Dispariţia statuii din parc, Rodica Ojog-Braşoveanu

........................................................................................
                                                      4.

                                - Sunt  exerciţii de gândire şi de logică.
    - Logică pe dracu`! Să dezlege ghicitori cu elefanţi albi, cocotieri albaştri şi alte năzdrăvănii pe care băieţii ăştia n-or să le întâlnească în viaţa lor, aşa cum pe mine mă cheamă Cristescu! Cu Popeşti, Ioneşti, Vasileşti or să aibă de-a face, nu cu dinozauri perverşi sau cu diferenţiale, integrale şi alte alea! Ai ajuns de mirul lumii, soro!
    - Tovarăşe Cristescu!
    - Vezi că vin pe spate, râse maiorul.
    - Te afli aici în interes de serviciu, detaşat de către forurile superioare...
    - ... şi preşedintele comitetului de locatari...
    - Eşti obligat să-ţi îndeplineşti sarcinile şi nu să-mi dai mie lecţii!
    - O rectificare! făcu dulce maiorul care, realmente, începuse să se distreze. Nu sunt obligat. Am fost rugat! Reţine chestia că-i interesantă! Te mai întreb o dată: unde ai încurcat-o?
    Minerva respiră adânc. Rosti îmbufnată, uitându-se în altă parte:
    - Cu Melania.
    - Eram sigur. Ai intrat cu bocancii şi i-ai vârât în ureche o trompetă, suflând cât te ţin plămânii!
    - Şi cum ar fi trebuit s-o iau?
    Cristescu surâse impertinent, califică Minerva.
    - Să umbli în vârful picioarelor şi să mângâi dulce gingaşe strune de harpă, aşa cum se cuvine unei gingaşe şi dulci făpturi.
    Minerva îşi înghiţi replica, nu tocmai dulce.
    "Face pe inteligentul cu mine, îşi închipuie că mi-o plăteşte, dar lasă că îmi vine şi mie rândul la zar."
    Pe drum, Minerva îl puse la curent cu ultimele evenimente legate de dosarul statuii, îi relată aproape la replică întrevederea cu Melania. Conchise:
    - E dezaxată şi cabotină!
    - Cabotină, sunt de acord, dar, în privinţa integrităţii facultăţilor ei mintale, te înşeli grosolan. Este mai normală decât o grămadă de oameni pe care-i cunosc. Asemenea celor mai mulţi indivizi însă, a căror minte sclipeşte, are excentricităţi şi manifestări mai singulare. În ciuda originalităţilor - bâlciul cu Mirciulică, poveştile cu zâne, dialogul Melania-Melania sau vizitele în parc, pentru a da bună dimineaţa florilor - dispune de o logică fermă şi o judecată de vast bun simţ. Circul i-a intrat însă în sânge, ştie că-i stă bine şi-l speculează.
    - De aia n-o scoteai din smintită?
    - Eram furios, draga mea.
    Minerva dădu nervoasă cu călcâiul în trotuar.
    - Nu pot să înţeleg ce urmăreşte. Ce naiba-i pasă de blestemata aia de statuie? Şi care-i rolul ei?
    - Asta nu poţi s-o ştii niciodată cu Melania. Au fost situaţii când a pus combinaţia la cale personal - idee, organizare, alegerea complicilor - deci a semnat singură scenariul, dar am avut trei dosare când, ignorând startul, a intervenit ea cu o contribuţie generoasă pe parcurs. Nu ştiu cum Dumnezeu flerează toate afacerile dubioase unde miza - cel puţin până acum - o constituie diverse obiecte de artă. Dar, indiferent de momentul intrării în scenă, absolut totdeauna se detaşează, devine vedetă absolută.
    - Obiecte de artă! pufni Minerva. Nu-mi spune că în bolovanul lui Conţescu şi-a ascuns Ali-Baba comorile.
    - Draga mea, eu nu spun nimic. Am ajuns. Dacă vrei să obţinem un minim de rezultat, abţine-te de la intervenţii sau comentarii dure.
    - Cristescule, cred că ai vocaţie de misionar.
    - Şi tu ai ratat un al doilea Makarenko.
    Maiorul o cunoştea destul de bine, ca să-şi dea seama de la prima privire că Melania nu fusese luată prin surprindere. Îi aştepta şi, probabil, pariase cu Mirciulică sau cu ea însăşi în privinţa zilei şi a orei.
    Bătrâna totuşi îşi făcu numărul: privire mirată, clamp! clamp! din gene, schiţă de aplauze punctând fericirea, ciripit de pitulice:
    - Domnul maior Cristescu! Nu ştiţi cât sunt de încântată să vă văd. De ce nu m-aţi anunţat? Aş fi pus o tavă cu pişcoturi la cuptor şi aş fi cumpărat o cupă de frişcă. Aveam totdeauna o rezervă, dar Mirciulică a devenit de la o vreme nesuferit de lacom... Adăugă, gazdă politicoasă: Şi doamna Minerva! Nu mă aşteptam la atâta bunăvoinţă... Bine aţi venit la noi... Hotărât, avem astăzi o zi strălucită pe care, fiţi convinsă, n-o vom uita uşor. Trăncănim mult pe seama evenimentelor plăcute.
    Minerva mulţumi dând din cap. Pe buze îşi atârnase zâmbetul despre care-şi închipuia că e blajin. Şi, din nou, în preajma bătrânei, avu senzaţia că trăieşte în plin ireal. În timp ce Melania se foia prin casă umplând masa cu ceşti, pahare, farfurioare şi linguriţe, Minerva inventarie discret încăperea şi etichetă scurt: "Este interiorul unei persoane care iubeşte avid viaţa, a rămas şi va rămâne totdeauna tânără".
    Nimic nu purta pecetea senectuţii (mobilă demodată, greoaie, "aşa se purta când m-am măritat eu"), pe scrin se aflau flori şi nu colecţie de produse farmaceutice în tuburi, flacoane, cutiuţe, termometrul şi unguente misterioase, lipsea bomboniera în care se găsesc de obicei cuie, nasturi dispersaţi, un etui gol, pioneze, o ureche de fermoar - cine ştie la ce trebuie! - chibrituri, chei nefolositoare destinate unor broaşte uitate şi, în general, orice altceva în afară de cofeturi, nu se vedea scrumiera cu mărunţiş (cincisprezece şi douăzeci şi cinci de bani, monede mai mari riscând să tenteze musafirii) şi nici vasul de flori unde erau puse bine, "să nu uit", reţete, bilete de loterie sau capete de hârtie cu numere de telefon.
    "Totul e graţios, proaspăt, juvenil şi vesel. Vesel până la ţopăială!"
    După cum hotărâseră, Cristescu dădu start discuţiei:
    - Desigur, bănuiţi de ce v-am deranjat...
    - Nu sunt atât de isteaţă, dar poate dacă m-aţi lăsa să ghicesc de trei ori...
    - În legătură cu dispariţia statuii unchiului dumneavoastră.
    - V-aţi convins? Am fost foarte necăjită că doamna Minerva nu a crezut că suntem rude. Probabil eu nu am fost îndeajuns de convingătoare, dar trebuie să recunosc că prezenţa dumneaei mă intimidează. O persoană atât de impozantă!
    Minerva încercă să zâmbească gentil:
    - Faceţi abstracţie de mine.
    - Cum ar fi posibil? Dumneavoastră nu puteţi trece neobservată nici chiar în mijlocul unei defilări.
    Cristescu zâmbi în sinea lui: "Aici nu se înşeală deloc".
    - Ştiţi, se adresă din nou Minervei, presimt că noi două vom deveni prietene foarte bune.
    - Nu-mi doresc nimic altceva.
    - Şi Mirciulică va fi extrem de încântat... Vedeţi, începusem să ne simţim cam singuri. Când îmbătrâneşti, încetezi să mai fii interesant şi eu însămi îmi dau seama că am devenit o amintire.
    - Vă exprimaţi minunat. Aveţi o frază elegantă, cu expresii şi întorsături neaşteptate.
    Cristescu, în sinea lui, se amuza copios: "Hai să vedem acum cine minte mai frumos!"
    Melania îşi plecă modestă privirea:
    - Adevărul este că sunt foarte talentată la compuneri.
    - Sunt convinsă. Colegul meu - arătă spre Cristescu - mi-a semnalat nu o dată acest amănunt care, asociat cu fantezia de care dispuneţi, face ca poveştile dumneavoastră să fie foarte interesante.
    Maiorul îi azvârli o privire iute: "E incapabilă să se abţină de la aluzii fine".
    Bătrâna replică senină:
    - Dumnealui e foarte generos, dar trebuie să vă mărturisesc că toate poveştile pe care i le spun lui Mirciulică sunt din Ispirescu sau fraţii Grimm. Eu nu am fost în stare să născocesc nici una.
    - N-aş fi zis, zâmbi Minerva.
    Cristescu interveni repede:
    - Apropo de statuia unchiului dumneavoastră...
    - Iertaţi-mă! exclamă bătrâna. Sunt vorbă lungă şi, uneori, mi se întâmplă să uit că există persoane mult mai ocupate ca mine. Aveţi cumva noutăţi?
    - Colega mea se ocupă de acest caz şi este mai în măsură să vă informeze. După cum vi s-a adus la cunoştinţă, în arhiva consultată nu s-a găsit nici o dovadă care să ateste rudenia dumneavoastră cu doctorul Conţescu...
    - Nu am fost o familie atât de nobilă încât să ne constituim arborele genealogic. Eu nu sunt notar, dar îmi închipui că foarte puţini oameni ştiu cine a fost văr de-al treilea, de exemplu, cu bunicul lor. La urma urmei, ce importanţă poate avea acest amănunt? Fapt este că statuia a dispărut.
    - Fără îndoială, zâmbi maiorul, dar în absenţa unei legături de rudenie cu răposatul dr. Conţescu, interesul dumneavoastră faţă de dispariţia statuii pare cam straniu.
    Melania păru foarte surprinsă.
    - Poate că nu ştiţi, dar eu mă uit în fiecare seară la televizor. Ni se vorbeşte foarte frumos despre îndatoririle cetăţeneşti şi ne învaţă că orice persoană trebuie să aibă grijă de bunurile obşteşti.
    - Vezi, Cristescule?! făcu triumfătoare Minerva. Tu mă ascultai doar cu o ureche când îţi vorbeam despre rolul educativ al televiziunii! Se întoarse spre Melania şi i se adresă pe un ton din care mierea curgea ca dintr-o lingură prea plină: Spuneţi-mi, doamnă, manifestaţi aceeaşi... ăăă... diligenţă faţă de toate monumentele din Capitală?
    Melania o privi cu aceiaşi ochi nevinovaţi, micşunele mirate.
    "Fii liniştită, draga mea. Ei nu au ce să-ţi re-pro-şe-ze. Poţi chiar să te distrezi, dar cu măsură."
    - Bineînţeles.
    - Şi cum procedaţi? Concret, adică...
    - Nu sunt sigură că înţeleg întrebarea dumneavoastră.
    - Mă interesează tehnica pe care o folosiţi, căci ar putea fi popularizată. În Bucureşti există sute de obiective culturale. Numai în cimitirul Bellu se află duzini de autentice monumente de artă, fără să mai vorbim de parcuri, grădini şi aşa mai departe.
    - Cele din Cişmigiu, în special, o întrerupse Melania, sunt foarte graţioase. Am o adevărată slăbiciune pentru statuia Maicii Smara, dar cel mai mult iubesc tânăra fată cu ulciorul, ştiţi, din faţa pavilionului cu porumbei. M-am simţit extrem de necăjită când secase...
    - Cine?
    - Ulciorul, bineînţeles. Nu mai curgea apă din ţuţuroi şi am făcut o adresă la primărie semnalând neajunsul. Nu vă închipuiţi ce spectacol minunat oferă guguştiucii care se înghesuie pe marginea bazinului, ca să-şi astâmpere setea.
    - Când s-a întâmplat asta?
    Cristescu zâmbi: "Minerva a agăţat un fir..."
    - Acum trei săptămâni. Spre satisfacţia mea, situaţia s-a remediat foarte repede.
    - Mda... Tot nu mi-aţi spus cum procedaţi, pentru a acoperi zilnic un perimetru atât de vast.
    - Ei, surâse Melania modestă, nu chiar zilnic, căci eu nu am automobil şi tot aşa nici una din cunoştinţele mele. Într-o vreme mă aranjasem cu domnul Silvestru care a fost şofer. Ştiţi, transporta butelii de aragaz, dar din păcate a ieşit la pensie. Oricum, pot spune că, măcar o dată la două săptămâni, vizitez fiecare obiectiv cultural, aşa cum v-aţi exprimat dumneavoastră.
    - Probabil, presupuse Minerva, v-aţi împărţit Capitala în zone.
    - Exact! Aţi ghicit fără să v-o fi spus eu, declară bătrâna, încântată că Minerva e atât de deşteaptă.
    Maiorul se miră:
    "Ce naiba a păţit Melania de joacă atât de imprudent? Mai ales acum, în plin proces de sistematizare a Capitalei, când oraşul îşi schimbă obrazul de la o zi la alta, până şi un copil te prinde cu minciuna. Suficientă o singură aruncare de undiţă..."
    - Într-adevăr, meritoriu, aprecie Minerva. Îţi dai seama, Cristescule? Doamna are o activitate bogată şi folositoare. Ţine, aş putea spune la zi, evidenţa monumentelor de artă din Bucureşti.
    - Îmi dau seama.
    - Iată, continuă Minerva, un soi de preocupare la care ar trebui antrenaţi cât mai mulţi cetăţeni, căci unuia singur, oricât ar fi de atent, îi pot scăpa unele detalii.
     - Bineînţeles, fu de acord maiorul, aşteptând curios pumnul care urma s-o facă O.K. pe Melania.
    Aceasta, detaşată, părea că se umflă în pene.
    - Vezi, chiar doamna care este atât de atentă şi condusă de cele mai nobile intenţii, n-a băgat de seamă, deşi trece măcar o dată la două săptămâni prin Cişmigiu, că la pavilionul central nu mai există porumbei de cel puţin cincisprezece ani.
    Fizionomic, în orice caz, bătrâna pară minunat lovitura. Pe chipul delicat, uimirea nemărginită nu mai încăpea.
    - Adevărat? Mi se pare extraordinar... Probabil însă că, atunci când îndrăgeşti unele imagini, ele continuă să trăiască în subconştientul tău, independent de realitate. Nu-ţi dai seama că ele nu mai există, pentru că afectul tău nu acceptă această eventualitate.
    "Hm! Frumos spus, dar slăbuţ, notă Cristescu."
    Minerva dădu din cap:
    - Iată ceea ce aş numi eu o subtilă explicaţie psihologică, care nu mi-ar fi trecut prin minte.
    "Nu te pierde cu firea, Melania... Te-a prins cu minciuna. Ei şi? Ştia oricum că minţi..."
    Zâmbi îngăduitoare:
    - Când veţi ajunge la vârsta mea, o să mă înţelegeţi perfect. Nimic din tot ce ţi-e foarte drag nu devine simplă aducere aminte. Există în noi, alături de noi, în faţa ochilor noştri. Vă pot oferi un exemplu cam intim, n-aş dori să-l consideraţi impudic.
    Colonelul, vreau să spun soţul meu, a murit acum douăzeci de ani. Credeţi-mă, îl simt în fiecare clipă alături de mine, n-a lipsit o singură noapte, şi de aceea n-am schimbat patul dublu cu un divan de o persoană. Înţelegeţi?
    - Desigur, spuse Minerva. Ca să încăpeţi.
    - Exact. Are şi perna lui.
    - Uluitor! Iată o pildă de mare curaj. Nu cunosc mulţi care ar fi în stare să doarmă împreună cu un... repauzat.
    Melania îi îndreptă privirea atât de binecunoscută lui Cristescu: "Uite ce fel de femeie sunt eu!" Întrebă nevinovată:
    - Nu-i aşa? Exclamă brusc: Ah! Cred că am să mă cert singură. Din nou m-am lungit la vorbă. Din câte am înţeles de la domnul maior Cristescu, aveţi noutăţi despre statuia bietului meu unchi.
    - De ultimă oră, sublinie zâmbind Minerva. Am primit chiar azi-dimineaţă relaţii foarte interesante de la Consiliul popular Piatra Neamţ. Doctorul Cristescu nu a avut niciun fel de rude.
    - Ce vreţi să spuneţi?
    - Exact ca în poveştile pe care le naraţi cu atâta aplicaţie, a fost găsit, prunc de câteva zile, abandonat pe treptele unei biserici. A crescut la orfelinat. Îmi închipui cu câtă satisfacţie primiţi dumneavoastră o nepoată afectuoasă, înzestrată cu un puternic şi de nădejde spirit de familie, orice amănunt nou privitor la viaţa doctorului Conţescu.

