...
    - Hai, răţuşcă, la revedere... Auzi ce zice mama!
    - Ci nu sunt o impertinentă! protestă ea cu atâta forţă şi negaţie încât dacă n-aş fi văzut-o eu însumi cât putea fi de impertinentă, aş fi crezut-o, ba chiar aşi fi fost indignat că iată cum e năpăstuit un copil.
    - Nu ţi-am spus că era să moară... zise Matilda.
    - Chiar?!
    - Acum câteva luni am schimbat becul din bucătărie, am pus unul mare de 200, nu ştiam ce mă enerva seara când vroiam să prepar ceva, n-aveam destulă lumină. Dar a trebuit să schimb şi globul, a venit un electrician cu unul mai mare, s-a urcat pe scară, a meşterit acolo şi s-a cărat... A doua sau a treia zi găteam ceva şi odată aud pooc! şi când mă uit o văd pe Silvia la pământ, leşinată, îi căzuse globul drept în frunte... Ţi-nchipui, de la înălţimea aia! Şi-a revenit ea, am dus-o la Urgenţă, i s-a făcut o radiografie, avea o mică fisură. Se închide repede, nu vă alarmaţi, zise doctorul. Cum să nu te alarmezi? L-am chemat în aceeaşi seară pe electrician şi i-am spus: ce-ai făcut, tâmpitule? Îţi dai seama că aşi putea să te bag la puşcărie? (ăstuia chiar i-am zis-o!) Nu eşti capabil măcar să strângi nişte şuruburi, atunci ce fel de electrician eşti? Dacă murea fetiţa? Du-te dracului din faţa mea, ieftin n-o să scapi, îţi promit. Uite-aşa, mai spuse Matilda, te chinuieşti să creşti un copil şi vine un idiot, făcut repede electrician, şi ţi-l omoară! El crede că ce importanţă au acolo nişte şuruburi! Le strângi, nu le strângi, pentru moment stă el agăţat globul? Ei, dacă stă, e în regulă, încasează ciubucul sau leafa şi îşi vede de treabă! Întârziat mintal! Dă vina pe obiect, că aşa sunt făcute! Dacă aşa sunt făcute de ce nu spui dinainte?... Ei, Silvia, gata, mergem! Că şi tu te-ai găsit să treci pe sub bec tocmai în clipa când cădea globul. Şi exact peste capul tău! adăugă Matilda. Ţi se pare absurd ce-ţi spun, ai? Află că nu e chiar atât de absurd! Nu trebuie să fii acolo unde, o cărămidă se pregăteşte să cadă de pe un acoperiş.
    - Ci-ci, mama, protestă Silvia cu tot sufletul din ea, ci ce vină am avut eu?
    Amândoi, Matilda şi cu mine, ne uitarăm în altă parte, să nu se vadă pe chipul nostru surâsul, tandreţea infinită pe care ne-o stârnea inocenţa absolută a protestului ei.
    Clipe de fericire! Şi simţii o sfâşiere la gândul că s-ar fi putut ca aceste clipe să se repete pentru mine zilnic, dacă am fi rămas toţi trei împreună... Desigur, Matilda era astfel fericită, fiindcă un copil, până la o anumită vârstă, e o veşnică surpriză.
    Iar soarta făcea ca surprizele Silviei să fie aproape toate miraculoase, şi doar puţine rele. Matilda intui starea mea de spirit.
    - Dacă te-ai hotărî, îmi spuse în franţuzeşte, ai fi la Bucureşti şi n-ar fi o problemă s-o vezi pe Silvia oricând ai vrea. Dacă n-aş fi avut-o, îţi spun sincer, cred că mă sinucideam. Eu mă plâng de ea numai aşa, de fason, dar e un copil extraordinar de bun, o minune. Numai la asta mă gândesc când zic să accepţi numirea, să fii aproape de ea şi, de ce să nu-ţi mărturisesc, şi ea de tine!
    - Mai vedem! spusei, nu pentru că aveam vreo îndoială, ci ca să n-o contrazic, să se poată repeta venirea Silviei la mine, aceste trei zile... Mai vedem, repetai de astă dată cu mai multă hotărâre, mai am ceva de scris, să termin şi atunci o să iau o hotărâre.

                                                                        X

                                         "Oraca" îmi dădu zece zile din concediul meu pe anul viitor s-o veghez pe mama.
    Egoismul ei în moarte deveni înspăimântător şi afirmaţia mea ar putea fi considerată de asemeni cumplită. Aşadar, tu stai pe scaun în faţa ei, eşti în plină tinereţe şi putere, ochiul tău vede lumea şi percepe în adâncurile ei toate miracolele, te scalzi în lumină, pluteşti fermecat de armonia zgomotelor, te legeni purtat fără să ştii de noi speranţe de fericire şi gândeşti, mai poţi gândi, mai există în tine loc să gândeşti că tot ea, mama ta, căreia îi datorezi totul şi care va trebui să moară încă tânără (şi nu cândva, ci chiar acum sub ochii tăi), ar fi egoistă în singurul lucru care îi mai aparţinea, dispariţia ei iminentă? (Şi nu învăluită într-o aureolă, aşa cum a fost tot timpul cât a trăit, ci chinuită, împiedicată de dureri atroce să se împace cu lumea şi cu sine şi să moară aşa cum trăise, ca într-un vis).
    Să-ţi ieşi din fire şi să simţi tot tu dezamăgire, ranchiună chiar, un încăpăţânat sentiment de frustrare? Ranchiună împotriva propriei tale mame pe patul morţii?
    Speriat, tata fugi, plecă de-acasă şi mă lăsă singur cu ea, după ce toate puterile lui îl părăsiră şi care se dovediră atât de mici faţă de cele ale mamei, parcă dezlănţuite, ţinute sub obroc atâţia ani, sublimate ai fi zis pentru totdeauna într-o nesfârşită dragoste pentru băiatul ei. Da, dar acum nu mai eram nici eu băiatul ei, după cum încă demult tata încetase să-i mai fie soţ.
    Era de-o luciditate inumană.
    - Nemernicule, îi spuse ea într-o zi (şi nu într-o zi oarecare, ci într-una în care i se făcu prima injecţie cu morfină şi se ridică în capul oaselor triumfătoare, ca şi când durerile, care îi ţinuseră sufletul în chingi, pierind, credinţă că se va face bine renăştea năvalnic), ei, lasă, îi zise, că mă dau eu jos din pat şi o să-ţi plătesc pentru toate, de-o să zici, mamă, de ce m-ai făcut.
    Blând, cu ochii umezi (plânsese mai înainte lângă patul ei, fiindcă şi el ştia adevărul, că ea n-avea scăpare, impresionat de gemetele ei, credea poate că chiar atunci îşi va da duhul), tata intră în dialog cu ea, întâi generos, apoi din ce în ce mai iritat.
    - Să te faci bine, că n-o să plâng eu de ce-o să-mi plăteşti tu!
    - Aha, crezi c-o să mai muncesc ca o roabă, să-ţi fac de mâncare, să-ţi ţin casa curată şi să-ţi spăl rufele tale murdare, murdărite în patul curvei în care te-ai bălăcit o viaţă întreagă. Nici măcar atâta simţ n-ai avut în tine să nu mi le dai tot mie să ţi le spăl.
