5.
"E bătrân, îşi repetă. Bătrân, şi nu imbecil. Asta înseamnă, în principiu, că obiectu-i ascuns undeva, la îndemână, o tainiţă care, pentru a fi abordată, nu necesită eforturi fizice. Şi mai înseamnă, având de-a face cu un om inteligent, că e vorba de un truc simplu, ridicol de simplu, o ascunzătoare care de fapt nici nu e ascunzătoare, exclude ideea de camuflare."
Fraierii, surâse Viforeanu începând să scotocească biblioteca, de fapt câteva etajere florentine, îşi ascund comorile în tainiţe complicate, nu inteligente, unde e dificil ori repulsiv de căutat. În pod, sub duşumele, în pivniţă, în haznale - procedeu preferat mai ales în mediul rural - ori, ăi cu frica lui Dumnezeu, în spatele icoanelor.
"Io, domnule, îi povestea râzând un jandarm cărunt dintr-o comună răsărită de lângă Bucureşti, îi dibui la fix. Dintru început o caut - iartă-mă, Doamne! - pe Prea Curata, pe urmă umblu la Sân' Nicolae. Să observi o chestie! Ţăranul nu-ţi doseşte niciodată corpul delict la icoana Mântuitorului. Ce-o fi în capul lor? Că sfinţii ăilalţi îs bandiţi? Dacă nu-i la icoană, adică corpul delict, e la privată. Nu-i la privată, e în grajd şi dacă nici la grajd, mergi praştie la cimitir şi sapi la groapa lu' tat-so! Crede-mă, domnule, ţi-o spui ca unul de-a măcinat treij' de ani în jandarmerie..."
Viforeanu răsfoi cu atenţie cărţile, luând la mână volum cu volum. Noroc că nu erau multe. O bibliotecă modestă, dar grăitoare, dezvăluind regretul, nostalgia bătrânului Ştefan Duca pentru vremi demult călătorite - memoriile lui Talleyrand, scrisorile doamnei de Segur şi ale doamnei de Sevigne, celebra în epocă "La dame aux violettes" - slăbiciunea particulară pentru familia Bonaparte.
Existau cel puţin douăzeci de volume care se ocupau de Napoleon, de maică-sa Lucreţia, de fraţii lui, de soră-sa, Paulina Borghese. Se lăfăia pe copertă în poziţia doamnei de Recamier, aşa cum o încorsetase în marmură Canova...
Nici scrinul cu tăblia de marmură spartă nu era interesant. Ceva lenjerie, două perechi de mănuşi glasate, ofilite, un ac de cravată cu perlă, batiste, fleacuri.
Avocatul nu se aştepta să găsească şi nici nu căuta obiecte cu valoare de circulaţie comună. Cine le posedă, nu stă la demisol şi, în orice caz, nu lasă cheia la portăreasă. De altfel, nimic nu era încuiat: scrinul, garderobul şubred, sertarele comodei, micul secretaire - toate erau vraişte, ba unele uşi, spre a nu rămâne căscate, erau înţepenite cu ghemotoace de jurnal.
În noptieră - un cleşte de unghii, o forfecuţă, medicamente, o linguriţă de argint cu stemă, într-un pahar gol, murdar; pe un carnet cu copertele legate în muşama neagră rânjea lugubru o proteză devenită inutilizabilă ori ţinută, poate, de rezervă.
Cu sila caracteristică a oamenilor neatinşi încă de mizeriile senectuţii, Viforeanu scoase carnetul prin alunecare, fără să atingă "mărţişoarele" de porţelan.
Viforeanu, un individ eminamente practic, incapabil să purceadă la vreo întreprindere, cât de măruntă, fără a ţinti un scop precis, răsfoi carnetul consternat. Se aşteptase să dea peste un soi de agendă, eventual buletin monetar zilnic, listă de creditori, adrese, numere de telefon. Constată cu stupoare că bloc-notesul conţinea reflecţii şi maxime emise de cugetători mai mult sau mai puţin celebri, citate de poezie şi proză care, pesemne, îi sunaseră bine bătrânului ori i se păruseră pline de miez.
Cu ce să-şi ocupe oamenii timpul! Oare toţi ne-om sminti la bătrâneţe?!
"Mai păstrează întotdeauna câte o dorinţă, ca să nu fii niciodată nefericitul unei mari fericiri." B. M. Gracian.
Auzi ce chestie! Clar, moşul e ramolit!
"Cine ar fi ştiut de Hector, dacă Troia ar fi fost fericită?" Ovidius...
"Visarea e lumina de lună a gândirii." Renard...
- Ei da, făcu Viforeanu! Lumina de lună a gândirii... E adânc!...
"Nu trebuie niciodată să ţi se pară ceva cu neputinţă"... Dumas.
- Ei, ce să-ţi spun?! Şi pe ăsta-l credeam mai isteţ...
"Ratat: un om care nu a atins în decursul vieţii ceea ce şi-a propus la optsprezece ani"... Ralea... Hm!... Asta ar fi o chestie!
Continuă să răsfoiască pagină cu pagină, din conştiinciozitate de sticlete.
"Să fiu cu inima împăcată că n-am omis nimic..."
Ochii îi fură atraşi pe neaşteptate de câteva rânduri strecurate între un citat din La Rochefoucauld şi o strofă din Musset: "L. de Courcelles - 22 Rue del'Amiralite - 12956; Buc. - 13567."
Marin Viforeanu îşi însemnă datele în carnet, apoi rămase multă vreme pe gânduri. Era aproape convins că a dat peste o găselniţă.
"Un trouvail intéressant.."
13 era cifra care prefixa la Bucureşti numerele de telefon ale ambasadelor. A repera şi ambasada respectivă nu mai constituia o problemă prea complicată.
Viforeanu îşi continuă cercetările până în zori, dar nu mai găsi nimic interesant.
Părăsi locuinţa lui Duca după ce restitui cheile coanei Aneta, care, de astă dată, luată prea repede, îşi lăsă mâna sărutată. Îl conduse până la ieşirea din bloc şi-l urmări fermecată până pieri la capătul străzii.
"Uite! Cu oameni din ăştia să fi umplut Dumnezeu pământul!"
Luă o plasă de sfoară din cuiul de după uşă şi plecă la piaţă.
44.
Actorul Dinu Ionescu ilă încet cartea. Dobrin, cel mai nervos dintre toţi, îşi fixă ochelarii la rădăcina nasului:
- Hai, dom'le! Pronunţă-te odată. Parc-ai fila tururi goale, şi nu dame de carton!
- Cip! spuse moale actorul.
Ticu Stratulat se strâmbă:
- Nu cu cip se iau banii, băi Gary Cooper! Parole!
- Cinci sute! ceru ziaristul şi răsfiră bancnotele pe masă.
Dinu Ionescu deschise iar cărţile, nehotărât. În general, era atent cu banii, "calculat", deşi dispunea de un venit confortabil. Taică-său, podgorean bogat, îl subvenţiona substanţial; salariul de stagiar al Naţionalului aproape că nici nu conta. În zi de leafă, îl anunţa invariabil pe Deşliu, contabilul cocoşat al teatrului: "Am venit să-mi iau bacşişul!"
Excedat, Dobrin se uită spre ceilalţi:
- Ăsta nu mai e pocher, neică, e şah!
- Sec! se hotărî, în sfârşit, Dinu Ionescu.
Ticu Stratulat începu să râdă:
- Ăsta, dacă dă cinci sute, a prins pe puţin care.
- De tururi! mârâi ziaristul. Ce faci Ticule, mergi?
- Bineînţeles, mon cher. Vreau să văd tururile lui Gary Ionescu... Deci cinci sute ai voştri, plus o mie cinci!
Dinu Ionescu, speriat, azvârli cărţile. Dobrin le aruncă şi el. Ticu Stratulat greblă banii cu indiferenţă.
Lulu Dragu îşi dezlipi nasul lipit de geam şi se aşeză pe braţul fotoliului, lângă Stratulat.
- Ce naiba?! Încă nu v-aţi plictisit? De două zile n-aud decât ful, care, quintă, cafele, încă o sticlă de sherry, ţigări şi iar de la capăt acelaşi repertoriu.
Ticu Stratulat se lăsă pe spatele fotoliului:
- Cântă-ne tu ceva mai amuzant! Se uită la ceilalţi: Adevăru-i că m-am plictisit şi eu.
Ziaristul, cel mai pătimaş dintre ei, ar fi jucat douăzeci şi cinci de ore pe zi din douăzeci şi patru, îşi scoase ochelarii. Suflă în ei, aburindu-i, şi îi şterse cu batista.
- Ce naiba vrei să facem? Plouă şi, după cum se arată, nu se îndreaptă nici mâine.
Dinu Ionescu strânse cărţile şi le aranjă în cutie. Era un bărbat pedant şi orice femeie, dacă nu s-ar fi născut "sub mătură", în conjunctură cu leşia şi cârpa de praf, vizitându-i locuinţa, ar fi ezitat oleacă înainte de a-şi comanda trusoul.
- De fapt, constată, pocherul e amuzant în patru.
Lulu Dragu îşi aprinse o egipteană cu capătul aurit.
- De ce nu l-aţi chemat pe prinţ? V-am spus că l-am văzut în hotel.