                                                                     4.

                                        "A marcat, draga mea, dar trebuie să recunoşti că ai avut ghinion. Dintre atâtea statui tocmai tu să dai exact peste una orfană..."
    Se simţea totuşi indispusă, nemulţumită.
    "Oricum te suspecta, dar ăsta nu este un motiv ca tu să comiţi gafe! Nu fă pe naiva... Ştii bine că mă gândesc la porumbeii din Cişmigiu. Se ameninţă cu degetul în oglindă: Ai grijă, Melania. Rândul viitor, dacă nu eşti atentă, pun zăvorul şi nu-ţi mai dau drumul să intri în casă. Şi mai ştii că eu mă ţin de cuvânt..."
    - Mi-o închipuiam mai isteaţă pe fermecătoarea ta zână colilie. Cu ce aptitudini formidabile te-o fi speriat, habar n-am! Minte ca o gazetă imperialistă şi joacă gros ca o coristă dintr-un teatru de gang!
    Cristescu surâse enigmatic:
    - Nu te grăbi....

                                                                    5.

                                               Minerva intră val-vârtej în birou ca într-o gară, cu un minut înainte de  plecarea trenului. N-avea vreun motiv anume: îi plăcea să dea buzna şi-atât. Ateriză în fotoliul din faţa mesei de lucru şi îşi privi lung, cu ochii subţiaţi, colaboratorii.
    "Dacă ne admiră, traduse căpitanul Macri, urmează o salată asortată..."
    Dobrescu, mai emotiv, simţi că-i transpiră mâinile: "Ce-oi mai fi făcut?"
    Minerva, când era furioasă, sărea preambulurile, trecând direct la obiect, iar în ziua respectivă nu exista nici un motiv să facă excepţie.
    - Şi zi aşa, dragi tovarăşi! Nu sunteţi de acord cu metodele mele de lucru! Şarade, ghicitori, exerciţii de aritmetică, vă fac să vă pierdeţi timpul inutil cu ceea ce îmi închipui eu că ar fi probleme de perspicacitate, sunt de o curiozitate patologică, mă vâr în viaţa voastră personală. Aşa e?
    Cei doi tăceau şi Minerva îşi reluă tirul:
    - Bârfiţi, cârtiţi, colportaţi peste tot! Nu este un singur ins în tot ministerul ăsta căruia să nu vă fi plâns şi, probabil, faceţi senzaţie la berărie şi printre cumetrele din cartier, depănându-vă balada.
    - Permiteţi-mi, îndrăzni Macri. Lucrurile nu stau chiar aşa.
    - Dar cum?
    - Este adevărat că am comentat cele mai interesante exerciţii cu colegii de la alte servicii...
    Minerva începu să dea din picior:
    - În cadrul unui schimb de experienţă, nu-i aşa? Să nu moară ăia proşti... Dădu cu palma în masă: V-am spus totdeauna că ceea ce detest mai mult este ipocrizia şi şuşoteala, imediat ce omul a întors spatele!
    Dobrescu se făcuse mic, să-l vâri în buzunarul de la ceas. Macri încercă să-i ţină piept.
    - Nici unul dintre noi n-a procedat în felul acesta.
    - Zău? De aia au ajuns să facă miliţienii spirite cu mine?! Mi-au făcut cadou un tratat de zoologie. "Are Samuraiul ce are cu elefanţii, cimpanzeii şi papagalii." Vezi, Doamne, îi ţinea grija să nu mă epuizez.
    Căpitanul îşi feri zâmbetul:
    - Despre aşa ceva nu ştim nimic.
    - Pe lângă toate celelalte, n-aveţi nici curajul opiniei. De ce n-aţi ieşit la raport? Tovarăşe colonel, considerăm că metodele maiorului Tutovan nu sunt cele mai indicate sau nu suntem de acord cu imixtiunile domniei sale în viaţa noastră personală. De ce nu m-aţi criticat în cadrul unei şedinţe de lucru? Dacă mi-aţi fi demonstrat că procedez greşit sau ineficace, poate mi-aş fi modificat coordonatele pedagogice. Rău, pe ziua de azi! Şi vouă, şi ălorlalţi, care lipsesc acum. Pe chestia asta, îmi veţi pregăti toţi câte o lucrare autocritică. Cinci pagini dactilografiate la un rând - despre onestitate. Notaţi-vă titlul: "Cât sunt de sincer faţă de mine însumi, faţă de colegi, faţă de superiori". Sâmbătă, aştept temele... Vreau să zic lucrările. Dacă există reclamaţii, le depuneţi la registratură. Semnate, evident. Basta!
    Se adresă fără tranziţie căpitanului Macri:
    - Ce-ai făcut cu dricarii şi zarzavagiii?
    - Nu am obţinut nici un rezultat concret până acum.
    - Atunci zi-mi-le pe ălelalte, neconcrete!
    - Cu oarecare procent de incertitudine, se poate afirma că soclul statuii nu a fost transportat cu o furgonetă taxi şi nici cu vreo maşină a pompelor funebre — sectorul de stat. În orice caz, nu oficial. Există însă posibilitatea aranjamentelor clandestine. Aşa-zisele ciubucuri ale şoferilor respectivi, şi care nu pot fi controlate. În sectorul particular, aceeaşi situaţie din punct de vedere al rezultatului cercetărilor. Nimeni n-a transportat nimic suspect şi, până la proba contrarie, nu ne rămâne nimic altceva decât să-i credem pe cuvânt.
     - Cam aşa e, recunoscu Minerva parcă supărată că trebuie să-i dea dreptate. Şi pieţarii?
    - De pieţari s-a ocupat Dobrescu.
    Locotenentul îşi drese glasul şi făcu un pas înainte.
    - Aici fieful este mult mai larg. Există multe pieţe mari în Bucureşti şi peste o mie de indivizi care au autorizaţie să-şi desfacă mărfurile. Am făcut abstracţie de negustorii mărunţi...
    - Ce înţelegi prin negustori mărunţi? îl întrerupse Minerva.
    - Adică vând pe sub mână seminţe, levănţică, bucheţele de flori, piatră ponce, bureţi de mare.
    - Am înţeles, sari peste inventar...
    - În consecinţă, lăsându-i la o parte pe ăştia, am considerat că un individ care dispune de o furgonetă şi, deci face negoţ în stil mare, trebuie obligatoriu să aibă ausweiss.
    - Concret! Şi? Cum ai acţionat? Era realmente curioasă. Nu-i simplu să treci prin sită ditamai turma de precupeţi...
    - În primul rând, spuse Dobrescu ridicându-şi în sfârşit privirea din parchetul dat cu Palux, am triat pieţarii care dispun de furgonete. Există în satele şi comunele din jurul Bucureştiului, pe o rază de treizeci de kilometri, patruzeci şi opt de asemenea proprietari. Am lista la mine...
    Îşi duse mâna la buzunar şi puse pe masă o coală de hârtie.
    - Am să mă uit mai târziu la ea. Cum ai procedat în continuare?
    - Am solicitat ajutorul inspectorilor de piaţă.
    Minerva îl cercetă încântată:
    - Ştii că faci progrese? Practic ce le-ai solicitat?
    - Întâi, le-am pus întrebarea clasică despre vreun eventual amănunt ieşit din comun, remarcat. Apoi, care dintre furgonişti a lipsit din piaţă în zilele de 14 şi 15 iulie.
    - Ei, nu, râse Minerva, că aici îmi plăcuşi! Da' ce, ăia semnează condica de prezenţă?
    - Nu, roşi Dobrescu, dar trebuia să mă agăţ de ceva.
    - În afară de faptul că n-ai nevoie de o zi întreagă ca să transporţi un bolovan dintr-un cartier într-altul. Altceva?
    - I-am rugat să-mi nominalizeze oamenii consideraţi cei mai abili şi mai veroşi. "Oţii", cum spun indivizii din breaslă. "Şmecherul e oţ mare!"
    - Toţi sunt "oţi"! aprecie Minerva Dacă nu eşti pişicher, te laşi de negustorie, te angajezi la spaţii verzi şi uzi muşcate pe mijlocul marilor bulevarde.
    - Eu i-am cerut aşii!
    - Mă rog, şi?
    - Am selecţionat paisprezece inşi. Unul dintre ei, Firică Rădoi din Dridu - lucrează în Matache Măcelaru -, mi s-a părut interesant. Inspectorul mi-a relatat că, pe 15 iulie, a surprins un schimb de replici între individ şi frate-său, Gică Rădoi.
    "Ai rostuit măcar de-o cinste?"
    "Şi încă ce cinste! (Firică părea nespus de încântat.) D-aia muscălească!"
    "Cât?"
    "Cinci roabe şi foraibăr."
    - Ce va să zică asta? se interesă Minerva.
    - Mi-a tradus inspectorul. În limbajul iniţiaţilor, înseamnă cinci mii - o roabă egal o mie de lei - şi discreţie. Ridică din umeri: Asta-i tot!
    - Destul, Dobrescule! Te-ai descurcat satisfăcător. Să sperăm că suntem pe pârtia cea bună. Coincidenţa ar fi superbă, dar de ce n-am crede oleacă şi în noroc? Vom sta de vorbă cu mohicanul ăsta. Trebuie să recunosc că mi-aţi mai îmbujorat dispoziţia. O cam feşteliţi voi, în general, dar din când în când mai scoateţi de un "binişor".
    Trase sertarul biroului, scotoci câteva clipe şi le întinse câte un plic. Cei doi se priviră nedumeriţi. Minerva surise strălucitoare, numai soare şi flori:
    - Ca să vedeţi că nu sunt supărată pe voi, v-am dat câte o mică problemă de perspicacitate. Aştept soluţia peste trei zile. Sunteţi liberi.
    - Mai bine rămânea supărată, oftă Macri. Nu puteai să fii mai puţin isteţ?
    Dobrescu puse plicul în buzunar:
    - N-o cunoşti! Era în stare să ne pună la colţ.