    - De ce le-ai spălat dacă ştiai ? îşi retrase tata deodată toată duioşia de mai înainte.
    - De ce le-am spălat? zise mama. Ca să te las să înţelegi cât eşti de nemernic! Eşti, ai fost şi o să rămâi. Un nemernic, fără scăpare. Un animal de cocină! Şi încă animalul ăla îl tai şi îl mănânci, fiindcă aşa a lăsat Dumnezeu, tu n-o să fii de folos decât viermilor, fiindcă o să mori şi tu, n-o să trăieşti cât lumea!
    - Da?! murmură tata lovit pentru întâia oară de violenţa unui dispreţ atât de total şi neaşteptat. Va să zică n-am fost de folos nimănui! zise el cu milă pentru el însuşi, ca şi când pentru întâia oară ar fi avut revelaţia că munca, strădaniile lui de a-şi ţine familia ar fi fost în van.
    Dar nu era acum timpul să i se recunoască vreun merit, nu înţelegea că nu despre asta era vorba, ci de trădarea lui iniţială, cu propria lui cumnată, a doua trădare n-o mai interesase pe mama, nu mai era demult bărbatul ei şi de aceea îi spălase rufele cu aceeaşi necesitate cu care curăţa coteţul păsărilor şi al porcului. Oare el nu ştia că ea ştia?
    - Şi boul munceşte, şuieră mama, şi pentru asta ţăranul are grijă de el, îl ţesală, îi râneşte grajdul de băligi de sub el şi îi dă să mănânce. Băligi de sub el, îi dă să mănânce!
    Asta suna pentru tata murdăria de sub el, şi-i dăduse să mănânce ca unei vite! Se făcu roşu de adâncă jignire, dar tăcu copleşit.
    - Nici măcar cu propriul tău fiu n-ai ştiut să te porţi ca un om, continuă mama necruţătoare. Nu zic înainte, când era mic şi el a greşit, dar măcar atunci când a fost la ananghie. L-ai dat afară din casă, când poate simţea şi el nevoia unui sprijin, că n-avea un alt tată la care să se ducă. Ţi s-a părut că nu era de nasul tău să-l vezi simplu muncitor în uzina în care tu erai mare maistru. Ce să zic, foarte mare! mai mare decât un rahat cu moţ!
    Iată deci ce violenţe ascundea mama în tăcerile ei premonitoare bolii.
    Mă trecu un fior: nu mă va cruţa nici pe mine, astfel de furii nu mai sunt părtinitoare, fiindcă revolta care le susţine e totală şi nu mai lasă loc nici unei îngăduinţe.
    Tata vru să-i răspundă, dar îi pusei o mână grea pe umăr, mă ridicai şi ieşii afară. El înţelese şi mă urmă.
    - Las-o să spună, zisei. E bolnavă şi ştii şi tu că o să moară. A făcut metastază.
    - Da, dar n-auzi ce spune? îmi răspunse el aprins la faţă. Înseamnă că aşa a gândit ea despre mine o viaţă întreagă!
    - N-a gândit sau au fost nişte gânduri pe care ea le-a alungat totdeauna, dovadă că nu ţi le-a spus niciodată. Şi nu ţi le-a spus fiindcă ştia şi ea că sunt nedrepte. Ai să vezi că o să mi le spună şi mie, dar trebuie să ne stăpânim. Ea n-o să mai fie, mai adăugai şi izbucnii în hohote.
    Îmi trecui palma peste faţă şi îmi reprimai plânsul care mă turburase în adâncuri, simţind instinctiv în măruntaiele fiinţei mele că dacă i-aş fi dat drumul nu mă aştepta o eliberare, ci un chin fără soluţie.
    Tata însă nu se lăsă impresionat:
    - Degeaba zici tu, aşa a gândit o viaţă întreagă! Când mor, oamenii iartă pe toată lumea. Asta n-o să mă ierte nici în clipa când o s-o ia Dumnezeu.
    - Nu vorbi aşa, îi spusei posomorât. Ştii bine că eşti vinovat !
    - Eu? De ce?!
    - Ai înşelat-o cu mătuşa Cecilia! Şi nici măcar nu v-aţi ferit. Vă sărutaţi sub ochii ei.
    - Cum, se indignă el, dar era soră-sa, cum puteam eu s-o împiedic să-mi sară de gât ca o smintită? Când mi-am dat seama i-am spus să-şi vadă de treabă.
    - Hai, tată, e mult de-atunci, n-are rost să mai dezgropăm morţii, Cecilia e acum şi ea o babă, mama e pe moarte, ai face mai bine să-i ceri iertare...
    - Pentru ce?
    - N-o să te apuci să-i mai spui şi pentru ce, s-o întăriţi şi mai mult, îţi ceri iertare că n-ai putut s-o faci fericită, iată, şi nu te mai simţi tot tu jignit...
    - E o prostie mai mare şi decât tine şi decât ea, să credeţi că aş fi înşelat-o înainte să mă părăsească întâi ea pe mine.
    - Bine, aşa trebuie să spui, eu te cred, dar uite că ea de aceea te-a părăsit... îţi dai seama cât a ţinut la tine dacă chiar şi pentru nişte sărutări, cum spui tu, cam smintite, a putut să se înstrăineze de tine ca femeie. A fost jignită! Şi de tine şi de soră-sa! Nu toţi putem să trecem peste astfel de lucruri!
    - Şi a trăit cu ideea asta în cap atâta amar de vreme?! exclamă el sincer uluit.
    - Nu, tată, părerea mea e că asta a fost pentru ea un pretext. Aşa s-a simţit ea bine, după ce m-a născut, să-şi încheie ciclul... Pot să-ţi spun că a ţinut la tine tot timpul, altfel ar fi divorţat şi chiar s-ar fi şi recăsătorit... Gândeşte-te!
    Dar el nu părea dispus să se gândească. Poate era cu adevărat vinovat? Poate chiar trăise cu smintita Cecilia, dar crezuse că mama nu ştia?
    Stătea nemişcat, în picioare, lângă stâlpul verandei, cu ceva dur pe chip, o îndârjire vanitoasă de mascul care nu regreta nimic şi se uita, fără să vadă, peste norii de toamnă blândă pe care un vânt puternic, care nu se simţea aici, îi alerga din urmă, despletindu-i şi făcând să apară şi să dispară soarele care îşi deschidea cu putere, printre goluri, ochiul alb, incandescent.
    Să-şi ceară iertare? Nici vorbă! Pentru ce? Aşa, degeaba? Nu plânsese el mai înainte, asta nu era un fel de a cere iertare? Şi cum îi răspunsese ea? Da, o să moară, toţi o să murim şi ce putem face?
    - Nu te mai gândi, îi spusei, că nu te gândeşti bine... du-te şi bea ceva!
    Se smulse din loc şi cu paşi hotărâţi, dar cu capul în pământ: da, aşa avea să facă!
    Mă întorsei lângă mama uitând de presentimentul că nici pe mine nu mă va cruţa, sau poate atras de o curiozitate din adâncuri: ce-ar fi putut să-mi spună? Că o jignisem în adolescenţă lovind-o peste mâna cu care mă închina seara înainte de a adormi? Că trăisem (..."copil curat" cum eram) cu o fată care nu avea nume bun? Pentru asta se despărţise ea de tata şi îşi oprise ochii numai asupra mea, ca la singura divinitate de pe această lume pentru care merita să mai trăieşti? Dar mama mă lovi pe neaşteptate în viaţa mea mai apropiată şi într-un fel incredibil.