Pronunţase cuvântul prinţ cu o voluptate specială. Copilă de mahala, vânzătoare la Bally, cel mai select magazin de galanterie bărbătească din Bucureşti, descoperită şi lansată de Nicuşor Constantinescu, făcuse succes rapid. Avea un sex-appeal ieşit din comun şi, întâmplător, şi talent. Receptivă, doar în doi ani se debarasase de accentul de mahala, învăţase să nu se ridice în picioare şi să zică mersi când îi săruta mâna un bărbat, iar casele Weiser şi Maryse îi creaseră un stil foarte personal.
Lui Lulu, Ştefan Duca îi era total indiferent, dar era "adorabil" să poţi declara în culise, printre amici, oriunde, "apropo - de pildă - nu v-am spus ultima butadă, sau figură, sau escapadă a lui prince Ştefan..."
Ziaristul dădu din mână:
- Ce să joace ăla? Floroanele de la coroana străbunilor?
Lulu îşi îndreptă dunga pantalonilor de olandă:
- Ce-s alea floroane?
- Ţepi, iubire! îi explică Ticu Stratulat. Chiar! Câţi o fi având Duca la coroană?
Dobrin dădu din umeri:
- Cam la juma' de kil, în orice caz. Când se uită la tine, te simţi iobag. Dă-l naibii! Chestia e ce facem?
Dinu Ionescu se ridică şi îşi azvârli ochii instinctiv în oglindă. Lulu îl privi amuzată.
Era frumuşel, suplu, bronzat şi îi stătea bine pantalonul alb şi sweaterul bleumarine. Frumuşel, indiscutabil, dar Lulu tindea mai sus decât la un apartament modest cu două-trei camere şi rochiţe de gata - Sora, ieftin şi delicios - oricât de încleştate ar fi fost nopţile...
Ca un cui i se înfipse în minte un dialog de culise surprins pe când era încă figurantă, între Tănase şi Gigeta Popescu, mare vedetă a teatrului bucureştean de peste douăzeci de ani. Un dialog a cărui morală avea să devină pentru Lulu motto de viaţă...
Se repeta o scenetă în care o actriţă de mâna a doua, dar tânără şi frumuşică, evolua în rolul unei aventuriere de mare clasă, gen Vanda Serafim din Gaiţele. Pe Tănase îl nemulţumea intrarea actriţei, felul în care traversa scena şi îşi dezbrăca mantoul de vizon. Voia stil, dezinvoltură, eleganţă, graţie.
"Fă, striga maestrul, când te dezbraci, fă-o de parcă la mă-ta numa' animale din alea ai avut în spinare! Hermină şi icre negre, nu ţurcană şi tocană!"
O zărise pe Gigeta Popescu care, trecând întâmplător pe la teatru, asistase la scenă.
"Gigeto! făcu excedat maestrul. Arată-i ăsteia ce va să zică o doamnă!"
Gigeta Popescu se executase cu dezinvoltură. Traversase scena parcă în pas de dans, azvârlise mantoul pe spatele unei canapele cu nepăsare regală, în sfârşit, executase mişcările cerute de text.
În culise, pregătindu-se să plece, îi şoptise lui Tănase cu un surâs superior:
"Ce vrei, mon cher?! Pe vremea mea primeam un briliant ca să pun picior peste picior. Astea le oferă pe amândouă pentru un... cotlet!"
Ticu Stratulat îşi vârî portefeuilles-ul în buzunarul de la spate:
- Până mă întorc, hotărâţi-vă!
- Da' unde te duci? se interesă ziaristul.
- Cobor până în bar. Ăştia zic că nu mai au Lucky Strike, dar am eu o combinaţie. Mă întorc imediat.
45.
Elvira Manu deşerta sertarele comodei. Pe pat, valiza deja făcută trebuia doar închisă. Îi mai rămăseseră de adunat fleacurile, cosmetice, obiecte intime, mica trusă de imediată necesitate, şi să le aranjeze în sacul de voiaj.
Stabiliseră să părăsească Eforie imediat după miezul nopţii. Kurt, îngrijorat şi grăbit, decisese că acesta era momentul cel mai potrivit pentru a se strecura neobservaţi şi a scăpa de copoii baroanei von Kohler.
Îl auzi bătând în uşă - nu era nici unsprezece - şi surâse înduioşată: "Îi e teamă să nu mi se întâmple ceva şi nu mai are răbdare..."
Strigă cu spatele spre uşă:
- Intră.
Aranjă o bluză şi se răsuci:
- Încă nu sunt gata...
Cuvintele îi încremeniră pe buze. În faţa ei se afla un necunoscut. Din pricina întunericului, dar, mai ales, a surprizei, nu-i putea desluşi trăsăturile. Bărbatul ridică mâna şi atunci Elvira văzu revolverul. Inima i se opri înainte de a auzi detunătura.
"S-a terminat!"
Uşa se deschise pe neaşteptate şi bărbatul întoarse capul reflex. Prinţul Ştefan Duca clipea mărunt, nedumerit:
- Vă rog să mă scuzaţi. Se pare că am greşit apartamentul.
- O, nu! strigă Elvira.
Necunoscutul se răsuci fulgerător, îl îmbrânci pe bătrân eliberând pragul şi dispăru.
Izbit de perete, prinţul încercă să-şi îndrepte ţinuta:
- Ce maniere! Tinerii aceştia... Toţi... Tout simplement des roturiers... Scuzele mele, doamnă...
46.
Nu-i plăcea să meargă cu liftul - în general Ticu evita spaţiile înguste şi închise - şi coborî alene scările, plimbându-şi degetele pe balustrada de nuc lustruit. Deşi abia cinci după-amiază, din pricina vremii închise era aproape întuneric, şi Stratulat se miră că direcţia n-a dispus aprinderea luminii.
"Dracu să te ia de han împuţit! La cinci sute pe zi, aţi putea să ne daţi barem opaiţe!"
Când ajunse la mijlocul scării îl văzu pe bătrânul Duca venind din capătul culoarului şi oprindu-se în dreptul unui apartament. Prinţul apăsă pe clanţă, deschizând uşa cu zgomot.
Pe Ticu îl surprinse "gălăgia" gestului, "nu prea de casă bună", mai ales într-un hotel de lux.
"Probabil a surzit şi nu-şi mai dă seama. De fapt, în general, bătrânii au o gestică necontrolată, bruscă. Nu-i mai ţin încheieturile..."
Nu-şi urmă gândul. În clipa imediat următoare, sau cel puţin aşa i se păru, un bărbat ţâşni din acelaşi apartament, înghesuind ceva în buzunarul hainei.
Fără să stea pe gânduri, Ticu Stratulat sări ultimele trepte şi încercă să-i blocheze trecerea. Dezechilibrat însă de săritură, primi în plin obraz pumnul necunoscutului.
Căzu în genunchi, dar se redresă instantaneu. O luă la fugă pe urmele agresorului. La capăt, coridorul se bifurca. Stratulat, descumpănit, cercetă culoarul din stânga, apoi cel din dreapta, ştiind că-i inutil. Omul dispăruse.
Trecu pe la bar şi făcu rost de ţigări. Între timp, în hotel se aprinse lumina.
- Ce-ai întârziat, dom'le, atâta? întrebă Dobrin. Credeam că ai cărat-o şi ne-ai lăsat ţuţ!
- De obicei achit înainte nota de plată.
Lulu Dragu îl privi lung:
- Ce-ai păţit? Pari cam turtit.
Ticu Stratulat se eschivă:
- L-am văzut pe Frankenstein! Aveţi dreptate... Peisajul a devenit ambetant.
Dinu Ionescu îşi rotunji sprâncenele:
- În consecinţă?
Ticu îşi înfipse o ţigară în colţul gurii a la Jean Gabin.
- În consecinţă, au revoir, chere Eforie! Nicio amantă nu mai e nostimă după o săptămână.
Lulu îi sări încântată de gât. Îşi îndoi genunchii, lăsându-se cu toată greutatea.
- În afară de mine! Eşti adorabil, Ticule! Te iubesc!
Despre incidentul petrecut pe coridorul hotelului, Ticu Stratulat nu pomeni prietenilor nimic.
47.
Dodge-ul gonea nebuneşte pe şoseaua udă. Elvira îşi aminti - amănuntul în sine i se păru stupid - reclama care înainte de război figura în toate numerele din "Illustration francaise", pe toate zidurile Parisului unde afişajul nu era interzis.
"Sillencieuse et rapide, elle passe... C'est une Delage..."
Ochii nu i se desprindeau de pe cadranul de kilometraj. Acul avansa ameninţător: 80... 90... 100...
- Ascultă, Kurt... Dacă am scăpat de glonţ, nu e un motiv ca, de fericire, să ne frângem amândoi gâtul acum.
Cu mâinile încleştate pe volan, cu maxilarele împietrite - se reliefau sub piele complet descărnate - cu privirea fixă, semăna cu o fiară gata să se repeadă asupra prăzii.
Von Sundlo nu răspunse. Mai parcurseră câţiva kilometri în tăcere. Ploaia biciuia parbrizul, reducând la ineficient tic-tacul ştergătorului.
Elvira aprinse o ţigară cu degetele înţepenite:
- De fapt, unde mergem, Kurt?
- Nu ştiu! izbucni von Sundlo. Oriunde! În lume, la dracu', în cer sau în iad!
- Porcii! Feciori de căţea!...
- În fond, ce au cu mine? În ce măsură sunt eu interesantă pentru ei?