                                                                   6.

                                      Când  se auzi soneria, Codruţ năvăli în hol.
    - A venit mama?
    Dinu Candian o lăsă pe Emilia să intre. Era ca totdeauna epatantă, parfumată, surâsul şi expresia festive. Mângâie neglijent creştetul băieţelului.
    - Ce faci, micule?
    Codruţ, murdar la gură de ciocolată, îşi ridică ochii cafenii:
    - Când vine mama?
    "Ce ciudaţi sunt copiii! gândi Marta Bădescu. O iubeşte pe maică-sa fără să aibă din partea ei un singur gest de tandreţe. N-am văzut-o luându-l în braţe decât la fotograf. O poză adorabilă, de reclamă, bună de reprodus pe cărţile poştale ilustrate..."
    - Când vine mama?
    Băiatul, nerăbdător, gata să plângă, dădu din picior. Emilia îi zâmbi. Cu acelaşi surâs, "frumoasă-i viaţa - iar eu, formidabilă", se adresa tuturor: copii, adulţi, bărbaţi care o interesau sau nu, vânzători, poştaş.
    - Curând, Codruţ...
    Medicul, iritat, îl expedie pe un ton dur:
    - Treci imediat în camera ta! Doamnă Bădescu, ar fi de dorit să-l supravegheaţi mai îndeaproape.
    Bătrâna răspunse înţepată:
    - N-am fost avertizată că băiatul nu are acces în celelalte încăperi ale casei.
    - Vă avertizez acum. De aceea există o nursery.
    Marta Bădescu prinse mâna băiatului. Codruţ nu se lăsă târât şi începu să urle.
    Candian, excedat, îi dădu o palmă răsunătoare. Violenţa gestului îl făcu să amuţească.
    Bătrâna, la fel de uimită, luă repede copilul în braţe şi părăsi holul.
    Emilia, picior peste picior, observă cu indiferenţă.
    - Nu te mai ţin nervii, mon cher...
    Candian îi azvârli o privire întunecată:
    - Ce-ţi pasă?
    - Mie nu-mi pasă deloc, încerc cel mult o surpriză. Îmi închipuiam că ştii să te stăpâneşti. Ai veşti de la Liana?
    Tonul era uşurel, "ce mai face Coca?", dar în subteranele întrebării zăceau tone de răutate.
    Medicul se crispă. Cu două zile în urmă, imediat după plecarea Minervei şi a lui Dobrescu, Liana îl părăsise. Torturat de dor şi de gelozie, o căutase pretutindeni. Nu se afla la părinţi, nici la o mătuşă, singura de care Liana se simţea ataşată, nici...
    Investigaţiile medicului se epuizaseră aici, din lipsă de adrese şi realiză dintr-o dată, năucit, ce puţine ştia el despre nevastă-sa, cât de îngust era coridorul care ducea spre inima, spre gândurile, spre viaţa ei. În afară de Emilia, nu-i cunoştea nici un prieten, nu dispunea de un singur număr de telefon unde ar fi putut-o căuta. Şi totuşi Liana ieşea zilnic, lipsea mult, respectând doar un program conjugal legat de orele mesei. Lui Candian i se păruse nedemn s-o urmărească şi acţionase în virtutea liniei pe care şi-o propusese: să nu-i aţâţe dorul de libertate încercând să-l sugrume.
    - Cum îl cheamă? întrebă brusc.
    Emilia se uită la el ca la un nebun.
    - Pe cine?!
    - Tipul la care se ascunde.
    Femeia izbucni în râs:
    - Tu eşti obsedat, micule. Acum o înţeleg de-a binelea pe biata fată. La un asemenea regim nu rezistă nici măcar o surdo-mută cu nasul încălţat de o pereche de ochelari negri.
    - Unde e?! urlă dezlănţuit medicul.
    - Ai înnebunit? De unde vrei să ştiu eu?
    - Tu ştii!
    - De ce? Sunt confesorul ei? Şi dac-aş şti, aş sfătui-o prieteneşte să rămână acolo unde e. Şi într-o gaură de şoarece i-ar fi mai bine decât aici.
    Ura desfigura chipul lui Dinu Candian:
    - Ce animal dezgustător eşti tu, Emilia!
    Femeia râse obraznic:
    - Nu toţi bărbaţii... (accentuă) bărbaţii!, micule, sunt de aceeaşi părere. Vrei să facem un test? Mergem pe Calea Victoriei şi numărăm câţi tipi...
    Medicul o întrerupse brutal:
    - Mi-e greaţă! Şi-acum, ce vrei? Repede că trebuie să aerisesc după tine.
    - Nu fă pe imbecilul! Ştii bine de ce am venit. Azi e 18, nu? Sau imaginea Lianei în alte braţe, braţe mai viguroase şi mai proaspete, probabil, ţi-a tulburat minţile? Îndeplineşte-ţi obligaţiile şi te salut! Nici tu, nici - arată în jur - mausoleul ăsta nu-s de natură să-mi stimuleze digestia.
    - Nu!
    - Ce nu?!
    - Nu sunt de acord ca tu să intermediezi afacerea!
    Emilia, mereu zâmbind, întinse alene mâna după sacul de antilopă. Tacticos, băgă înăuntru ţigările şi bricheta şi se ridică încet, îndreptându-şi languros silueta suplă.
    - Cum crezi... În locul tău însă m-aş gândi de două ori... După aceea... Nu există cale de întoarcere.
    Medicului îi trecu prin minte una din frazele preferate ale mătuşă-sii, Matilde Bobescu. Bătrâna cultiva cu frenezie genul aforistic, adorând frazele pompoase şi penibile, cel mai adesea opere proprii: "Foarfecele destinului e necruţător... Ascunde-l... Nu i-l lăsa la îndemână".
    Declară răguşit:
    - Asta mă priveşte pe mine. Spune-i gangsterului tău că, la cuantumul şi calitatea pretenţiilor emise, am dreptul să-l cunosc. Prada îi va fi livrată numai personal, îi stau oricând şi oriunde la dispoziţie pentru prealabila discuţie de afaceri, fără martori.
    Dinule, spuse Emilia cu o voce neobişnuit de prietenoasă, pe omul ăsta nu-l păcăleşti ca pe un copil, sunt cel puţin două decenii de când şi-a dat bacalaureatul şi, de-atunci, a văzut multe. Nu ştiu ce vrei să combini, dar cât de vicleană ar fi festa pe care i-o pregăteşti, îţi garantez că tu vei fi prima victimă.
    - Palavre! Am venit cu o contrapropunere. Poţi să-i spui că nu am încredere în tine şi lasă-l pe el să judece ce are de făcut. E ultimul meu cuvânt.

                                                                         7.

                                           - Grig?
    Emilia se asigură încă o dată că uşa cabinei telefonice este bine închisă. Afară aştepta o singură persoană, o bătrână cu un câine mops care gâfâia de căldură.
    - Da. Ce-ai făcut?
    - Nimic. Nu acceptă să lucreze cu intermediari.
    Urmă o pauză, apoi Emilia îl auzi râzând scurt:
    - Te spoliază de comision... Deci, vrea să mă cunoască, înainte...
    - Da.
    - Privilegiul ăsta o să-l coste un procent de 5% în plus...

                                                        CAPITOLUL IX
                                                                   1.

