Jocul lui Ender 1, Orson Scott Card

...................................................................................
                                                     5.

                                 Se  sculă, istovit, şi-şi căută costumul de luptă. Apoi îşi aminti...
    Îl pusese în curăţător, când plecase la duş. Era tot acolo.
    Ieşi din cameră cu hârtia în mână. Cina se sfârşise şi pe coridor erau puţini băieţi, însă nu-i vorbi nimeni, doar îl priviră, poate impresionaţi de cele întâmplate la amiază în sala de baie, sau poate din cauza expresiei teribile de pe chipul său. Majoritatea Dragonilor erau în dormitor.
    - Salut, Ender! Avem antrenament diseară?
    Îi întinse hârtia lui Supă Fierbinte.
    - Blestemaţii, mârâi acesta. Două deodată?
    - Două armate?! răcni Tom Nebunu'.
    - Or să se-mpiedice între ei, zise Bean.
    - Trebuie să mă schimb, rosti Ender. Adunaţi-i şi pregătiţi-i. Ne-ntâlnim acolo, la poartă.
    Ieşi din dormitor. Înapoia lui se înălţă vacarmul glasurilor. Îl auzi pe Tom Nebunu' zbierând:
    - Două-armate de căcat! O să-i facem arşice!
    Sala de baie era pustie, totul fusese curăţat. Nicio picătură din sângele scurs din nasul lui Bonzo. Dispăruse totul. Aici nu se întâmplase nimic rău, niciodată.
    Ender intră sub un duş şi se frecă, curăţând sudoarea luptei şi lăsând-o să curgă în canal.
    "A dispărut orice urmă, atât doar că totul e reciclat şi mâine dimineaţă vom bea apa-sângele lui Bonzo. Nu mai este aici, însă rămâne sângele lui, sângele lui şi sudoarea mea, pierdute în prostia lor, sau în cruzimea lor."
    Se uscă, se îmbrăcă în costumul de luptă şi porni spre sală. Armata îl aştepta pe coridor; poarta nu fusese încă deschisă.
    Îl priviră tăcuţi, apropiindu-se de câmpul de forţă cenuşiu şi opac. Aflaseră desigur despre bătaia de la duşuri; marcaţi de această întâmplare, dar şi de propria lor epuizare după înfruntarea de dimineaţă, deveniseră tăcuţi şi, treptat, mai înspăimântaţi de faptul că urmau să se lupte cu două armate în acelaşi timp.
    "Sunt în stare de orice numai să mă înfrângă", îşi spuse Ender. "Nu le pasă chiar dacă modifică regulile, numai să mă-nfrângă. Ei bine, m-am săturat de joc! Nici un joc nu face cât sângele lui Bonzo, înroşind apa de pe gresia băii. Congelaţi-mă, trimiteţi-mă acasă, nu mai vreau să joc!"
    Poarta deveni transparentă. La numai trei metri în faţa ei existau patru stele lipite între ele, blocând complet câmpul vizual.
    Două armate nu erau de-ajuns. Voiau să-l facă să-şi desfăşoare forţele orbeşte.
   - Bean, rosti Ender. Ia-ţi băieţii şi spune-mi ce-i dincolo de stele.
    Bean luă colacul de monofilar, îşi petrecu un capăt în jurul pieptului, întinse celălalt capăt unui băiat din echipa lui, şi ieşi uşor prin uşă. Echipa îl urmă imediat. Exersaseră de multe ori operaţiunea aceasta şi avură nevoie de numai câteva secunde ca să se instaleze îndărătul stelelor. Bean se propulsă cu viteză într-o linie aproape paralelă cu peretele porţii; când atinse peretele perpendicular, îşi făcu vânt din nou şi ţâşni drept spre inamic. Punctele de lumină de pe perete dovedeau că se trăgea în el.
    Pe măsură ce coarda fu oprită, pe rând, de muchiile formaţiunii stelare, curba descrisă de el deveni tot mai strânsă, iar direcţia i se schimbă; era o ţintă imposibil de nimerit. Echipa îl prinse imediat ce ocoli stelele prin cealaltă parte.
    Îşi mişcă braţele şi picioarele, pentru ca să arate că nu fusese lovit nicăieri.
    Ender trecu prin poartă.
    - E penumbră, raportă Bean, totuşi destulă lumină ca să nu-i poţi depista după fosforescenţa costumelor. Cum nu se poate mai rău! De la stele şi până la poarta lor nu-i niciun obstacol. În jurul porţii, au un pătrat din opt stele. N-am văzut pe nimeni; toţi erau pitiţi înapoia stelelor. Stau acolo şi ne aşteaptă.
    Parcă auzindu-l pe Bean, inamicii începură să strige:
    - Hei!
    - Ne e foame, veniţi să ne daţi păpică!
    - Aveţi fundurile late!
    - Aveţi funduri de Dragoni!
    Ender îşi simţea creierul amorţit. Era stupid! N-avea nicio şansă; era obligat să atace un adversar adăpostit şi de două ori mai numeros.
    - Într-un război adevărat, orice camarad cu o fărâmă de creier s-ar retrage ca să-şi salveze armata.
    - Ce dracu'! făcu Bean. E doar un joc.
    - A-ncetat să mai fie un joc, atunci când au încălcat regulile.
    - Atunci încalcă-le şi tu!
    - Bine, rânji Ender. De ce nu? Ia să vedem cum reacţionează înaintea unei formaţiuni.
    - O formaţiune! exclamă Bean nevenindu-i să creadă. Niciodată n-am exersat aşa ceva!
    - Mai avem încă o tură până când ar trebui, în condiţii normale, să se încheie perioada de pregătire. Ar fi timpul să învăţăm şi nişte formaţiuni. Poate fi util...
    Făcu din degete un A şi-l ridică spre uşă. Plutonul apăru imediat şi Ender începu să-i aranjeze înapoia stelelor. Trei metri nu reprezentau suficient spaţiu de manevră şi băieţii erau speriaţi şi derutaţi, de aceea trecură mai mult de cinci minute până să priceapă despre ce era vorba.
    Tigrii şi Grifonii se mulţumeau să-i întărâte batjocorindu-i, în vreme ce comandanţii lor nu se înţelegeau între ei dacă n-ar fi fost mai bine să-i atace pe Dragoni, câtă vreme rămâneau înapoia stelelor. Momoe era pentru atac: "Suntem de două ori mai mulţi".
    În vreme ce Bee argumenta: "Dacă stăm pe loc, nu putem pierde; dacă ieşim, o să inventeze imediat ceva ca să ne bată."
    Rămaseră locului până ce, în cele din urmă, în lumina slabă, zăriră o formă masivă alunecând dinapoia stelelor adverse.
    Îşi păstră configuraţia, deşi se opri brusc din mişcarea ei laterală şi se lansă exact către centrul celor opt stele, unde aşteptau optzeci şi doi de soldaţi.
    - Hopa-hopa! făcu un Grifon. Au o formaţie!
    - Probabil c-au construit-o în astea cinci minute, comentă Momoe. Dacă i-am fi atacat atunci, i-am fi putut distruge.
    - Las-o moartă, Momoe! şopti Bee. Ai văzut cum a zburat tipul ăla! A ocolit fără s-atingă niciun perete. Poate că au toţi cârlige, te-ai gândit la asta? Oricum, e clar c-au ceva nou.
    Formaţia era ciudată. Un pătrat din trupuri strâns lipite între ele, în faţă, alcătuind un zid. Îndărătul lui, un cilindru, lung de doi băieţi şi cu circumferinţa de şase băieţi, cu membrele întinse şi îngheţate, aşa încât n-ar fi putut să se ţină unul de celălalt. Totuşi se menţineau laolaltă, de parcă ar fi fost legaţi - aşa cum şi erau, de fapt.
    Din interiorul formaţiunii, Dragonii trăgeau cu maximă precizie, obligându-i pe inamici să nu scoată capul dinapoia stelelor.
    - Rahatu ăla-i deschis la spate, zise Bee. Putem cădea înapoia lor...
    - Lasă vorba şi fă-o! se răsti Momoe. Apoi se adresă băieţilor săi, comandându-le să se lanseze către pereţi şi să ricoşeze înapoia adversarilor.
    În agitaţia provocată de lansarea lor, în vreme ce Grifonii rămăseseră lipiţi de stele, formaţiunea Dragonilor se despică în două, sub apăsarea băieţilor dinăuntru; aproape imediat, cele două fragmente îşi inversară sensul zborului, revenind spre poarta Dragonilor. Cei mai mulţi Grifoni traseră în ele şi în Dragonii ce le însoţeau; Tigrii îi atacară pe supravieţuitori din spate.
    Totuşi ceva părea în neregulă. William Bee se gândi pentru o clipă şi înţelese ce anume era.
    Formaţiunile acelea nu-şi puteau schimba direcţia cu l80° în timpul zborului, decât dacă erau împinse de altceva care se deplasa în direcţie opusă; iar dacă acel altceva reuşise să împingă masa a douăzeci de soldaţi, însemna că avea o viteză mare.
    Atunci îi şi zări: şase Dragoni lângă poarta lui. După luminiţele de pe costume, se vedea că trei dintre ei erau scoşi din luptă, iar doi atinşi; unul singur era nevătămat. Niciun pericol. Bee ţinti calm înspre ei, apăsă pe trăgaci, şi...
    Nu se întâmplă nimic.
    Luminile se aprinseră.
    Jocul se terminase!
    Deşi privea chiar într-acolo, Bee avu nevoie de câteva clipe să priceapă ce se petrecuse. Patru Dragoni apăsau cu căştile pe colţurile porţii, iar al cincilea tocmai trecuse prin ea. Efectuaseră ritualul învingătorilor. Erau nimiciţi, de-abia reuşiseră să scoată din luptă câţiva inamici, dar avuseseră îndrăzneala să efectueze ritualul şi să încheie jocul chiar sub nasul duşmanilor.
    Abia atunci înţelese Bee că, potrivit regulamentului, Armata Dragon nu numai că încheiase jocul, ci îl şi câştigase. La urma urmei, indiferent ce s-ar fi întâmplat, nu erai confirmat ca învingător dacă nu aveai destui soldaţi neîngheţaţi care să atingă colţurile porţii şi să treacă prin ea, în coridorul adversarilor, în felul acesta se putea afirma că ritualul final era chiar victoria. Cu siguranţă, porţile sălilor de luptă aşa ştiau.
    Poarta profesorilor se deschise şi în sală intră maiorul Anderson.
    - Ender! strigă el privind în jur.
    Unul dintre Dragonii îngheţaţi încercă să-i răspundă, dar maxilarele îi erau imobilizate de casca devenită rigidă. Anderson se apropie şi-l dezgheţă.
    Ender zâmbea.
    - V-am învins din nou, domnule, rosti el.
    - Prostii, Ender, răspunse calm Anderson. Te-ai luptat cu Grifonii şi cu Tigrii.
    - Chiar aşa prost mă credeţi?
    - După această manevră, strigă Anderson, regulamentul se modifică. Pentru a deschide poarta, e necesar ca toţi soldaţii inamicului să fie scoşi din luptă sau îngheţaţi!
    - Oricum, nu ţinea decât prima dată, murmură Ender.
    Maiorul îi întinse cârligul. Ender dezgheţă toţi soldaţii din sală. La dracu' cu protocolul! La dracu' cu toate!
    - Hei! strigă el când Anderson se îndepărtă. Ce va fi data viitoare? Armata mea într-o cuşcă, fără arme, împotriva tuturor armatelor din şcoală? Ce-ar fi să egalăm niţel şansele?
    Se auzi un murmur de încuviinţare din partea celorlalţi băieţi, şi nu numai dinspre Dragoni.
    Maiorul nici măcar nu se întoarse.
    - Ender, dacă tu eşti de cealaltă parte, şansele n-or să fie egale indiferent care ar fi condiţiile!
    - Aşa-i! răcniră băieţii. Mulţi râseră. Talo Momoe începu să bată din palme.
    - En-der Wig-gin! răcni el. Toţi începură să aplaude şi să scandeze.
    Ender trecu prin poarta inamică. Soldaţii lui îl urmară. Scandările lor îl însoţiră pe coridoare.
   - Diseară facem antrenament? întrebă Tom Nebunu'.
    Ender clătină din cap.
    - Mâine dimineaţă?
    - Nu.
    - Atunci când?
    - În ce mă priveşte, niciodată.
    Auzi murmurele dinapoia lui.
    - Hei, asta nu-i cinstit! zise un băiat. Nu-i vina noastră că profesorii strică jocul. Nu te poţi opri să ne-nveţi pentru că...
    - Nu-mi mai pasă de joc! răcni Ender şi izbi cu palma în perete.
    Vocea lui răsună pe coridoare. Băieţi din alte armate ieşiră la uşi.
    - Înţelegeţi? vorbi el încet în tăcerea care se lăsase. Şi şopti: Jocul s-a terminat.
    Porni singur spre camera lui. Ar fi vrut să se întindă, dar nu putu, deoarece era ud. Îşi amintea tot ce se întâmplase azi şi în furia lui smulse păturile, salteaua şi le azvârli pe coridor. După aceea mototoli o uniformă ca să-i slujească drept pernă şi se trânti pe plasa din sârmă întinsă pe cadrul metalic al patului. Nu era deloc confortabil, însă lui Ender nu-i păsa într-atât încât să se scoale.
    Se aşezase de numai câteva minute, când cineva ciocăni la uşă.
    - Pleacă, rosti el încet. Cel care bătea nu-l auzi, sau îl ignoră. În cele din urmă, îi spuse să intre.
    Era Bean.
    - Şterge-o, Bean!
    Băiatul încuviinţă din cap, dar rămase locului. Îşi privea bocancii.
    Ender fu gata să urle la el, să-l înjure, să-l facă să plece. Văzu însă cât de istovit arăta piciul, cocârjat de epuizare şi cu ochii încercănaţi de nesomn; cu toate acestea pielea îi era moale şi strălucitoare, pielea unui copil, obrajii rotunzi şi membrele subţiri.
    Încă nu împlinise opt ani. Nu conta, era excepţional, şi pasionat, şi bun. Era un copil. Era tânăr.
    "Nu, nu-i aşa", îşi spuse Ender. "Mic, da. Însă a trecut printr-o bătălie cu o întreagă armată depinzând de el şi de soldaţii pe care i-a condus, s-a comportat minunat şi am învins. Aici nu mai e vorba de tinereţe. Nici de copilărie."
    Considerând tăcerea drept o aprobare de-a rămâne, Bean înaintă un pas. Abia atunci, Ender îi observă hârtia din mână.
    - Eşti transferat? întrebă el. Era uluit, dar glasul i se auzi plat, lipsit de interes.
    - La Iepuri.
    Ender încuviinţă. "Bineînţeles. Era evident. Dacă nu pot fi învins, îmi iau armata."
    - Carn Carby e un tip bun, zise el. Sper c-o să-ţi recunoască valoarea.
    - Cam Carby a absolvit azi. A primit ordinul în timpul bătăliei noastre.
    - Şi acum cine-i comandantul Iepurilor?
    - Eu, desfăcu braţele, neajutorat, puştiul.
    Ender privi tavanul şi încuviinţă iarăşi.
    - Bineînţeles. La urma urmei, n-ai decât cu patru ani sub vârsta regulamentară.
    - Nu-i de râs. Nu ştiu ce se-ntâmplă aici. Toate schimbările din joc... Şi-acum, asta! Nu sunt singurul avansat, să ştii. Au absolvit jumătate din comandanţi şi au promovat o mulţime dintre ai noştri să comande armatele alea.
    - Pe cine-au mai transferat?
    - Păi... pe toţi şefii de plutoane şi secunzii lor.
    - Sigur că da. Dacă au decis să-mi distrugă armata, mi-o decimează. Sunt foarte meticuloşi în tot ceea ce fac.
    - Tot tu o să-nvingi, Ender. O ştim cu toţii. Tom Nebunu' a zis: "Adică trebuie să mă gândesc cum să-i bat pe Dragoni?" Toţi ştiu că eşti cel mai bun! Nu te pot dărâma, indiferent ce-ar...
    - Au făcut-o deja.
    - Nu, Ender, nu te pot...
    - Bean, nu-mi mai pasă de jocul lor. N-o să-l mai joc niciodată. S-a terminat cu antrenamentele. S-a terminat cu bătăliile. N-au decât să-şi lase bileţelele pe podea; eu nu mă mai duc! Am decis asta înainte de-a intra în sală, azi. De aceea v-am pus s-atacaţi poarta. Nu credeam că voi reuşi, dar nu-mi păsa. Voiam o ieşire spectaculoasă.
    - Să-l fi văzut pe Bee. Pur şi simplu nu reuşea să priceapă cum pierduse, deşi mai aveai numai şapte băieţi care-şi puteau mişca degetele de la picioare, iar el avea doar trei care n-o puteau face.
    - De ce să vreau să-l văd pe Bee? De ce să vreau să bat pe cineva? Ender îşi apăsă palmele pe ochi: Bean, azi i-am făcut rău lui Bonzo. L-am lovit rău de tot.
    - O merita!
    - L-am lovit şi l-am pus jos. Parcă era mort, aşa rămăsese. Şi tot l-am mai lovit.
    Bean nu spuse nimic.
    - Voiam doar să fiu sigur că n-o să-mi mai facă niciodată vreun rău.
    - N-o să-ţi facă. L-au trimis acasă.
    - Deja?
    - Profesorii nu spun multe; n-au spus niciodată. Înştiinţarea oficială spune că a absolvit, dar în dreptul destinaţiei - ştii tu, şcoala tactică, auxiliar, precomandă, navigaţie - scrie numai Cartagena, Spania. Acolo locuieşte el.
    - Mă bucur că l-au absolvit.
    - Ce dracu', Ender, noi ne bucurăm c-a dispărut! Dacă am fi ştiut ce-ţi face, l-am fi mierlit pe loc. E adevărat c-a sărit cu toată gaşca pe tine?
    - Nu. A fost doar el şi cu mine. A luptat cu onoare. "Dacă n-ar fi fost onoarea lui, m-ar fi bătut cu toţii. Atunci m-ar fi putut omorî. Simţul onoarei lui mi-a salvat viaţa." Eu n-am luptat cinstit, adăugă Ender. M-am bătut ca să câştig.
    Puştiul râse.
    - Şi-ai făcut-o! L-ai şutat de pe orbită.
    O ciocănitură la uşă.
    Înainte ca Ender să poată răspunde, uşa se deschise. Băiatul se aşteptase la alţi soldaţi de-ai săi. Era însă maiorul Anderson.
    În urma lui intră colonelul Graff.
    - Ender Wiggin, rosti Graff.
    - Da, domnule.
    - Comportamentul tău azi în sală a reprezentat un act de indisciplină care nu dorim să se repete.
    - Da, domnule.
    Bean se simţi furios; nu considera că Ender merita muştruluit.
    - Sosise momentul să se spună unui profesor ce simţim noi despre ceea ce faceţi!
    Adulţii îl ignorară. Anderson îi întinse lui Ender o hârtie. O coală de dimensiuni normale, nu unul din bileţelele folosite pentru ordinele interne în Şcoala de Luptă; era un întreg set de dispoziţii.
    Bean ştiu ce însemna. Un ordin de transfer.
    - Absolvirea? întrebă el. Ender încuviinţă. De ce-au întârziat atâta? N-ai decât doi-trei ani sub vârsta minimă. Ştii deja să umbli, să vorbeşti şi să te-mbraci singur. Ce le-a mai rămas să te-nveţe?
    Ender clătină din cap.
    - Ştii doar că jocul a luat sfârşit.
    Împături coala: Nu-i deloc devreme, îmi pot anunţa armata?
    - Nu mai e timp, răspunse Graff. Naveta pleacă peste douăzeci de minute. În plus, e preferabil să nu mai vorbeşti cu nimeni după primirea ordinului de transfer. Despărţirea este mai uşoară.
    - Pentru ei sau pentru voi? întrebă Ender. Nu aşteptă răspuns. Se răsuci iute spre Bean, îl prinse de mână pentru o clipă, apoi porni către uşă.
    - Stai aşa, strigă puştiul. Unde te duci? La Tactică? Navigaţie? Auxiliare?
    - La Şcoala de Comandă, răspunse Ender.
    - Pre-comandă?
    - Comandă, repetă băiatul şi ieşi. Anderson îl urmă îndeaproape.
    Bean îl prinse de mânecă pe Graff:
    - Dar nimeni n-ajunge la Şcoala de Comandă înainte de şaisprezece ani!
    Colonelul îi îndepărtă mâna şi ieşi, închizând uşa.
    Bean rămase singur în cameră, încercând să înţeleagă ce însemnau toate astea. Nimeni nu intra în Şcoala de Comandă fără trei ani de pre-comandă în Şcoala Tactică sau Auxiliară. De fapt, nimeni nu părăsea Scoală de Luptă fără un stagiu de cel puţin şase ani şi Ender făcuse doar patru.
    "Sistemul se năruie. Clar! Fie că cineva de sus a luat-o razna, fie că s-a întâmplat ceva rău cu războiul, cu adevăratul război, cel cu gândacii. De ce altfel ar fi de acord să distrugă sistemul de antrenamente, să distrugă jocul, aşa cum o fac? De ce altfel ar pune un pici ca mine la comanda unei armate?"
    Bean se gândi la toate astea în timp ce mergea pe coridoare, spre patul său. Luminile se stinseră exact când ajunse. Se dezbrăcă pe întuneric, bâjbâind ca să-şi pună hainele într-un dulap pe care nu-l putea zări. Se simţea îngrozitor. La început, crezu că-i era teamă să conducă o armată, dar nu acesta era motivul. Ştia că avea să fie un comandant bun. Simţea că ar fi vrut să plângă. Nu mai plânsese din primele zile de la venirea aici, când îl copleşise dorul de casă.
    Încercă să definească senzaţia aceea care-i punea un nod în gât şi-l făcea să suspine înăbuşit, indiferent cât s-ar fi străduit s-o alunge. Se muşcă de palmă ca s-o oprească, ca s-o înlocuiască cu durere. Nu reuşi. N-avea să-l mai revadă niciodată pe Ender. Odată identificată cauza, senzaţia putea fi controlată. Se întinse pe spate şi se sili să parcurgă rutina relaxării, până simţi că-i trece plânsul. Apoi alunecă în somn. Mâna lui era în apropierea gurii. Zăcea pe pernă, ezitantă, de parcă Bean nu se putea decide ca să-şi roadă unghiile, sau să-şi sugă degetul. Fruntea îi era încruntată şi asudată. Respira uşor şi întretăiat.
    Era un soldat şi dacă cineva l-ar fi întrebat ce dorea să fie când o să ajungă mare, n-ar fi ştiut ce însemna asta.