- Ăsta-i sistemul! Regimul poliţist al lui Hitler. Hăituială, spionaj, cătuşe, asasinate! Peste tot! Şi în pat! Şi la toaletă! Şi în somn! Umbra atotputernică a Gestapoului! S-o simţi, s-o vezi, s-o ştii peste tot! Bestii! Monştri! Suspectează până şi sugacii!
- Dar de ce pe mine?
- Pentru că oricine se apropie de mine fără să aibă în buzunar un carnet cu număr mic al partidului nazist e aprioric spion aliat, comunist sau duşmanul personal al Fuhrerului.
- Eşti chiar atât de important, Kurt?
- Da! Nu te îndoi de asta nicio clipă! Sunt un mare merde în imensul rahat nazist! Înţelegi? Vorbesc oribil, iartă-mă, dar ura, ură cum n-am simţit niciodată, îmi întunecă minţile! Aş sfărâma în cizme tot Reichul lor, rachetele lor de care m-am săturat, aş arunca totul în aer.
Evită în ultima clipă o căruţă cu coviltir apărută pe neaşteptate la un colţ de şosea.
Elvira îi îndreptă o privire rugătoare:
- Iubitule! Te rog, calmează-te.
Von Sundlo încremeni dintr-o dată. Frână brusc şi întoarse spre Elvira o privire strălucitoare.
- Iubitule..., îngână. Ai spus iubitule?
În clipa următoare se aflau unul în braţele celuilalt. Gurile se cuprinseră cu lăcomie. Era prima lor sărutare. Undeva, un orologiu anunţa miezul nopţii.
48.
- Imbecilule!
Speriat - Walter cunoştea violenţa crizelor de nervi ale baroanei von Kohler - ieşi precipitat din încăpere. În secunda următoare, auzi zgomotul unui vas azvârlit în uşă şi făcut ţăndări.
Edith von Kohler, cu figura descompusă de furie, îşi turnă un whisky - doză de puşcaş marin american - şi aprinse o ţigară cu marijuana. O fumă întinsă pe pat, încercând să se liniştească...
Întinse mâna şi deschise Philips-ul portativ, care o însoţea pretutindeni. La ora nouăsprezece începea emisiunea BBC în limba germană. Aparatul se afla pe post.
Ascultă distrată primele fraze, apoi deveni brusc atentă. Se ridică într-un cot şi amplifică.
"...raionul Prohorovka, comandamentul suprem sovietic a executat azi o puternică contralovitură cu forţele Armatei 5 gardă, Armatei 5 tancuri de gardă şi o parte din forţele Armatei 1 tancuri..."
Interveni bruiajul, şi Edith începu să răsucească butonul încercând să prindă Franţa liberă.
"...cea mai mare bătălie de tancuri cunoscută până acum în istoria războaielor. Armata 5 tancuri de gardă sovietică a câştigat bătălia. Se estimează că trupele germane au pierdut azi peste 350 de tancuri şi peste 10.000 de soldaţi... Ziua prăbuşirii totale de la Kursk..."
Edith închise aparatul cu un gest obosit.
"Am pierdut deci Kurskul..." Avea limpede în faţa ochilor harta. "Ruşii au preluat deci iniţiativa. Vor ataca acum spre Orel, Belgorod, Harkov. Mişcarea următoare: eliberarea Ucrainei şi a Bielorusiei."
Strivi ţigara cu un gest apăsat:
"Sauve qui peut... Dar să nu ne grăbim. Nu... Nu încă!"
Sări din pat, îşi puse un peignoir şi, scoţând dintr-un sertar o coală cu vignieta hotelului Belona, îşi deşurubă parkerul de aur:
"Dragă Heinze,
O zi oribilă din toate punctele de vedere! Scriu dintr-o staţiune de pe litoralul românesc, minunat pe vreme blândă, dar care, în zile dezlănţuite, este de o vrăjmăşie cumplită. Totul în jur vâjâie, urlă, ai impresia că zidurile hotelului se vor prăbuşi în orice clipă, că marea - valuri uriaşe, răzbunătoare - se năpusteşte sălbatic, opintind să înghită oraşul, lumea... pe noi. Şi încerc o spaimă nedefinită - totul în aparenţă e calm, opulent, acel modus vivendi inconştient despre care ţi-am mai scris - că oamenii de aici îi seamănă.
Am ascultat BBC-ul acum jumătate de ceas. Am pierdut deci Kurskul, am ratat deci iniţiativa pentru vara acestui an, pe care Adolf miza atât de mult! Incredibil când începi ofensiva cu 233 de divizii, aproape 55 000 de tancuri, 3 000 de avioane... Situaţia nu te pune pe gânduri? Vorbesc cu tine, Heinze, şi nu cu ministrul de interne Heinrich Himmler, care repetă gogoşile demagogice ale piticului schizofrenic. Nu trebuie să fii un mare strateg ca să-ţi dai seama că acest Kursk desăvârşeşte marea cotitură în favoarea aliaţilor, realizată încă la Stalingrad..."
Edith lăsă o clipă stiloul, îşi prinse tâmplele între palme şi se privi lung în oglindă:
"Dacă aş avea certitudinea eşecului, chiar azi aş abandona barca şi m-aş refugia undeva, în America de Sud. Dona Ines, sau Dolores, sau Juanita, încă tânără, blondă şi enigmatică, bogată... Da, bogată... În safe-ul de la Zurich, sumele depuse mi-ar ajunge pentru două vieţi. Mai sunt bijuteriile, tablourile, celelalte..."
"Încep şi eu să cred, reluă Edith stiloul, că singura noastră şansă pentru a-i răzbi pe aliaţi rămân rachetele secrete, cu condiţia să le putem utiliza la timp. Şi acum ajung la von Sundlo.
Nu trebuia, sub nicio formă, să i se îngăduie un concediu dincolo de graniţele noastre. Ştiu că este unul dintre puţinii oameni din Reich căruia nu-i e teamă de Hitler şi, totodată, singurul faţă de care Fuhrerul nu-şi îngăduie mojicii isterice, totuşi trebuia găsită o modalitate de a-l reţine. Von Sundlo este supravegheat pas cu pas, însă orgolios, după cum îl cunoşti, fire independentă şi mai cu seamă îndrăgostit, nu este dispus să suporte situaţia. Mi-e teamă ca, in extremis, să nu aibă reacţii neaşteptate. Am încercat să lichidăm femeia. A scăpat printr-o şansă - Dumnezeu nu e chiar totdeauna de partea celui mai puternic - unică. Trebuie să subliniez că misiunea e mai mult decât dificilă. Cei doi sunt practic nedespărţiţi.
În consecinţă, e aproape imposibil s-o înlături pe ea, fără a atenta şi la viaţa baronului.
Trucuri ordinare, ca o bombă amplasată în automobil, de pildă, sau în dormitor, o ambuscadă finalizată cu victime etc. nu sunt valabile pentru un cuplu inseparabil.
Aştept dispoziţiile tale. Personal aş opina pentru rechemarea lui urgentă în ţară.
În noaptea aceasta plec spre Bucureşti.
E.
P.S. Am deschis din nou BBC-ul. Churchill jubilează! Amuzament gras pe seama Armatei 9 a invincibilului Modell, amănunte ilare despre geniala strategie a feldmareşalului Manstein, apropieri şi trimiteri acide la eşecul de astă-vară al lui von Paulus. Te doare sufletul, dar nu te poţi împiedica să râzi. Ţi-l aminteşti pe Goring? Cum se umfla în pene acum doi ani? «Or fi având englezii humor, dar n-au tancuri şi avioane...»
Au, în schimb, ruşii."
49.
Următoarea întâlnire dintre domnul Basile, barmanul de la Athenee Palace şi colonelul Tamaş avu loc la Baia centrală Griviţa, de pe strada Sfinţii Voievozi.
La ora opt dimineaţa, stăteau întinşi amândoi pe prichiciul de lemn din sala de aburi.
- Civilizaţia, constată zâmbind colonelul, ne-a creat unele complexe ireductibile. Personal nu-i înţeleg pe acrobaţii ăştia, vreau să zic, nudiştii.
Sfetcu râse:
- Nu sunt un adept al nudismului, dar, în definitiv, dacă ne gândim, care-i deosebirea între un trup complet gol sau altul - mă refer la costumele de baie - doar pe trei sferturi?
- Probabil ai dreptate, e o chestiune discutabilă. Şi totuşi, nu întâmplător una dintre caznele rafinate ale poliţiei o constituie interogarea victimei despuiată la piele. Se mizează exact pe complexul de inferioritate pe care-l trăieşte nefericitul şi care-i alienează obligatoriu resursele. Ţi-o spun sincer, nici într-o căsnicie, cu excepţia unor momente de intimitate categorică, nu mi se pare de bun gust să te baladezi prin casă Adam şi Eva, cu sau fără detalii podgorene.
- Cine vă priveşte, aprecie cu sinceritate Sfetcu, v-ar înţelege greu scrupulele.
Bineînţeles, trupul lui Tamaş nu era cel al unui bărbat de treizeci de ani, muşchii acuzau o nesiguranţă specifică vârstei, dar rămăsese suplu, şi contururile, deşi nu foarte ferme, rămăseseră aceleaşi din tinereţe.
Colonelul ridică din umeri:
- Mersi. Dragul meu, să ne grăbim. Baia de aburi nu e una din slăbiciunile mele. Ai ascultat ieri BBC-ul?
Domnul Basile dădu din cap.