    Nu pentru că mă însurasem cu Matilda şi ieşise rău, ci pentru că suferisem pentru ea cum nu suferisem vreodată pentru mama care mă făcuse. Şi pe lângă toate o mai lăsasem să-mi ia şi copilul.
    - Ce puteam să fac, zisei, contra hotărârii tribunalului?
    - Da? spuse ea sarcastică, şi ce putea să facă tribunalul contra unui tată care ia cu forţa copilul din mâinile unei descreierate? De ce nu te-ai dus la proces cu martori că nu e sănătoasă la cap? Pentru că nu e, zise mama cu o tonalitate joasă, care mă înfioră. Şi tu suferi şi acum pentru ea, bărbat ca bradul, când te văd că mergi cu ceafa aşa, îndoită, îmi vine să te iau la bătaie.
    - Întâi că nu sufăr, zisei, al doilea nu merg cu ceafa îndoită.
    - Nu suferi? aproape că strigă mama. Atunci de ce nu te-ai însurat până acum? O aştepţi să se întoarcă, aşteaptă, ca un neghiob, până o să-ţi treacă tinereţea şi o să iei şi tu pe la cincizeci de ani (că n-o să îmbătrâneşti singur ca un câine!) o babă ca şi tine, vai de viaţa ta!
     Rostite fără dispreţ, aceste cuvinte puteau părea tandre! o mamă supărată care îşi dăscăleşte, din gelozie, fiul care se topeşte după alta. Dar răceala şi dispreţul ei fără nuanţe, răceală de gheaţă, dispreţ fără speranţă, aşa este cum îmi spunea şi altfel nu va fi, îmi păstrai însă firea şi tăcui, cu atât mai mult cu cât recunoşteam în sinea mea că dacă Matilda s-ar fi întors aş fi primit-o. Numai pe mine m-aş fi putut convinge că o făceam pentru Silvia. Tăcui.
    Nu pe mama aş fi convins-o, acum când gândurile ei tăiau ca un cuţit. Tăcui, totuşi mă pomenii vorbind.
    - Ce să fac, mamă, îţi semăn: şi tu te-ai despărţit de tata, dar n-ai fugit din casa lui, cu toate că mai târziu ai aflat că trăia cu aia.
    - Dacă aşi fi găsit un bărbat curat, n-ai tu grijă că aş fi fugit! Măcar ăsta a muncit pentru noi, altul...
    Dar nu mai spuse ce i-ar fi putut face altul.
    - Ei, exclamai, nici eu n-am găsit o "femeie curată", că dacă aşi fi găsit-o n-avea nici tu grijă că aş fi luat-o!
    - Pentru că eşti orb, se întoarse ea deodată spre mine (până atunci îmi vorbise cu spatele). Ai văzut tu vreodată o fată mai frumoasă şi mai bună ca Sibi?
    Sibila, asta era fata subofiţerului pensionar, care se măritase târziu cu un bătrân desfrânat şi adusese pe lume acel copil de coşmar care mi se arătase mie în vis cu mult înainte ca el să se fi născut.
    - De ce n-ai luat-o pe ea?
    - Mamă, dar era cu cinci ani mai mare decât mine?
    - Şi Matilda nu era?
    - Da, dar...
    - Dar ce? Nu era arhitectă? N-avea vilă în centrul oraşului? Te boieriseşi! Ei, unde e acum arhitecta, intelectuala, spuse ea cu o intensă ironie, şi unde e vila, unde fi-o copilul? (Deci şi mama crezuse ca şi Petrică odinioară că pentru a parveni o luasem eu pe Matilda! o tristeţe adâncă mă răscoli...) Numai eu ştiu cât a ţinut fata asta la tine (şi mai ţine şi acum!) şi cum era să se omoare când a auzit că te însori .Uite-aici lângă mine a plâns să-şi dea sufletul. Nu mi-a spus nimic, dar am înţeles eu ce era cu ea. Şi parcă acuma, dacă ştii, o să înţelegi ce e de făcut? Pentru că deşi eşti copilul meu, eşti orb ca şi ăla, trufaş, vai de trufia voastră, nu ştiţi pe cine iubiţi, nu ştiţi pe cine luaţi, nu ştiţi cine vă mănâncă zilele...
    - Cum, mamă, dar am văzut-o acum câţiva ani, e o sperietoare şi copilul ăla al ei e un monstru!...
    - Nu, şi-a venit în fire! A divorţat şi arată iar ca la douăzeci de ani. Iar copilul a murit! Du-te s-o vezi... Şi dacă vrei o să-ţi spun şi de ce a înălţat ea fruntea: a aflat că ai divorţat! Atunci a divorţat şi ea. Nu puteam eu să mă înşel! Mai întâi ce căuta ea mereu pe la mine? Rude nu suntem, cu ai ei nu sunt prietenă, n-am vorbit niciodată... Dar n-o să te duci, bine că o să mor, să nu mai văd ce-o să se aleagă şi de capul tău!
    Şi se întoarse iar cu spatele.
    - Acuma lasă-mă să dorm şi nu mai veni! dacă e să mor, cu voi sau fără voi, tot acolo o să mă duc, de unde nu s-a întors nimeni....

                                                                   XI

                                      Tata fugi cu adevărat de acasă, atât de tare se speriase, sau mai degrabă atât de tare îl stăpânea ranchiuna împotriva celei care niciodată nu-i spusese şi nu-i dăduse de înţeles că îi era în vreun fel potrivnică. Mă lăsă singur s-o văd chinuindu-se şi biciuindu-mă...
    Sub morfină gemetele ei încetau şi mă fixa cu o privire teribilă:
    - Ai fost, mă întrebă, s-o vezi pe Sibi?
    - Nu.
    - De ce?
    Ce puteam să-i răspund? Că nu cred în reînvierea nimănui, că o văzusem bine pe Sibi acum câţiva ani, chipul ei odată frumos, ofilit acum şi brăzdat de cute adânci şi amare? Se putea îndrepta o spinare încovoiată? înflori un obraz decolorat? Prinde roşeaţă o gură veştedă?
    - Nătărăule, du-te şi chiar dacă nu-ţi place, ad-o aici, numai pe ea vreau s-o mai văd pe lumea asta, tu ia-o pe urmele lui tac-tău şi să nu veniţi la înmormântarea mea. O să mă rog tatălui ceresc să vă pedepsească pentru vieţile voastre neroade.
    - De ce neroade, mamă?