                                    În halat de casă, doctorul Manoliu încerca să citească. Spre deosebire de cei mai mulţi oameni, în special femei, nu gusta lectura în pat. Se simţea moleşit, somnul îl trăgea de poale şi nu se putea concentra.
    Era aproape opt seara şi, ceea ce i se întâmpla extrem de rar, încerca un apăsător sentiment de singurătate. În lungile ceasuri ale după-amiezii, telefonul rămăsese cu încăpăţânare mut.
    "Normal, toţi sunt în concediu, vara goleşte Bucureştiul."
    Un fel de a-şi pansa senzaţia de abandon, căci medicul, tânjind după Mara, s-ar fi mulţumit în momentele acelea şi cu apelul unor simple cunoştinţe sau foşti colegi uitaţi care, la rândul lor, sugrumaţi de plictis şi-ar fi adus aminte brusc:
    "Ce-o mai fi făcând Manoliu? Nu ne-am văzut de la examenul de primariat. Formidabil! N-aş fi spus... Când au trecut, dom'le, cincisprezece ani?..."
    Soneria de la intrare îl făcu să respire mai cu optimism şi se îndreptă vioi spre vestibul. Nu spera mare lucru în privinţa vizitatorului, căci avea ceea ce se numeşte în genere o casă închisă. O locuinţă de burlac, fără gospodărie, în care bucătăria era încăperea cel mai puţin folosită.
    "La ce să chem oameni? Casa mea nu-i amuzantă. N-am video, televizor în culori, casetofon. Frigiderul e gol şi sticlele - când stocul devenea incomod, blocând balconul şi debaraua, chema o precupeaţă să le ridice cu toptanul - la fel."
    Ducea o viaţă de exterior, mânca la spital sau în oraş şi rar îl prindeai acasă.
    Garsoniera avea destinaţii precise: "acoperiş, să nu mă plouă, pat, ca să nu dorm în şanţ şi domiciliu stabil să nu intru în farurile miliţiei".
    Soneria ţârâi din nou. Persoana, fie n-avea răbdare, fie nu era sigură că fusese auzită.
    "E probabil Dănilă", presupuse medicul, un vecin, bătrân pensionar, care-l ruga din când în când să-i ia tensiunea. Uneori, rămânea fără ţigări şi venea să împrumute sau se invita la o partidă de table.
    "Doar dacă nu te conturbez, domnule doctor..."
    "Bun şi ăsta!", gândi Manoliu deschizând yala. Rămase o secundă mirat în prag, apoi începu să râdă. Ciocolată, sumbru, îşi făcu loc cu umerii înainte de a fi poftit:
    - Lasă-mă să intru.
    - Ziceai că nu mă mai frecventezi.
    - Ştii vorba aia turcească?
    - Cunosc altele româneşti, mult mai suculente şi pline de miez. Stai jos. Vodcă?
    Voicu Dumitriu se uită la el mustrător:
    - Doctor eşti tu, mă? Ne-aţi împuiat capul la televiziune, la radio, în presă cu efectele nocive ale tutunului şi alcoolului, şi voi sunteţi primii care le troscăiţi până cădeţi sub masă.
    - Ca să mă fi văzut acolo, probabil că-mi ţineai companie.
    Ciocolată perora din ce în ce mai indignat:
    - Ce exemplu daţi voi pacienţilor? După părerea statisticilor UNESCO - inventă - voi sunteţi cei mai îndârjiţi beţivani. Nu v-o iau înainte decât surugiii.
    Manoliu îl privi bine dispus:
    - Ascultă, Ciocolată, ai venit să ne certăm?
    - Ştii că-mi placi? Tu eşti ăla care de când te ştiu cauţi scandal cu lumânarea. Acum discutăm o chestie de principiu.
    - Am băgat de seamă. Eşti la al doilea pahar de vodcă în mai puţin de un sfert de oră... Apucă sticla şi se pregăti să-i toarne: Pot să te mai jignesc?
    Voicu îşi reluă plimbarea agitată. Se făcu că n-aude şi se lăsă jignit.
    - Altfel, se interesă Manoliu, ce mai faci?
    - Aia e că nu ştiu! Nu ştiu ce să fac.
    - Aha!
    - Ce aha? Ce-ai înţeles? Am venit să mă sfătuiesc cu tine într-o chestiune.
    - Te ascult.
    - Ţii minte ce ţi-am spus rândul trecut? Că la Candieni treaba nu merge? Că a intervenit ceva suspectul existenţa lor?! Ai râs ca un mocofan, pentru că nu contest că eşti un tip cumsecade, dar n-ai orizont. N-ai perspectivă şi, pe undeva, ai rămas imatur.
    Ciocolată n-avea nici cea mai mică intenţie de a-l ofensa. Ca de obicei, spunea verde, răspicat, în faţă, ceea ce credea.
    Doctorul Manoliu începu să râdă:
    - În cazul ăsta, nu văd în ce măsură ţi-aş putea fi de folos. Te adresezi unui arierat mintal să-ţi dea sfaturi de viaţă?
    - Am spus imatur, ceea ce-i altceva. Adică experienţa ta, ca individ, înregistrează minusuri. Dar eşti un bărbat onest şi, indiferent care va fi opinia ta, nu-ţi voi pune niciodată la îndoială buna credinţă. Să vezi, domnule, ce chestie mi s-a întâmplat!
    Manoliu îl urmărea liniştit. La Ciocolată, toate luau proporţii: indignarea, uimirea, necazurile mărunte. Nu ştia cum reacţionează în dragoste... Întrebarea pică din senin:
    - Băi, Ciocolată, tu ai iubit vreodată?
    Dacă l-ar fi văzut pe Mihai Viteazul, descălecând la Universitate de pe calul de bronz, Voicu Dumitriu n-ar fi avut o expresie mai căpiată.
    - Te-ai smintit?! Vorbeam cu totul altceva.
    - Scuză-mă, râse Manoliu... Mi-a trecut aşa, o idee prin minte.
    - Ce idei, domnule? Astea sunt scurtcircuite. Caută-te, că rămâi fără pacienţi.
    Dădu din mână a lehamite:
    - Cum îţi spuneam, dar nu mă mai întrerupe că mă enervezi, am primit azi de dimineaţă un telefon. Tocmai îmi beam cafeaua, urmând s-o car la serviciu. Cine crezi că era?
    - N-am idee. Presupun însă că persoana avea nevoie stringentă de tine, ca să te sune la şase jumătate-şapte dimineaţa!
    - Mai ales când persoana nu zice bună-dimineaţa, soare!, înainte de amiază. Liana Candian.
    - Interesant.
    - Ştiai că l-a părăsit pe bărbatu-său?
    Manoliu se încruntă:
    - Nu... Adevărat că Dinu e foarte schimbat în ultima vreme, dar nu credeam că lucrurile vor ajunge atât de departe. Ţi-a spus ea?
     - Bineînţeles. În trei fraze mi-a explicat că viaţa alături de Candian a devenit imposibilă, iar în alte două mi-a cântat melodia binecunoscută: suntem tineri, mai bine acum decât mai târziu, ne putem reface viaţa etc.... Îţi dai seama, eram complet năuc.
    - Ce-a vrut în fond?
    - A plecat de acasă doar cu geanta şi cămaşa de noapte şi ar vrea să-şi încarce boarfele. Îi e frică de Candian, care e un tip brutal şi violent şi poate recurge la acte de canibalism. Pe scurt, m-a rugat să o însoţesc, azi sau mâine, când am eu vreme.
     - Ce i-ai răspuns?
    - Nu i-am răspuns nimic. M-am eschivat - întârzii de la serviciu - şi a rămas să discutăm mai pe îndelete mâine dimineaţă. O să mă sune ea acasă. Am o recuperare.
    - Mda, făcu Manoliu, neplăcut.. Care sunt nedumeririle tale?
    - Păi, totul mă nedumereşte! În primul rând, de ce mi s-a adresat tocmai mie? De ce n-a apelat la taică-său? Noi nici măcar nu suntem prieteni buni, ştie că n-o înghit şi nu cred că, în afară de "sărut mâinile" şi "a stat ploaia", i-am mai adresat altfel de panseuri.
    - Aşa e...
    - Pe urmă, continuă Ciocolată, mi s-ar părea nedelicat faţă de Dinu s-o asist martor şi ocrotitor pe nevastă-sa împotriva lui.
    - Începi să creşti în ochii mei, zâmbi Manoliu. Nu te ştiam atât de gentleman.
    - De ce? Pentru că nu ţi-am spus ţie, care eşti crăcănat, că ai picioare de baletist? Sau că negii de pe obraz ar fi şarmul tău, când, dacă te-ai apuca să-i înşiri pe o aţă, ţi-ar ieşi un colier să-l pui pe grumaji de vacă?
    Gogu Manoliu nu se suspectase niciodată că ar arăta ca un actor de film, avea umor şi, în plus, pe Ciocolată, indiferent de răutăţile servite, nu se putea supăra.
    - Lasă-mă pe mine. Ce ai de gând să faci?
    - Habar n-am. Tu ce zici?
    Doctorul săltă din umeri:
    - Derobează-te. Motive există: Eşti prietenul amândurora, amestecul unui terţ în asemenea situaţii nu-i recomandabil sau, mai laş şi fără justificări, pleci într-o delegaţie.
    - Asta nu se poate!
    - De ce?
    Ciocolată emise măreţ:
    - Sunt incapabil să las de izbelişte un om care-mi solicită ajutorul.
    - Înseamnă că hotărârea ai luat-o. Atunci ce mai aştepţi de la mine, binecuvântarea? Începu să râdă încetişor: Eşti sigur că altruismul, inima ta jimblă caldă te îndeamnă să intri în bâlci şi nu cea mai autentică curiozitate de tată? Ţi-a plăcut totdeauna bârfa, ai ciulit de când te ştiu urechea la odiosul "se spune că..." Îi servi sarcastic, refrenul "Ciocolată": Ştii că mie îmi place să zic verde, în faţă, răspicat!
    Ciocolată îl privi surprins:
    - Te-a deranjat chestia cu negii? Eşti un caraghios!
    - Ai dreptate! Practic, ce vrei de la mine?
    - M-am gândit.... Începu Voicu Dumitriu oarecum şovăitor.
    - Aşa...
    - Că ar fi bine să mergem împreună.
    Manoliu se interesă cu blândeţe ostentativă:
    - Ce înţelegi tu prin "împreună", fiule?
    - Adică Liana, tu, eu.
    - I-auzi? Şi de ce mă rog?
    - Avem altă greutate, înţelegi, şi, dacă e să fim oneşti, amândoi îi suntem prieteni.
    - Iar penibilul se va împărţi pe din două.
    - În fond, tu, ca vechi amic, eşti şi mai îndreptăţit să fii de faţă. Îţi manifeşti îngrijorarea..
    - ...şi-mi prezint condoleanţele. Nu, dragă Ciocolată! Hotărât, nu! Pentru asemenea întreprinderi, caută-ţi omul pe altă uliţă.
    - De ce?
    - Ca să te citez, pentru că nu mi se pare delicat. Când vor avea nevoie de mine, mă vor solicita. Detest să mă vâr în dormitorul oamenilor.
    - Ai o mentalitate şi o gândire scabroase.
    - Dacă îţi închipui că Liana şi Dinu colaborau la o lucrare ştiinţifică, rectific: Detest să mă vâr în laboratorul indivizilor, în atelierul lor de lucru.
    - Eşti un laş!
    - Dragul meu, tu ai confundat totdeauna curajul cu mitocănia. Eu îţi urez succes şi nu-mi ascund interesul pentru rezultatul demersurilor.
    - Mai toarnă-mi o vodcă şi mă evaporez.
    Manoliu puse mâna pe sticlă:
    - Auzi?! Pe ce loc vin inginerii în statisticile alea UNESCO? Telefonul zbârnâi.
    - Da, eu, Manoliu... Sigur că da... Se uită la ceas: Da..., ciudat... E nouă. Nu vă pierdeţi cu firea... Voi face tot ce-i posibil... Nu, nu întârzii...
    Ciocolată rămase cu paharul în mână.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Era Bădeasca, bătrâna care îngrijeşte de copil.
    - O ştiu.
    - Dinu încă nu s-a întors acasă, şi la spital nu-l găseşte. Liana n-a dat niciun semn de viaţă şi nu ştie ce să facă cu băiatul.
    - Ai văzut?! exclamă triumfător Ciocolată.
    - Ce să văd?
    - Vrând-nevrând, acum trebuie să colaborăm.
    Manoliu trecu în dormitor şi începu să se îmbrace.

                                                                            2.

                                            Melania se hotărâse în cursul nopţii. Chiar de-a doua zi, va începe să acţioneze. Va studia situaţia cu atenţie chiar la faţa locului, va lua contact personal cu oamenii care ar putea avea o legătură, măcar tangenţială, cu dispariţia statuii.
    "Şi vei opera pe faţă, draga mea, căci ai o acoperire admirabilă: indiferent de suspiciunile domnilor de la miliţie, eşti ruda doctorului Conţescu şi îndreptăţită să te preocupe soarta monumentului său... Nu, nu că nu ai încredere în competenţa şi străduinţele dumnealor, dar consideri legitim şi chiar de datoria ta să contribui la elucidarea situaţiei..."
    La ora zece dimineaţa era gata de expediţie. Îmbrăcase ceea ce considera a fi o toaletă sport: un ansamblu galben-pai - o fustă plisată şi buzunare la jachetă - şi pantofi trotteuri, adică tocuri de şase centimetri şi nu zece, cât purta în mod obişnuit.
    Şi pentru că i se părea că amănuntul completează o ţinută expediţionară, îşi agăţă de umăr un aparat foto, cumpărat cu cincizeci de ani în urmă, un Kodak cu burduf, care nu se mai afla în stare de folosinţă de pe vremea armistiţiului.
    Lăsă oberlichtul de la bucătărie deschis, pentru ca Mirciulică, plecat în vizite matinale, să n-o aştepte la uşă. Părăsi locuinţa vioaie şi pusă pe fapte mari.
    Primul obiectiv propus - cercetarea atentă a parcului - nu-i luă mai mult de un sfert de oră.
    "Nimic interesant, fetiţo. Copaci, bănci, umbră, bunici şi bunice, landouri împopoţonate, un tânăr cu o carte, care nu m-aş mira să fie de la miliţie. Ce poate găsi interesant un domn de vârsta lui în acest părculeţ, într-o dimineaţă splendidă de vară, când ar trebui să fie la serviciu, la ştrand sau la mare? După cât e de bronzat, poţi să-ţi dai seama că iubeşte soarele..."
    Locotenentul Moraru îi observă la rândul lui prezenţa, dar nu-i dădu nicio importanţă. N-o cunoştea pe Melania şi, altfel, clişeul oferit de bătrână era firesc. O pensionară care a ieşit la plimbare, iar acum caută răcoare într-un parc. O şi vedea scoţând în următoarele câteva minute din sacoşe andrelele şi ghemul de lână, căutând din ochi vreun eventual amator de conversaţie.
    Dezicându-i pronosticul, după două ture, Melania părăsi parcul, tăindu-l de-a curmezişul. Privind atentă locul unde se aflase statuia, făcu o constatare interesantă:
    "Ciudat, Melania, extrem de ciudat... Nu ştiu dacă amănuntul, care, fie vorba între noi, ar fi trebuit să-l observi de cel puţin patruzeci de ani, îţi va fi util, dar oricum iese din comun. Statuia fusese aşezată cu spatele spre strada principală, ceea ce trădează o viziune artistică cel puţin fistichie. Cum ţi-ai dat seama? Dar mi se pare limpede ca apa de izvor. După cum ştii, era o statuie cişmea şi-i firesc ca pământul din faţa ei să fie bătătorit de mulţimea însetaţilor. În spate, în schimb, există iarbă şi buruieni din belşug. Iar spatele dă spre strada care-i aproape la fel de importantă ca o şosea. Ca şi cum doctorul Conţescu i-ar fi întors - scuză-mă ! - popoul, atitudine cu totul neaşteptată din partea unei persoane atât de politicoase....."

                                                                            3.