- Nemţii-s puternici, urmă Tamaş, foarte puternici, dar există pentru fiecare un hap prea mare. Hitler miza enorm pe ofensiva de vară. Kurskul a zdruncinat zdravăn Citadela, a retezat ghearele Panterei*. Îţi dai seama, din întreg efectivul german de circa 300 de divizii, 230 sunt concentrate pe frontul rusesc...
* Citadela şi Pantera - cele două planuri de mare anvergură prevăzute de strategii germani pentru ofensiva din vara lui 1943.
- Credeţi că mai durează mult, domnule colonel?
- Dragule, nu sunt nici Mafalda, nici Petrache Lupu, nici nu dau în bobi. Că nemţii pierd, asta e categoric, dar mai au atuuri. Ce se aude la Eforie?
- N-am nicio veste de ieri şi chiar sunt îngrijorat. La noi însă a intervenit ceva interesant.
Tamaş îl privi curios:
- La hotel?
- Da. Ieri, cam pe la amiază, au descins la Athenee Palace nevasta lui von Sundlo împreună cu un tip care se pretinde diplomat spaniol. O fi au ba capuchehaia lui Franco, rămâne de văzut, dar că-i amantul doamnei e cert.
Colonelul răsuci brusc capul. Pe chip i se citea atenţia încordată.
- Ce impresie ţi-au făcut?
- În vremuri normale, i-aş fi etichetat drept un cuplu splendid, răsfăţat de providenţă. Tineri, frumoşi, îndrăgostiţi şi plini de bani. Subliniez că nu fac eforturi deosebite pentru a camufla relaţiile dintre ei.
Colonelul dădu din cap gânditor:
- Hm, mai mult decât interesant. Practic, ce fac? Se amuză şi atât? N-ai sesizat nimic suspect? Exceptând bineînţeles prezenţa lor la Bucureşti.
- Baroana s-a interesat de bărbatu-său. Recepţia i-a comunicat că se află la Eforie.
- Şi?
- Le-am înregistrat convorbirea din cameră. Ea încearcă să-l convingă pe spaniol să plece împreună la Sundlo. Tipul pare să se lase greu.
- Mă întreb... Da, mă întreb, dacă e interesant pentru noi ca doamna baroană să afle că neamţul şi Elvira Manu au părăsit litoralul.
Sfetcu zâmbi mulţumit:
- M-am gândit la acelaşi lucru. De aceea, înainte de a lua o decizie, am vrut să mă consult cu dumneavoastră. Dacă socotiţi necesar să nu afle de plecarea lui von Sundlo, telefonez imediat la Belona. Nicolau, directorul, e omul nostru, după cum ştiţi. Întrebat, n-are decât să dea un răspuns incomplet: "Domnul colonel von Sundlo nu e momentan în hotel...", fără să intre în amănunte. O putem deci dezinforma pentru încă nişte ore.
Colonelul Tamaş îşi trecu prosopul peste ochi. Din pricina transpiraţiei, îl usturau. Gândea concentrat, încercând să calculeze avantajele şi minusurile ambelor variante.
- Dacă au hotărât să plece spre Eforie, baroana va telefona în prealabil la Belona. Nicolau să-i spună realitatea: von Sundlo a ridicat ancora, îndreptându-se spre zări necunoscute. Nu e necesar, adăugă râzând, să-i pomenească în ce companie.
- Natural.
- Cred că am calculat bine. O întâlnire între cele două cupluri poate avea consecinţe interesante... Deci, grăbeşte-te, fiule, şi telefonează neîntârziat. Şi acum, hai la duş! Vreau să apuc sfârşitul războiului!
50.
Micuţei baroane Manja von Sundlo îi plăcea să-şi ia micul dejun în pat. Obiceiul în sine o exaspera pe Frau Wiseman care înţelegea să-şi educe fetele în spiritul modestiei, hărniciei şi al celei mai stricte economii.
În primul an de căsătorie, când atât ea cât şi von Sundlo încercaseră sincer să se apropie unul de celălalt, iar baronul, în nădejdea unui moştenitor, era dispus să accepte cu îngăduinţă de părinte carenţele mult prea tinerei sale soţii, aceasta îi istorisise, făcând mereu haz, diverse episoade din copilărie. O copilărie aspră, plină de privaţiuni inerente unui buget modest, dar, mai ales, impus de principiile rigide ale doamnei Wiseman.
"N-am avut nicio jucărie, dar nici una! Nu mă crezi? Ba da... una singură! O minge de cauciuc albastră pe care am găsit-o în parc. Şi nici o rochiţă de vizită. Nu ne-ar fi cumpărat nici panglici dacă n-am fi fost obligate să purtăm la şcoală..."
Von Sundlo îi mângâiase buclele înduioşat: "Biata fetiţă". Se întreba adesea prin ce mistere ale naturii se născuse acest bibelou drăgălaş în sânul familiei Wiseman! Nu trebuia să te uiţi de două ori la maică-sa ca să-ţi dai seama că era o femeie răutăcioasă, lipsită de inimă şi de orice farmec. Iar făptura Manjei deborda de graţie şi însufleţire, şi tocmai şarmul constituia însuşirea ei cea mai seducătoare.
Din nefericire, între cei doi soţi nu se putuse înfiripa nicio legătură sufletească, apropierea, abandonul lipseau chiar în clipele cele mai intime. Se simţeau străini şi, fapt incontestabil pe care îl trăiau amândoi, se plictiseau împreună. Manja, o natură prin excelenţă veselă şi jucăuşă, gata să râdă de orice nimic, amuţea, iar von Sundlo îşi spunea cu amărăciune că el nu ar fi trebuit să se recăsătorească.
"Fac parte dintre nefericiţii care nu pot iubi decât o singură dată în viaţă. Dagmar m-a marcat pentru totdeauna şi n-aveam dreptul să intru în viaţa altei femei, ştiind că inima mea îi va rămâne mereu străină."
În sensul acesta încerca un sentiment de vinovăţie faţă de Manja şi, când imposibilitatea de a avea un copil împreună devenise o certitudine, îi acordase mutual toată libertatea...
"Îi ofer briliante, amabilitate, un nume - dacă-i pasă de el! - posibilitatea de a se bucura din plin de tinereţe. Pretind doar decenţă..."
Decenţă din respect pentru un nume nobil, figurând ilustru în Almanahul Gotha şi nu de teama "animalelor". Rubrică scurtă şi exactă, unde baronul înmatriculase întreg anturajul lui Hitler, inclusiv patronul.
Von Sundlo era unul din puţinii, poate singurul care nu se temea de "indispoziţiile" Führerului, de intrigile de curte, de represaliile Gestapoului, de înscenările camarilei pentru a distruge un rival smulgându-i penele de favorit, scoţându-l din graţiile celui mai isteric fiu al Germaniei.
Pentru a înlătura un indezirabil, vedetele regimului nazist găseau procedee de o fantezie inepuizabilă, regizau şi inventau situaţii imposibile, din care victimele evadau cel mai adesea cu ajutorul unui glonţ tras în tâmplă. Falsele acuzaţii de homosexualism, perversiune sexuală, desfrânare, imoralitatea soţiei - fostă prostituată culeasă dintr-un bordel sau nimfomană scandaloasă - crima şi fronda abundau, făceau parte din arsenalul obişnuit, deja banal, al şefilor celui de-al treilea Reich.
În sensul acesta, colonelul von Sundlo ignora suveran aluziile la escapadele Manjei. Se ştia invulnerabil şi-i venea să râdă ori de câte ori se gândea la marele lui atu ignorat de cei mai mulţi, intuit doar de Goebbels, şarpele acela primejdios şi, probabil, cel mai inteligent din haită. Un atu de un ridicol perfect, care ar fi făcut deliciul Londrei. Îşi putea închipui lesne figura de buldog a lui Churchill scăpându-şi de râs trabucul din mâna stângă. Totdeauna stânga. În dreapta ţinea sonda cu whisky.
Manja îşi înghiţi la repezeală micul dejun obişnuit - o ceaşcă de cafea, o felie de pâine prăjită şi un pahar de oranjadă - îmbrăcă o rochie uşoară şi dădu buzna în apartamentul lui de Villar.
Tânărul spaniol, încă în pijama, încruntă sprâncenele. Micuţa baroană îi sări de gât:
- Bună dimineaţa, carisimo!
De Villar nu-şi ascunse nemulţumirea:
- Draga mea, eşti adorabilă, dar comiţi imprudenţe prea mari. E abia nouă, coridorul mişună de servitori, nu mai zic de...
Manja îl întrerupse astupându-i gura cu palma mică parfumată cu Milles fleurs.
Parfum de vară uşor, lansat de casa Coty, sugerând livadă înflorită cu fluturi şi gâze de aur.
- Nu mă certa! Am venit să-ţi spun că te iubesc şi că...
- Draga mea, dar...
- Taci! Te rog frumos! Îi puse degetul între sprâncene: Şterge cuta asta. Nu-mi place! Mă faci să plâng...
De Villar îşi ridică imediat o şuviţă de păr alunecată pe frunte.
- Iubito, îmi vine să cred realmente că tu eşti o fată prea răsfăţată.
- Nu! Nu-i adevărat! Nu m-a răsfăţat nimeni în viaţa mea.
- Bine. Ai dreptate. Nu eşti răsfăţată. Ce s-a întâmplat totuşi?
- Am vorbit la telefon cu Eforia... staţiunea aceea unde face plajă Kurt...