    - Pentru cine am muncit eu, din zi până în noapte! Nu zic de el, care a luat umilinţa mea drept prostie şi în loc să înţeleagă, să sufere şi să se întoarcă la mine, a aşteptat ce-a aşteptat şi pe urmă s-a înhăitat cu alta. Nu era zi de la Dumnezeu să nu mă gândesc ce îl împiedica să-şi plece şi el fruntea odată şi să vină lângă patul meu să-mi spună doar atât: am greşit, iartă-mă! L-aş fi iertat, fiindcă eram şi eu tânără şi ţinusem la el mulţi ani, dar nu venea decât cînd era beat. Atunci prindea curaj şi credea că o să-l iert ca şi când sufletul meu ar fi fost de ceară să se topească numai pentru că mi-era şi mie dor de el. Mi-era! dar ca să poţi ierta pe cineva trebuie să ai pe cine, să fie alt om, care să nu mai facă ce-a făcut, să-şi plece el fruntea! Crezi că n-am înţeles că nu putea? Fiindcă un bărbat pleacă decât când îl prinde în laţ o afurisită - ei, uite de ce îmi pare rău, că n-am putut să fiu şi eu din când în când afurisită. N-am putut, nu că n-am vrut! Nici măcar n-am încercat, cred că m-ar fi bătut! Eu nu eram ca asta din spate, să mă las târnuită, să dau şi eu şi să mai cred că ăsta era trai. Da, ştiu că nu putea, dar nici măcar nu i-a trecut vreodată prin cap că aşa ar fi trebuit să facă, să-şi plece şi el puţin fruntea şi eu să înţeleg că îşi cere iertare, nu să-l aud că zice! Ţi-ai găsit! Nu era el împăratul? Aşa că nu de el zic, de tine! Am muncit, am avut grijă să ajungi un om care să nu fie slab ca mine, dar nici semeţ ca taică-tău! Semeţ în prostie. Cum era mai rău! De mic n-a mai găsit şi el o fată, decât o curvă. Care şi aia şi-a bătut joc de el, băiat pe care îl credeam mândru şi i-a dat un pantof în fund în plină stradă, ca la cel din urmă nenorocit. Nu e nimic, te-am apărat, săracu băiat, mi-am spus, cine ştie, nu l-or fi plăcând fetele (cu toate că Sibi se uita lung după tine!), e neştiutor. Altora li s-a întâmplat mai rău, să-şi toace averile cu câte-o căţea de-asta cu fundul aprins... Bine că nu l-a umplut de boli lumeşti... Şi când credeam şi eu...
    Mama se opri cu o expresie de uimire extremă pe faţă... Apoi scoase un ţipăt ca şi când ar fi fost înjunghiată, înţelesei: morfina n-o mai putea feri de durerile mari, din fericire încă de scurtă durată. Fusesem avertizat de medic... Îşi trase răsuflarea...
    - Da, slab ca mine, continuă ea, dar nu semeţ ca taică-tău, am greşit când am spus că eşti semeţ... Fiindcă el n-ar fi răbdat să-i bage muierea mâna în păr şi să-l gheruie pe faţă. Ar fi călcat-o în picioare şi valencia, şi-ar fi pus căciula pe-o ureche şi pe-aici ţi-e drumul.
    Ce bizar suna în gura mamei acest cuvânt din jargonul puştesc, valencia!
    - Ai răbdat, cum am răbdat şi eu. Ai înghiţit ca şi mine! O! exclamă ea parcă înspăimântată, cât ai mai suferit! Te pomeneşti că i-ai cerut şi iertare, ţi-oi fi plecat şi fruntea lângă patul ei...
    - Nu, mamă, fii liniştită, nu mi-am plecat nicio frunte, zisei foarte degajat, aproape vesel. Aş fi făcut-o, dacă ar fi folosit la ceva!
    - O! cât ai suferit, nătărăule, de câte ori veneai p-aici îţi vedeam ochii turburi, care se uitau la mine ca la o străină, nici când plecai de-acasă nu erai în stare s-o uiţi, stăteai puţin şi te întorceai lângă ea. Până şi tac-tău băga de seamă şi mă întreba de ce n-o lasă el pe cotoroanţa-aia? Te apăram: o fi ţinând la ea! Bine, zicea, dar atunci de ce nu-i trage o bătaie s-o facă să zacă pe-o vangă o lună de zile? Şi la ce-ar ajunge? îi spuneam. Ce deosebire ar mai fi între el şi ăştia din spate? E profesor universitar, nu gunoier! Ca să-mi dau seama, acuma, pe patul morţii, că ai fost, adică nu că ai fost, eşti şi acum, fiindcă şi acuma suspini după ea, eşti mai rău decât un gunoier, fiindcă tot n-o uiţi...
    Sării în sus, copleşit de teribila ei înstrăinare de mine, mă aşezai lângă ea pe pat, îi apucai mâinile care se smuciră într-un violent spasm să se degajeze, îi căutai privirea atât de dragă în care lucise totdeauna pentru mine extrema devoţiune şi îi şoptii:
    - Mamă opreşte-te, nimic nu e adevărat din tot ce spui, te-am iubit tot atât de mult ca şi tine şi te asigur că niciodată sufletul meu n-a suferit cum crezi tu! Aşa părea, dar nu era adevărat! Te-ai înşelat, sunt liniştit, sunt fericit, nu sunt nici atât de slab ca să semăn cu tine, nici atât de orb ca tata ca să nu-mi dau seama de cine mă iubeşte şi să fiu trufaş când nu trebuie...
    Abstract, prea abstract! Ea se zbătea să-şi elibereze mâinile şi nu mă auzea. O fiinţă străină, o entitate invizibilă şi duşmănoasă încerca, şi reuşea, s-o facă repulsivă, trezind în ea o forţă fizică împinsă prea mult dincolo de putinţa unei comunicări în gândire.
    Nu mai puteam s-o fac să mă audă. Pierdusem acest drept pentru totdeauna, după ce atâta vreme nu-l folosisem. Îi dădui drumul.
    Aruncă la o parte cuvertura, părăsi patul, ieşi în curte şi se întoarse după un timp cu mişcări sigure şi se înveli.
    - Te duci, zise, s-o aduci pe Sibi?
    - Vrei să mă însori, mamă? spusei cu un glas absent, ca şi când aş fi citit, în acest timp, o carte. Bine, mă duc chiar acum...
    Şi mă ridicai.
    Nici nu mă gândeam, dar simţeam că nu mai am putere s-o ascult. Istoria ei cu Sibi mi se părea o simplă invenţie, o fixaţie. Desigur, se gândise la acest lucru mai înainte, simplu gând fără adâncime, altfel mi l-ar fi spus. Mă plimbam prin curte, încercând să înţeleg şi să mă liniştesc. De ce vroia ea, cu atâta îndârjire, să sfarme icoana pe care i-o purtam în suflet?
    Ca şi tatei, firul rece al unei bănuieli îmi da târcoale: şi dacă gândise aşa despre mine tot timpul? Dacă fusese de fapt străină de mine sau aproape şi ceea ce arătase ea lumii şi propriului ei fiu era doar o blândă mască a devoţiunii, cu care se lupta, se lupta poate zilnic, să se identifice?
    Mă întorceam lângă patul ei cu speranţa că în cele din urmă o voi regăsi şi în acelaşi timp ştiind că acest lucru nu se va întâmpla, prins însă în acest joc al morţii şi al distrugerii, care mă fascina.
    Nesfârşite îi erau recriminările care mă înjoseau în propriii mei ochi, golindu-mi sufletul de puterile mele pe care mi le ştiam atât de blindate. Ce mai puteam gândi? Era adevărat că la căsătoria mea cu Matilda n-o chemasem şi pe mama. Cum să-i spun astăzi că nu chemasem pe nimeni, când descopeream că ea crezuse tot timpul că am petrecut şi am chefuit numai cu rudele ei? Şi la urma urmei de ce mă ferisem eu să sărbătoresc însurătoarea mea?