                                                             4.

                                   Când intră în navetă, Ender observă pentru prima oară că gradele de pe uniforma maiorului Anderson se schimbaseră.
    - Da, rosti Graff, acum e colonel. De fapt, din această după-amiază, maiorul Anderson a devenit şeful Şcolii de Luptă. Eu am căpătat alte însărcinări.
    Ender nu întrebă care anume.
    Graff se aşeză într-un fotoliu în faţa lui şi-şi prinse centura. Mai era un singur pasager: un individ tăcut, în haine civile, care fusese prezentat drept generalul Pace. Avea doar o geantă, la fel ca Ender. Cumva, băiatul se simţea liniştit şi mulţumit că nici Graff nu avea bagaje.
    În timpul călătoriei, Ender vorbi o singură dată:
    - De ce mergem pe Pământ? întrebase el. Credeam că Şcoala de Comandă e în centura de asteroizi.
    - Aşa-i, încuviinţase Graff. Însă Şcoala de Luptă n-are docuri pentru nave interplanetare. Aşa încât ai căpătat o scurtă permisie.
    Băiatul voi să întrebe dacă asta însemna că-şi putea vizita familia. Dar deodată, gândul că ar fi fost posibil îl sperie, şi nu mai întrebă. Închise ochii şi încercă să doarmă.
    În spatele lui, generalul Pace îl studia; în ce scop, nu putea bănui.
    Când aterizară în Florida, era o după-amiază toridă de vară. Ender fusese atâta vreme lipsit de soare, încât lumina aproape îl orbi. Miji ochii, strănută şi îşi dori să revină într-o incintă. Totul era îndepărtat şi plat; solul, lipsit de curba ascendentă a podelelor din Şcoala de Luptă, părea gata să se prăbuşească. Ender avea permanent senzaţia că se află în vârful unui pisc. Reala forţă gravitaţională se simţea altfel; îşi târşâia picioarele când umbla.
    Ura Pământul. Vroia să se întoarcă acasă, înapoi la Şcoala de Luptă, singurul loc din univers căruia îi aparţinea.

                                                                     5.

                                       - Arestat?!
    - Este un act firesc, nu? Generalul Pace este  şeful poliţiei militare, iar în Şcoala de Luptă a avut loc un deces.
    - N-am fost înştiinţat dacă colonelul Graff a fost avansat, ori trimis înaintea tribunalului militar. Doar că e transferat şi trebuie să raporteze Amiralului.
    - E un semn bun sau rău?
    - Cine ştie? Pe de o parte, Ender Wiggin a supravieţuit şi a depăşit un prag; a absolvit într-o manieră excepţională - în privinţa asta trebuie să recunoşti meritul bătrânului Graff. Pe de altă parte, se pune problema celui de-al patrulea pasager din navetă. Cel din sicriu.
    - Al doilea deces din istoria şcolii. Cel puţin de data asta n-a fost o sinucidere.
    - Prin ce-i mai bună o crimă, maior Imbu?
    - N-a fost o crimă, domnule colonel. Avem înregistrări video din nouă unghiuri. Nimeni nu-l poate învinui pe Ender.
    - Dar poate fi învinuit Graff. Oricum, s-a terminat; civilii pot răscoli arhivele şi pot hotărî cum ar fi fost mai bine. Să ne decoreze dacă cred că am procedat corect, să ne ia pensiile şi să ne bage la-nchisoare dacă vor decide că am greşit. Cel puţin au avut bunul simţ să nu-i spună lui Ender că băiatul a murit...
    - Nu-i prima oară...
    - Mda, nici despre Stilson nu i-au zis.
    - Puştiul mă sperie.
    - Ender Wiggin nu-i un ucigaş! Pur şi simplu, el învinge... total. Dacă-i vorba de speriat, să se sperie gândacii!
    - Aproape că ţi-e milă de ei, când ştii că-l vor înfrunta.
    - Singurul pentru care mi-e milă este chiar Ender. Dar nu îndeajuns ca să le sugerez s-o lase mai moale. Am căpătat acces la rapoartele primite de Graff. Chestiile legate de mişcările flotei... până acum dormisem fără vise.
    - Am intrat în criză de timp?
    - N-ar fi trebuit s-aduc vorba despre asta. Sunt date secrete.
    - Ştiu.
    - Să zicem doar atât: nu l-au adus deloc devreme la Şcoala de Comandă. Poate chiar cu doi ani prea târziu.