- Da, şi?
Manja ridică din umeri şi râse poznaş:
- Nu mai face plajă.
- Ce naiba vrei să spui?
- A părăsit aseară hotelul. De tot. Adică şi-a luat bagajele... De aceea m-am grăbit. Nu mai plecăm. Asta ai şi dorit, nu? Credeam că-ţi face plăcere... Spuneai că ai treabă în Bucureşti...
Vorbea precipitat, de fapt ciripea, pe faţa vioaie i-ai fi citit gândurile fără să articuleze un singur cuvânt.
De Villar întinse automat mâna după pachetul cu ţigări. O făcea instinctiv, ca toţi fumătorii, când atenţia sau interesul le sunt solicitate la maximum.
- Nu spui nimic?
Spaniolul dădu distrat din cap:
- Ba da... Acum înţeleg... Ţi-au comunicat cumva încotro s-au îndreptat?
Manja izbucni în râs:
- Nu cred că baronul Kurt von Sundlo a informat vreodată pe cineva asupra intenţiilor lui, ce are de gând să facă sau încotro s-o ia. Poate pe guvernantă, când voia pipi.
De Villar făcu un gest evaziv:
- Nu-i chiar aşa... Suntem în război, are un grad mare, din câte am înţeles şi o funcţie importantă. Grangurii nu-şi permit să dispară ca fantomele, fără adresă...
Emisese conştient o prostie. Un colonel von Sundlo, personaj important în ierarhia nazistă, nu-şi informează hotelierul asupra itinerarului şi intenţiilor sale. Încerca însă, fără a-şi trăda interesul, să obţină cât mai multe amănunte de la Manja.
Femeia ridică din umeri nepăsătoare:
- E în concediu. Şi, pe urmă, Kurt e un original. Şi, în general, face tot ce pofteşte... De-aia mă înţelege şi pe mine.
De Villar o privi lung:
- Ce ai de gând?
- Adică, ce avem de gând! Îl aşteptăm la Bucureşti. Normal, nu?
"Da, reflectă derutat de Villar. Normal, dar iată, a trecut peste o săptămână de la convorbirea cu maiorul Donovan, eu nici măcar n-am văzut umbra lui von Sundlo, iar ăstuia câte zile de concediu i-au mai rămas? Şase-şapte-opt?"
Timpul se precipita şi, practic, el nu izbutise decât să ajungă mon petit lapin, my dear, carisimo, mein lieber Engel sau Schatze, amantul doamnei baroane von Sundlo.
Emise un oftat adânc. Manja îl privi îngrijorată.
- Ce ai, mon cher? Ce te nemulţumeşte?
De Villar o luă în braţe şi-i astupă gura, evitând răspunsul.
Pentru cazuri speciale şi doar in extremis, maiorul îi dăduse un nume şi o adresă din Bucureşti. Şi o oră: două noaptea.
"Ora la care încep să scârţâie mobilele şi să umble fantomele", râsese de Villar. Donovan replicase: "Chiar cu o fantomă vei avea de-a face..."
"Hm, reflectă de Villar. Sunt curios cum arată. Şi ce calibru are revolverul de sub văluri..."
51.
Numărul de telefon din carnetul prinţului Duca aparţinea legaţiei unei republici sud-americane. Marin Viforeanu obţinuse informaţia printr-o cunoştinţă, fost client, care lucra la Palatul Telefoanelor.
După o zi frământată - Ce le zic? Cum mă recomand? Pe cine solicit? Să nu ratez o şansă irepetabilă! - se hotărî să uzeze totuşi de problematicul tuyau pe care-l presimţea de mare importanţă.
Cu o mână nu prea sigură, umezită de emoţie, ridică receptorul şi formă numărul. Îi răspunse, în limba franceză, un glas agreabil de femeie:
- Legaţia Argentinei. Ce doriţi?
Viforeanu înghiţi în sec.
- Vorbesc din partea prinţului Ştefan Duca.
La celălalt capăt al firului se înregistra o secundă de şovăială:
- Cu cine anume doriţi să vorbiţi?
Viforeanu îşi căuta cuvintele. Riscă, improvizând:
- Am un mesaj important din partea prinţului. El mi-a dat acest număr...
Glasul i-o reteză ferm:
- E probabil o greşeală. Nu cunoaştem această persoană. Bună ziua.
Viforeanu, desperat, scoase ultima carte:
- Comunicarea vine de fapt din partea doamnei de Courcelles...
- Nici acest nume nu-l cunoaştem. Regretăm, domnule.
Marin Viforeanu trânti receptorul, scrâşnind din dinţi. Nu era un imbecil să nu realizeze că, în acţiuni de spionaj, nu se joacă atât de descoperit, nu se vehiculează nume reale. Dar avusese altă soluţie? Nu-i rămânea decât să-l aştepte pe Duca - pe unde o fi umblând, mama lui de moşneag! - şi, într-un fel sau altul, să-l determine să vorbească, eventual să colaboreze.
După moartea lui Bogdan, încercase să ia din nou contact cu Siguranţa. Copoii - alţi imbecili! - îl persiflaseră fin: instituţia îi prezintă mulţumiri pentru fructuoasa activitate depusă, dar momentan se putea dispensa de serviciile domniei sale. S-au rezolvat toate problemele, ţara prosperă, se aşteaptă o toamnă frumoasă şi mănoasă.
Cobora pe Calea Victoriei, mergând la întâmplare. Pe chioşcul de ziare din coasta Poştei Centrale, afişe stridente făceau reclamă comicilor Hans Moser şi Heinz Ruhman. Între ei rânjea ca o cretină Cristina Sodderbaum, într-un film la fel de cretin, probabil, gândi maşinal Viforeanu.
Tot maşinal făcu stânga, pe strada Filitti, şi intră în blocul agenţiei imobiliare a răposatului Bogdan.
Abia în faţa uşii realiză absurdul situaţiei. "Ce naiba mai caut aici? Clarisim că sticleţii au scotocit centimetru cu centimetru..."
În aceeaşi clipă, uşa se deschise brusc. Domnişoara Marta, secretara agenţiei, se opri în prag tresărind. Clipi miop, apoi, recunoscându-l, scoase o exclamaţie de bucurie:
- O! Dumneavoastră eraţi, domnule Viforeanu! Nici nu ştiţi ce spaimă am tras! Ştiţi, de când s-a prăpădit domnul Bogdan... Dar poftiţi înăuntru... Vă rog chiar... Îmi face o plăcere extraordinară... De la moartea dumnealui nu mai sunt în stare să-mi stăpânesc nervii... O moarte atât de tragică, nu credeţi?... Nici n-aş mai fi călcat pe aici... Dar, vă rog, staţi o clipă...
Marin Viforeanu se aşeză pe un sfert de scaun, în poziţia caracteristică individului care nu e frământat decât de un singur gând: cum să scape mai repede din zonă.
Domnişoara Marta se lansă din nou într-un debit dezlănţuit, torent de vorbe:
- Sunt o fire emotivă... Nu, n-aş mai fi venit în acest birou de care mă leagă atâtea amintiri preţioase... Domnul Bogdan era un adevărat gentilom... Mai aveam însă de luat câteva lucruri personale... Ştiţi... Poliţia a ridicat abia aseară sigiliile... Sunt pentru ultima oară în această încăpere... De mâine încep lucrările.
- Ce lucrări?
- Apartamentul l-a închiriat un dentist. Îşi deschide cabinet aici... Zugrăvit, diverse instalaţii... mă rog...
Viforeanu o privi iritat. Ca totdeauna era caraghios îmbrăcată, într-o rochie şuie, părul proaspăt încreţit - ondulaţiuni Wella - o făcea să semene cu o oaie, cu nasul prea lung.
Gestica prea agitată sugera o paţachină mânuită de un păpuşar dement.
"Ridicolă şi imbecilă!", scrâşni fără măsele, în minte, Viforeanu, pregătindu-se să plece.
Domnişoara Marta îşi şterse ochii şi nasul care lăcrimau abundent.
- Ştiţi, domnule Viforeanu, niciodată nu mi-aş fi închipuit că şeful...
- Care şef?
- Vreau să zic domnul Bogdan, era un bărbat atât de simţitor..., atât de sentimental şi romantic. Credeam că astfel de bărbaţi întâlneşti doar în filme... O, Charles Boyer în "Iubirea lor"! Divin, nu? Domnul Bogdan era acelaşi gen...
Viforeanu o privi ironic.
- Chiar aşa?
- O, precis! Vedeţi, poliţia a constatat că s-a sinucis...
Avocatul rânji: "Sinucis, mie-mi spui? Ca Horia pe roată!"
- Motivul - dragostea - suspină domnişoara Marta, e atât de romantic! Nu, nu mă pot împiedica să plâng...
- Dragostea?!
- Dar bineînţeles. Este convingerea mea, iar femeile nu se înşeală niciodată în astfel de chestiuni.
- Le-aţi comunicat părerea dumneavoastră şi ălora de la poliţie?
Femeia dădu din cap:
- Desigur. Am impresia însă că domnii ăştia nu tratează problema cu simţire... Bănuiesc că munca în poliţie dezumanizează puţin... Nu credeţi?
O sclipire vagă de interes se aprinse în mintea şi ochii avocatului:
- Cunoaşteţi cumva eroina acestei drame? Cine e femeia?