    Pentru că ştiam că Matilda o mai făcuse ele două ori în viaţa ei, prima dată cu evreul, a doua oară cu Petrică. Nu chemăm pe nimeni, îi spusesem Matildei. Nu, n-are niciun rost, răspunsese şi ea, fără să-mi dau seama că rudele ei sărbătoriseră de două ori evenimentul, în timp ce mama îl aşteptase şi n-o chemase nimeni şi nici măcar n-avusesem grijă s-o avertizez şi să-i explic. Ce bucurii îi adusesem eu în viaţă? Doar atât, că existam şi că mă iubea, fiind atât de smintit să gândesc că îi făceam o favoare lăsându-mă iubit şi îngrijit.
    Îi făcusem vreodată un cadou, îi adusesem măcar flori de ziua ei? Nici măcar nu ştiam care erau ziua şi anul ei de naştere.
    Considerasem sufletul ei bogat în absolut, dincolo de timp şi de spaţiu, unde cadourile şi florile trăiesc în spirit iar sufletul e etern, mama era ea însăşi această eternitate, ea n-avea zi de naştere şi nici nu va muri vreodată...
    - Da, mamă, da, mamă, murmuram, suntem nişte sălbatici, suntem vinovaţi faţă de tine! Dar şi tu eşti, fiindcă ne-ai lăsat să credem că nu ai tu nevoie de toate astea!
    - N-am avut şi nici acum n-am, florile mele o să crească singure pe mormânt, îmi răspunsese ea cu un glas răguşit de astă dată de ceva care era şi ură şi disperare neagră şi singurătate care n-o consola, în timp ce eu gândeam că mica noastră grădină era totdeauna plină de flori şi de aceea nu-mi trecuse prin cap vreodată să mă duc la florărie şi să-i aduc un buchet de ziua ei... Dar când s-a născut Silvia? Ce petrecere am dat? relua ea neobosită în această răscolire a vieţii mele. Petrecere de ţigani! Până şi ăştia din spate erau "mai va" decât mine şi decât "intelectuala" cu care mă înhăitasem! Dacă nu venea nenorocirea să fiu arestat şi trimis la ocnă aş fi ajuns să merg în patru labe în faţa ei! Aşa, a dat Dumnezeu şi m-am trezit, greu şi după aia, dar mi s-a mai luminat mintea şi m-am despărţit de ea. Dar tot n-o uit!
    - Am uitat-o, am uitat-o, îi răspundeam. Am uitat-o, mamă!
    - Da?! Atunci de ce nu te duci s-o vezi pe Sibi? Ai zis că te duci. De ce nu te duci?!
    Repeta asta pe toate tonurile, spunând că o chinuiesc şi n-o las să moară, fiindcă n-o să moară până nu mă duc, dar niciodată cu un glas din care să înţeleg ce rost avea acest dus. Era rece, dispreţuitoare, plină de ranchiună (care mi se transmitea şi mie), vanitoasă, plină de trufie, toată gama de sentimente care pot hărţui pe cineva, fără ieşire, şi pe care niciodată cât trăise nu le exprimase ca soţie (să-l facă pe bărbat să ridice braţele şi să-şi ia lumea în cap) şi nici ca mamă să stârnească în copii aceeaşi reacţie exasperată.
    O făcea acum, ca şi când ar fi vrut să recupereze ceea ce reprimase în ea toată viaţa. Corpul îi era bolnav, dar puterea, impulsurile vitale şi ale gândului păreau neatinse.
    Mă dusei s-o văd pe Sibi.
    Ca altădată, întâmplarea făcu s-o întâlnesc chiar la cişmea, cu căldarea de apă în mână. Se făcu palidă.
    - Ce s-a întâmplat? zise.  Îi e rău mamei?
    - Da, foarte rău!
    - Bine, mă întorc îndată!
    Şi se îndreptă, schimbă din mers găleata în cealaltă mână şi fără să-şi arate faţa se corectă, vine îndată, să ia ceva pe ea, s-o aştept acasă.
    Întârzie şi când o văzui intrând pe poartă, rămăsei uluit: aşa era, cum spusese mama, cu acelaşi mers mlădios de odinioară, fără spinare adusă cum mi se păruse că avea când o văzusem ultima dată, chipul cu aceeaşi melancolie senină de fată visătoare şi liniştită căruia acum absenţa speranţei îi dădea parcă o bucurie adâncă a eliberării de o povară. Urcă sprintenă scara verandei şi trecu pe lângă mine fără să-mi arunce vreo privire.
    Se îmbrăcase într-un taior negru, bine croit, şi îşi făcuse un coc sever, care în loc s-o îmbătrânească, dădea chipului ei o atât de firească distincţie încât tresării cu putere când o văzui de-aproape, ca, totdeauna în faţa unei femei cu coc cu o frumoasă figură, venită parcă de pe altă lume. înţelesei: monstrul pe care îl născuse vrusese s-o devore. Nu era un copil, ci un vârcolac, cu faţa de brumă şi părul mucezit. Bine că murise!
    Dar oare era adevărată şi a doua afirmaţie a mamei, că fata asta fusese disperată când eu mă căsătorisem? Şi că divorţase când divorţasem şi eu? Nu cumva îşi omorâse şi copilul?
    Nu trebuia pentru asta să-l arunce într-o copcă pe un râu îngheţat, ca Margareta din Faust, ci era suficient să-i facă o baie şi să-l uite pe nişte cârpe ude, cum făcuse una din cartier. A răcit, a făcut pneumonie, se întâmplă, mai răcesc copiii, mai mor...
    Bineînţeles că pruncucigaşa nu păţise nimic şi nici nu înnebunise...
    Îmi venii în fire şi vrusei să intru înăuntru, dar Sibi tocmai ieşea şi îmi şopti:
    - Mergeţi acasă şi vă culcaţi, mi-a spus că n-aţi dormit deloc toată săptămâna. Veniţi mâine!
    - Aşa a spus? tresării.
    - Da, aşa mi-a spus, să veniţi mâine!
    - Mă goneşte!?
    - Nu vă goneşte, dar e bine de-aici înainte să stea lângă ea o femeie şi nu un barbat.
    - De ce?
    - Plecaţi chiar acum, repetă ea ca o poruncă, fără să-mi explice mai mult.
    Credeam că mama mai avea încă de trăit cel puţin luni. Muri a treia zi, vegheată de Sibi. O găsii întinsă în patul ei, luminată de lumânări. Rubedeniile pe care ea nu vrusese să le vadă ("plecaţi de-aici, n-am nimic, o să-mi treacă!") umpleau acum odaia şi veranda.
    Mama nu mai era frumoasă fără viaţă, moartea n-o transfigurase, arăta mai bătrână cu zece ani, şi aşa-zisa linişte şi împăcare nu apăruseră pe chipul ei. Tot ceea ce avusese ea în spirit pierise, moartea fusese victorioasă asupra ei, silindu-mă şi pe mine să contemplu îngrozit un chip chinuit şi întunecat...