                                                    Capitolul 13
                                                     Valentine

                               - Copii?
    - Frate şi soră. S-au ascuns în reţea sub cinci identităţi succesive... scriind pentru companii care le plăteau timpii de acces, chestii de-astea... A durat al dracului de mult până i-am descoperit.
    - Ce ascund?
    - Pot fi mai multe lucruri. Secretul cel mai important este însă vârsta lor. Băiatul are paisprezece ani, fata doisprezece.
    - Care este Demostene?
    - Fata. Cea de doisprezece ani.
    - Scuză-mă! Nu cred că-i amuzant, dar nu m-am putut abţine să nu râd. Când mă gândesc câte griji ne făceam, cum ne-am chinuit să-i convingem pe ruşi să nu-l ia pe Demostene în serios, pentru că-l avem pe Locke drept dovadă că nu toţi americanii sunt demenţi iubitori de război. Frate şi soră, la pubertate...
    - Iar numele lor de familie este Wiggin.
    - Ah! O coincidenţă?
    - Acel Wiggin e un terţ. Ei sunt unu şi doi.
    - Excelent! Ruşii n-o vor crede niciodată...
    - Că Demostene şi Locke nu se găsesc sub controlul nostru ca Wiggin.
    - Să fie oare o conspiraţie? Îi manipulează cineva?
    - N-am reuşit să depistăm niciun contact între ei şi un adult care să-i dirijeze.
    - Asta nu înseamnă că cineva n-ar fi putut inventa o metodă pe care să n-o poţi depista. E greu de crezut că doi copii...
   - Am discutat şi cu colonelul Graff, când a sosit de la Şcoala de Luptă. El consideră că nimic din ce-au făcut aceşti copii nu le depăşeşte posibilităţile. Practic, capacităţile lor sunt identice cu ale lui... Wiggin. Numai temperamentele diferă. L-a surprins însă orientarea celor două personaje. În mod clar, Demostene e fata, însă Graff spunea că ea a fost respinsă de la Şcoala de Luptă pentru că era prea paşnică, prea conciliantă, şi mai ales prea empatică.
    - N-aduce deloc cu Demostene...
    - Pe când băiatul are sufletul, unui şacal.
    - Nu cumva tocmai Locke a fost recent apreciat drept "singura minte cu adevărat deschisă a Americii"?
    - E greu de înţeles ce se întâmplă de fapt. Totuşi Graff a recomandat, şi sunt de acord cu el, să-i lăsăm în pace. Să nu-i demascăm. Să nu raportăm nimic oficial, doar că s-a constatat că Locke şi Demostene nu au legături cu străinătatea şi nici cu vreo grupare din interior, exceptându-le pe cele recunoscute public în reţele.
    - Altfel zis, să-i declarăm curaţi.
    - Ştiu că Demostene pare periculos, parţial tocmai pentru că el - sau ea - are un număr aşa mare de admiratori. Mie însă mi se pare semnificativ faptul că cel mai ambiţios dintre ei a ales personajul moderat şi înţelept. Nu uita că ei nu fac altceva decât să scrie. Au influenţă, dar n-au putere.
    - Experienţa mea mă învaţă că influenţa înseamnă putere.
    - Dacă vreodată vor depăşi măsura, îi putem demasca extrem de uşor.
    - Numai în următorii câţiva ani. Cu cât aşteptăm mai mult, ei vor înainta în vârstă şi va fi mai puţin şocant când se va afla cine sunt de fapt.
    - Ştii care au fost manevrele trupelor ruseşti. Există posibilitatea ca Demostene să aibă dreptate. Şi atunci...
    - Ar fi bine să-l avem la îndemână. Bine! Deocamdată îi lăsăm în pace. Dar urmăreşte-i. Bineînţeles, eu va trebui să găsesc modalităţi de a-i calma pe ruşi.

                                                                1.