- Nu... Ştiu doar că domnul Bogdan era amorezat ca un adolescent. L-am surprins de două ori telefonându-i... O, din simplă întâmplare. De fiecare dată a început la fel convorbirea... Extrem de emoţionant...
- Cum adică?
Domnişoara Marta fredonă cu glas piţigăiat, depunând sentiment şi aplicaţie:
- Una paloma trista...
- Cânta şi el? Sau spunea doar cuvintele?
- Nu, nu cânta! Fluiera! Ştiţi, toţi îndrăgostiţii au o melodie a lor... Ca un simbol al dragostei. Cântecul lor era Paloma... Sunt încredinţată că aşa e...
Marin Viforeanu simţi că începe să prindă curaj:
"Aici e o chestie... Nu-l văd pe Bogdan evocând pe portativ - uite unde era Tino Rossi! - zburătoare, porumbiţe, guguştiuci sau pitpalaci, de la telefonul sediului."
Simulă emoţie faţă de episodul relatat şi se uită la secretară cu un zâmbet duios:
- Extraordinar! Într-adevăr impresionant!
- Nu-i aşa?
- Şi... cânta tot? De la cap la coadă?
Secretara râse:
- A, nu... După aceea începea să vorbească normal... Bineînţeles, n-am ascultat niciodată ce-şi spun... Am închis imediat uşa. Dar nu-i greu de ghicit... Cuvinte frumoase, sentimentale, desigur...
Un oftat sfâşie pieptul uscat al domnişoarei Marta. Compasiune pentru un eveniment tragic, nostalgii proprii - lui Viforeanu îi era indiferent.
- Da, păcat, declară convenţional. Din nefericire tot ce-i frumos nu durează... Se naşte fără noroc...
- Ce mare adevăr aţi spus, domnule Viforeanu! Acestea sunt cuvinte pe care mi le voi însemna pentru totdeauna în minte...
- Legaţia argentiniană... Ce doriţi?
- Una paloma trista...
- La noapte. Riga.
Receptorul fu închis cu un zgomot sec.
52.
La biroul de recepţie, Ticu Stratulat achită nota. În timp ce funcţionarul îndeplinea formalităţile, minunându-se în sinea lui "ce le-o fi venit tuturor să se care în creierii nopţii şi pe porcăria asta de timp!", directorul Belonei care, în principiu, asista la plecarea clienţilor mai simandicoşi, îşi exprima cu un zâmbet şi o atitudine profesională regretul:
- Ne pare rău că ne părăsiţi, domnule Stratulat.
- Nu e vina dumitale, făcu Ticu, dar peisajul a devenit infect. Dacă am chef de ploaie, iau un tren spre Ecuator. Sunt servit ireproşabil.
Directorul începu să râdă:
- V-aţi lăsat impresionat de două-trei zile mohorâte. Mâine poate fi o zi magnifică şi, în general, timpul frumos durează. Litoralul nostru nu e capricios.
Ticu Stratulat îşi puse portvizitul în buzunarul de la piept:
- Auzi, mon cher! Habar n-am cât e de capricios, dar ce ştiu sigur e că uneori e-al naibii de încăpăţânat. Acum vreo trei ani, în plin iulie, am tremurat în hotel douăsprezece zile în şir. Ziceai că Neptun şi Sân' Ilie joacă pocher.
Pe canapeaua de catifea, Lulu Dragu îşi controlă încă o dată conţinutul poşetei:
- În definitiv, încotro o luăm?
Ziaristul Dobrin, suferind de frig, ca toate construcţiile debile, îşi şterse cu degete îngheţate lentilele ochelarilor:
- Habar n-am. Ideea, în orice caz, e tâmpită... Puteam rămâne până mâine la hotel, nu să dârdâim pe şosea. Unde naiba ne cărăm acum, pe furtună şi în plină noapte?!
Dinu Ionescu, superb şi bine dispus, râse:
- Îţi lipseşte complet simţul aventurii. Sunt convins că va fi o călătorie captivantă. Pe mine mă impresionează cel mai mult neaşteptatul şi... ceea ce nu înţeleg.
Dobrin îi azvârli o privire înveninată:
- Înseamnă că te impresionează totul! În ce piesă tâmpită ai debitat replica asta?
- Defectul tău, Dobrine, este că-i crezi pe toţi oamenii proşti, cretini sau debili mintali.
- Altul e, tată! Că nu mă pot împiedica să am de-a face cu ei.
- Gata, gentlemeni! Demarăm.
Se mai uită o dată în jur, de parcă ar fi vrut să-şi ia rămas bun de la locuri. Din restaurant străbăteau muzica şi zgomotele specifice de local bun. În fundul holului, o femeie cu aspect de bonă croşeta cu un aer concentrat. Alături, pe canapea, se afla o fetiţă de vreo şase ani, neobişnuit de cuminte. Ţinea amândouă mâinile pe genunchii strânşi şi se uita în jur cu o privire gravă.
"Bolnavă, probabil, îi trecu prin minte lui Ticu, ori dresată cu biciul..."
Îi zâmbi prietenos. O tuse discretă, în spate, îi răsuci capul.
- Mă iertaţi, domnule, că îndrăznesc să vă..., nu-i aşa, să vă abordez. Mă numesc Duca.
De surpriză, toată figura lui Ticu deveni un O uriaş. Se înclină politicos şi rosti sincer amabil:
- Respectele mele, prinţe... A fost o plăcere nebănuită pentru mine să vă întâlnesc aici.
Ochii bătrânului îi îndreptară o privire ştearsă.
- Mă cunoaşteţi... Mă bucur.
- Ne-am întâlnit nu o dată la Bucureşti, la Athenee Palace. Suntem amândoi clienţii lui don' Basilio.
- Da... Extraordinar... Ce chestiune interesantă... Eu, din pricina miopiei, nu am posibilitatea, nu-i aşa, să-mi dau seama de anturaj... Îl ignor, nu-i aşa, fără să vreau.
"Mănânci castane, mon prince, îl apostrofă în gând Ticu. Dar să vedem câte şi de ce..."
Avea prilejul să-l observe, prima oară, de foarte aproape. Pielea întinsă pe oase era atât de pergamentoasă, încât te aşteptai să scârţâie. Părea exact ceea ce şi era în parte: un domn bătrân de o distincţie care însuma secole.
Graseia şi, când vorbea, îţi dădeai imediat seama că în mod obişnuit se exprimă în altă limbă. Româneasca o păstra pentru poştaş, lăptar, les domestiques, nu-i aşa...
Pauzele din vorbire, acel parazitar "nu-i aşa" nu ţineau de vârstă, ci de eforturile de a-şi traduce gândurile în valahă.
- Cu ce vă pot fi de folos, domnule Duca?
Bătrânul îşi ţinea privirea mereu ascunsă sub pleoapele obosite.
- E penibil, nu-i aşa, să vă inoportunez...
- La dispoziţia dumneavoastră.
- Da..., extrem de amabil din partea dumneavoastră... Aş cuteza să vă întreb dacă într-adevăr plecaţi la Bucureşti... Informaţia am primit-o... nu-i aşa, la Recepţie. Chestiunea m-ar interesa foarte mult. Mi s-a spus de asemenea că dispuneţi de une voiture - adică, o automobilă... Poate că...
Ticu Stratulat înţelese despre ce este vorba şi îl scuti de efortul frazelor sughiţate:
- Dacă vă face plăcere, veţi fi oaspetele nostru. Am într-adevăr un Buick şi suntem numai patru persoane. Ne vom simţi onoraţi să acceptaţi invitaţia.
Pleoapele prinţului se ridicară pentru o fracţiune de secundă. Ticu Stratulat nu-şi stăpâni o tresărire. O privire ascuţită, inteligentă, desăvârşit şi neîntrerupt atentă.
"Ăsta-i adevăratul Duca!..."
- O, tinere..., nu-i aşa, dragă domnule, îmi faceţi un serviciu impecabil. Trebuie să ajung neapărat la Bucureşti şi primul tren e abia mâine... De necrezut, nu-i aşa..., pentru o staţiune importantă.
- Războiul, domnule Duca!
Bătrânul avea un gest de dispreţ:
- Oamenii găsesc totdeauna, nu-i aşa, motive pentru a-şi justifica lipsurile şi erorile. Acum l-au găsit pe cel mai bun: războiul. Pour nous autres, balcaniques, en voila une chanse!...
Dintre toţi, Lulu Dragu se simţea cea mai încântată.
Va călători în tovărăşia unui prinţ, unul autentic. Avea să-şi cenzureze cu atenţie limbajul; iar ca rol... Se decise pentru contesa Hortense din "Arhipelagul Lenoir" a lui Salacrou.
Elvira Godeanu evolua impecabil în roluri de grande dame.
Iar Lulu avea darul imitaţiei desăvârşite, putând reproduce până şi timbrul unei voci.
Dobrin, ziaristul, se simţea plictisit. "Ce naiba i-o fi venit animalului - epitetul cu care-l dezmierda în sinea lui pe Ticu - să-l îmbarce şi pe ramolitul ăsta?..."
Se consolă cu gândul că, stând înghesuiţi, va fi mai cald în maşină.
Dinu Ionescu acceptă perspectiva cu indiferenţă, ba chiar amuzat. Făcea parte dintre fericiţii care se bucură cu intensitate de orice situaţie nouă - excluzând doar înmormântările şi "bâlbele" scăpate pe scenă - de orice clipă. Iar ziua are multe clipe...