    Căzui în genunchi lângă fruntea ei şi izbucnii într-un hohot de revoltă disperata care mă zgudui cu o violenţă nimicitoare.
    Mama... Mamaaa... Şi atunci mîini decise şi puternice mă smulseră de-acolo şi şoapte care protestau energic mă înconjurară.
    - Ce e asta?... Ţine-ţi firea... Bine că nu s-a chinuit mult... Alţii zac ani de zile şi nu se îndură Dumnezeu de ei... A ţinut la tine, dar acuma tu trebuie să trăieşti şi să-ţi vezi de viaţă... Tac-tău e mai liniştit, cu toată că şi ce-o fi în sufletul lui, săracu... Om încă tânăr, a rămas singur... Pentru cine o mai muncească şi el... fiindcă tu o să ai rostul tău, dar el...
    Mă scoaseră afară din fumul lumânărilor, dar lumina soarelui viu de octombrie mă sfâşie parcă mai rău decât plânsul.
    Un domn, pe care abia îl recunoscui (era medicul din cartier), stătea lângă mine.
    - Să nu vă mai uitaţi la mama dumneavoastră, zise el. I-am văzut ultimele analize: avea uremie...
    - N-a avut cancer?
    - Ba da, dar a murit, de uremie...
    Vorbea, şi el ca să nu tacă. Dar intuise că chipul mamei, care nu mai arăta cum îl ştiam toţi şi trebuise să îndure chiar ea această sluţire, mă înspăimântase...
    - De cancer propriu-zis, continuă el, adică unele forme, care nu ating decât târziu un organ vital, bolnavul se chinuie, mult... Doamna Petrini, mama dumneavoastă, a murit de fapt de tristeţe... Cancerul e boala tristeţii... Am fost colegi la liceu, pe urmă ea a abandonat... Totdeauna a fost ea aşa mai retrasă, i se spunea călugăriţa, ştiţi, caracterizări din astea naive ale fetelor care le e gândul mai degrabă la dans şi la serate, decât la ceva mai înalt... Ce mai faceţi? schimba el vorba după o tăcere. Am auzit că o să reintraţi în învăţământul superior... V-am citit studiul despre Giordano Bruno, probabil e un fragment?!
    - Nu, răspunsei, e un accident...
    - Era foarte interesant! continuă el gânditor, desigur ca să mă abată de la clipa de faţă...
    Mă chinuia mai ales gândul că nu fusesem lângă ea în ultimele clipe şi că nu reuşisem să-i spun cât de mult însemnase ea pentru mine şi că nu se trudise zadarnic să facă din băiatul ei un om...
    Şi totuşi, printre chinurile ei îmi trimisese o rază din vechea lumină: când venise Sibi îi spusese să mă duc să mă culc, fiindcă nu dormisem de-o săptămână. Dormisem, dar lângă ea în fotoliu. Şi desigur nu m-ar fi alungat dacă pudoarea n-ar fi împiedicat-o să mă ştie alături când puterile o părăsiseră şi n-o mai ţineau picioarele să se dea jos din pat. În ziua când murise încă mai era lucidă. De la birou venisem direct la ea. Arăta neschimbată, ba chiar Sibi îmi spuse că se simţea mai bine. Credeam că doarme. Se răsucise spre noi şi deschisese larg ochii.
    - Da, spusese, mult mai bine. Ba chiar încep să simt că mi-ar părea rău să mă despart de moarte. N-am de ce mai trăi! Ştiu eu, n-o să mor, mai am de pătimit! Dar nu de lumea asta mi-e mai dor, ci de cealaltă!
    Mă întorsesem la birou, fiindcă fusesem cu o zi înainte căutat acasă şi ameninţat să dau drumul la bilanţul întrerupt acum zece zile, dacă nu vroiam să mi se desfacă contractul de muncă. Spre seară revenisem, mama însă nu mai era.
    La al doilea praznic, după câteva săptămâni, Sibi îmi povesti că îndată după plecarea mea spusese că îi e sete de-un pahar de vin, îl băuse, într-adevăr cu mare sete, se uitase apoi la el gol, îndelung, i-l înapoiase, apoi se întorsese foarte hotărâtă cu spatele şi exclamase tare, parcă în glumă, făcând aşa un gest în urmă, dar insistent de îndepărtare, adică să nu se ţină nimeni după ea, şi îndelung:
    - Mor! Adio, viaţă!
    - Altceva n-a mai spus?
    - Nu, atât a spus, dar eu am crezut că nu era nimic, ba chiar, Doamne iartă-mă, mi-a venit să râd, fiindcă aşa era glasul ei atunci, parcă vesel, parcă ne-ar fi spus aşa cu mâna fluturând că nu dă pe nimeni nicio ceapă degerată. Spun asta fiindcă şi mai înainte cu o zi stăm noi de vorbă şi zice, Sibi, bărbaţii nu fac nici cât o ceapă degerată şi cu gestul ăsta al mâinii, aşa, ştiţi, de silă. Am ieşit puţin să mă duc acasă să-i aduc nişte supă, am venit şi zic, doamnă Petrini, hai, luaţi puţină supă (fiindcă până atunci mai luase). Sibi, zice, nu mai mănânc nimic. Păi de ce, doamnă Petrini, vă face bine. Nu mi-a răspuns! Numai câteva înghiţituri, am insistat. Sibi, zice, şi la început n-am ştiut la cine s-a referit, ai grijă de băiatu-ăla! Am crezut că se referă la băiatul meu mort, că uitase că murise demult... Care băiat, doamnă Petrini? Băiatul meu! zice, adică dumneavoastră! M-am mirat de vorbele astea, dar i-am spus bine, acum... Acum, o aud că zice, lasă-mă să mor liniştită! Ceva m-a speriat din glasul ei, m-am zăpăcit, nu ştiam ce să mai fac, pe urmă mi-am zis eu să alerg să vină rudele. Au venit imediat, am trimis un copil de pe stradă care a luat-o la goană... Eu m-am întors acasă şi am aprins o lumânare. Când m-am aplecat peste ea i-am văzut ochii deschişi, dar daţi aşa în părţi. Am înţeles. Dar ai fi zis că dormea. Chiar aşa murise, liniştită...
    În timp ce povestea, de lângă Sibi se uita la mine un ins mai degrabă tânăr cu trăsături aspre, dar cu privirea blândă, protectoare, care îmi plăcu şi bănuii că trebuie să fie o rudă de-a ei...
    - A, zise Sibi, nu vă cunoaşteţi, soţul meu...
    Se căsătoriseră, zise ea, de curând, el era un nou-venit în cartier, un învăţător care reuşise să se detaşeze aici la noi dintr-un sat din apropiere...
    Şi abia atunci, la lumina crudă a zilei şi dincolo de starea de şoc în care mă aflam fără să ştiu veghind-o pe mama, imaginea Sibilei se echilibră în ochii mei. Nu mai era aşa cum mi se păruse când urcase treptele verandei, dar desigur nici pe departe cum arătase ea acum câţiva ani cu hidoşenia ei de copii în braţe....

                                                                        XII

                                         Aşadar, mama suferise tot timpul de eşecul meu cu Matilda şi murise cu gândul că crescuse zadarnic un copil care se dovedise la fel de slab ca şi ea? Cedase deci ideii comune despre slăbiciune şi putere?