                                            Melania sună timid la uşa vilei doctorului Candian, arborând zâmbetul căruia nu-i putea rezista în general nimeni, indiferent de gradul de civilizaţie sau rezultatul meciului Rapid-F.C.Argeş; de o politeţe ireproşabilă, colorată cu o blândeţe de oaie.
    Doar privind-o, presimţeai că pentru femeia aceasta nu există nimic urât pe lume şi nu te-ar fi lăsat inima s-o dezamăgeşti.
    Îi deschise o femeie în vârstă, cu alură distinsă. De după fustele bătrânei apăru capul unui copil cu ochi mari, castanii, care o cercetau curioşi, fără umbră de timiditate.
    "Bunica şi nepotul", califică Melania, dar se corectă, aproape instantaneu. "Nu... Cred că te înşeli fetiţo! Doamna aceasta nu are degajarea stăpânei casei sau a cuiva din familie. Există ceva ţeapăn în ea, o anumită rezervă şi totuşi siguranţă... Intendentă, aş fi zis acum cincizeci de ani, dar mi-e teamă că, azi, asemenea slujbe nu mai există."
    - Pe cine căutaţi?
    - Bună ziua, ciripi Melania. Am nimerit la familia Candian, nu-i aşa?
    - Da.
    - Ştiţi, sunt membră în comitetul de conducere al clubului Femina din cartierul dumneavoastră.
    Marta Bădescu o privi nedumerită: "Şi?"
    - În programul nostru intră numeroase acţiuni interesante şi care, desigur, prezintă importanţa lor. De aceea încercăm să ne asigurăm colaborarea cât mai multor persoane. Nu credeţi că v-ar interesa să activaţi alături de noi?
    Puştiul continua s-o privească fix:
    - Când vine mama?
    Marta Bădescu îl scutură uşor de mână:
    - Tais-toi, Codruţ!
    Melaniei îi veniră în minte anunţurile din Mica Publicitate. "Îngrijesc la domiciliu preşcolar, vorbesc franceza, sau germana, sau..."
    Puse un deget sub bărbia băieţelului:
    - Il est charmant votre petit... Quelle age as-tu, Codruţ?
    Marta Bădescu o privi uşor surprinsă. Ezită, dar ţinuta Melaniei şi accentul impecabil o obligau la o elementară politeţe.
    - Poftiţi înăuntru.
    O invită în living, pe care Melania îl taxă dintr-o privire: "Iată o casă, draga mea, în care fiecare obiect a fost ales cu grijă. Este discret, somptuos şi de aceea odihnitor... Deci aici au stat turcii mei..."
    - Sunt îngrijitoarea copilului, explică doamna Bădescu. Nu locuiesc aici şi, oricum, chestiunea clubului nu m-ar fi interesat.
    N-o spusese cu dispreţ. Era doar o femeie directă.
    - De ce? flutură din gene Melania. N-aveţi idee cât de interesante sunt şedinţele noastre! Chiar pasionante. Invităm tot felul de persoane, actori, scriitori...
    - Nu mă îndoiesc, dar eu nu ţin la asemenea reuniuni: o ceată de femei, în general bătrâne - sunt la o vârstă când pot folosi cuvântul fără a jigni pe nimeni - bătrâne, singure, care încearcă sau îşi închipuie că sunt utile.
    - Dar vă înşelaţi...
    - Nu insistaţi, căci nu are sens...
    Melania păru grozav de necăjită.
    - Poate..., poate că mama băieţelului ar avea o părere mai favorabilă.
    Marta Bădescu râse scurt. O şi vedea pe Liana activând la Femina, alcătuind fotomontaje, scriind un articol pentru gazeta de perete, "cum să organizăm timpul liber al copiilor noştri", sau împodobind de serbare, cu hârtie creponată şi serpentine, sala de festivităţi.
    - În niciun caz.
    - Ce anume?
    - În niciun caz nu puteţi miza pe colaborarea doamnei Candian.
    Băiatul se apropie de Melania şi-i atinse fusta:
    - Când vine mama?
    Marta Bădescu se ridică:
    - Codruţ, eşti insuportabil.
    - Probabil doamna e plecată, zâmbi Melania.
    - Da... Pentru câteva zile, la rude...
    - Vă rog să mă scuzaţi pentru deranj... Dacă totuşi vă răzgândiţi, sediul nostru se află foarte aproape pe strada Ciprian...
    - Da... da... făcu distrată Marta Bădescu. Am reţinut...
    O conduse până la uşă. Se opriră amândouă în prag. Melania observă fermecată:
    - Ce poziţie minunată aveţi aici! Linişte, verdeaţă. Parcul acesta este o binecuvântare.
    - Adevărat...
    - Apropo... Exista o statuie în parc... De ce au scos-o? Se uită nevinovată la doamna Bădescu. Avu impresia că dintr-o dată devine rigidă, că privirea i se întunecă.
    - Nu ştiu.
    - Păcat... Făcea un efect atât de romantic.
    - Da..., bineînţeles... La revedere.
    Tonul sună cam brusc.
    - Să mai veniţi! strigă puştiul. Mama mea e şi mai frumoasă, şi mai caraghioasă... Căută: Şi mai caraghioasă decât Muppets!

                                                                      4.

                                     "Desigur, n-a aflat mare lucru, totuşi poţi nota câteva puncte câştigate, draga mea. Întâi, că există o legătură oarecare între casa Candian şi statuie. Al doilea, însăşi bătrâna, care-i doar guvernantă, e cumva afectată de această poveste şi, în al treilea rând, mama copilului a plecat de acasă... În regulă, fetiţa mea. La toate acestea te vei gândi mai pe îndelete, după-amiază, după ce se trezeşte şi Mirciulică din somn. Acum vei face o vizită la locuinţa de peste drum. Clădirea spre care privea doctorul Conţescu. Trebuie să vezi şi tu ce găsea dumnealui atât de interesant la această construcţie..."
    Traversă din nou parcul şi se îndreptă hotărâtă spre intrarea imobilului în stil maur. O intrigă aerul de părăsit, de casă nelocuită.
    "Chiar dacă toată lumea se află la serviciu sau în vacanţă, deci nu vezi pe nimeni la fereastră - fie că scutură o cârpă, aeriseşte, ori îşi trece vremea - se simte dacă se trăieşte în acea casă... Aici, nu stă nimeni..."
    Portiţa de fier forjat, care dădea în curte, scârţâi lugubru. Bătrâna străbătu aleea năpădită de iarbă, urcă patru trepte şi apăsă pe butonul soneriei.
    "Ia te uită! tresări locotenentul Moraru. Asta-i bătrâna care se plimba mai adineauri prin parc..."
    Părăsi banca şi, din doi paşi, fu pe trotuar. Lipi trunchiul unui castan bătrân, simţindu-se ars de curiozitate. Îi bătea inima şi nu-şi închipuise niciodată că dorinţa avidă de a afla ceva, da!, curiozitatea, poate avea asemenea efect asupra ritmului cardiac.
    În interfon se auzi un glas neidentificabil. "Bărbat? Femeie? În vârstă?" Nu-şi putea da seama.
    - Cine e?
    Bătrâna răspunse cu naturaleţe:
    - Melania Lupu.
    Urmă un bâzâit sonor şi uşa se deschise singură. Apăsă pe clanţa şi dispăru înăuntru.
    Locotenentul Moraru rămase înlemnit de uimire. Stătu câteva clipe pe gânduri, apoi se repezi spre cabina telefonică. Din fericire, se afla chiar la colţul străzii.

                                                                  5.