                                   În ciuda îndoielilor personale, Valentine găsea amuzant să fie Demostene. Acum rubrica ei era preluată de aproape toate reţelele info din ţară şi era plăcut să vezi cum banii se adunau în conturi.
    Din când în când, Demostene dona o sumă, atent calculată, unui candidat sau unei cauze; suficient pentru ca donaţia să fie remarcată, totuşi nu atât de mult încât respectivul să aibă impresia că se încerca influenţarea lui. Valentine primea atât de multe scrisori, încât reţeaua îi angajase o secretară să răspundă unor subiecte comune. Scrisorile din partea unor lideri naţionali şi internaţionali, uneori ostili, alteori prietenoşi, întotdeauna le citea împreună cu Peter, râzând deseori încântaţi că asemenea oameni scriau unor copii, fără să aibă habar care era adevărul.
    Alteori însă, fata se simţea ruşinată. Tatăl ei îl citea cu regularitate pe Demostene; pe Locke nu-l citea niciodată sau, dacă o făcea, nu vorbea nimic despre asta. La cină, obişnuia să repete una din argumentaţiile făcute de Demostene în articolul din ziua respectivă. Peter era încântat
    - "Vezi, se dovedeşte că oamenii obişnuiţi sunt interesaţi" - dar Valentine se simţea ruşinată pentru tatăl ei.
    "Dacă va afla vreodată că eu scriam articolele despre care ne povestea şi că nu credeam nici măcar jumătate din lucrurile pe care le spuneam, ar fi mânios şi umilit."
    La şcoală fusese cât pe-aci să-i demaşte pe amândoi, când profesorul ei de istorie le dăduse să facă o comparaţie între două articole mai vechi ale lui Locke şi Demostene. Din neatenţie, Valentine făcuse o analiză excepţională. După aceea, se străduise din răsputeri s-o convingă pe directoare să nu-i publice eseul în aceeaşi reţea care avea rubrica lui Demostene. Peter fusese necruţător:
     "Este prea în stilul lui ca să apară. Dacă nu te poţi controla, o să fiu nevoit să anunţ moartea lui Demostene."
    Cu toată explozia de atunci, Peter o înfricoşa mai mult când tăcea. Aşa se întâmplase când Demostene primise invitaţia de-a se alătura Comitetului Prezidenţial "Educaţia Viitorului", o organizaţie de elită care avea scopul de-a nu face nimic, dar în modul cel mai grandios cu putinţă.
    Valentine crezuse că Peter avea s-o considere un triumf, însă nu se întâmplase aşa.
    - Refuză, îi spusese el.
    - De ce? Nu voi avea absolut nimic de făcut şi chiar au anunţat că, respectând bine cunoscuta dorinţă de anonimat a lui Demostene, toate şedinţele se vor desfăşura prin reţea. În felul ăsta capătă statutul unei persoane respectabile, şi...
    - Şi eşti mulţumită că mi-ai luat-o înainte.
    - Peter, nu-i vorba de tine şi de mine, e vorba de Locke şi Demostene. Noi i-am creat. Ei nu sunt reali. În plus, solicitarea asta nu înseamnă că-l apreciază pe Demostene mai mult decât pe Locke, ci doar că el are o bază de susţinere mai largă. Ştiai că aşa va fi. Numirea lui mulţumeşte pe toţi şovinii şi rusofobii.
    - Nu trebuia să se-ntâmple aşa! Locke trebuia să fie cel respectat.
    - Păi este! Respectul real se instalează mai încet decât respectul oficial. Peter, nu te supăra pe mine pentru că am făcut bine ceea ce mi-ai zis tu să fac!
    Însă băiatul rămăsese furios zile întregi şi de atunci o lăsase pe ea să-şi conceapă singură articolele, în loc să-i spună ce anume să scrie. Crezuse probabil că în felul acesta calitatea textelor lui Demostene avea să scadă, dar dacă într-adevăr aşa se întâmplă, nimeni n-o sesiză. Poate că-l mâniase şi mai mult faptul că Valentine nu venise la el plângând, să-i ceară ajutorul.
    Fata fusese prea multă vreme Demostene ca să mai aibă nevoie de cineva care să-i spună ce ar fi crezut acesta despre diferitesubiecte.
    Şi pe măsură ce corespondenţa ei cu alţi cetăţeni activi politic crescu, începu să afle lucruri, informaţii care pur şi simplu nu erau accesibile marelui public. Fără să vrea, unii ofiţeri cu care coresponda scăpau anumite amănunte, iar ea şi Peter le puseră cap la cap, construind un tablou fascinant şi înspăimântător al activităţilor Tratatului Varşovia.
    Într-adevăr, se pregătea de război, un război planetar şi sângeros. Demostene nu greşise, suspectând Tratatul că nu respecta prevederile Ligii.
    Treptat, personajul ei începu să capete o viaţă proprie. Uneori, la sfârşitul unei şedinţe de redactare, Valentine se trezea gândind ca Demostene, aprobând idei ce nu trebuiau să fie decât afirmaţii precis calculate. Iar alteori, citea eseurile lui Locke, scrise de Peter, şi se simţea exasperată de evidenta lui orbire faţă de ceea ce se întâmpla.
    Poate că-i imposibil să îmbraci o identitate fără să devii ceea ce pretinzi că eşti. Se gândi la acest lucru, îl întoarse pe toate feţele pentru câteva zile, apoi scrise un articol pornind chiar de la premisa respectivă, arătând că politicienii care se prosternau înaintea ruşilor în scopul menţinerii păcii aveau, în cele din urmă, să ajungă să-i susţină în orice întreprindere. Era un act incisiv la adresa partidului aflat la putere şi primi o sumedenie de scrisori pe tema aceea.
    În acelaşi timp, încetase s-o mai sperie ideea că se transformă, într-o anumită măsură, în Demostene.
    "El e mai inteligent decât Peter, şi chiar mai inteligent decât l-am crezut eu", îşi spunea.
    Graff o aşteptă după încheierea orelor de şcoală. Stătea rezemat de maşină. Purta haine civile şi se îngrăşase, aşa încât fata nu-l recunoscu imediat.
    Însă el îi făcu semn cu mâna şi chiar înainte de-a se prezenta, Valentine îşi reaminti cum îl chema.
    - Nu mai scriu nicio scrisoare, îi zise. Nici pe aceea n-ar fi trebuit s-o scriu!
    - Deci bănuiesc că nu-ţi plac medaliile.
    - Nu prea.
    - Hai să facem o plimbare împreună, Valentine.
    - Nu mă plimb cu străinii.
    Bărbatul îi întinse o hârtie. Era un acord semnat de ambii ei părinţi.
    - Înţeleg că nu eşti un străin. Unde mergem?
    - Să vizităm un tânăr soldat, venit în permisie în Greensboro.
    Fata sui în automobil.
    - Ender n-are decât zece ani, spuse ea. Mi s-a părut că ne-ai zis că prima lui permisie va fi la doisprezece ani.
    - A absolvit mai multe clase într-un an.
    - Deci e bine?
    - Întreabă-l când o să-l vezi.
    - De ce tocmai eu? De ce nu toată familia?
    Graff suspină.
    - Ender vede lumea în felul lui personal. A trebuit să-l convingem să se întâlnească cu tine. Nu l-au interesat nici Peter, nici părinţii tăi. Viaţa din Şcoala de Luptă a fost... intensă.
    - Ce vrei să zici? C-a înnebunit?
    - Dimpotrivă, este persoana cea mai întreagă la minte pe care o cunosc. E suficient de lucid ca să înţeleagă că părinţii lui n-ar fi încântaţi să redeschidă o casetă afectivă, închisă atât de ermetic cu patru ani în urmă. Iar în privinţa lui Peter... nici măcar n-am sugerat vreo întâlnire, de aceea n-a avut ocazia să ne dea dracului.
    Ieşiră pe Lake Brandt Road şi ocoliră lacul, urmând un drum şerpuitor până ajunseră înaintea unei vile mari din cherestea albă, care acoperea o întreagă colină. De o parte se întindea lacul Brandt, iar de cealaltă un heleşteu cu suprafaţa de peste două hectare.
    - Casa a fost construită de "Medly Mist-E-Rub", explică Graff. FI a cumpărat-o acum vreo douăzeci de ani. Ender a insistat ca discuţia voastră să nu fie înregistrată. I-am promis-o şi pentru a vă asigura de asta, veţi fi pe o plută construită chiar de el. Te previn totuşi că după ce veţi termina, intenţionez să te întreb ce s-a petrecut. Nu eşti obligată să-mi răspunzi, însă sper c-o vei face.
    - Nu mi-am adus un costum de baie.
    - Îţi putem oferi noi unul.
    - Care să n-aibă microfoane?
    - Trebuie să existe şi un anumit grad de încredere. De pildă, eu cunosc adevărata identitate a lui Demostene.
    Valentine se simţi străbătută de un fior de teamă, dar nu spuse nimic.
    - Am aflat-o după ce am părăsit Şcoala de Luptă. În toată lumea suntem poate vreo şase care-i cunoaştem numele adevărat. Fără să-i punem la socoteală pe ruşi - numai Dumnezeu ştie ce informaţii au ei. Totuşi Demostene nu trebuie să se teamă. Se poate încrede în discreţia noastră. Tot aşa cum eu mă încred că el nu-i va spune lui Locke ce s-a petrecut azi, aici. Încredere reciprocă. Ne spunem unii altora anumite lucruri.
    Fata nu se putea decide dacă ei erau de acord cu Demostene sau cu Valentine Wiggin.
    În prima variantă, n-ar fi avut încredere în ei; în a doua, poate că da. Faptul că nu voiau să-i  povestească lui Peter cele întâmplate sugera că erau conştienţi de diferenţa dintre ei. Nu mai pierdu timpul să se întrebe dacă ea însăşi mai ştia care era diferenţa aceea.
    - Spuneai că el a construit pluta. De când e aici?
    - De două luni. Intenţionasem ca permisia să dureze doar câteva zile. Dar, vezi tu, nu mai pare interesat să-şi continue instruirea.
    - Aha! Deci voi fi iarăşi factorul terapeutic.
    - De data asta nu te putem cenzura. Pur şi simplu, riscăm. Avem mare nevoie de fratele tău. Omenirea se găseşte la răspântie.
    Val crescuse îndeajuns ca să ştie exact în ce pericol se afla lumea. Şi fusese de suficientă vreme în pielea lui Demostene ca să nu ezite să-şi îndeplinească datoria.
    - Unde este?
    - Jos, la debarcader.
    - Unde-i costumul de baie?
    Ender nu flutură braţul, văzând-o cum cobora colina şi nici nu zâmbi când Valentine păşi pe pontonul plutitor. Însă fata ştiu că se bucura s-o vadă, ştiu din felul în care ochii lui îi priveau întruna faţa.
    - Eşti mai înalt decât ţineam minte, rosti ea prosteşte.
    - Şi tu, răspunse băiatul. Eu îmi aminteam că erai frumoasă.
    - Memoria îţi poate juca feste.
    - Nu! Chipul ţi-a rămas la fel, dar eu nu mai ţin minte ce înseamnă frumos. Haide! Hai să ieşim pe lac.
    Valentine privi neîncrezătoare pluta micuţă.
    - Numai să nu stai în picioare pe ea, zise Ender. Urcă pe plută în patru labe: E primul lucru pe care l-am construit cu mâinile mele, de când ne jucam cu cuburile. Clădirile anti-Peter.
    Ea râse. Obişnuiau să construiască clădiri care să rămână în picioare, chiar şi după ce se îndepărtau multe din suporturile vizibile. La rândul lui, Peter scotea câte un cub dintr-un loc sau altul, pentru ca structura să rămână fragilă şi să se năruie la prima atingere întâmplătoare. Era un ticălos, totuşi constituia un fel de focar al copilăriei lor.
    - Peter s-a schimbat, spuse fata.
    - Hai să nu discutăm despre el.
    - Bine.
    Sui şi ea pe plută, nu cu aceeaşi dexteritate. Ender luă o vâslă şi înaintară încet spre mijlocul apei. Valentine observă cu glas tare că era bronzat şi musculos.
    - Muşchii se datorează Şcolii de Luptă. Bronzul este de aici. Stau mult pe lac. Când înot, parcă n-aş mai avea greutate. Duc dorul imponderabilităţii. Şi-n plus, de aici, de pe lac, terenul se ridică de jur-împrejur.
    - Ca şi cum te-ai afla pe fundul unui castron.
    - Am trăit patru ani într-un asemenea loc.
    - Deci acum suntem străini?
    - Nu-i aşa, Valentine?
    - Nu, răspunse ea.
    Întinse mâna şi-l atinse pe picior. Apoi, brusc, îl strânse de genunchi, în locul unde Ender se gâdilase întotdeauna.
    Dar aproape în acelaşi moment, băiatul îi prinse încheietura mâinii. Strânsoarea lui era foarte puternică, deşi palmele îi erau mai mici decât ale ei, iar braţele subţiri. Pentru o clipă, păru ameninţător; apoi se relaxă.
    - Ah, da, rosti el. Obişnuiai să mă gâdili.
    - N-o mai fac, îşi retrase mâna Valentine.
    - Vrei să-noţi?
    În loc de răspuns, ea se lăsă în apă, peste marginea plutei. Apa era limpede şi curată, şi nu avea clor. Înotă o vreme, după aceea reveni la plută şi se întinse sub razele soarelui. O viespe îi dădu târcoale, apoi ateriza lângă capul ei. Ştia că era acolo şi, în mod obişnuit, i-ar fi fost frică. Nu însă şi azi. "Las-o să se plimbe, las-o să se încălzească la soare ca şi mine."
    Apoi pluta se legănă şi, întorcându-se, îl văzu pe Ender strivind calm viespea cu vârful unui deget.
    - Sunt rele, rosti el. Te-nţeapă fără să aştepte să fie mai întâi insultate. Zâmbi: Am învăţat despre strategia de prevenire. Sunt foarte bun. Nu m-a bătut nimeni, niciodată. Sunt cel mai bun soldat pe care l-au avut vreodată.
    - Cine s-ar fi aşteptat la altceva? replică Valentine. Eşti un Wiggin.
    - Indiferent ce-ar putea însemna asta.
    - Înseamnă că vei face o schimbare în lume.
    Şi-i povesti cu ce se ocupau ei.
    - Câţi ani are Peter, paisprezece? Deja plănuieşte să cucerească lumea?
    - Se crede Alexandru cel Mare. Şi de ce n-ar fi? De fapt, de ce n-ai fi şi tu?
    - Nu putem fi doi Alexandru.
    - Două feţe ale aceleiaşi monede. Iar eu sunt metalul dintre ele.
    În timp ce vorbea, se întreba dacă era adevărat.
    Împărţise atâtea cu Peter în aceşti ultimi ani, încât chiar atunci când se gândise că-l dispreţuia, ea îl înţelegea.
    În vreme ce Ender fusese până acum doar o amintire. Un băiat micuţ şi fragil, care avea nevoie de protecţia ei. Nu acest bărbat în miniatură, cu ochi reci şi piele întunecată, care ucidea viespile cu mâna goală.
    "Poate că el, şi Peter şi eu suntem la fel şi am fost aşa de la început. Poate că doar gelozia ne-a făcut să ne credem diferiţi."'
    - Necazul cu monedele este că atunci când o faţă e-n sus, cealaltă e-n jos.
    "Iar acum crezi că eşti jos."
    - Vor să te încurajez să continui studiile.
    - Nu sunt studii, ci jocuri. Jocuri de la început până la sfârşit; numai că ei schimbă regulile de câte ori au chef. Ridică un braţ moale: Vezi firele marionetei?
    - Dar şi tu te poţi folosi de ei.
    - Numai dacă vor să fie folosiţi. Numai dacă cred că ei te manipulează. Nu, e prea greu, m-am săturat. În clipa când încep să fiu fericit, în clipa când cred că mă pot descurca, vâră în mine alt cuţit. Am coşmaruri şi aici. Visez că-s în gravitaţie. Iar ei schimbă permanent direcţia gravitaţiei. De aceea, nu pot ateriza pe peretele spre care m-am lansat. N-ajung niciodată acolo unde voiam. Şi-i rog mereu să mă lase să plec, dar ei nu vor şi mă trag înapoi.
    Îi sesiză mânia din voce şi bănui că era îndreptată împotriva ei.
    - Cred că pentru asta mă aflu aici. Ca să te trag înapoi.
    - Eu n-am vrut să te întâlnesc.
    - Mi-au spus.
    - Mă temeam că te mai iubesc.
    - Şi eu speram.
    - Teama mea şi speranţa ta... s-au îndeplinit amândouă.
    - Ender, e adevărul adevărat. Poate că suntem copii, dar nu suntem lipsiţi de putere. Am jucat destul după regulile lor şi a devenit jocul nostru. Chicoti: Acum fac parte dintr-o comisie prezidenţială. Peter e tare furios.
    - Pe mine nu mă lasă să folosesc reţelele. Nu există niciun calculator, exceptând programele casnice care monitorizează sistemul de securitate şi luminile. Chestii vechi, instalate acum o sută de ani, când construiau calculatoare care nu se cuplau cu nimic altceva. Mi-au luat armata, mi-au luat pupitrul şi ştii ceva? Chiar că nu-mi pasă!
    - Probabil că eşti propriul tău prieten.
    - Eu, nu. Amintirile mele.
    - Atunci asta eşti tu - ceea ce-ţi aminteşti.
    - Nu. Amintirile mele despre străini. Amintirile mele despre gândaci.
    Valentine se cutremură, parcă străbătută de un neaşteptat fior rece.
    - Refuz să mă mai uit la filmele cu gândaci! Sunt întotdeauna la fel.
    - Eu le-am studiat ore întregi. Felul cum se mişcă navele lor prin spaţiu... Şi încă ceva, de care mi-am dat seama abia aici, pe lac. Toate imaginile în care gândacii şi oamenii se înfruntă direct provin din Prima Invazie. În cadrele din a Doua Invazie, unde soldaţii noştri poartă uniforme FI, gândacii sunt întotdeauna deja morţi. Zac peste tot, prăbuşiţi peste comenzi. Niciun semn de luptă, nimic. Iar din bătălia lui Mazer Rackham... nu mi s-a arătat nici măcar o fotografie.
    - Poate că-i vorba de o armă secretă.
    - Nu, nu, nu mă interesează felul cum au murit. E vorba de gândacii înşişi. Nu ştiu nimic despre ei şi totuşi într-o bună zi se pare că va trebui să-i înfrunt. Am disputat multe bătălii în viaţa mea, uneori jocuri, alteori... nu. De fiecare dată am învins pentru că am înţeles felul în care gândea inamicul meu. L-am înţeles după cum se comporta. Îmi puteam da seama ce credea c-o să fac eu şi cum ar fi vrut să se desfăşoare lupta. Şi mă adaptam. Mă pricep bine la asta. Să înţeleg cum gândesc alţii.
    - Blestemul copiilor Wiggin...
    Valentine glumea, totuşi o înfricoşa gândul că Ender ar fi putut s-o cunoască la fel de bine ca şi pe inamicii lui. Peter o înţelesese dintotdeauna, sau cel puţin aşa credea el; era însă o asemenea lepădătură morală, încât fata nu se simţise niciodată stânjenită când îi ghicise chiar şi gândurile cele mai urâte. Dar Ender... n-ar fi dorit s-o "citească". S-ar fi simţit dezbrăcată în faţa lui. S-ar fi ruşinat.
    - Crezi că nu-i poţi bate pe gândaci dacă nu-i cunoşti.
    - Nu-i doar atât. Stând singur aici şi neavând ce face, m-am gândit şi la mine. Am încercat să-nţeleg de ce mă detest atât de mult.
    - Nu-i adevărat, Ender...
    - Nu-mi spune: "Nu-i adevărat, Ender." Mi-a trebuit mult timp să-mi dau seama de lucrul ăsta dar, crede-mă, aşa-i! Mă urăsc pe mine însumi. Şi am ajuns la următoarea concluzie: în clipa când îmi înţeleg cu adevărat inamicul, când îl înţeleg îndeajuns de bine ca să-l pot învinge, în acel moment eu îl şi iubesc. Cred că-i imposibil să înţelegi cu adevărat pe cineva, ce vrea el, ce crede el şi să nu-l iubeşti aşa cum se iubeşte el pe sine. Şi atunci, în clipa aceea, când îl iubesc...
    - Îl înfrângi. Pentru o clipă, Valentinei nu-i mai fu teamă că Ender avea s-o înţeleagă şi pe ea.
    - Nu, n-ai înţeles. Îl distrug! Fac în aşa fel încât să-i fie imposibil să-mi mai facă rău vreodată. Îl strivesc şi-l zdrobesc, până nu mai există.
    - Ba nu-i adevărat.
    Iar acum frica reveni, mai puternică decât înainte. "Peter s-a cu minţit, însă tu... pe tine te-au transformat într-un ucigaş. Două feţe ale aceleiaşi monede, dar ce-nseamnă fiecare?"
    - Val, eu am făcut cu adevărat rău unor persoane. Nu inventez nimic.
    - Ştiu, Ender. "Cum îmi vei face mie rău?"
    - Vezi în ce mă transform, Val? întrebă el încetişor. Până şi tu te temi de mine. Şi-i atinse obrazul, atât de uşor, încât fata fu gata să izbucnească în plâns. Aşa cum o atingea mânuţa lui de prunc.
    Îşi amintea gestul acesta, atingerea mâinii moi şi nevinovate, pe obrazul ei.
    - Nu-i aşa, răspunse ea şi în clipa aceea era adevărat.
    - Ar trebui să te temi.
    "Nu, n-ar trebui să mă tem."
    - O să ţi se umfle pielea, dacă stai atâta în apă. Şi s-ar putea să te atace şi rechinii.
    Ender surâse.
    - Rechinii au învăţat de mult să mă lase-n pace.
    Se caţără totuşi pe plută, care se înclină şi fu inundată de apă. Valentine o simţi rece pe piele.
    - Să ştii că Peter va reuşi. E suficient de inteligent ca să nu grăbească lucrurile, dar va izbuti să-şi croiască drum în sânul puterii dacă nu imediat, atunci mai târziu. Încă nu sunt sigură dacă asta o să fie bine sau rău. Peter poate fi crud, dar el ştie cum poate obţine şi păstra puterea şi există semne că după ce se termină războiul cu gândacii, sau poate chiar mai devreme, lumea se va prăbuşi înapoi în haos. Tratatul Varşovia se îndrepta spre hegemonie încă înainte de Prima Invazie. Dacă o vor face şi după...
    - Deci până şi Peter poate reprezenta o alternativă mai bună.
    - Ai descoperit în tine semnele unui distrugător, da? Acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. Peter n-are un monopol asupra răului, indiferent ce consideră cei care i-au interpretat testele. Are însă calităţi de constructor: nu-i blând, dar nu mai distruge orice lucru bun pe care-l întâlneşte. Odată ce-ţi dai seama că puterea va ajunge întotdeauna la cei care tânjesc după ea, cred că vei fi de acord că ar putea-o deţine oameni mult mai răi decât Peter.
    - Cu aşa o recomandare, mai că l-aş vota şi eu.
    - Uneori pare absolut prostesc. Un băiat de paisprezece ani şi surioara lui mai mică plănuind să cucerească lumea... Încercă să râdă. Nu era nimic amuzant. Dar noi nu suntem copii obişnuiţi!
    Valentine încercă să se imagineze aidoma celorlalte fete de la şcoală. Încercă să-şi închipuie o viaţă lipsită de responsabilităţi pentru viitorul lumii.
    - Eu nu cred la fel. Se întinse pe plută, de parcă putea rămâne veşnic pe loc.
    Era adevărat. Indiferent ce-i făcuseră lui Ender în Şcoala de Luptă, îi distruseseră ambiţia. Pur şi simplu nu mai dorea să părăsească apele încălzite de soare.
    "Nu", înţelese ea. "Nu, el crede că nu vrea să plece de aici, totuşi are prea mult din Peter. Sau prea mult din mine. Nici unul dintre noi n-ar putea să fie fericit mult timp - fără să facă nimic. Sau poate că de fapt, noi n-am putea fi fericiţi trăind fără altcineva".
    Aşa încât, începu să iscodească din nou:
    - Care-i persoana cea mai cunoscută din întreaga lume?
    - Mazer Rackham.
    - Şi dacă tu vei câştiga următorul război, aşa cum a făcut Mazer?
    - Rackham a reprezentat un noroc chior. O baftă... Nimeni nu credea în el. S-a întâmplat să se găsească în locul cuvenit, la momentul cuvenit.
    - Dar să zicem că aşa va fi şi cu tine. Să zicem că-i înfrângi pe gândaci şi numele tău va fi cunoscut aşa cum e cunoscut al lui.
    - Îl las pe altul să fie faimos. Peter vrea să fie faimos. Îl las pe el să salveze lumea.
    - Nu vorbesc despre glorie, Ender. Nu vorbesc nici despre putere. Vorbesc despre accidente, aşa cum a fost accidentul prin care Mazer Rackham a ajuns să fie acolo, atunci când cineva trebuia să-i oprească pe gândaci.
    - Dacă eu sunt aici, spuse Ender, atunci nu voi mai fi acolo. Va fi altcineva. Să aibă altcineva accidentul.
    Tonul lui de nepăsare plictisită o înfurie pe fată:
    - Eu vorbesc despre viaţa mea, egoistul naibii ce eşti!
    Dacă cuvintele ei îl deranjaseră, Ender nu se trăda în nici un fel. Rămase locului, cu ochii închişi.
    - Când erai mic şi Peter te tortura, a fost bine că n-am rămas întinsă în pat, aşteptând ca mama şi tata să te salveze. Ei n-au înţeles niciodată cât de periculos era Peter. Ştiam că ai monitorul, dar n-am stat să-i aştept. Ştii ce-mi făcea Peter pentru că-l opream să te chinuie?
    - Taci, şopti Ender.
    Şi pentru că Valentine văzu că pieptul îi tremura, pentru că ştia că într-adevăr îi făcuse rău, pentru că, precum Peter, îi găsise punctul vulnerabil şi-l lovise acolo, ea tăcu.
    - Nu-i pot bate, rosti încet băiatul... Într-o bună zi, voi fi în spaţiu, ca Mazer Rackham, şi toţi vor depinde de mine, iar eu nu voi putea s-o fac.
    - Dacă tu nu poţi, Ender, atunci nimeni nu poate. Dacă tu nu poţi să-i învingi, atunci merită să câştige, pentru că sunt mai puternici şi mai buni decât noi. Nu va fi vina ta.
    - Spune asta celor morţi.
    - Dacă nu tu, atunci cine?
    - Oricine.
    - Nimeni, Ender. Vreau să-ţi spun ceva: Dacă încerci şi pierzi, atunci nu-i vina ta. Dar dacă nu-ncerci şi noi pierdem, atunci e numai vina ta. Tu ne-ai omorât pe toţi.
    - Indiferent ce-ar fi, nu sunt un ucigaş.