    Cred că nu, mi-ar fi spus-o, fusese doar geloasă că o iubisem atât de tare pe Matilda, sau mai bine zis, că Matilda mă iubise mai puţin şi mai ales că după despărţire întârziam să mă recăsătoresc (de aici gândul că nu încetam s-o mai iubesc încă şi nu mă despărţeam în sufletul meu de ea, cum nu se despărţise ea de tata, dar analogiile, deşi ne ispitesc totdeauna cel mai tare şi ne chinuie cel mai mult, sunt şi cele mai false dintre toate ispitele care ne fascinează spiritul).
    Mama cedase doar pe patul morţii, când îndoiala e mai puternică decât certitudinea care ne-a călăuzit existenţa.
    La urma urmei nu vom şti niciodată dacă Nazarineanul, când a strigat pe cruce: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit, a mai avut putere să-şi aducă aminte de sensul divin al existenţei şi sfârşitului său.... fiindcă ultimele lui cuvinte, părinte, în mâinile tale îmi dau duhul, sunt mai degrabă expresia unei resemnări, decât a unei certitudini.
    S-ar putea spune însă că îndoiala e a trupului care piere şi nu va mai renaşte niciodată, spaima, revolta şi regretul lui că n-a fost, cât a trăit, decât sclavul spiritului, acest tiran al bucuriilor vitale şi frenetice... El, însă, spiritul, nu se îndoieşte de sine şi dacă tace în faţa acestei revolte finale a celui în care s-a întrupat nu înseamnă că el nu ştie că nu e niciodată mort. E luat prin surprindere? Sau a şi părăsit trupul ştiind că în curând acest trup se va întoarce în ţărână, această informă plămadă a haosului?
    Curând gândurile mele deveniră senine, chipul mamei redeveni icoană şi înrămai o fotografie de-a ei şi o pusei pe biroul meu. Ploile toamnei care urmară unor lungi şi frumoase zile, apoi ninsorile iernii cu vînturile ei reci nu reuşiră să mă smulgă parcă din intemporal.
    În mod straniu mă făceau să mă simt etern nu numai în ghidul meu, ci în însăşi fiinţa mea vie şi intimă... Această stare era tot atât de puternică şi totală, cum e aceea a celor care se simt tot timpul muritori, şi nu uită de acest lucru nici când mănâncă, nici când beau, nici când petrec şi nici când ţin în braţe femeia iubită; contemplă ochii ei minunaţi şi gândesc: aceşti ochi într-o zi se vor închide pentru totdeauna.
    Nu mai scriam nimic, citeam foarte puţin şi, fără să am silă de cuvântul scris, dorinţa comunicării cu cel care îmi vorbea prin aceste semne ale cărţilor se evapora parcă într-o lumină celestă... închideam ochii şi uitam totul şi ceea ce acumulasem atâţia ani cu pasiune mi se părea atât de puţin faţă de copleşitoarea bogăţie a acestei lumini care îmi inunda sufletul.
    Nu atât de neînsemnat, fiindcă nu uitam bucuria cu care eu însumi îmi scrisesem cele două cărţi (şi ştiam că într-o zi o să revin să scriu altele) şi îmi imaginam, intuiam cât de mare trebuie să fi fost a celor ale căror semne stăteau pe rafturile bibliotecii mele, semne magice, care aveau puterea să reînvie în noi propriile lor iluminări ca să comunicăm cu ei prin veacuri, dar acum această iluminare venea numai din mine şi mi se părea unică, nedeterminată şi eternă. Închideam cartea uitată în mâini tresărind cu putere, mă îmbrăcam şi ieşeam afară.
    Multe dintre ele mă făceau să mă gândesc cum de nu-mi dădusem seama până atunci că aceste cărţi nu-mi cereau nici mai mult, nici mai puţin decât să le acord zile, ani din viata mea; le citeam din nevoia imperioasă de acumulare, îngrămădind peste sufletul meu viu cunoştinţe; acum le deschideam şi după câteva minute mă adresam autorului de pe copertă: tu vrei să-ţi dedic zile din viaţa mea; nici nu ştii cât eşti de pretenţios; te-ai gândit bine când te-ai aşezat la masă şi ai strâns între coperţi atâtea mii de pagini? Te-ai gândit că rişti să te pun la loc în raft? Ca şi când ai vrea să vorbeşti cuiva şi eşti dat pe uşă afară? Te-ai gândit cât e de dezagreabil? Da, ştiu, eşti un mare savant, dar eşti savant prin acumulare a ceea ce au gândit sau trăit alţii... tu, de la tine, ce aduci? Ce-ai trăit? ce experienţă capitală te-a zguduit care m-ar putea cutremura şi pe mine?
    Afară descopeream că totul era orbitoare lumină, chiar dacă cerul era plumburiu şi pe jos înaintam prin lapoviţă. Iar când fulgii de zăpadă spulberaţi de vânt mă prindeau în hora lor şi mi se topeau pe obraz îmi aminteam că am cunoscut cândva, în altă viaţă parcă, o femeie pe care o chema Matilda, pe care o iubisem şi suferisem pentru ea şi un gând mititel, vesel şi jucăuş mă întreba de ce nu ne putusem noi înţelege, când e atât de uşor şi de simplu să te înţelegi cu cineva.
    Neînţelegerea e ca dansul mirific al acestor fulgi, o bucurie şi nu o suferinţă, dacă totul se petrece dincolo de spaţiu şi de timp... Aici e eroarea, coborâm în temporal... temporalul e infernul... Cine ne împiedică să trăim prin intemporalul din noi? mă întrebam stăpânit de o totală neputinţă de a înţelege neînţelegerea.
    Neînţelegerea e inexistentul, ceva care nu se poate concepe cu atât mai... cu cât tot ceea ce e viu în noi participă... din ochi ţâşnesc fulgere, din gură potop de cuvinte a căror violenţă smulge şi lucrurile din inerţia lor, scaunele se prăbuşesc, candelabrul se clatină, obiectele zboară prin geamuri, trupurile se încleştează, capetele ating pământul... jos... mai în jos... spre el, să se deschidă şi să-i înghită pe amândoi...
    Ce doresc unul de la altul? Ce vrea să smulgă unul din celălalt? Nimic altceva decât ceea ce e celălalt, ceva indefinit, neclarificabil, dar care îl împiedică pe el să fie definit, clarificabil... Dar îl împiedică? O, da, tinde chiar să-l reducă în fiece clipă a neant, pe măsură ce clipă de clipă celălalt încearcă să se constituie, să ia cunoştinţă de propria sa identitate...
    Ceva limitat, fragmentar, temporal... Şi după victorie?
    Reîncep în alt spaţiu epic al luptei pentru fericire, încărcaţi de experienţă, nu mai multă viclenie, cu mai multă răbdare, şi cu arme mai puţin vizibile şi spectaculoase, dar mai otrăvite, mai bine ascuţite şi care rănesc mai adine şi mai nevindecabil... Dar nu e oare asta fericirea însăşi?
    Această iluzie după care gonim pe vastitatea unei câmpii pe care lăsăm, moarte, bucăţi din sufletul nostru, până când ne pierdem, istoviţi, dincolo de orizont?...