                                       - Ţeapănă gospodărie! aprecie Minerva coborând din maşină. Ce părere ai, Dobrescu?
    Locotenentul vorbi ca un cunoscător:
    - Dridu e una din cele mai bogate comune din jurul Capitalei. Merită să vedeţi şi Frumuşanii sau Gruiu.
    Minerva se uită curioasă în jur. Citadină până în vârful pixului agăţat în buzunarul vindiacului, ieşea foarte rar din Bucureşti şi atunci ţinta era de obicei Mamaia sau Eforie-Nord. Celelalte staţiuni i se păreau prea liniştite.
    Se întrebă, dintr-o dată, de când nu mai călcase pe la ţară şi îi veni să râdă: "Dar am călcat vreodată?"
    Mătuşa Caliopi, care-i fusese tutore de la vârsta de zece ani, detesta în general deplasările şi împingea urbanismul atât de departe, încât nu suporta peisajele nude, adică fără magazine, săli de spectacole, blocuri şi troleibuze. "Câmpie, pădure, albăstrele şi gâze! Fleacuri! Dacă era aşa de minunat, oamenii ar fi rămas în peşteri..."
    Minerva începu să râdă.
    - Auzi, Dobrescule? Tu ştii când am văzut prima dată o vacă? Vacă de-adevăratelea, nu la cinema sau în poze. La cincisprezece ani. Eram într-o excursie cu şcoala...
    Locotenentul se abţinu de la orice comentariu. Animalele îi inspirau Minervei tot soiul de şarade... "Admiţând că ai fi proprietarul unei cornute orange..."
    Casa lui Firică Rădoi era arătoasă, făţuită cu ornamente de ceramică colorată, prosperă. Un gard metalic cu volute, vopsit argintiu, împrejmuia curtea, adevărată grădină: trandafiri, dalii, regina nopţii, iar zorelele, proaspăt stropite, nu trăseseră obloanele, dând încă bună-dimineaţa.
    Pătrunseră în curte. Îi întâmpină un câine care lătra în draci, nelăsându-i să facă nici măcar un pas.
    "Zgârciţi oameni!", gândi Minerva. Dulăul era costeliv, jigărit, cu ochi înfometaţi.
    Îşi aduse aminte de un proverb vechi: "Să nu tragi la hanul cu câini slabi, căci flămând vei rămâne..."
    Atrasă de zgomot, se ivi o femeie la vreo patruzeci de ani. Era o namilă şoldană, rochia de barchet îi plesnea peste sâni, dar, în mod curios, capul şi gâtul subţire păreau împrumutate de la altă persoană. Pe faţa suptă, cu buzele parcă înghiţite, stăruia o expresie morocănoasă, tipică oamenilor suspicioşi, bănuitori, care se cred toată viaţa înconjuraţi de vrăjmaşi, iar râsul lor e consemnat de cei din jur ca un eveniment. Îi privea iscoditoare, fără să spună nimic.
    Minerva arboră un aer, un ton şi un text a la Sadoveanu, care i se păreau ei potrivite cadrului:
    - Bună ziua, cinstită gospodină.
    Femeia răspunse din vârful buzelor:
    - Bună să fie...
    - Acasă ţi-e omul, nea Firică?
    - Ia, prin vecini... Întoarse capul şi strigă spre fundul curţii: Tanţo! Fă, Tanţo, unde stai lelea, sta-ţi-ar dumineca!
    O fetiţă de vreo unsprezece ani, desculţă şi cu o rochie care-i cădea strâmb, se ivi alergând.
    La vederea Minervei şi a locotenentului, se opri intimidată. Maică-sa nu-i dădu răgaz:
    - Dă o fugă pân' la alde Necşoiu şi zi-i lui taică-tu că-l aşteaptă nişte oameni.
    Tanţa o zbughi, iar femeia rămase mută în mijlocul curţii, cu picioarele răşchirate şi mâinile încrucişate peste sâni. Le urmărea toate mişcările, pândindu-i parcă să nu pună mâna pe ceva: vreo ulucă, o cărămidă, ori te miri ce acaret.
    Pe Dobrescu, situaţia îl amuza nespus. Dincolo de ursuzenia femeii, îi simţea uimirea pe care o încerca faţă de Minerva, "n-am văzut de când sunt asemenea znamenie de muiere!". Aceasta, plictisindu-se, începuse să se plimbe prin curte cu mâinile la spate, fluierând o melodie proprie.
    La vederea bărbatului - înalt, trupeş, cu o cumsecădenie roşcovană pe faţa lată, încăpătoare, dezminţită doar de ochii vicleni, atenţi, cu nelinişti de lăcustă - Rădoaia respiră vizibil uşurată.
    - Dumnealor..., mai spuse şi dispăru.
    "Patriarhatul în floare! conchise Minerva. Nu-i treaba muierilor să se vâre în daravelile bărbatului..."
    Rădoi exclamă jovial:
    - Ce vânt vă aduce, oameni buni?
    - Poate ne pofteşti în casă, nea Firică, zâmbi Minerva.
    - Da' cum nu! Ia poftim cu gând curat... Muierea asta a mea v-a ţinut în picioare... De, să ne iertaţi, că noi, ştiţi, ca la ţară...
    Casa mirosea a curat, a muşcate şi era răcoare. În odaia bună, Rădoi aruncă o privire satisfăcută, apoi se uită la cei doi, să constate impresia pe care le-o făcea expoziţia de bulendre: înflorituri, broderii, ştergare, scoarţe, bibelouri ieftine, vaze, fotografia de nuntă a Rădoilor retuşată gros de un cârpaci, câteva tablouri, orori care Minerva se întreba unde mai pot fi achiziţionate, televizor, un radio imens cât jumătate de garderob.
    - Frumos la dumneavoastră...
    Rădoi îşi frecă mâinile roşii...
    - De, cum am putut şi noi... De douăzeci de ani, de când ne-am luat, muncim la bordeiul ăsta... mobila e de la Bucureşti... Da' o ţuiculiţă luaţi? Să zic muierii şi de-o felioară de brânză, o roşioară...
    - Nu, respinse hotărât Minerva. Vă mulţumim, dar nu întârziem mult.
    Îşi scoase legitimaţia şi i-o întinse. Firică se uită la ea, apoi o lăsă repede pe masă, de parcă l-ar fi ars. Se refugie instinctiv într-o atitudine defensivă:
   - Eu unul mă ştiu cu toate alea în regulă şi la zi. Am autorizaţie, am plătit taxele la stat, respect mercurialul...
    - Nu te-am învinuit de nimic. Vreau să-ţi pun câteva întrebări.
    Omul aştepta circumspect. Deşi răcoare, începuse să asude din gros.
    - Întrebaţi-mă, că nu-i supărare. Deschise uşa şi strigă: Fă, Tanţo... Adă-mi acilea o cârpă, ceva, că se încinse afară şi-s tot o apă... Aşa, tată!
    Se şterse tacticos pe obraji, apoi pe gât şi la urmă palmele năduşite.
    - Unde ai fost, nea Firică, în dimineaţa zilei de cincisprezece! Adică joia trecută.
    Bărbatul îşi ţuguie buzele încercând să-şi aducă aminte.
    - Păi, unde să fiu? În piaţă, la Matache, că acolo ţin "prăvălie" cu alde frate-meu, Gică.
    - Cu ăla, râse Minerva, ai băut cinstea. Las-că ajungem şi acolo...
    Bărbatul luat pe neaşteptate, îşi holbă ochii mici. Minerva nu-l lăsă să-şi revină:
    - Mă interesează ce-ai făcut în primele ore ale dimineţii.
    Rădoi se bâlbâi:
    - Ce era să fac, păcatele...?
    - Nea Firică, nu încerca să câştigi timp. Dumneata ai treburi, le avem şi noi pe ale noastre... Hotărî să-l ia la sigur: Ai primit "cinci roabe" ca să faci un anumit transport... Aşa-i?
    Ochii lui Rădoi alergau prin odaie. Îl simţeai calculând iute, concentrat, roi de gânduri i se învălmăşeau în spatele frunţii cărnoase. Minerva îl îmbie cu glas blajin:
    - Hai, nea Firică! Ia-o de la capăt. De unde te cunoaşte persoana, când te-a năimit, câţi inşi te-au ajutat...? Mi le spui frumos şi pe rând...
    Rădoi oftă şi se ridică în picioare.
    - Pe mine mă iertaţi, dar tot iau o ţuică.
    Deschise bufetul şi scoase o carafă pântecoasă cu dop de plastic. Înăuntru lichidul era galben ca gutuia.
    Omul trase o duşcă zdravănă şi Dobrescu îşi zise că, din trei înghiţituri, mântuie sticla: "De! Scurtă-i jumătatea, nene!"...
    - Asta s-a întâmplat, cum ar veni miercuri. Dovedisem marfa, mai erau, colea, ca la vreo cinci kile de roşii. Îi zic lu' frate-meu, zgârie-brânză, într-o sâmbătă cu muierea asta a mea, îi zic cum zice un creştin la un frate: Bă, Gică, paştele şi cristelniţa mă-tii! Te mai scumpeşti acuma la un pol...? Lasă roşiile la nea Cornel şi hai să luăm o ţuică, că ţipă jumările alea în mine...!
    Minerva îl urmărea făcând eforturi să nu-l întrerupă. Abătuţi din albia lor, asemenea oameni îşi pierdeau şirul, se zăpăceau. Mai constatase că, indiferent de mediu sau gradul de instruire, cu cât viaţa unui individ este mai săracă în evenimente, cu atât relatările sunt mai dezlânate, sufocate într-un ocean de amănunte inutile. Avea o cunoştinţă, femeie subţire de altfel, care pentru a nara un incident oarecare petrecut în Piaţa Unirii, îţi povestea cu detalii ucigătoare tot itinerarul parcurs de la Casa Scânteii...
    - ...frate-meu dă să mă înjure, că nu-i cuvântăreţ defel, s-a izbit lu' tata, ori înjură, ori stă cu nasul în buric, când simt că mi s-a agăţat unul dă poale.
    "Bă, nea Firică, am o vorbă cu dumneata. Da' vino mai încolo..."
    "Vin dom'le!"
    - Că era domn!
    - După ce l-ai cunoscut? surâse Minerva.
    Rădoi o cercetă nedumerit. Nu era probabil un portretist.
    - Păi, se cunoaşte. Îmbrăcat la lux, straie de oraş, cravată. Se vedea pă el că nu-i dă la împins vagoane...
    Minerva insistă:
    - Încearcă să-l descrii.
    Rădoi îşi scărpină ceafa:
    - Un ins, cum să vă spui, nici în etate, da' nici tânăr dă tot... Slăbiu, bărbierit, nas parcă ascuţit. Găsi încântat: Seamănă cu dumneavoastră!
    Dobrescu întoarse capul, brusc interesat de zigzagurile sonore şi de itinerar ale unui bărzăun strecurat printre perdelele de nylon. Minerva zâmbi:
    - Am înţeles, nea Firică. Spune mai departe.
    - Ne traserăm mai încolo şi intrarăm la alde Gică Tractor. Explică: Până să se-ajungă, a fost semetist.
    - Cine-i ăsta?
    - Responsabilul de la Necuratul.
    - Necuratul?
    Rădoi păru surprins:
    - Nu-l ştiţi? Restaurant categoria a II-a. La zece dimineaţa dau cep la ciorba de burtă.
    - De fapt, interveni Dobrescu, se numeşte Nectarul.
    - Aha! pricepu Minerva. "Necuratul"! E o chestie. Dă-i şi dumneata cep, nea Firică.
    - Am ciocnit de bun găsit şi pe urmă cetăţeanul a intrat în chestie.
    "Eu te cunosc, zice, ştiu că eşti om de nădejde şi nu-ţi pare rău de un câştig."
    "Cui îi pare rău?"
    "Uite, zice, mă ajuţi la un transport, că ai furgonetă şi, pe chestia asta, te faci mai greu pe partea stângă cu cinci miare..."
    - Acu', nici eu nu-s prost... Zic, dacă-mi dă ăsta cincizeci de albastre, doar să-l duc de colo-colo, nu-i lucru curat... Zic:
    "Domnule, cine oi fi, că eu nu te cunosc, asta-mi miroase a belea... Ori că s-a lăsat cu moarte de om şi mă pui acum să car răposatul, ori aţi dat cu palma în avutul obştesc. În daraveli d-astea nu mă vâr, că am muiere şi copii de încălţat. Eu îmi plătesc ţuica şi nu te-am văzut, nu m-ai văzut."
    "Nu-i vorba nici de una, nici de alta. Dumneata vii mâine dimineaţă cu furgoneta în spatele Alimentării. Te aştept la cinci şi jumătate. Ai priceput?"
    "Am priceput eu, că cunosc Bucureştii, acilea am făcut armata. N-am priceput însă ce soi de marfă încărcăm..."
    "Ai să vezi mâine. Nu-ţi convine, volanul e al dumitale..."
    Rădoi se întrerupse şi mai trase un gât de ţuică. Îşi şterse gura cu dosul palmei, apoi rostui în buzunarul de la piept al cămăşii un pachet de Mărăşeşti mototolit. În spatele uşii, se auzi un foşnet uşor, şi Minerva se uită spre Dobrescu zâmbind complice. Era lesne să ţi-o închipui pe nevasta lui Rădoi, cu urechea lipită de uşă şi gâfâind de curiozitate. Bărbatul sesizase şi el zgomotul, întoarse capul şi mugi:
    - Iar spionezi?! Spiona-o-ai pe mă-ta, în deal la Sfânta Ecaterina! Crucea şi parastasul! Se scuză apoi, cu glas domolit: ăsta-i păcatul ei! E şpioancă! Altfel, muiere vrednică, nu-şi iese din testemel, ochii nu-i trec zăplazul...
    Minerva oftă:
    - Dă-i bici, nea Firică. Ne-apucă prânzul.
    - Grija asta să vă fie! Mulţumim lui Dumnezeu, nu suntem nici noi chiar de tot săraci... Cum spusei, mă sfătuiesc cu frate-meu. Zic: "Bă Gică, ce zici tu? Băgăm lingura în borşul ăsta?" ăla ce să zică? Când aude de bani, îi cresc urechile, zici că se bucură singure. "O băgăm, zice, paştele ei de lingură, care-i prostul să facă ţţ! la borş, paştele lui de borş?!" Aşa că vezi dumneata, a doua zi l-am lăsat pe frate-meu în piaţă cu marfa şi mă dusei la locul cu pricina. Mă aştepta insul şi, dimpreună cu el, încă trei frumoşi din ăia cu ambasadă în turla bisericii.
    Minerva se holbă:
    - N-am înţeles. Cine erau persoanele?
    - Turla bisericii, explică râzând locotenentul, e locul de adunare a ciorilor.
    - Adică balaoacheşi, tovarăşe, preciză Rădoi. Bronzaţi de la mă-sa, nu prin sindicat.
    Minerva dădu din cap: "Da', ştiu că sunteţi culţi..."
    - Acu', urmă nea Firică, ce să mai zic? Nu-mi prea plăcea tovărăşia, dar parcă n-aveam încotro. Urcăm în furgonetă şi ia-o la stânga, ia-o la dreapta, ţine-o drept, ajungem pe-o stradă aşa, mai pustie, şi oprim dinaintea unui parc. În mijloc, un pietroi cât o stâncă, cu cişmea şi ţuţuroi ca la puţurile americane. Semăna, aşa, cu statuia de la noi din comună, dacă aţi văzut-o, pentru ăia căzuţi în războiul ălălaltu'. Numa' că ăsta n-avea înger, n-avea cap, vezi bine cineva o retezase. Insul zice:
    "Asta-i marfa, nea Firică!"
    "Care?!"
    "Cişmeaua!"
    "Vreţi s-o săltăm d-acilea?
    "Ai înţeles! Hai, grăbiţi-vă!"
    - Mă trezesc în mână cu o cazma că, uitai să vă spun, aduseseră cu ei lopeţi, mă rog, sculele. Am început să săpăm şi, vă spun drept, în cap parcă îmi ningea. Nu pricepeam ce păcatele vrea să facă ăsta cu bolovanul?... Insul pusese şi el mâna, da' se tot uita primprejur. Pustiu, o fi stradă de boieri, îmi ziceam, nu zoresc la seceră... Am trudit, am trudit, şi cam după juma' de ceas temelia era dovedită. P-ormă a mers lin. Am încins pietroiul cu frânghii, l-am arducat în furgonetă şi p-aci ţi-e şoseaua... Pă ăilanţi, i-am presărat pe drum. Fiecare, la alt colţ de Bucureşti...
    - Ştii cine sunt?
    - Nu, făcu Rădoi. Doar atunci ce-i văzusem şi nici ei nu se cunoşteau între ei...
    - Cum ţi-ai dat seama?
    - Păi, nu ştiau să-şi zică pe nume... Asta fu toată isprava!
    Minerva ridică mâna.
    - Nu chiar toată. Unde ai depus soclul..., mă rog, bolovanul?
    - A! Aşa e...! O luarăm pe Calea Plevnei şi, de-acolo, cotirăm în Vlăsiei. Insul mi-a arătat un loc viran mai pitit, aşa, între două şolduri de case. Zice: Intră acolo cu furgoneta. Am descărcat bolovanul, era mai uşor acum, că trăgeam amândoi de el, nu-l săltam, doar că când a căzut, era să-mi prindă piciorul, da' uite că n-a fost ceasul rău... Mi-a dat numerarul şi zic că nici n-am mai apucat să-i dau bună ziua c-am ţâşnit iepureşte, cu viteza a doua.
    Apucă din nou clondirul, măsură din ochi cât a mai rămas şi gâlgâi până la ultima picătură.
    - Asta fu, conchise, asta vă spusei. Oi fi făcut bine, oi fi făcut rău, ştiu că n-am înjunghiat şi nici nu m-am înfipt la avutul obştesc...
    - Şi o statuie, după părerea dumitale, cam ce fel de avut ar fi?
    Rădoi o privi ca un bobletic, sincer derutat: pentru el avu obştesc însemna porumb, grâu, porci - adică ceva de mâncat, unelte sau îmbrăcăminte de la cooperativă - adică ceva folositor. Dar un pietroi...
    Minerva se ridică:
    - Să vii mâine dimineaţă la noi, să dai o declaraţie scrisă... Te prezinţi la ofiţerul de serviciu, la prima oră...
    Rădoi, speriat, începu iar să transpire:
    - Îmi iau şi schimburi?
    Minervei îi veni să râdă:
    - Dacă va fi cazul, o vom anunţa pe soţia dumitale.
    - Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat! se văicări filozofic Rădoi. Vrusei să fac un bine, pastele lui dă bine, şi uite cu ce m-am ales! Paştele lui dă ins, cu paştele lui dă ghiul!
    Minerva se răsuci ca o şopârlă:
    - Ce ghiul?
    - Are ghiul pă degetul mic, ca cucoanele. Unul din ăla boieros, cu litere pă el, paştele lor dă litere!... Şi-alde frate-meu, paştele lui de frate, în loc să mă înveţe de bine, paştele lui.....