    - Dar ce altceva ar trebui să fii? Creierul oamenilor n-a evoluat pentru ca ei să stea tolăniţi lângă lacuri. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost să ucidem. Şi-a fost bine că l-am învăţat, altfel am fi morţi şi tigrii ar stăpâni Pământul.
    - Niciodată nu l-am putut învinge pe Peter. Indiferent ce am zis, sau am făcut. Niciodată!
    Deci totul revenea la Peter.
    - Era mai mare decât tine. Şi mai puternic.
    - Aşa sunt şi gândacii.
    Valentine îi înţelegea logica. Sau mai degrabă, lipsa de logică. Ender putea învinge oricând, dar în adâncul inimii sale ştia că întotdeauna exista cineva capabil să-l distrugă. Ştia că nu putea câştiga cu adevărat, deoarece mai exista şi Peter, invincibilul campion.
    - Vrei să-l învingi pe Peter? întrebă fata.
    - Nu.
    - Învinge-i pe gândaci! După aceea, revino acasă şi vezi cine-l mai bagă în seamă pe Peter Wiggin. Priveşte-l în ochi, când toată lumea te va iubi şi adula. În ochii lui vei citi înfrângerea, Ender. Aşa vei învinge!
    - Nu înţelegi, spuse el.
    - Ba da.
    - Nu, nu-nţelegi. Nu vreau să-l înving pe Peter.
    - Atunci ce vrei?
    - Vreau ca el să mă iubească.
    Valentine nu avea ce să răspundă. Din câte ştia, Peter nu iubise pe nimeni.
    Ender nu mai adăugă nimic. Tăcu şi rămase întins, fără să se mişte.
    În cele din urmă, transpirată şi ciupită de ţânţarii care apăruseră odată cu amurgul, fata făcu o baie, apoi începu să împingă pluta spre ţărm. Ender continua să stea nemişcat, totuşi răsuflarea lui neregulată dovedea că nu dormea. Când ajunseră la mal, Valentine sui pe ponton şi spuse:
    - Eu te iubesc, Ender. Mai mult ca oricând. Indiferent ce vei hotărî.
    Băiatul nu răspunse. Ea se îndoi că fusese crezută. Urcă dealul, clocotind de mânie împotriva celor care o determinaseră să vină aici. La urma urmei, făcuse exact ce doriseră ei. Îl convinsese pe Ender să revină la şcoală şi el n-avea s-o ierte prea curând pentru asta.
    Băiatul intră pe uşă încă ud după ultima baie. Afară era întuneric, iar în odaia unde-i aştepta Graff, lumina era stinsă.
    - Plecăm? întrebă Ender.
    - Dacă tu vrei...
    - Când?
    - Când eşti gata.
    Ender făcu duş şi se îmbrăcă.
    În cele din urmă se obişnuise cu hainele civile, totuşi, parcă nu se simţea în largul său fără uniformă sau costum de luptă.
    "N-o să mai port niciodată un costum", se gândi. "Acela era jocul Şcolii de Luptă, şi am terminat cu el."
    Auzea greierii cântând în pădure; mult mai aproape, pietrişul scrâşni sub roţile unei maşini care se apropia.
    Ce altceva să ia cu el? Citise câteva cărţi din bibliotecă, dar nu erau ale lui şi nu le putea lua. Singurul obiect ce-i aparţinea era pluta, pe care o construise singur, dar ea urma să rămână aici.
    Acum lumina se aprinsese în camera lui Graff. Bărbatul îşi schimbase hainele. Revenise la uniformă.
    Au luat loc amândoi pe bancheta din spate a maşinii, care merse pe drumuri de ţară, apropiindu-se de o poartă secundară a aeroportului.
    - Pe vremuri, rosti Graff, când populaţia era în creştere, aici existau ferme şi păduri. A fost un ţinut al apelor; ploile formau o mulţime de pâraie şi există multe ape subterane. Pământul este adânc, Ender, şi e viu. Noi, oamenii, trăim doar la suprafaţă, ca insectele de pe gunoaiele care se strâng la malul bălţilor.
    Băiatul nu spuse nimic.
    - Îi antrenăm, aşa cum o facem, pe viitorii comandanţi pentru că aşa trebuie - trebuie să gândească în anumite feluri, să nu se lase distraşi de altele - de aceea îi izolăm. Pe ei, şi pe tine. Vă ţinem izolaţi. Şi dă rezultate. Dar când nu întâlneşti niciodată oameni, când nu cunoşti Pământul în sine, când trăieşti între pereţi de metal care te apără de frigul spaţiului, e foarte uşor să uiţi de ce merită salvat Pământul. De ce lumea oamenilor s-ar putea să merite preţul care-l plăteşti tu.
    "Deci de-asta m-aţi adus aici!", gândi Ender. "Deşi vă grăbeaţi atât de tare, de asta aţi sacrificat trei luni: ca să mă faceţi să iubesc Pământul. Ei bine, aţi reuşit! Toate trucurile au reuşit. Şi Valentine; ea era alt atu al vostru, care să-mi amintească faptul că nu mă duc la şcoală pentru binele meu personal. Ei bine, n-o să uit!"
    - Poate că m-am folosit de Valentine, continuă Graff, şi poţi să mă urăşti pentru asta, dar nu uita că a venit doar datorită relaţiei dintre voi; ea este adevărată şi doar ea contează. Între oameni există miliarde de asemenea legături. Iar tu lupţi ca să nu fie distruse.
    Ender îşi întoarse chipul spre geam şi urmări elicopterele şi dirijabilele, ridicându-se şi coborând.
    Luară un elicopter până la spaţioportul FI de la Stumpy Point. În mod oficial purta numele unui fost Hegemon, însă toată lumea îi spunea Stumpy Point; aşa se numise orăşelul care fusese complet acoperit cu asfalt atunci când începuseră să construiască insulele uriaşe din oţel şi beton ce presărau strâmtoarea Pamlico. Existau încă păsări acvatice, păşind agale prin apa sărată, unde copacii acoperiţi cu muşchi îşi plecau ramurile parcă adăpându-se.
    Începuse să plouă uşor, şi betonul era negru şi lucios; era greu de spus unde anume se termina asfaltul şi unde începea strâmtoarea.
    Graff îl conduse printr-un labirint de uşi. Autoritatea era reprezentată de o sferă micuţă din plastic. Colonelul o introducea în fante, uşile se deschideau, oamenii se ridicau în picioare şi salutau, iar ei treceau mai departe.
    Băiatul observă că la început toţi îl urmăreau cu privirile pe Graff, însă pe măsură ce pătrundeau mai adânc în spaţioport, oamenii începură să-l privească pe el. Iniţial remarcaseră purtătorul autorităţii, dar apoi, în locurile unde toţi deţineau autoritate, îi interesa necunoscutul.
    Abia când Graff îşi fixă centurile pe scaunul de lângă el, Ender înţelese că bărbatul avea să-l însoţească.
    - Până unde? întrebă el. Până unde o să vii cu mine?
    Graff surâse scurt:
    - Până la capăt.
    - Te-au făcut directorul Şcolii de Comandă?
    - Nu.
    Deci îl scoseseră de la Şcoala de Luptă doar pentru a-l însoţi pe el la următoarea destinaţie.
    "Cât de important sunt?" se întrebă băiatul. Şi aidoma unei şoapte a lui Peter înăuntrul minţii sale, auzi întrebarea: "Cum să mă pot folosi de acest lucru?"
    Se înfioră şi încercă să se gândească la altceva. Poate că Peter visa să conducă lumea, dar Ender nu avea asemenea vise. Totuşi, revăzându-şi anii din Şcoala de Luptă, îşi dădu seama că deşi nu căutase niciodată puterea, o deţinuse mereu. Considera însă că era o putere născută din calităţi, nu obţinută prin manipulare. Nu avea nici un motiv să se ruşineze de ea. Niciodată, exceptând poate cazul lui Bean, n-o folosise ca să facă rău cuiva. Iar cu Bean lucrurile sfârşiseră bine.
    În cele din urmă, îi devenise prieten, luând locul pierdutului Alai, care, la rândul său, o înlocuise pe Valentine.
    Valentine, care îl ajuta pe Peter în planurile sale. Valentine, care continua să-l iubească pe Ender, indiferent ce se petrecuse. Şi urmând asociaţiile acelea de gânduri, reveni la Pământ, la ceasurile liniştite petrecute în mijlocul lacului limpede, înconjurat de colinele împădurite.
    "Acesta e Pământul", îşi spuse. Nu un glob cu diametrul de mii de kilometri, ci o pădure cu un iaz scânteietor, o căsuţă ascunsă printre copaci, sus, pe creasta dealului, o pantă acoperită cu iarbă urcând de pe mal, peşti sărind şi păsări plonjând după insectele care trăiau la graniţa dintre apă şi cer. Pământul era zgomotul permanent al greierilor, vânturilor şi păsărilor. Şi glasul unei fete, care-i vorbea din copilăria sa îndepărtată. Acelaşi glas care, odată, îl apărase de teroare. Acelaşi glas pentru care ar fi făcut orice să-l păstreze în viaţă, pentru care s-ar fi întors la şcoală, pentru care era gata să lase până şi Pământul pentru alţi patru, patruzeci sau patru mii de ani. Chiar dacă ea îl iubea pe Peter mai mult.
    Ţinea ochii strâns închişi şi nu scoase niciun sunet; cu toate acestea, Graff se întinse de pe scaunul său şi-i atinse mâna. Ender se încordă surprins şi după scurt timp colonelul îşi retrase braţul; dar pentru o clipă, băiatul se gândi uluit că, poate, Graff simţea o afecţiune pentru el. Era însă imposibil; nu fusese decât un alt gest bine calculat. Graff crea un comandant dintr-un băieţel. Fără îndoială, în manualul de pedagogie se recomanda un gest de afecţiune din partea profesorului.
    Naveta ajunse în numai câteva ore la satelitul LIP. Lansarea Inter-Planetară era locuită de trei mii de oameni, care respirau oxigenul produs de plantele ce le furnizau şi hrana, şi beau apa care trecuse deja de zece mii de ori prin corpurile lor. Se aflau acolo ca să repare şi să întreţină remorcherele ce executau toate operaţiunile grele din Sistemul Solar, precum şi navetele care-şi purtau încărcăturile şi pasagerii pe Pământ sau Lună. Era o lume unde, pentru scurt timp, Ender se simţi în largul său, deoarece podelele se curbau în sus, la fel ca în Şcoala de Luptă.
    Remorcherul lor era destul de nou; FI renunţa periodic la navele vechi, înlocuindu-le cu cele mai recente modele. Tocmai descărcase oţel laminat provenit de la o navă-uzină ce consuma asteroizii mai mărunţi din Centură. Laminatele aveau să fie trimise pe Lună, şi se formase deja un convoi de paisprezece şlepuri. Colonelul introduse însă bila din plastic în altă fantă şi şlepurile fură decuplate.
    Remorcherul urma să facă o cursă rapidă, spre o destinaţie ţinută în secret de Graff, până după ce părăseau LIP.
    - Nu-i niciun mister, zise căpitanul remorcherului. Când destinaţia nu se comunică, înseamnă că-i LIS.
    Prin analogie cu LIP, Ender bănui că literele însemnau Lansare Inter-Stelară.
    - Nu şi acum, răspunse Graff.
    - Atunci încotro?
    - Comandamentul FI.
    - N-am nicio autorizaţie de securitate ca să cunosc destinaţia asta, domnule!
    - O cunoaşte nava ta, spuse Graff. Rulează programul acesta şi urmează ruta afişată.
    Îi întinse bila din plastic.
    - Şi eu ce-o să fac, o să-nchid ochii în timpul călătoriei, ca să nu-mi dau seama unde suntem?
    - Ah, nu, bineînţeles că nu! Comandamentul FI se află pe Eros, care se găseşte cam la trei luni de aici, mergând cu viteză maximă. Desigur aceasta va fi viteza utilizată de navă.
    - Eros? Crezusem că gândacii l-au ars cu radiaţii până... ah! Când am primit autorizaţia de securitate ca să ştiu toate astea?
    - N-ai primit-o. De aceea, la sosirea pe Eros vei căpăta probabil o slujbă permanentă acolo.
    Căpitanul pricepu imediat şi nu-i plăcu câtuşi de puţin.
    - Sunt un pilot, blestematule, şi n-ai niciun drept să mă legi de-un bolovan!
    - Deocamdată ignor limbajul folosit cu un ofiţer superior. Îmi pare rău, dar am primit ordin să rechiziţionez cel mai rapid remorcher militar disponibil. La momentul sosirii mele, nu exista altul. Fruntea sus! Războiul se poate termina peste vreo cincisprezece ani, şi-atunci poziţia Comandamentului FI n-o să mai fie un secret. Apropo, în cazul când eşti unul dintre tipii care preferă manevrele manuale, ar trebui să ştii că Eros a fost întunecat. Albedo-ul lui e doar cu puţin mai strălucitor decât o gaură neagră. N-o să-l vezi.
    - Mersi! făcu căpitanul.
    Abia după o lună de drum, reuşi să i se adreseze politicos lui Graff.
    Calculatorul remorcherului avea o bibliotecă limitată - orientată în principal spre destindere, nu spre educaţie. Aşa încât pe durata călătoriei, după micul dejun şi exerciţiile matinale, Ender şi Graff stăteau de vorbă. Despre Şcoala de Comandă. Despre Pământ. Despre astronomie şi fizică, şi despre orice dorea băiatul să afle.
    Şi în primul rând, dorea să afle despre gândaci.
    - Nu ştim prea multe, îi spuse Graff. Niciodată n-am avut un prizonier viu. Dacă prindeam unul viu şi neînarmat, murea în clipa când îşi dădea seama că a fost capturat. Chiar şi acel "unul" este nesigur - de fapt, majoritatea gândacilor soldaţi sunt femele, dar cu organe sexuale atrofiate sau rudimentare. Nu putem fi siguri. Ţie ţi-ar fi de cel mai mare folos psihologia lor, însă n-am avut nicio ocazie să-i interogăm.
    - Spune-mi ce ştiţi şi poate c-o să aflu ceva util.
    Şi Graff îi spuse. Gândacii erau fiinţe care ar fi putut evolua şi pe Pământ, dacă în urmă cu un miliard de ani lucrurile s-ar fi petrecut altfel. La nivel molecular nu existau surprize. Până şi materialul genetic era acelaşi. De aceea nu era de mirare că pentru oameni aduceau cu nişte insecte. Deşi organele lor interne erau mult mai complexe şi specializate decât ale oricărei insecte, şi dezvoltaseră un schelet intern, exoscheletul dispărând aproape în totalitate, structura fizică semăna cu a strămoşilor lor, comparabili cu furnicile pământene.
    - Să nu te laşi însă păcălit, spuse Graff. Te ajută în aceeaşi măsură în care ţi-aş spune că strămoşii noştri semănau foarte mult cu veveriţele.
    - Dacă altceva n-avem, tot e ceva, zise Ender.
    - Veveriţele n-au construit niciodată nave interstelare. De obicei apar unele transformări pe drumul de la culesul alunelor şi seminţelor la exploatarea asteroizilor şi instalarea de baze ştiinţifice permanente pe sateliţii lui Saturn. Se presupunea că gândacii vedeau cam în acelaşi spectru ca şi oamenii; navele şi bazele planetare erau iluminate artificial, totuşi antenele lor păreau aproape rudimentare. Autopsiile nu oferiseră date asupra existenţei mirosului, gustului sau auzului.
    - Bineînţeles, nu putem fi siguri. Dar n-am găsit nicio dovadă că folosesc sunetele pentru comunicaţii. Mai ciudat este că pe navele lor nu exista niciun fel de aparatură de transmisii. Nici radiouri, nici altceva care ar fi putut emite sau recepţiona semnale.
    - Navele comunicau între ele. Am văzut filmele; discutau între ele.
    - Adevărat. Însă direct, de la minte la minte. Ăsta-i lucrul cel mai important pe care l-am aflat. Comunicaţiile dintre ei, indiferent care le-ar fi natura, sunt instantanee. Viteza luminii nu constituie o barieră. Când Mazer Rackham i-a învins, au tras obloanele. Instantaneu! N-a existat timp pentru niciun semnal. Totul s-a oprit... pur şi simplu.
    Ender îşi aminti imaginile cu gândaci lipsiţi de răni vizibile, morţi la posturile lor.
    - Atunci s-a înţeles că era posibilă. Mă refer la comunicarea cu viteză superluminică. Asta s-a întâmplat acum şaptezeci de ani şi, o dată ce-am ştiut că se poate, am făcut-o. Nu eu, desigur, nici măcar nu mă născusem...
    - Cum e posibilă?
    - Nu-ţi pot explica fizica filotică. De fapt, cred că nimeni nu pricepe nici jumătate din ea. Important e că am construit ansiblul. Numele oficial este Comunicatorul Instantaneu prin Paralaxă Filotică, dar cineva a descoperit numele de ansiblu într-o carte veche şi denumirea a prins. Majoritatea oamenilor nici nu ştiu că există un asemenea aparat.
    - Deci navele pot comunica între ele chiar dacă se găsesc în capete opuse ale Sistemului Solar, rosti Ender.
    - Mai mult: pot comunica între ele din colţuri opuse ale galaxiei. Iar gândacii o fac fără să recurgă la aparate.
    - Aşadar au aflat instantaneu că au fost învinşi. Până acum, crezusem că... de fapt toţi spuneau că abia cu douăzeci şi cinci de ani în urmă au aflat că au fost înfrânţi.
    - S-a evitat o panică generală. Apropo, îţi spun lucruri pe care n-ar trebui să le ştii dacă vei părăsi vreodată Comandamentul FI înainte de sfârşitul războiului.
    Ender se înfurie.
    - Dacă m-ai cunoaşte cât de cât, ai şti că pot păstra un secret.
    - Asta-i regulă. Se consideră că persoanele sub douăzeci şi cinci de ani constituie un risc de securitate. Este injust pentru mulţi copii responsabili, totuşi reduce numărul celor care ar putea scăpa ceva.
    - La urma urmei, de ce atâta mister?
    - Pentru că ne-am asumat nişte riscuri teribile, Ender, şi nu vrem ca orice reţea pământeană să ne ghicească deciziile. Vezi tu, imediat ce am construit ansiblul, l-am instalat pe cele mai bune nave ale noastre şi le-am trimis să atace sistemul planetar de origine al gândacilor.
    - Ştim unde este?
    - Da.
    - Deci nu aşteptăm a Treia Invazie.
    - Noi suntem a Treia Invazie.
    - Îi atacăm... Nimeni nu spune asta. Toţi cred că avem o flotă uriaşă de apărare, aşteptând în norul de comete...
    - N-avem nici măcar o navă acolo. Sistemul Solar e aproape complet lipsit de apărare.
    - Şi dacă ei au trimis o flotă împotriva Pământului?
    - Atunci suntem ca şi morţi: Totuşi navele noastre n-au văzut nimic, nicio urmă.
    - Poate c-au renunţat şi vor să ne lase în pace.
    - Poate. Ai văzut filmele. Ai fi în stare să pui zălog omenirea pe şansa ca ei să renunţe şi să ne lase în pace?
    Ender încercă să calculeze anii scurşi.
    - Deci navele noastre călătoresc de şaptezeci de ani...
    - Unele. Altele de treizeci de ani, iar altele de douăzeci. Acum construim nave mai bune. Descoperim permanent amănunte noi despre proprietăţile spaţiului. Însă toate navele stelare ieşite din şantiere se îndreaptă către o planetă sau un avanpost al gândacilor. Absolut toate, transportând crucişătoare şi bombardiere, se apropie de gândaci. Sunt foarte aproape; au început deja frânarea. Primele au fost trimise spre obiectivele îndepărtate, iar cele recente către ţinte mai apropiate. Aproximările noastre au fost destul de corecte. Toate vor sosi la destinaţie într-un interval de câteva luni. Din nefericire, planeta-capitală a gândacilor va fi atacată de navele noastre cele mai învechite, aproape primitive. Sunt însă bine dotate - avem unele arme pe care gândacii nu le-au mai văzut.
    - Când vor ajunge la ţintă?
    - În următorii cinci ani, Ender. Totul e pregătit la Comandamentul FI. Principalul ansiblu se află acolo, în contact cu întreaga flotă; navele sunt în perfectă stare, gata de luptă. Ne lipseşte doar comandantul bătăliilor. Cineva care să ştie ce dracu' să facă cu navele alea când ajung acolo.
    - Şi dacă nimeni nu ştie?
    - Ne vom strădui să facem tot ce putem, cu cel mai bun comandant pe care-l vom avea.
    "Eu", se gândi Ender. "Vor să fiu gata în cinci ani."
    - Colonele, nu există nici măcar unu la sută şanse să pot comanda o flotă în timp util.
    - Asta-i! înălţă din umeri Graff. Fă tot ce poţi. Dacă n-o să fii gata, o să ne descurcăm cu ce avem.
    Ender se simţi mai uşurat.Însă numai pentru un moment.
    - Trebuie să ştii că deocamdată n-avem chiar nimic.
    Băiatul înţelese că era altă manevră de-a lui Graff. "Fă-mă să cred că totul depinde de mine, ca să nu mă relaxez, ca să trag de mine cât mai tare."
    Manevră sau nu, putea totuşi să fie adevărat. De aceea, n-avea să precupeţească niciun efort. Era ceea ce dorise Val de la el.
    "Cinci ani. Doar cinci ani până la sosirea flotei, iar eu nu ştiu aproape nimic."
    - Peste cinci ani, voi avea abia cincisprezece ani, spuse Ender.
    - Pe cale de-a împlini şaisprezece, adăugă Graff. Totul depinde de ceea ce vei şti.
    - Colonele, zise băiatul, aş vrea să mă-ntorc şi să înot în lac.
    - După ce câştigăm războiul. Sau după ce-l pierdem... O să mai avem la dispoziţie câteva decenii până vor ajunge aici, ca să ne termine. Casa va fi tot acolo, şi-ţi promit că vei putea înota după pofta inimii.
    - Totuşi sunt prea tânăr pentru autorizaţia de securitate.
    - O să te ţinem tot timpul sub pază militară... Armata ştie cum să procedeze în asemenea cazuri.
    Amândoi râseră şi Ender trebui să-şi reamintească faptul că Graff doar se prefăcea prietenos; toate acestea nu erau decât minciuni sau vicleşuguri, menite să-l transforme pe băiat într-o maşină de luptă eficientă.
    "Voi deveni exact unealta pe care o doriţi", se gândi Ender, "dar cel puţin nu mă voi lăsa păcălit. O s-o fac, pentru că aşa vreau eu, nu pentru că m-ai păcălit tu, ticălosule!"
    Remorcherul ajunse lângă Eros fără ca asteroidul să apară pe ecrane şi căpitanul trecu scannerul pe infraroşu. Se aflau la numai patru mii de kilometri de ţinta călătoriei, dar Eros, lung de douăzeci şi patru de kilometri, era invizibil, de parcă n-ar fi reflectat razele soarelui.
    Acostară la una dintre cele trei platforme-docuri de pe orbită. Nu puteau asoliza direct, deoarece gravitaţia asteroidului fusese mărită, iar remorcherul, destinat doar transportului interplanetar, n-ar fi putut evada din fundul puţului gravitaţional. Căpitanul îşi luă rămas bun pe un ton iritat; Ender şi Graff plini de voioşie. Bărbatul era nemulţumit pentru că avea să-şi părăsească nava; Ender şi Graff se simţeau ca nişte prizonieri eliberaţi, în sfârşit, din temniţă.
    Când suiră la bordul navetei care urma să-i coboare pe Eros, parafrazau replici din filmele urmărite non-stop de căpitan şi hohoteau ca nişte nebuni. Căpitanul se mohorî la chip şi se retrase, prefăcându-se că merge la culcare. Atunci, aproape ca un gând ivit în ultima clipă, Ender îl întrebă pe colonel:
    - De ce ne războim cu gândacii?
    - Am auzit mai multe motive, răspunse Graff. Că sistemul lor e suprapopulat şi trebuie să se extindă. Că ei nu pot suporta ideea altei forme de viaţă inteligentă în univers. Că nu cred că noi suntem viaţă inteligentă. Că au cine ştie ce religie stranie. Că au urmărit emisiunile noastre TV şi au decis că suntem prea violenţi. Tot felul de ipoteze.
    - Tu ce crezi?
    - Nu contează ce cred eu.
    - Oricum vreau să ştiu.
    - Probabil că ei discută direct, de la minte la minte. Ceea ce gândeşte unul gândeşte şi altul; ceea ce-şi aminteşte unul, îşi poate aminti şi altul. De ce să-şi fi dezvoltat un limbaj? De ce să fi învăţat vreodată să citească şi să scrie? De unde să ştie ce înseamnă cititul şi scrisul, dacă le-ar vedea? Sau semnalele? Sau numerele? Sau orice altceva folosim noi pentru a comunica? Nu-i vorba doar de-a traduce dintr-un grai în altul. Ei n-au nici un fel de grai. Am folosit toate mijloacele de comunicare pe care ni le-am putut imagina, dar n-au nici măcar echipamentele cu care să-şi dea seama că le transmitem semnale. Şi poate că ei au încercat să gândească spre noi şi nu înţeleg de ce nu le răspundem.
    - Deci întregul război se datorează imposibilităţii de comunicare între două rase.
    - Dacă cel din faţa ta nu-ţi poate spune istoria lui, niciodată nu poţi fi sigur că nu-ncearcă să te omoare.
    - Şi dacă i-am lăsa-n pace?
    - Ender, ei au venit primii. Dacă voiau să ne lase-n pace, ar fi putut s-o facă acum o sută de ani, înainte de Prima Invazie.
    - Poate că n-au ştiut că suntem forme de viaţă inteligente. Poate...
    - Crede-mă, pe tema asta se discută de un secol. Nimeni nu cunoaşte răspunsul. Dar când se ajunge la luarea unei decizii, concluzia e aceeaşi: dacă una din rase trebuie să piară, să fim siguri că noi vom supravieţui. Genele noastre nu ne lasă să hotărâm altfel. Natura nu poate accepta o specie lipsită de instinctul supravieţuirii. Indivizii pot fi convinşi să se auto-sacrifice, însă niciodată o rasă ca un întreg nu poate hotărî să-şi înceteze existenţa. Deci dacă putem, vom ucide gândacii până la ultimul, iar ei, dacă pot, vor face la fel.
    - În privinţa mea, spuse băiatul, eu sunt pentru supravieţuire.
    - Ştiu, încuviinţă Graff. De asta te afli aici.