Prinţul Ştefan Duca, aşezat confortabil în dreapta lui Ticu, aflat la volan, aţintea parbrizul şfichiuit de ploaie, cu o privire şi o figură de nepătruns.
- Când..., când credeţi că ajungem la Bucureşti?
- În mod normal, în cursul nopţii.
- Două? Trei?
Dobrin rânji: "Ia te uită! Te pomeneşti că Moş Spielhosen are întâlnire cu o damicelă. Îl aşteaptă parfumată, frache şi pusă pe drăcii, în aşternutul cu stemă..."
Bătrânul se gândea la altă întâlnire.
53.
Spre unu noaptea, domnul Basile primi un telefon:
- Sunt Nicolau.
- Te ascult.
- Au plecat toţi muşteriii. Ultima - verişoara, acum cinci minute.
Trei automobile goneau în aceeaşi direcţie. Furtuna cosea necruţător şoseaua.
54.
În dreptul Cazinoului, von Sundlo opri motorul.
- Ce s-a întâmplat?
- Draga mea, trebuie să ne hotărâm. Rămânem peste noapte în Constanţa sau continuăm drumul?
Elvira, cu buzele vinete de frig, rămase cu ochii fixaţi pe parbriz.
- Tu ce părere ai?
- Mi se pare imprudent să mergem mai departe.
Săgeţi de foc îi străfulgerau spinarea. De durere, mâinile îi tremurau pe volan. Durerea, începută o dată cu vremea vrăjmaşă, devenise acum insuportabilă. Simţea o nevoie intensă, imperioasă să se întindă.
- N-am pomenit asemenea furtună decât la Marea Baltică. La un moment dat aveam impresia că vântul ne mătură de pe şosea. Ne aruncă în şanţ. De vizibilitate, ce să mai vorbesc. Zero!
Elvira Manu dădu din cap.
- Ai dreptate. S-ar putea ca din cauza timpului să avem probleme şi cu bacul. Să rămânem.
- Nu cunosc oraşul. Unde tragem?
- Există sumedenie de hoteluri. Continentalul e cel mai elegant.
- Mergem acolo. Îi mângâie obrazul îngheţat. Vom lua un apartament împreună. Nu te despărţi de mine nicio secundă. Cât timp te ţin de mână, nu vor îndrăzni să te atingă.
Elvira se interesă încet:
- Crezi că vor mai încerca ceva?... Aşa repede?
- Au fost tot timpul în spatele nostru. Două maşini. Nu ne slăbesc din ochi. De aia nici n-are importanţă la care hotel înnoptăm. Doar să fie civilizat.
Din cauza sezonului, Continentalul era plin. Găsiră cu greu o cameră cu baie.
- Cel puţin e cald, oftă colonelul punând mâna pe calorifer.
Se apropie de Elvira şi o luă în braţe:
- Draga mea, am remuşcări oribile faţă de tine. Ţi-am ratat complet vacanţa. Ar fi trebuit să ştiu cu cine am de-a face, că bestiile nu se dau înapoi de la nimic şi să nu accept propunerea ta.
Elvira îi mângâie chipul îndurerat, cu trăsăturile trase, asprite.
- Nu mi-ai ratat nimic, Kurt. Şi m-ai făcut, mă faci fericită. Clipele acestea compensează totul. Mi se pare că am primit un cadou pentru toată viaţa.
Comandară cina în cameră şi o sticlă de Bourbon. Când garsonul bătu în uşă, colonelul, în ciuda durerii, ţâşni literalmente din fotoliu.
- Te rog, iubito, intră în baie, nu mai sunt sigur de nimeni şi nimic.
- Dar tu...
- De mine, ţi-am spus, nu vor îndrăzni să se atingă. Rânji: Sunt un personaj mult prea preţios.
Garsonul, un tânăr de vreo şaptesprezece ani, în livrea bleumarine cu două rânduri de nasturi argintii, îşi roti discret ochii prin încăpere.
- Aştern masa, domnule?
- Nu. Uite pourboire-ul dumitale. Poţi să pleci.
Încuie de două ori uşa în urma lui şi puse un scaun sub clanţă.
Elvira începu să râdă.
- Aşa făcea bunica de teama hoţilor. Hoţii şi stafiile au fost teroarea vieţii ei. Avea impresia că s-ar putea strecura - mă refer la fantome - şi prin gura cheii.
- Trucurile clasice rămân valabile.
Aruncă o privire peste măsuţa volantă: câteva marmite fierbinţi cu capace nichelate, strălucitoare, o pomieră cu fructe, o jardinieră cu nuci pralinate, stafide, migdale, alune.
- De otravă n-avem de ce ne teme. Îţi spun sincer, mie nu mi-e foame.
- Nici mie, dârdâi Elvira lipită de calorifer. Deschide sticla dacă vrei. Mă simt îngheţată până în măduva oaselor.
Marginea paharului îi ciocăni dinţii.
- Clănţăni, nu glumă!
Scoase un flacon din buzunar şi lepădă în palmă două pilule. Elvira îl privi speriată:
- Iei două odată?
- Nu-ţi face griji... Ca să previn criza. Vremea proastă, în general, nu mă iartă. Încercă să zâmbească: Hotărât, draga mea, n-ai fost prea norocoasă. Ai nimerit un partener cu belele şi, pe deasupra, infirm.
- Te implor, Kurt, nu te alinta. Adică nu în felul acesta.
- Ai să te superi dacă mă întind? Şi tu stai lângă mine, da?
Îi trase un fotoliu mic lângă pat, apoi se lăsă uşor, cu mişcări lente pe spate.
- Dă-mi mâna, draga mea. Aşa... Mă simt fericit. Suspină: Aş fugi cu tine la capătul lumii. Să te ascund... De ei... De toată lumea.. De tot ce e bestial, odios şi suntem obligaţi să trăim.
Elvira surâse cu tristeţe:
- Unde te mai poţi ascunde azi? Există măcar o singură palmă de loc neincendiată? Poate cel mult în Jungla Amazoanelor, ori în vreo peşteră de gheaţă, în Antarctica.
Von Sundlo îi strânse degetele:
- Am tras bine draperiile? Nu cumva să te apropii de fereastră.
Elvira începu să râdă.
- Exagerezi...
- N-ai auzit de puşcă cu lunetă? Nu... Nu exagerez. Elvira, tu eşti tot ce am mai scump în viaţă. Dacă te-aş pierde, aş fi în stare de actele cele mai disperate. Împotriva mea, dar în primul rând împotriva lor.
Pe frunte i se iviră câteva boabe de transpiraţie. Elvira luă o batistă şi i le şterse cu mână uşoară.
- Te doare rău spatele...
Von Sundlo clătină capul:
- Nu... Nu-i vorba de asta. Aproape mi-a trecut... Nu suport ideea că te afli în permanentă primejdie. Şi asta din pricina mea.
Elvira aprinse un Camel.
- Vrei un fum?
Îi duse ţigara la buze. Colonelul inhală fumul uşor. Îl dureau toţi muşchii.
- Kurt...
Glasul femeii răsună straniu şi baronul întoarse privirea cercetând-o îngrijorat.
- Da, iubita mea.
Elvira părea stânjenită.
- Vezi, dragul meu, noi am stabilit nişte convenţii...
- O! La naiba cu convenţiile! Sunt sătul de ele până peste cap.
- Ne-am făgăduit în primul rând să nu comitem indiscreţii, să nu facem investigaţii, să ne păstrăm un anume incognito. De aceea...
- De aceea?
Elvira Manu îşi pocni degetele, sfâşiată de îndoială sau parcă de o anume jenă:
- Mi-e greu... Nu ştiu cum să-ţi spun...
- Cu primele cuvinte care îţi vin pe buze. Sunt totdeauna cele mai inteligibile şi exprimă cel mai cinstit ce gândim.
- Kurt, nu înţeleg un fapt: e limpede că tu eşti un personaj important în galeria figurilor Reichului.
- Sinistră galerie... spune mai departe, draga mea.
- De regulă, şi asta-i valabil pretutindeni, astfel de personalităţi sunt mai păzite decât tezaurul Băncii Angliei. Devin prizonierii propriei lor importanţe, au o viaţă mai cenzurată decât a unui ocnaş... Cum de ţi s-a îngăduit această vacanţă?
- Supravegheată, după cum bagi de seamă.
- Chiar aşa. E totuşi o vacanţă, dincolo de hotarele Germaniei, în principiu dispui liber de timp, escorta - dacă n-aş fi intervenit eu - nu te-ar fi deranjat, poate nici măcar n-ai fi simţit-o.
- Într-un fel, ai dreptate. În prima parte a concediului, pe care am petrecut-o singur la Bucureşti, aspectul nu m-a preocupat. Am bănuit că sunt filat, mai bine zis, păzit, dar nu m-am sinchisit.
Elvira se bătu cu pumnul mic pe genunchi:
- Şi totuşi! Şi totuşi, cum ţi-au dat drumul?
Von Sundlo zâmbi:
- Hitler are o slăbiciune de ordin foarte special pentru mine, iar peste ceea ce decide Hitler nu poate face recurs nici Dumnezeu tatăl... Iubita mea, nu crezi că am discutat destul despre animalele astea? Măcar acum, ocrotiţi totuşi de nişte ziduri şi o uşă, să încercăm că fim numai cu noi, cu dragostea noastră.