                                                                       6.

                                         - Avem două puncte de reper, conchise Minerva în drum spre Bucureşti. Cam nebuloase, dar avem în sfârşit ceva de care să ne agăţăm. Te ascult, Dobrescule!
    Locotenentul respiră adânc:
    - Bănuiesc..., da, bănuiesc că trebuie să ne îndreptăm cercetările asupra clădirilor din imediata apropiere a terenului viran unde a fost depus soclul. În principiu, date fiind dificultăţile de transport, locul de depozitare definitiv, staţia terminus nu-i departe.
    - Corect.
    - Rădoi, urmă Dobrescu mai cu curaj, ne-a oferit semnalmente foarte vagi asupra necunoscutului. Rămâne însă de reţinut existenţa acelui inel.
    - Da, e ceva, dar din păcate astăzi nu mai constituie un amănunt singular, care să te caracterizeze. Giuvaerurile - altădată limitate la butoni, verighetă şi ac de cravată - au intrat masiv în moda masculină. Lanţuri, inele, brăţări au ajuns accesorii frecvente... Oftă: Măcar de i-ar fi desluşit literele... Paştele lor de litere!
    Locotenentul surâse. Surâse şi Minerva.
    În văzduh, râdeau ciocârliile din Dridu. Apoi, altele.....

                                                            CAPITOLUL X.
                                                                       1.

                                         Când, după-amiază, Mara primi telefon de la doamna Bădescu, se sperie. Nu se cunoşteau - aşa credea Mara, dat fiind incognito-ul bătrânei în casa Candian privitor la legătura ei de sânge cu Bebe - şi nici nu schimbaseră mai mult de câteva cuvinte telefonic, în situaţii stricte, când aveau ceva urgent de comunicat.
    - Iartă-mă, duduie Mara, că te deranjez. Bebe e la dumneata?
    - Nu... S-a întâmplat ceva?
    Mara sesiză şovăiala bătrânei şi insistă:
    - Vă simt îngrijorată... Cu mine puteţi vorbi.
    - Ştiu, duduie... Nu... Nu-i nimic. Unde ar putea fi?
    - La Buftea aţi încercat?
    - Nu-i acolo... Dumneata când l-ai văzut ultima oară?
    - Acum două zile...
    - Şi nu ţi-a zis nimic...?
    - Nu... Nimic neobişnuit.
    De astă dată bătrâna simţi ezitarea.
    - Iartă-mă că insist... Între oameni tineri intervin uneori mici dispute... Poate v-aţi certat.
    - Eu, apăsă Mara cu amărăciune fără să-şi dea seama, nu mă cert niciodată.
    - Da..., înţeleg perfect... Înţeleg. Te rog, dacă ai vreo veste, sună-mă de îndată... Iartă-mă că te-am supărat.
    Mara rămase gânditoare, cu receptorul în mână, de parcă l-ar fi cântărit.
    "Ce zi oribilă!"
    Îi veniră în minte cuvintele proverbului: "Salut, a toi malheur, quand tu viens seule".
    "Să sperăm totuşi că nu-i vorba despre o nenorocire."
    Migrena declanşată încă în primele ore ale dimineţii, la şcoală, acum începea să devină insuportabilă. Trecuse pe la secretariat, având de luat un rest de bani. Se întâlnise cu Florica Marinescu, profesoara de biologie, un soi de dorobanţ cu fustă, antipatizată de elevi şi colegi, dar, din păcate, extrem de convingătoare în faţa unora de la forurile superioare. Genul de femeie care domină pe cei din jur prin grosolănie şi lipsă de sentiment. Bărbatu-său, mic de tot în umbra ei, îi spunea "mamă". Pentru Mara era mai mult decât simptomatic: concludent.
    Mara îşi ridicase diferenţa de bani şi mai zăbovise câteva minute la o tacla cu Lucica, secretara, o fată drăguţă, care pleca la Eforie Nord cu logodnicul. Mara îi sugerase un model de rochie de plajă, schiţându-l chiar în câteva linii.
    Marineasca intră fără să fie auzită. Din pricina căldurii, Lucica lăsase uşa şi geamurile deschise.
    - Iar modele? exclamă cu dispreţ. Părerea mea este că locul dumitale, Varlam, nu-i la şcoală, ci la maşina de cusut. Poate acolo eşti mai inspirată!
    De mânie, Mara simţi că-i vâjâie timpanele.
    - În primul rând, nu sunt Varlam, ci tovarăşa Varlam? Al doilea, părerea dumneavoastră nu mă interesează câtuşi de puţin. Cât despre locul fiecăreia din noi, rămâne de discutat! În general, nu fac caz, dar dumneavoastră meritaţi o explicaţie. Am isprăvit o facultate - lovitură în plex Marineascăi, absolventă doar de Institut pedagogic - mi-am luat toate gradele cu excepţional, şi-aşa pentru variaţie, mi-am dat şi doctoratul. Faţă de toate acestea, dosarul dumneavoastră profesional mi se pare cam subţire.
    Îi întoarse ostentativ spatele şi se adresă zâmbind Lucicăi, care asistase siderată la discuţie:
    "Neapărat să pui o panglică din acelaşi material la pălărie. Ştii, pentru rapel. Să-mi arăţi şi mie toaleta când o să fie gata..."
    Florica Marinescu, verde la faţă, răsufla greu. Simţeai că ar fi sărit în părul Marei şi cât o costa efortul de a se stăpâni.
    - Discutăm noi, doamnă Varlam, la toamnă! Am vorbit cu tovarăşa directoare. Ai o influenţă negativă asupra elevilor, te-au reclamat părinţii: orele dumitale de dirigenţie sunt un scandal! Frivole, nocive, total needucative!
    Mara îşi luase poşeta, interesându-se cu un zâmbet parcă superior:
    - Ascultă, Lucico, tu ştii cu cine vorbeşte tovarăşa? Nu?! Nici eu... Te sărut.
    Incidentul nu era decât o urmare a unei altercaţii violente, care avusese loc în primăvară. Constatând unele neglijenţe vestimentare în ţinuta elevilor - tivuri rupte prinse cu ace de siguranţă, bluze dubioase la guler şi manşete, păr nespălat, miros de transpiraţie în clasă, unghii neîngrijite etc.. - consacrase o oră de dirigenţie în scopul de a le corija. De aici, izbucnise între Marineasca şi Mara ceea ce colegii denumeau "procesul deodorantului..."
    Deşi Mara nu se lăsa intimidată şi când voia putea să aibă replică tăioasă, genul acesta de înfruntări o indispuneau, îi dădeau o stare proastă pentru toată ziua şi, uneori, şi pentru cele următoare. Avea ultimul cuvânt, dar o costa...
    Înghiţi un Rudotel, obsedată de aceeaşi întrebare: Unde poate să fie? Deşi geloasă şi posesivă, acum nici măcar nu se sinchisea de o eventuală aventură a lui Bebe. Îi era teamă de altceva, cu mult mai grav.
    Cu două zile în urmă, când îl primise în ciuda avertismentului lui Manoliu, părea destul de liniştit. Fanfaron ca de obicei, însă, cu o nervozitate imperceptibilă. Îi oferise o garoafă - eveniment! Bebe accepta cu bunăvoinţă princiară daruri, aşa cum stăpânul feudal îşi primea dijma, dar nu oferea niciodată - apoi anunţase nonşalant, mereu convins că îi face o favoare:
    - Am să dorm câteva nopţi la tine. Te deranjează?
    Mara, care doar cu o zi înainte ar fi făcut tumbe de bucurie, auzindu-l, îl privise circumspectă:
    - Spuneai că dormi la maică-ta...
    Bădescu, foarte stăpân pe el şi sigur de dragostea Marei, afişă indiferenţă.
    - Dacă te incomodez, spune-mi. Există şi alte soluţii... Credeam că-ţi face plăcere.
    Marei îi venise să ţipe, să sfâşie, să spargă ceva. Exact siguranţa aceasta insolentă o scotea din minţi. Siguranţa şi faptul că ea pierduse orice control al situaţiei, nu-l putea sancţiona. Cel mai eficace instrument de şantaj într-o căsnicie sau legătură de dragoste - spectrul despărţirii - n-avea niciun efect asupra lui Bebe, îl lăsa rece. Suporta cu seninătate separaţiile oricât de lungi - una durase chiar două luni - astfel că Mara se simţea complet dezarmată.
    "Ce pot să fac? se confesa ea jurnalului de zi. Cât timp trebuie să dureze despărţirea? Cinci luni? Şase? Atunci înseamnă că ne despărţim definitiv..."
    - Nu-i vorba dacă îmi face sau nu plăcere.
    - Dar despre ce-i vorba?
    - Despre lucruri mult mai grave.
    - Nimic nu-i grav...
    - Lasă maximele, ţi le cunosc.
    Bebe remarcase pe un ton mai nazal ca de obicei:
    - Constat că eşti prost dispusă azi. Trebuia să-mi spui la telefon şi nu te mai inoportunam.
    - Nu fă pe nebunul, vreau să discutăm serios. Te-ai băgat într-o porcărie care va avea consecinţe mult mai complicate decât îţi închipui tu!
    Bădescu întrebă arogant, dar nu tocmai sigur pe el:
    - Ce porcărie?
    - Tu eşti cel mai în măsură s-o cunoşti. Ce caută Emilia în viaţa ta? În ce combinaţie abjectă te-a băgat?
    - Eşti nebună, scumpo!
    Râse fals. Atât de fals, că Mara se cutremură, şi el însuşi îşi dădu seama că e neliniştit decât era dispus s-o recunoască faţă de sine. Mara urmă necruţătoare:
    - De ce-l şantajaţi pe Candian? Ce vreţi de la el? Cât? Pentru ce?
    Bădescu încercă în continuare să braveze situaţia. O privi cu un dispreţ de care numai el era capabil.
    - Ai băut ceva?
    Mara, odată dezlănţuită, nu se mai putea opri. Totul vibra în ea: sensibilitatea, simţul echităţii, oroarea de canalisme, dragostea de semeni. Căci Mara îşi iubea semenii în sensul cel mai creştinesc al noţiunii, fără ca sentimentul ei să aibă ceva de-a face cu biserica
    Murdarul, ipocrizia, lichelismul, perfidul, trădarea, oriunde întâlnite şi nici măcar tangentând-o, o ofensau personal, o făceau să sufere.
    - Sunteţi odioşi! urlă Mara. Te-am iubit cum nu poate fi iubit mai mult un bărbat. Ca pe un amant, ca pe un soţ, ca pe copilul meu...!
    Bădescu începu să fluiere ostentativ:
    - Melodramă de categoria a treia. Nu te ştiam penibilă!
    - ...îţi cunosc defectele, urmă Mara fără să-l asculte, ştiu cât eşti de mic, egoist, superficial şi grandoman fără acoperire... Dar nu te ştiam ticălos! Nu te ştiam canalie!
    - De ajuns!
    Bebe, cu un aer ofensat, tot fluturat de la înălţimea ameţitoare a unui jilţ regesc, îşi luă "giaca" şi se îndreptă spre uşă, "obişnuiesc adeseori să nu răspund inferiorilor..."
    - Laşule! N-ai curajul să înfrunţi nici măcar - Mara nu găsi imediat termenul adecvat şi se exprimă cam patetic - nici măcar cel mai îngăduitor rechizitoriu!
    - Ha! Ha! Uite cine se erijează în jude moral! Rechizitoriu! Ridicol!
    - Da! Asta eşti, un laş! Şi acum, pe deasupra, un delincvent, un mic delincvent, căci n-ai anvergură!
    Bebe Bădescu ajunse în vestibul:
    - E inutil, presupun, să precizez că nu te voi mai deranja.
    Trase uşa după el, fără s-o trântească. Sensul era transparent:
    "Sunt invulnerabil. Şi de bronz. Nimic nu mă poate atinge".
    În aceeaşi clipă, Mara îşi regretă ieşirea. Se azvârli pe canapea hohotind:
    "În loc să-l ajut, l-am alungat! Din cauza lui Gogu".
    Un sentiment aprig de ură împotriva doctorului Manoliu îi inundă întreaga făptură.
    Ştia că e nedreaptă, dar îl ura.