                                                                Capitolul 14
                                                                 Profesorul

                                   - Nu te-ai prea grăbit, Graff, aşa-i? Nu-i un drum scurt, totuşi o vacanţă de trei luni mi se pare exagerată.
    - Prefer să nu aduc marfa stricată.
    - Există oameni care pur şi simplu n-au simţul timpului. Eh, asta-i, la urma urmei nu-i în joc decât soarta lumii! În sfârşit... Caută să ne înţelegi tensiunea. Ansiblul primeşte permanent rapoarte despre înaintarea flotei. În fiecare zi poate începe războiul... dacă mai putem vorbi de zile. E un băiat foarte mic.
    - Există măreţie în el. O dimensiune sufletească.
    - Sper că şi un instinct de vânător.
    - Da.
    - I-am stabilit o programă de studii. Bineînţeles, totul trebuie aprobat de tine.
    - O să mă uit peste ea. Nu mă pricep la toate materiile acelea, comandore Chamrajnagar. Mă aflu aici doar pentru că-l cunosc pe Ender. Aşa că nu te teme că voi încerca să schimb ceva în conţinutul programei. Viteza va creşte însă.
    - Câte îi putem spune?
    - Nu-i irosi timpul cu fizica zborului interstelar.
    - Ansiblul?
    - I-am pomenit deja despre el şi despre flote. I-am spus că vor ajunge la destinaţie în următorii cinci ani.
    - Se pare că nu ne-au mai rămas prea multe de dezvăluit.
    - Îi puteţi spune despre sistemele de armament. Trebuie să cunoască îndeajuns ca să ia decizii inteligente.
    - Aha! Deci putem fi utili; ce drăguţ! Am blocat unul din cele cinci simulatoare exclusiv pentru el.
    - Şi restul?
    - Celelalte simulatoare?
    - Ceilalţi copii...
    - Ai fost adus aici ca să ai grijă de Ender Wiggin.
    - Eram doar curios. Nu uita, toţi mi-au fost elevi.
    - Iar acum sunt elevii mei. Vor pătrunde în tainele flotei, care dumitale, colonele, nu ţi-au fost dezvăluite.
    - După cum vorbeşti, parcă ar fi o frăţie mistică.
    - Şi o zeitate. Şi o religie. Până şi aceia dintre noi care comandă prin ansiblu cunosc măreţia zborului interstelar. Văd că nu-ţi plac efuziunile mele. Te asigur că dispreţul îţi dovedeşte ignoranţa. În curând, Ender Wiggin va şti ceea ce ştiu eu; va dansa graţiosul balet spectral printre stele şi orice putere există în el va fi descătuşată, dezvăluită, adusă înaintea universului ca să fie văzută de toţi. Ai sufletul de piatră, colonele, însă eu cânt unei pietre la fel de uşor ca şi altui cântăreţ. Te poţi retrage în cabina ta, să-ţi aranjezi lucrurile.
    - N-am de aranjat decât hainele de pe mine.
    - N-ai niciun bagaj?
    - Salariul mi se depune într-un cont de pe Pământ. Nu l-am folosit niciodată. Doar ca să-mi cumpăr haine civile... în vacanţă.
    - Un non-materialist! Totuşi eşti neplăcut de gras. Un ascet gurmand? Interesantă contradicţie.
    - Când sunt nervos, mănânc. Tu când eşti nervos, împroşti deşeuri solide.
    - Îmi placi, colonele. Cred c-o să ne-nţelegem.
    - Nu-mi prea pasă, comandorule. Am venit aici pentru Ender. Şi nici unul dintre noi n-a venit pentru tine.

