5.
Căpitanul rosti dintr-o suflare:
- Permiteţi-mi să raportez..... Azi de dimineaţă la ora 11,30 Melania Lupu....Făcu o pauză ca să respire. Minerva sări de pe scaun:
- Ce-i cu Melania? Faci cinema? Mă ţii în suspense?
- Melania Lupu a făcut o vizită în imobilul maur din Aleea Conţescu.
- Ce-nseamnă vizită? S-a dus cu flori şi un carton de prăjituri?
- Nu, mai simplu. A sunat la intrare. Uşa s-a deschis şi a intrat în casă.
Minerva îşi izbi palmele:
- Ei, nu mă-nnebuni! Se redresă pe moment: Adică, de ce să înnebunesc? Ştiam că cineva locuieşte acolo. Interesant e că i-a dat drumul... Cine se afla în post?
- Locotenentul Moraru. M-a sunat imediat la minister. Am luat maşina...
Minerva îl întrerupse nerăbdătoare:
- Eu credeam că tramvaiul. Zi mai repede!
- Bătrâna a zăbovit în clădire exact douăzeci şi două de minute. Moraru a rămas în post, iar eu am luat urma bătrânei. Nimic neobişnuit. Nu s-a întâlnit cu nimeni, n-a intrat nicăieri. S-a dus direct acasă, unde se află şi acum. Petrache îi filează locuinţa din Toamnei.
- Da... Minerva pocni din degete: Trebuie luată imediat la întrebări. Se uită la ceas: E două. Indiferent de ce a bricolat ea acolo, a avut oarece răgaz să-şi pună la punct versiunea pe care are de gând să ne-o servească. Trebuia abordată fără întârziere. Unde vă e spiritul de iniţiativă, băieţi?
Căpitanul zâmbi încurcat:
- Nu mi-am permis să iau o decizie importantă fără a vă fi consultat.
- Decizie importantă! pufni Minerva. Ca să stai de vorbă cu o bătrână şi un motan. Sau te-o fi speriat şi pe tine ca pe Cristescu! Dacă stai să-l asculţi, Melania ţine soarta lumii în gingaşa-i palmă. În concluzie! Să văd ce pot obţine de la ea Nu mă las până nu-l scot pe Faţă galbenă din cuşca maură.
8.
Ciocolată izbucni într-o peroraţie zgomotoasă, încă înainte ca Mara să fi apucat să închidă uşa în urma lui:
- Este inadmisibil, domnule! Lipseşti de nebun de-acasă, nu vii două zile şi nu dai măcar un singur telefon? Bă, sau neică, sau tovarăşe, uite, am treabă, ori mi s-a urât de fotografiile voastre şi sunt la dame, dar trăiesc! Respir!! Exist!!!...
Mara, palidă, într-una din zilele ei cu cearcăne, încercă să-l domolească:
- Poate i s-o fi întâmplat ceva...
- Ce să i se întâmple? Se căţără pe un munte de moralitate: Când ai copii, nu ai voie să ţi se întâmple nimic! Sunt responsabilităţi sfinte, de la care nu te poţi sustrage.
- Eşti absurd! După teoria ta, înseamnă că toţi orfanii sunt opera unor iresponsabili...
- Exact! Nu te apuci să procreezi la tâmplă căruntă, să te pocnească apoplexia când ăla micu' mai strigă la geam "uite, mamă, trec soldaţii!" şi îşi ţine degetul în nas! Şi trebuie să fii atent cu sănătatea, unde pui piciorul, cum şi când apeşi pe accelerator! Dinu e inconştient, de nevastă-sa ce să mai zic, iar amândoi - părinţi denaturaţi!
Mara îşi astupă urechile:
- Urli îngrozitor!
- Sunt indignat!
- De ce naiba eşti indignat? Te-a chemat cineva? Ai fost frustrat de ceva?
- Da, făcu hotărât Ciocolată, am fost! Uite, mi-am luat special o săptămână de concediu! În loc să-mi văd de tratamente undeva, într-o staţiune, sunt obligat să fac ordine aici.
- Eşti sănătos tun şi nimeni nu te-a obligat să vii să faci ordine.
Voicu Dumitriu dădu drumul unei fraze balon:
- Conştiinţa mea mă obligă! Simţul datoriei şi sentimentele mele de cetăţean onest. Există un minor la mijloc, tragedia pe care o trăieşte poate avea urmări îndeajuns de dramatice ca să-l marcheze pentru toată viaţa!