                                                              2.

                                            Din nou telefonul.
    - Mara, tu?
    Trecuseră două zile şi resentimentele vis-a-vis de Manoliu prinseseră nuanţe mai temperate.
    - Draga mea, uite despre ce-i vorba. Liana a plecat de acasă...
    - Ştiu.
    - E de negăsit. În fine, asta-i altă problemă. Nici Dinu nu a apărut de două zile. La spital n-a venit, acasă nu-i. Te rog să ne ajuţi.
    - Ce trebuie să fac?
    - Doamna Bădescu nu se simte bine. Bunicii băiatului sunt pe undeva, prin provincie, iar eu am gardă. Bref, Codruţ e singur...
    - Am înţeles. Stau eu cu el.
    - Mulţumesc, exclamă uşurat. Ştiam că eşti o fată bună.

                                                                  3.

                                          Ciocolată, în afară de faptul că era ciufut, cârcotaş şi un nemulţumit de profesie, avea o morală a lui - contururi şi relief ciudate, dar senţa de cea mai cinstită calitate - şi încerca o necesitate organică de a şti, totdeauna şi cu orice preţ, "cum stau şi pe ce picior valsez!" Detesta situaţiile neclare şi, după cum spunea răspicat şi verde omului în faţă, ceea ce crede, tot aşa, la fel de direct şi fără menajamente, proceda când dorea să limpezească o situaţie.
    În consecinţă, îşi luă o săptămână de concediu, hotărât să "clarifice" chestia de la familia Candian. Faptul că nimeni nu-l solicitase în aces sens, că imixtiunea sa ar putea fi deplasată şi de nimeni dorită, că, în cazul unor circumstanţe cu adevărat grave, problema ţinea de alte resorturi, nu-l deranja câtuşi de puţin.
    - Dom'le, se justificase faţă de Manoliu, m-a chemat la coana Liana s-o asist la partaj? Vorba vine partaj, îşi ia şi ea acolo trei zdrenţe şi cinci odicolonuri...
    (Uitase că perorase doar cu o săptămână în urmă că garderoba Lianei o concurează pe cea a fostei împărătiţe Farah, ceea ce reprezintă o lipsă de bun simţ şi de răspundere, şi că, în materie de sulemeneli, faţă de colecţia Lianei, Cosmetica de la coada lui Mihai Viteazul, dată fiind concurenţa neloială, ar trebui să tragă obloanele.)
    Doctorul Manoliu încercase să-i domolească avântul:
    - Măi Ciocolată tată!
    - Nicio mamă, niciun tată, nicio mamă adorată! Acolo se întâmplă ceva şi simţul datoriei mă obligă să intervin. Cât de denaturaţi ar fi şi Dinu şi Liana, nu-şi pot abandona copilul. Te avertizez că îmi instalez la ei statul major. Ca să ştii unde mă găseşti...
    - E Mara acolo, are cine să vadă de băiat.
    - Că parcă eu mă duceam să-l şterg la fund, o scăpă Ciocolată.
    Manoliu dădu din cap:
    - Aha! Deci tot microbul mahalagismului.
    Voicu Dumitriu ridică arătătorul de parcă ar fi avut intenţia să înţepe tavanul:
    - Nota zero! Nu mă duc la Candieni în cumetrie, ci pentru a clarifica situaţia. Eu am nas, instinct şi iniţiativă. Ţi-am zis de-acum o săptămână că acolo, de la dispariţia statuii, treburile nu merg? Nu aşteptă răspunsul: Ţi-am zis! Ei bine, acum îţi spun - îşi bătu semnificativ nara dreaptă - că locuinţa familiei Candian va deveni teatrul unor evenimente dramatice.
    Manoliu îl măsură ironic:
    - Uite unde era profetul Kandia!
    - Cine era ăsta! Un indian?
    - Exact! Făcea ciocolată pe malurile Dâmboviţei.
    - Vrei să spui Gange, dar de la o vreme sugi ca un burete... Bine că mi-ai zis de Mara! Cu atât mai mult trebuie să fiu acolo. O femeie, oricât de dotată, nu poate face faţă anumitor situaţii.
    Manoliu zâmbi:
    - Plină şi neîncăpătoare de fapte bune ţi-e ziua, Ciocolată.
    - Asta-i de la Matei cetire?
    - Nu. De la Gogu!

                                                                            4.

                                               Melania Lupu pătrunse într-un vestibul întunecos. Desluşi un cuier care, judecând după model, depăşise de mult jumătatea sutei: "Exact cum aveai şi tu, draga mea, când stăteai pe Rozelor şi mai trăia colonelul..." Uşa dintre antreu şi hol era deschisă.
    Melania păşi graţioasă şi emise un bună ziua festiv. Nu-i răspunse nimeni şi câteva clipe rămase descumpănită.
    "Ce casă stranie, draga mea... ! Şi atât de întuneric... Să nu-mi spui că ţi-e frică... Asta nu ţi-ar semăna deloc... Ce? Mai crezi în fantome?... Nu, desigur, dar în şoricei, da... Simţi că miroase a chiţ-chiţ...?"
    Încerca să-şi dea brânci curajului care începea s-o părăsească. Locuinţa - un apartament vast, cu încăperile dispuse floral în jurul holului - părea să fi fost abandonată de ani de zile. Praful era atât de gros încât, doar zgâriind puţin covorul cu tocul, se ridica în nouraşi albicioşi. Mobila, splendidă, zăcea sub acelaşi strat de pulbere, astupând motivele de sculptură. Păianjenii ţesuseră giulgiu des în jurul lămpii de cristal, iar tablourile, ninse, îşi rătăciseră conturul şi culorile. Pe o consolă, un ziar Scânteia se îngălbenise din pricina vechimii.
    Melania desluşi cu stupoare data: septembrie 1962.
    "Dumnezeule! se sperie Melania... Parcă ai fi în Marile speranţe... Vezi, draga mea, ai acum încă o dovadă că ceea ce citeşti în cărţi, cât de neverosimile ţi s-ar părea unele întâmplări, le regăseşti în viaţă. Dar îţi dai seama, fetiţa mea? Casa aceasta a încetat să trăiască un sfert de veac. Cineva, sau poate doar soarta, a oprit ceasul şi calendarul pe loc. Să nu-mi spui că te ia cu frig, căci afară este o vreme neobişnuit de călduroasă..."
     Un mic sas făcea legătura dintre sufragerie şi bucătăria încăpătoare cu cuptor tradiţional. Întâlneai aici obiecte demult dispărute din gospodăria contemporană. În afara cuptorului, "în ăsta să coci castane sau cozonaci moldoveneşti!", se afla o maşină de gătit Sanitas, ultimul ţipăt al tehnicii din anii '30-'40, un bufet cu geam, pe picioare şi nu casete suspendate, un blidar cu multă arămărie, "cred că n-a fost curăţată de pe vremea aliaţilor, draga mea", un cântar de bucătărie - două gâşte cioc în cioc - şi un răcitor cu gheaţă.
    Melania îl deschise, căci "cea mai concludentă dovadă că cineva trăieşte într-o casă este prezenţa alimentelor în frigider şi cămară", şi rămase consternată. Răcitorul era gol. Alături, pe un raft, se afla o cutie de chibrituri.
    Din ce în ce mai gânditoare, Melania se întoarse în holul vast. Îşi ridică privirea şi se adresă cu glas tare scării de interior, care ducea probabil spre dormitoare şi sala de baie:
    - Pot nădăjdui că există cineva în această casă care să mă audă?
    Glasul îi răsună ciudat şi avu senzaţia că silabele articulate stârniseră valuri de pulbere şi un ecou înfricoşător; simplă impresie, desigur, generată de ideea de pustietate, căci reverberaţiile acustice erau excluse într-un interior sufocat de mobilă şi covoare.
    Nu primi niciun răspuns. Nehotărâtă, cu inima vrăbiuţă speriată, îşi duse instinctiv degetul în gură, aşa cum ar fi făcut acum cincizeci sau şaizeci de ani, dând târcoale scrinului în care bunica îşi păstra comorile.
    "Dezmeticeşte-te, draga mea, şi nu te lăsa impresionată de misterul scornit de propria ta fantezie. Este o casă, desigur, ieşită din comun, dar fii încredinţată că există o explicaţie pentru acest singular şi îţi garantez că ea nu ţine de supranatural..."
    Îşi luă inima în dinţi şi se aventură pe scara interioară. Treptele scârţâiau lugubru şi impresia de dezolant devenea tot mai apăsătoare.
    "Nu crezi, Melania, că ar fi cazul să faci cale întoarsă...? Din clipă în clipă poţi da ochii cu persoana care se ascunde - oare se ascunde - între aceste ziduri. Crezi că eşti în stare s-o întâmpini?"
    Nu era sigură deloc. Avea în schimb certitudinea că, dacă nu-şi va astâmpăra curiozitatea, după o noapte de nesomn, avea să se întoarcă din nou aici.
    "Şi nu are niciun sens, draga mea, să faci acelaşi drum de două ori...."

                                                                     5.

                                                Căpitanul Macri parcă maşina la intrarea îl Aleea Conţescu şi, ocolind părculeţul, ajunse în spatele lui Moraru care nu-i observase sosirea. Atinse umărul locotenentului:
    - Ce se aude?
    Moraru tresări:
    - Nu te-am văzut.. Nimic nou. Încă n-a ieşit.
    - De cât timp zici că a intrat?
    Locotenentul se uită la ceas.
    - Sunt exact douăzeci şi două de minute. Să nu i se fi întâmplat ceva...
    - Fii liniştit. Ăsteia nu i se întâmplă niciodată nimic.
    - Ce facem?
    - Mai aşteptăm un sfert de oră.
    Rămaseră amândoi cu ochii aţintiţi asupra imobilului maur. Nu se simţea nicio mişcare. Ferestre mute, o neclintire de mormânt.

                                                                    6.

                                       Melania ajunsese pe palier. O uşă cu carouri de cristal bizotat era întredeschisă. O împinse cu umărul şi pătrunse într-un dormitor cândva alb. "Seconde empire." Aerul închis, patul răvăşit cu un aşternut improvizat dintr-o blană de urs şi câteva perne de catifea slinoase, florile uscate dintr-o glastră de alabastru lăsau şi aici aceeaşi impresie: abandon, părăsire, cotlon cu arome fetide şi tuşă sepulcrală, bizar ce friza puternic anormalul ţinând de fantastic.
    - Este cineva aici?
    Din nou nu primi niciun răspuns. O uşă, în zidul din dreapta patului, conducea probabil la baie sau în altă încăpere.
    Plină de şovăială, Melania se apropie de oglinda toaletei. O rază de soare, strecurată în semiîntunericul odăii, o reteza ca o suliţă de aur. Şi-apoi, dintr-odată, în spatele propriei imagini surprinse o a doua. Un chip galben, o ţeastă pleşuvă, o privire poposită din meleagurile eternităţii. Privirea îndreptată de cei ţintuiţi în rame ovale, pe cruci de morminte.
    Inima Melaniei făcu un salt, tăindu-i răsuflarea. Îngână, cu glas alterat de spaimă:
    - Bună ziua... Pot să sper că nu v-am deranjat?
    Un hohot de râs sinistru fu singurul răspuns. Imaginea se topi.

                                                                   7.

                                          Întoarsă la minister, Minerva îşi convocă echipa de colaboratori şi dădu dispoziţii fulger. Trebuia detectat cu maximum de urgenţă "insul", slăbiu şi cu ghiul, care-l contactase pe Firică Rădoi.
    - Semnalmentele sunt desigur firave, recunoscu ea, dar ne-am descurcat noi în situaţii şi mai grele. Patru oameni vor supraveghea non-stop locul viran şi imobilele care-l împrejmuiesc, din strada Vlăsiei. Alţi patru - trec imediat şi la nominalizări - vor face cercetări în clădirile respective. Acelaşi cântec pe care-l cunoaşteţi: dacă s-a observat ceva ieşit din comun - transportarea unui obiect după toate aparenţele greu de ridicat - şi vi se va vorbi, probabil, de Popescu de la numărul 15 care şi-a luat un pian, o girafă împăiată sau un mausoleu, dacă au fost înregistrate zgomote puternice de ciocan, târnăcop, în fine obiect contondent sfarmă-piatră, şi, în general, tot ce lui x sau y i s-a părut a fi o abatere de la obişnuitul cotidian... Da, Macri, ce se întâmplă? Se poartă stepul? Mişuni de pe un picior pe altul mai abitir ca Fred Astaire!
........................................................................................