                                                               1.

                                          Ender detestă asteroidul din primul moment. Se simţise destul de stânjenit pe Pământ, unde podelele erau drepte; Eros era mai îngrozitor. Semăna cu un cartof, având diametrul de numai şase kilometri şi jumătate. Deoarece suprafaţa îi fusese complet modificată pentru a converti lumina soarelui în energie, oamenii trăiau în încăperile legate prin tunele ce dantelau interiorul asteroidului.
    Spaţiile închise nu reprezentau o problemă pentru băiat - mai degrabă îl deranjau podelele coridoarelor, care aveau o pronunţată curbură în jos. De la început, el suferise de ameţeli când umbla prin tuneluri, mai ales prin cele care înconjurau circumferinţa mică a lui Eros. Nu-l ajuta cu nimic faptul că atracţia gravitaţională era de două ori mai mică decât pe Pământ - senzaţia unei căderi iminente era extrem de tulburătoare.
    În acelaşi timp proporţiile păreau stranii - plafoanele erau prea joase pentru mărimea camerelor, iar coridoarele prea înguste. Pe ansamblu, nu era un loc plăcut.
    Lucrul cel mai iritant însă îl constituia prezenţa celorlalţi oameni. Ender n-avea amintiri clare despre oraşele Pământului. Ideea lui despre un număr acceptabil de persoane îl constituia Şcoala de Luptă, unde îi cunoscuse din vedere pe toţi băieţii. Aici trăiau zece mii de persoane. Nu era înghesuială, în ciuda spaţiului mare ocupat de instalaţiile de supravieţuire; dar Ender nu suporta să fie permanent înconjurat de străini.
    Nu-l lăsau niciodată să lege cunoştinţe. Zărea deseori alţi elevi ai Şcolii de Comandă, însă pentru că el nu urma nici un curs obişnuit, aceştia rămâneau simple chipuri. Participa doar ocazional la câte o lecţie comună; de obicei, era singur cu profesorul.
    Alteori, în rezolvarea unei anumite teme îl ajuta un elev mai mare, pe care nu-l mai revedea după aceea. Mânca singur sau cu colonelul Graff. Obişnuia să se recreeze în sala de gimnastică, dar rareori se întâlnea acolo de două ori la rând cu aceleaşi persoane.
    Înţelegea că îl izolau iarăşi, de data aceasta fără să-i ridice pe ceilalţi elevi împotriva lui ca să-l urască, ci limitând relaţiile între ei. Oricum i-ar fi fost greu să lege prietenii - cu excepţia lui, toţi erau trecuţi de adolescenţă.
    De aceea, Ender se retrase în studiile sale şi învăţă repede şi bine. Astronavigaţia şi istoria militară le asimilă cu uşurinţă. Matematicile abstracte erau mai dificile; constată însă că dacă primea o problemă ce implica deplasări prin spaţiu şi prin timp, se putea bizui mai degrabă pe intuiţie decât pe calcule - adesea găsea instantaneu o soluţie pe care o putea demonstra abia după minute bune, sau chiar după ore de calcule.
    Iar pentru destindere exista simulatorul: cel mai perfect joc video pe care-l văzuse vreodată.
    Profesorii şi elevii îl învăţară să-l utilizeze, pas cu pas. La început, necunoscând uriaşa putere a jocului, îl abordase doar la nivel tactic, cu un singur luptător care manevra continuu pentru a găsi şi distruge inamicul. Controlat de calculator, inamicul era inteligent şi puternic şi, ori de câte ori Ender încerca o manevră nouă, adversarul o folosea împotriva lui peste numai câteva minute.
    Jocul era holografic, iar cei doi luptători erau puncte luminoase de culori diferite, care dansau, se roteau şi manevrau în interiorul unui cub cu latura de aproape zece metri. Comenzile erau extrem de delicate.
    Spaţiul de joc putea fi rotit în orice direcţie, pentru a fi urmărit din diferite unghiuri. Centrul se putea deplasa aşa încât confruntarea să aibă loc mai aproape sau mai departe de jucător.
    Treptat, pe măsură ce Ender deveni expert în controlul vitezei, direcţiei, orientării şi armelor, complexitatea jocului spori. Uneori înfrunta doi adversari simultan; alteori apăreau meteoriţi sau sfarâmături de asteroizi; trebuia să ia în considerare consumurile de combustibil şi energie şi deseori era însărcinat cu executarea anumitor misiuni.
    Când stăpâni jocul cu o navetă, îi permiseră să treacă la escadrila de patru navete. Comanda piloţii simulaţi şi, în loc să execute comenzile calculatorului, trebuia el însuşi să determine tactica, hotărând care obiectiv era cel mai important şi conducând escadrila pentru a-l cuceri.
    În orice moment putea prelua, pentru scurt timp, comanda personală a unei navete; la început procedă aşa în mod frecvent, însă atunci celelalte trei erau distruse rapid. Treptat, jocurile sporiră în dificultate şi Ender trebui să rămână tot mai mult timp la comanda escadrilei. Când o făcea, câştiga din ce în ce mai des.
     După un an petrecut în Şcoala de Comandă, putea juca pe simulator la oricare dintre cele cincisprezece niveluri, de la pilotarea unei navete independente şi până la comanda unei flote.
    Înţelesese de mult că rolul sălii din Şcoala de Luptă îl avea aici simulatorul. Şi cursurile erau utile, dar adevărata instruire o constituia jocul. Din când în când, veneau câte unii să-l vadă jucând. Nu vorbeau niciodată - rareori i se adresa cineva, cu excepţia cazurilor când trebuiau să-l înveţe ceva anume. Spectatorii tăceau, privindu-i cum rezolvă o simulare dificilă, apoi plecau.
    "Ce faceţi?" ar fi vrut să-i întrebe. "Mă cântăriţi? Hotărâţi dacă aveţi curaj să-mi încredinţaţi flota? Nu uitaţi că eu nu v-o cer."
    Descoperi că multe din lucrurile învăţate în Şcoala de Luptă se puteau transfera pe simulator. Îl programă să-şi modifice orientarea spaţială la fiecare câteva minute, ca să nu se lase prins într-o rutină "sus-jos", şi-şi revedea permanent poziţia din punctul de vedere al inamicului.
    Încerca o senzaţie extraordinară să aibă un asemenea control asupra bătăliei, să-i poată vedea fiecare detaliu.
    În acelaşi timp se simţea frustrat din cauza limitărilor existente; navele conduse de calculator nu depăşeau capacităţile acestuia. Nu aveau iniţiative. Nu erau inteligente.
    Începu să tânjească după şefii săi de plutoane, aşa încât să se poată bizui pe unele escadrile fără să le supravegheze în mod permanent.
    La sfârşitul primului an, câştiga toate bătăliile de pe simulator şi juca de parcă maşina ar fi reprezentat o prelungire naturală a trupului său.
    Într-o zi, mâncând împreună cu Graff, îl întrebă:
    - Asta-i tot ce face simulatorul?
    - Cum adică?
    - Aşa cum joacă acum. De o vreme n-a mai crescut deloc în dificultate.
    - Aha!
    Colonelul păru nepăsător. Însă el nu se exterioriza niciodată.
    În ziua următoare, totul se schimbă. Graff plecă şi Ender căpătă un camarad.
    Dimineaţă, când băiatul se trezi, în mijlocul podelei stătea un bătrân, cu picioarele încrucişate.
    Ender îl privi curios, aşteptându-l să vorbească. Necunoscutul tăcea. Ender se sculă, îşi făcu duş şi se îmbrăcă, fără să intre în vorbă cu el.
   Învăţase de mult că atunci când se petrecea ceva neobişnuit, ceva ce făcea parte din planul altcuiva, avea să capete mai multe informaţii aşteptând, nu întrebând. Aproape întotdeauna, adulţii îşi pierdeau răbdarea înaintea lui.
    Bătrânul nu scosese niciun cuvânt, când Ender se apropie de uşă ca sa iasă din odaie. Uşa nu se deschise. Băiatul se întoarse către necunoscutul aşezat pe duşumea. Părea de vreo şaizeci de ani, de departe omul cel mai vârstnic pe care-l văzuse în Eros. Obrajii îi erau acoperiţi de firişoare albe şi ţepoase, doar cu puţin mai scurte decât părul de aceeaşi culoare. Avea chipul relaxat, iar ochii îi erau înconjuraţi de riduri. Îl fixa pe Ender cu o expresie de indiferenţă.
    Băiatul reveni la uşă şi încercă iarăşi s-o deschidă.
    - Bun, rosti el renunţând. De ce-i încuiată?
    Bătrânul continua să-l privească inexpresiv.
    "Deci este un joc", îşi spuse Ender. "Dacă vor să merg la cursuri, vor deschide uşa. Dacă nu... nu. Nu-mi pasă."
    Nu-i plăceau jocurile cu reguli şi scop final cunoscute doar de adversar. De aceea, avea să-l ignore pe acesta. De asemenea, nu voia să se enerveze. Rezemat de uşă, parcurse un exerciţiu de autorelaxare şi în curând redeveni calm. Necunoscutul îl privea impasibil.
    Trecură aşa ore întregi. Ender refuza să vorbească, iar bătrânul părea mut şi fără minte.
    În câteva rânduri, Ender se întrebă dacă nu era vreun nebun ce evadase dintr-o clinică, şi acum îşi trăia halucinaţiile demente în camera lui. O dată cu scurgerea timpului, cum nimeni nu veni la uşă şi nici nu-l căută, băiatul se convinse că era ceva deliberat, cu scopul de a-l deruta. Nu voia să-i ofere bătrânului satisfacţia victoriei. Pentru a-şi trece timpul, începu să facă exerciţii fizice. Unele erau imposibile fără echipamentul de gimnastică, dar altele, mai cu seamă cele de la cursul de autoapărare, puteau fi executate în orice condiţii.
    Execuţiile îl purtau în jurul camerei. Exersă fandările şi loviturile cu piciorul. La un moment dat, trecu pe lângă bătrân, aşa cum mai trecuse şi înainte, dar acum braţul acestuia ţâşni fulgerător şi-i prinse piciorul stâng în mijlocul unui salt.
    Îl dezechilibră şi băiatul se prăbuşi pe duşumea.
    Sări imediat în picioare, furios. Necunoscutul stătea calm, cu picioarele încrucişate, de parcă nici nu s-ar fi clintit. Ender rămase încordat, gata de luptă, totuşi imobilitatea celuilalt îl făcea să nu poată ataca. Ce să facă, să-l lovească? Şi apoi să-i explice lui Graff:
    "Ştii, el a început primul şi n-am vrut să rămân dator".
    Îşi reluă exerciţiile; bătrânul îl urmărea cu privirea.
    În cele din urmă, obosit şi furios pe ziua irosită, prizonier în propria lui cameră, reveni la pat, ca să-şi scoată pupitrul.
    În clipa când se aplecă deasupra noptierei, simţi o mână izbindu-l între coapse şi o alta prinzându-l de păr.
    Într-o secundă fu răsturnat. Faţa şi umerii erau apăsaţi în podea de genunchiul bătrânului, în vreme ce spatele îi era dureros arcuit şi picioarele fuseseră ţintuite de un braţ ferm. Nu se putea folosi de mâini şi nici nu-şi putea îndoi spatele ca să aibă sprijin pentru picioare.
    În mai puţin de două secunde, străinul îl învinsese complet pe Ender Wiggin.
    - Bine, icni Ender. Ai învins.
    Genunchiul celuilalt apăsă şi mai dureros.
    - De când, şuieră un glas, trebuie să-i spui duşmanului când te-a învins?
    Ender tăcu.
    - Te-am surprins o dată, Ender Wiggin. De ce nu m-ai distrus imediat după aceea? Doar pentru că arătam paşnic? Te-ai întors cu spatele la mine. Stupid! N-ai învăţat nimic! N-ai avut niciodată un profesor.
    Băiatul era furios acum, şi nu încercă să se prefacă sau să se stăpânească.
    - Am avut prea mulţi profesori; de unde să fi ştiut că o să fii...
    - Un duşman, Ender Wiggin, şopti bătrânul. Eu sunt duşmanul tău, cel dintâi duşman mai inteligent decât tine. Nu există alt profesor decât duşmanul. Nimeni altul decât duşmanul nu-ţi va spune ce va face el. Nimeni altul decât duşmanul nu te va învăţa cum să distrugi şi să cucereşti. Doar el îţi arată unde eşti slab. Doar el îţi spune unde sunt punctele sale puternice. Şi singurele reguli ale jocului sunt atacul şi apărarea. De-acum încolo sunt duşmanul tău. De-acum încolo sunt profesorul tău.
    Apoi îi eliberă picioarele. Deoarece îl apăsa capul de podea, băiatul nu se putu echilibra în braţe şi genunchii lui loviră duşumeaua cu o bufnitură puternică şi o durere pătrunzătoare. După aceea, bătrânul se retrase şi-l lăsă să se ridice.
    Încet, băiatul îşi adună picioarele sub el, gemând uşor de durere. Pentru o clipă, rămase în patru labe, ca să-şi revină. Apoi braţul său drept ţâşni, căutându-şi duşmanul. Bătrânul se retrase iute şi mâna lui Ender apucă doar aerul, iar piciorul profesorului lovi spre bărbia băiatului.
    Ender nu mai era acolo. Stătea întins pe spate, după ce se rostogolise pe podea şi, în clipa când necunoscutul era dezechilibrat după lovitură, amândouă tălpile băiatului îi izbiră piciorul de sprijin.
    Bătrânul căzu... totuşi îndeajuns de aproape ca să-l atace pe Ender. Acesta nu găsea un braţ sau picior care să rămână locului atât cât să poată fi apucat, iar între timp loviturile îi învineţeau spatele şi braţele. Băiatul era mai mic... nu putea depăşi membrele în permanentă mişcare ale bătrânului.
    În cele din urmă, izbuti să se desprindă şi se târî spre uşă.
    Bătrânul şedea iarăşi cu picioarele încrucişate, dar acum apatia dispăruse. Surâdea.
    - Ceva mai bine de data asta. Dar lent. Cu o flotă va trebui să fii mai bun decât eşti cu trupul tău, altfel nimeni n-o să fie în siguranţă cu tine la comandă. Ai învăţat lecţia?
    Ender încuviinţă încet din cap.
    Îl durea tot trupul.
    - Bun, continuă străinul. Restul, cu simulatorul. De acum, eu îţi voi programa bătăliile, nu calculatorul; eu voi pregăti strategia inamicului, iar tu vei învăţa să fii iute şi să descoperi cu ce vicleşuguri te încearcă duşmanul. Să nu uiţi, băiete! De-acum, duşmanul e mai inteligent decât tine. De-acum, duşmanul e mai puternic decât tine. De-acum, să fii gata să pierzi mereu.
    Chipul lui redeveni grav.
    - Vei fi gata să pierzi, Ender, dar vei câştiga. Vei învăţa să înfrângi duşmanul. El te va învăţa cum s-o faci.
    Se ridică în picioare.
    - În această şcoală a existat dintotdeauna obiceiul ca un nou venit să fie ales de un elev mai mare. Cei doi devin camarazi, şi cel mai mare îl învaţă pe celălalt tot ce ştie. Ei luptă permanent, se întrec permanent, sunt împreună permanent. Eu te-am ales pe tine.
    - Eşti prea bătrân ca să fii un elev, rosti Ender când necunoscutul porni spre uşă.
    - Nimeni nu-i prea bătrân ca să înveţe de la duşmani. Eu am învăţat de la gândaci. Tu vei învăţa de la mine.
    În clipa când necunoscutul puse palma pe plăcuţa identificatoare de deschidere, Ender sări prin aer şi-l lovi cu ambele călcâie în mijlocul spatelui. Lovi atât de puternic, încât ricoşă în picioare, iar bătrânul scoase un strigăt şi se prăbuşi.
    Se sculă apoi încet, ţinându-se de clanţă, cu faţa strâmbată de durere. Părea scos din luptă, dar Ender nu se încrezu în el. Cu toate acestea, fu luat prin surprindere de viteza atacului. După câteva secunde, zăcea pe duşumea lângă peretele opus, sângerând din nas şi din buză, acolo unde se izbise de pat. Reuşi să se întoarcă într-atât încât să-l vadă pe bătrân în pragul uşii, crispându-se de durere şi ţinându-se de spate. Îi zâmbea.
    Ender surâse.
    - Ai un nume, profesore? întrebă el.
    - Mă numesc Mazer Rackham, răspunse străinul. Apoi dispăru.