Elvira îşi coborî pleoapele. Von Sundlo îi sesiză reacţia:
- Îţi închipui probabil că vreau să schimb vorba. Nu, draga mea. Pur şi simplu mă plictiseşte să discut acum despre orice altceva - şi mai ales despre Caporal - care nu e legat de iubirea noastră.
Elvira îi răsfiră părul de pe frunte. Zâmbi cu duioşie:
- Iubirea noastră... Mi se pare curios... Evenimente mari, grave, excepţionale, care pot marca sau chiar determina sensul unei existenţe, se consumă într-un răstimp atât de scurt!... Îţi dai seama, Kurt, că acum opt zile nici nu ne cunoşteam, habar n-aveam că trăim pe aceeaşi planetă. Că existăm în general. Iar azi, după numai opt zile, însemnăm atât de mult unul pentru altul.
- Totul, Elvira. Intensitatea evenimentului este cea care îi conferă importanţă şi nu durata. Gândeşte-te la o explozie. Durează o secundă şi-ţi distruge un cartier! Nouă ne-a ajuns o clipă. Clipa când sufletele noastre s-au întâlnit... Vino, te rog, în braţele mele. Vreau să te simt aproape.
- Dar te doare, Kurt.
Von Sundlo zâmbi:
- Sunt răstignit, dar braţele nu mă dor...
Elvira se întinse uşor lângă baron, încercând să nu zdruncine patul. Von Sundlo suspină fericit.
- Aş dori ca noaptea aceasta să nu se isprăvească niciodată. Primejdia e dincolo de uşă, iar fantomele care intră pe gaura cheii n-au zvastică.
Tăcu o vreme şi Elvira crezu că a adormit. Pe neaşteptate îi simţi braţul încordându-se:
- Dacă vor îndrăzni să se atingă de tine, vor regreta amarnic. Am o armă cumplită. Şi ei ştiu.
- Şi atunci? şopti Elvira.
- Îşi închipuie că nu voi îndrăzni să uzez de ea. Şi se înşeală!
După câteva clipe, Elvira îl auzi râzând. Un râs sinistru care-i încreţi pielea.
- Şi al dracului să fiu dacă n-ar merita s-o fac! Ar fi cacialmaua secolului.
Ploaia suspină la fereastră, vrând să intre în odaie.
55.
Baroana Edith von Kohler, însoţită de Herr Walter, făcu o scurtă escală la sediul reprezentanţei comerciale Dieckhoff din Constanţa, apoi îşi urmă drumul spre Bucureşti. Herr Walter, la volanul Mercedesului, privea concentrat şoseaua.
- Asta zic şi eu it rains cats and dogs... Ca să fiu sincer, scumpă baroană, îl invidiez pe von Sundlo.
Edith von Kohler răspunse sec:
- În locul dumitale, nu l-aş invidia.
- Mă refeream la faptul că acum face o baie fierbinte, într-un hotel civilizat. Nu-i vesel că circuli pe furtuna asta. Să sperăm că n-o să ne frângem gâtul.
- În ceea ce te priveşte, n-ar fi nicio pierdere.
- Evident, replică alb neamţul, mă gândeam la dumneavoastră. Din păcate, într-un accident, colaborarea dintre pasageri e strânsă.
Baroana rosti glacial:
- Dacă nu te simţi în stare să şofezi, trec eu la volan. Te asigur că vom ajunge zdraveni şi teferi la Bucureşti.
Herr Walter îşi înghiţi replica: "Din partea mea, poţi să ajungi şi la dracu, dar singură".
Edith scoase portţigaretul de platină şi, în curând, interiorul maşinii se umplu de un miros specific, dulceag.
"Iar porcăriile alea cu marijuana, sau opium, sau ce dracu o fi! Cum naiba rezistă bestia? Stupefiante, whisky la micul dejun, amor intensiv cu regimente de dragoni, şi scorpia arată ca o floare..."
Baroana, parcă ghicindu-i gândurile, îi azvârli o privire ironică.
- La ce te gândeai?
Walter îşi reprimă tresărirea. Schiţă un zâmbet care nu angaja la nimic.
- Să-ţi spun eu? urmă Edith. Că m-ai strânge de gât. Cu voluptate.
Herr Walter, servul baroanei din toate punctele de vedere, era un impulsiv. Simţi că îi vâjâie urechile.
- Şi dacă ar fi aşa?
- Ar fi foarte rău pentru ficatul şi reflexele dumitale. Nu-mi plac oamenii nervoşi la volan. Schimbăm locurile!
Walter frână şi ridică din umeri.
- Cu plăcere.
Pe buzele lui Edith alunecă un zâmbet. Ea însăşi simţea că pocneşte de furie, dar şofatul avea darul s-o calmeze. Era o conducătoare înnăscută şi regretase totdeauna că femeile nu sunt acceptate în calitate de concurente la raliurile celebre.
"Să sperăm că oamenii lui Dieckhoff se vor descurca mai bine. Această femeie trebuie să dispară pe drumul Constanţa-Bucureşti. Trebuie!"
Fusese o imprudenţă din partea ei să-şi semnalizeze prezenţa la Eforie într-un moment cheie, când Elvira Manu urma să fie asasinată. Dar o făcuse conştient.
Heinrich solicita imperios înlăturarea femeii, iar ea, Edith, îşi închipuia că, aflându-se în zonă, va putea organiza acţiunea fără riscul vreunui eşec. Dar mai ales - şi o recunoştea deschis, nu-i plăcea să se ascundă după propria-i umbră - se grăbea. Se grăbea să-şi încheie misiunea la Bucureşti.
O undă trecătoare de duioşie îmblânzi expresia de obicei dură a ochilor întunecaţi. Micuţul Etienne avea ochi de peruzea, obraz cu frăgezimi Boticelliene, buze obraznice, cărnoase, cu aromă de margarete, de maci, de sărbătoare campestră. Dar mai avea - numai la optsprezece ani - dosar încărcat: luptase în Spania în Brigăzile Roşii, acţionase în Rezistenţă. Maquis-ul îl considera demult pierdut, Gestapoul îl căuta.
Edith îl descoperise într-un bistrou din Montmartre. De cum îl văzuse, o fascinase: un copil frumos, frumuseţea îngeraşilor pe care-i agăţi în pomul de Crăciun, cu o expresie sălbatică, de fiară hăituită. Părea hămesit, stors de oboseală. Afară ploua - ca şi acum - picioarele ude îi îngheţaseră în pantofii de pânză ieftină, îl simţeai ajuns la capătul puterilor. Îl luase de mână, silindu-l să se ridice:
- Hai! Mergi cu mine.
Etienne căscase ochii năucit în faţa acestei apariţii de star. Epuizat, înregistrase doar o siluetă desăvârşită, o etolă de vulpi argintii, aroma unui parfum scump.
Se îndrăgostise de ea sau i se părea că este îndrăgostit.
Edith nu-şi făcea iluzii.
Ştia însă cu certitudine că ea îl iubeşte cum nu mai iubise niciodată, că, pentru prima oară în viaţă, pierduse nordul. Şi mai ştia că micuţul "roşu" nu trebuia să afle niciodată cine era ea cu adevărat...
Îl ascunsese într-o pensiune mijlocie, din cartierul Saint-Germain.
O odaie cu mobilă obosită, dar confortabilă, trei mese pe zi, consistente pentru foametea din Parisul anilor '43, o proprietăreasă ţeapănă şi indiferentă. Un avantaj uriaş: nu era curioasă, nu punea întrebări, nu observa sau nu voia să observe nimic.
Edith îi lăsase bani. De-ajuns ca să-şi completeze cu alimente obţinute la negru hrana nesubstanţială de la pensiunea doamnei Duverger, să-şi ia ţigări, să-şi plătească spălătoreasa, eventual un absint la modesta boate din colţul străzii. Nu îndeajuns însă ca drăgălaşul colibri, micuţul Etienne, să-şi ia zborul, dispărând în necunoscut. Iar acum...
Edith von Kohler viră periculos, azvârlindu-l pe Herr Walter în portiera Mercedesului.
Acum, Etienne o aştepta.
"Sper că mă aşteaptă", gândi baroana cu inima strivită de teamă şi dor.
Părăsise de trei săptămâni Parisul. Regreta că nu-i lăsase mai mulţi bani... Că nu stabilise totuşi o posibilitate de comunicare. Era însă prea riscant...
Goring o detesta, Canaris, Muller şi Kaltenbrunner - marii sticleţi ai celui de-al treilea Reich - o suportau circumspecţi, aproape suspicioşi, Goebbels, misogin în general, respingea prin excelenţă femeile "prea deştepte". Şi culmea! Joseph, puiul de ţărani chiaburi, "marele pitic" - puţin peste un metru şi jumătate - orator fascinant, considerat de contemporani superior unui Aristide Briand, românului Nicolae Titulescu şi chiar Fuhrerului, saltimbancul cu gesturi împrumutate de la Co media Franceză şi mimică de Mefistofeles, Goebbels era divinizat de femei. Îl găseau viril, seducător, "mic şi al dracului!..."
Iar Heinrich... Indiscutabil, ţinea la ea, îi acordase o seamă de privilegii, îi dăduse posibilitatea să rotunjească cochet o avere discutabilă, dar Edith ştia, era conştientă, chiar după o sticlă de whisky băută pe stomacul gol, că, intrată într-o încurcătură cu adevărat serioasă, vărul Himmler nu va risca nici măcar o marcă pentru a o scoate la liman.
..............................................................................................