    Săraca mama, ar fi vrut să deschid şi eu pentru mine un nou spaţiu epic, crezându-mă încătuşat în celălalt, ca şi când astfel aş fi putut chiar găsi fericirea. Da, ea de ce nu-şi deschisese pentru sine unul nou? Nu găsise cu cine, dar oare căutase? Pentru a găsi, lumea nu e niciodată prea mică, nici măcar uliţa în care trăieşti.
    Sibi îl găsise pe învăţătorul ei chiar la şcoală, unde reuşise să fie, după cum aflai, numită suplinitoare. Preda de un an, până ce veni titularul, care de-acolo din satul lui fugise nu de şcoală, ci de o femeie de care tocmai divorţase. Era încă proaspăt în suferinţa lui şi spre a se elibera îi povesti totul suplinitoarei, a cărei blîndă renunţare deveni speranţă.
    Dar parcă mama n-ar fi putut întâlni unul care să aibă ce-i povesti şi ea să înţeleagă că un om care a suferit se va feri multă vreme să facă altora ceea ce i se făcuse lui cu vârf şi îndesat? Multă vreme, şi de ce nu niciodată? Şi nu neapărat că ar fi fost mai bun ca alţii, ci din inerţia ororii în care fusese aruncat mai înainte? Să nu reînceapă să n-o păţească iar? Dar mama nu-l putuse lăsa pe-al ei, ea sperase, crezuse că nu se poate ca un bărbat, altfel bun, să nu fie în stare să pronunţe doar un singur cuvânt, unul singur care ar fi egat-o de implacabila ei hotărâre...
    Nu-mi dădeam seama atunci (dar acum văd totul dar) că neputinţa mea de a înţelege neînţelegerea şi care îmi picura în suflet o veselă, luminoasă, stranie şi dulce melancolie, deschidea încet şi pe nesimţite uşa secretă în care stătea ascunsă întreaga mea putere de a fi fericit în singurătate.
    Încerc astăzi să înţeleg de ce pentru mine răul îşi pierduse sensul, de ce atât de total în această euforie stăruitoare, deloc efemeră care se instalase în mine parcă definitiv şi care mă făcea să văd totul scăldat într-o eternă lumină? Era cumva o sublimare a durerii pe care moartea mamei mi-o lăsase în suflet?
    Poate! Fiindcă adesea rămâneam ore întregi în faţa chipului ei, cu coatele pe masă, contemplând stăruitor trăsăturile dragi, pînă ce un singur amănunt (care îmi amintea gesturile ei rituale) se detaşa şi devenea viaţă, privea tăcută şi încărcată de uimită dragoste când mă vedea că intru pe poartă, ea şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor că existam şi eram al ei, mâinile întinse cu sfială de-a lungul rochiei, într-o clipă, la fotograf, să-i prindă într-o imagine fiinţa efemeră, dar atunci vie, menită să-i supravieţuiască, veşnica ei prezenţă în curte, veşnicii ei umeri aplecaţi asupra rufei, veşnicele ei braţe ridicate în sus să le întindă pe frânghie, rufe curate prin care uitându-mă de lângă coapsa ei vedeam soarele în irizări albastre şi aurii... această cută pură a obrazului care cu anii se adîncise fără să devie amară, acest păr castaniu niciodată coafat, strâns pe lângă tâmple într-un coc savant pe care nu-l văzusem niciodată desfăcut (când o surprindeam că şi-l spală mă gonea cu o imperioasă voce), aceşti ochi mari, negri, de o strălucire opacă, în care parcă lumea nu se reflecta, asemeni unei fântâni în care nu se zărea cerul răsturnat, ochi care erau şi ai mei, ai fi zis duşmănoşi dacă larg deschişi n-ar fi sugerat inocenţa... Şi deodată toate acestea mă cutremurau...
    Acum ea e în pământ, gândeam, şi cerul melancoliei mele se sfâşia şi izbucneam în hohote şoptindu-i numele, chemând-o, întrebând-o unde e ea acum...
    Şi atunci vedeam parcă aievea rana urâtă a mormântului săpat care o aştepta când cortegiul a intrat în cimitir... încă la noi în casă, deşi era întinsă pe pat şi cu chipul de ceară, era totuşi mama, murise dar era aici, casa în care mă crescuse era încă plină de prezenţa ei, acum urma să nu mai fie deloc, groapa era gata şi alături oameni ca şi ea, însă vii, voinici şi hotărâţi, cu lopeţile în mâini, şi care n-aveau să ezite s-o îngroape...
    Atunci am simţit pentru întâia oară că pământul e hidos, că în niciun fel nu e mama noastră, că e orb şi duşman şi că ne hrăneşte nu pentru că vrea el, ci pentru că noi îi smulgem roadele... că nu el, ci marele cosmos a făcut apele şi soarele, animalele şi oamenii, fără de care el, pământul, ar fi rămas singur cu vulcanii lui, sinistru astru negru, mai mort decât moartea...
    O, mamă, cum te-am lăsat noi singurică acolo în cimitir şi am venit pe urmă acasă şi am mâncat şi am băut...? o întrebam altădată ca şi când tot ea trebuia să-mi redea izbăvirea. Şi mi-o dădea...
    Nu mă mai plânge, parcă îmi spunea, eşti bărbat, trăieşte-ţi viaţa şi adu-ţi aminte de mine numai când eşti fericit... Atunci voi simţi că n-am murit nici eu... Ai uitat ce ţi-am spus când ai stat lângă mine bolnavă? Am fost rea ca să nu-ţi topesc puterea cu moartea mea, am vrut să vă îndârjesc pe amândoi, şi pe tine şi pe taică-tău, şi bine am făcut şi bine aţi făcut când v-aţi întors acasă, că aţi putut să mâncaţi şi să beţi... Să faceţi la fel şi la şase şi la nouă luni....

                 Arătam eu îndurerat când într-o dimineaţă  găsii pe biroul meu de la Oraca o floare?
    Nu, dar îmi smulse un surâs. Cine mi-o pusese? Poate femeia de serviciu...
    Ea avusese un gest cu mâna la gură (care semăna cu al mamei) în ziua când venisem cu semnul de doliu la haină.
    - Mama dumneavoastră? exclamase. Era bătrână?
    - Nu, nu era bătrână!
    - O, săraca, te pomeneşti că o fi chinuit-o vreo boală... S-a chinuit mult? mă întrebase cu acea ştiinţă naivă despre viaţă şi moarte care nu consideră rele nici viaţa nici moartea (ne sunt date!), ci suferinţa, pe care n-o merităm, fiindcă nimeni n-a vrut să se nască şi nimeni nu crede că nu trebuie să moară, dar de ce să suferim, oricâte rele am fi făcut pe acest pământ...?
    Se vedea că deşi în vârstă, nu cunoştea şi n-ar fi crezut dacă i s-ar fi spus măcar unul dintre marile rele de pe pământ comise de oameni şi care ne aduc o suferinţă pe care o merităm.
    - Nu, i-am răspuns, nu s-a chinuit mult!
    - Mama e tot ce avem mai scump... mai spusese această fiinţă umană care răspundea la numele de...
    Nu, nu ca îmi pusese pe birou acea floare! Trecuseră de atunci şapte luni... Cine putea fi?
                                                         Sfârşitul părţii a II-a