                                                                      2.

                                               Din clipa aceea, Ender era fie cu Mazer Rackham,  fie singur. Mazer vorbea rareori, însă era alături de el la masă, la cursuri, la simulator, în camera lui, noaptea. Uneori pleca, dar când nu se afla acolo, uşa era încuiată şi nimeni nu intra până nu se întorcea. O săptămână întreagă, Ender îl numi Temnicerul Rackham. Mazer răspundea imediat, ca şi cum ar fi fost chiar numele lui şi nu părea deloc iritat.
    În scurt timp, băiatul renunţă la poreclă.
    Existau şi compensaţii. Mazer îi arătă filmele bătăliilor din Prima Invazie şi înfrângerile dezastruoase ale FI în a Doua Invazie. Nu mai erau montaje din imagini cenzurate, ci filme întregi.
    Deoarece bătăliile importante fuseseră înregistrate de mai multe camere, studiară tacticile şi strategiile gândacilor din diferite unghiuri. Pentru prima dată în viaţa lui Ender, un profesor îi atrăgea atenţia asupra unor detalii pe care băiatul nu le sesizase singur. Pentru prima dată, găsise o minte pe care putea s-o admire.
    - De ce nu eşti mort? întrebă Ender. Bătălia ta a fost acum şaptezeci de ani, dar tu n-ai nici măcar şaizeci.
    - Miracolele relativităţii, răspunse Mazer. După bătălie, m-au ţinut aici douăzeci de ani, deşi i-am implorat să mă lase să comand una din navele lansate împotriva coloniilor şi capitalei gândacilor. Apoi au... reuşit să înţeleagă câte ceva despre cum se comportă soldaţii în tensiunea luptei.
    - Ce anume?
    - N-ai învăţat suficientă psihologie ca să pricepi... Şi-au dat seama că, deşi nu voi mai putea comanda flota - aveam să mor înainte ca navele să ajungă la destinaţie, rămâneam singurul capabil să mă descurc cu gândacii. Şi-au dat seama că izbutisem să-i înving nu prin noroc, ci folosindu-mă de inteligenţă. Aveau nevoie de mine aici, ca să... îl învăţ pe viitorul comandant al flotei.
    - Deci te-au suit într-o navă, au accelerat până la o viteză relativistă...
    - Iar după aceea am revenit acasă. O călătorie extrem de plictisitoare. Cincizeci de ani în spaţiu. Pentru mine nu s-au scurs decât opt ani, dar mi s-au părut cinci sute. Totul pentru ca să-l pot învăţa pe viitorul comandant tot ce ştiam.
    - Eu voi fi comandantul acela?
    - Să zicem că în prezent ai cele mai mari şanse.
    - Mai sunt pregătiţi şi alţii?
    - Nu.
    - Atunci reprezint unica alegere, nu?
    Mazer ridică din umeri.
    - Cu excepţia ta... Eşti viu, nu? De ce nu comanzi tu flota?
    Bătrânul clătină din cap.
    - De ce? I-ai învins pe gândaci...
    - Există destule motive pentru care nu pot fi comandant.
    - Arată-mi cum i-ai bătut.
    Faţa lui Mazer deveni impenetrabilă.
    - Mi-ai arătat toate bătăliile de cel puţin şapte ori. Cred că acum ştiu cum să le dejoc tacticile de atunci, însă nu mi-ai arătat niciodată cum i-ai bătut de fapt.
    - Filmul acela e un secret foarte bine păstrat, Ender.
    - Ştiu. Parţial l-am refăcut mental. Tu, cu minuscula ta forţă de rezervă, şi flota lor, navele acelea uriaşe lansând roiuri de navete de luptă. Te-ai năpustit spre o navă, ai tras în ea şi a urmat o explozie. În momentul acela se opresc toate cadrele. În continuare, doar imagini cu soldaţii găsind gândaci morţi.
    Mazer surâse.
    - S-a zis şi cu secretele bine păzite. Haide să-ţi arăt!
    Erau singuri în sala video şi Ender încuie uşa pe dinăuntru.
    - Bun, să-l vedem.
    Filmul era exact cum spusese băiatul. Plonjonul sinucigaş al lui Mazer în inima formaţiunii duşmane, explozia, apoi...
    Nimic. Naveta lui Mazer înaintase mai departe, ocolise unda de şoc şi se strecurase printre celelalte nave inamice. Acestea nu trăseseră asupra lui. Nu-şi modificaseră traiectoriile. Două se ciocniseră între ele şi explodaseră - un accident stupid ce putea fi evitat cu uşurinţă. Nu schiţaseră nici măcar o încercare de-a evita coliziunea.
    Mazer derula caseta puţin mai departe.
    - Am aşteptat trei ore, spuse el. Nimănui nu-i venea să creadă.
    Apoi navetele FI se apropiară de navele gândacilor. Soldaţii începură operaţiunile de abordare şi tăiere a blindajelor. Imaginile îi arătau pe agresori morţi la posturile lor.
    - După cum vezi, zise Mazer, a fost exact cum ai presupus.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Nimeni nu ştie. Eu am o ipoteză personală. Sunt însă mulţi savanţi care-mi zic că n-am "calificarea" necesară ca să-mi expun părerile.
    - Tu eşti cel care a câştigat bătălia.
    - Şi eu crezusem că asta conferă o anume "calificare", dar după cum vezi... Xenobiologii şi xenopsihologii nu pot accepta ideea că un pilot stelar i-a întrecut prin simplă intuiţie. Bănuiesc că toţi mă urăsc, deoarece după ce au vizionat filmele astea, au trebuit să rămână definitiv aici, pe Eros. Din motive de securitate... N-au fost încântaţi.
    - Mai spune!
    - Gândacii nu vorbesc. Ei comunică mental şi instantaneu, ca efectul filotic. Cum e ansiblul... Însă majoritatea experţilor consideră că este o comunicare controlată, asemănătoare vorbirii - eu îţi transmit un gând şi tu-mi răspunzi la el. N-am crezut niciodată în ipoteza asta. Timpul lor de reacţie este prea imediat. Ai văzut filmele. Nu discută între ei ca să hotărască ce variantă de acţiune să adopte. Navele se comportă ca făcând parte din acelaşi organism. Ele răspund tot aşa cum diferitele părţi ale trupului tău răspund instinctiv în timpul unei lupte. Nu este vorba de o conversaţie mentală între persoane cu procese de gândire diferite. Toate gândurile lor sunt prezente, laolaltă, în acelaşi moment.
    - Un singur organism, şi fiecare gândac aidoma unei celule?
    - Da. N-am fost primul care am sugerat-o, însă am fost cel dintâi care am crezut în ipoteza asta. Şi încă ceva... Ceva atât de banal; de... copilăresc, încât xenobiologii au râs în hohote când le-am spus-o, după bătălie. Gândacii sunt insecte. Asemănătoare furnicilor şi albinelor. Cu regină, cu lucrători... Acum o sută de milioane de ani aşa au început, cu genul acesta de organizare. E absolut sigur că nici unul dintre gândacii văzuţi de noi nu avea aparat reproducător. Deci e posibil să-şi păstreze regina după ce şi-au dezvoltat capacitatea de a gândi împreună. Altfel zis, regina să rămână centrul grupului. De ce s-ar schimba structura socială?
    - Asta înseamnă structura socială?
    - Am şi dovezi. Dar nu dovezi pe care ei să le poată vedea. Prima Invazie a fost o misiune de explorare. Însă a doua era de colonizare. De instalare a unui stup nou, sau ceva similar.
    - De aceea au adus o regină.
    - Priveşte filmele celei de-a Doua Invazii, în care ne distrug flota din norul de comete. Introduse în aparat caseta respectivă: Arată-mi nava reginei!
..................................................................................