- Deocamdată nu s-a întâmplat nicio tragedie. Cât despre soarta minorului, recită-ţi poeziile în altă parte. Nici măcar n-ai intrat în odaia lui să-l vezi.
- Eu mă ocup de chestiile majore!
- Atunci du-te la serviciu! Serios, Voicule, aici nu faci decât să încurci treburile.
Bărbatul o privi scandalizat:
- Crezi că-s nesimţit ca Gogu? Să te las aici, femeie singură, neajutorată, cu un ţânc de patru ani? Nu mă cunoşti, draga mea.
Ca pentru a-şi sublinia hotărârea categorică de a nu părăsi terenul, se înfipse într-un fotoliu.
- Apropo de Gogu! De ce nu vă luaţi odată? Fleţul ăla stă şi suspină ca un cioroi văduv, iar tu-i cânţi la mandolină lui Bădescu de Sica! Sunteţi neserioşi!
- Nu-ţi permit! izbucni Mara cu ochii în flăcări.
Mongoloizi, acum deveniseră şi mai înguşti: două panglici incandescente. Voicu răspunse nonşalant:
- Parcă eu îţi cer voie! Nici unuia nu vă place adevărul, ăsta-i adevărul! Însuraţi-vă şi înmulţiţi-vă, aşa scrie în toate codurile morale din lume!
- De ce nu te înmulţeşti tu?
- Nu era vorba despre mine acuma... Ridică mâna: Stai! Umblă cineva la uşă.
Liana, elegantă într-o rochie albă, asimetrică, drapată ca într-o togă, le înregistră prezenţa cu mult natural: nimic mai firesc decât să-i găsească la ea în casă. Figura crispată, nefardată, dar tot frumoasă, avea un dramatism impresionant.
"S-a schimbat, îşi zise Mara. În câteva zile a pierdut prospeţimea, lumina aceea care o singulariza. E tot superbă, însă... alta."
- Ce faceţi? se interesă mecanic.
Voicu Dumitriu o pironi cu ochi holbaţi:
- Cum ce facem? Cucoana stă santinelă la Delfin, pe mine m-ai convocat să asist la întâlnirea cu Dinu, de care ţi-era teamă să nu fie pugilistică. Interesant e ce faci dumneata?!
- Unde-i Dinu?
Mara interveni cu un oftat:
- N-a dat de două zile pe acasă.
- Hm! emise Liana cu buzele strânse. Stratageme! Am venit să-mi iau lucrurile... E bine că sunteţi amândoi aici. Să nu iasă discuţii mai târziu. Nu voi împacheta decât ceea ce îmi aparţine, strict personal.
Ciocolată comentă stupefiat:
- Auzi! Asta-i cea mai tare! Bărbat-su-i dispărut, poate la Morgă în galantar, şi doamnei îi arde de inventar.
Liana îi azvârli o privire rece:
- Uite, Voicule, încă mă mai aflu la mine acasă şi încă mai pot da dispoziţii în privinţa uşii de la ieşire! Ţi-am solicitat ajutorul şi nu grosolăniile. Se adresă Marei: Care-i de fapt situaţia?
- Ţi-am spus, Liana. Sigur, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, dar Dinu a dispărut de două zile.
- V-aţi interesat la spital?
Întrebare inutilă, ca sumedenie de alte întrebări în asemenea situaţii. Mara zâmbi obosită:
- Bineînţeles. Primul care s-a alarmat a fost Gogu, văzând că nu se prezintă la serviciu.
Liana se aşeză pe canapea gânditoare.
- Ciudat... Nici maşina nu-i în faţa casei... Dar Bădeasca unde-i?
- S-a îmbolnăvit. N-avea cine să aibă grijă de Codruţ şi am venit eu...
- Da, mersi, făcu Liana neatentă. Ar fi mulţumit pe acelaşi ton pentru o brichetă aprinsă.
Mara o cercetă uluită: "Ce oameni, Dumnezeule! Nici măcar n-a întrebat ce face băiatul, nu mai zic să se repeadă leoaică să-l strângă în braţe..."
Liana îşi îndreptă talia cu o mişcare energică.
- Ştiu cum trebuie să procedăm. Voi lua băiatul cu mine... Nu pot să te ţin prizonieră aici, iar până se înzdrăveneşte Bădeasca, poate să treacă o vreme.
- Unde-l duci?
- La ai mei. S-a nimerit bine. Sunt amândoi la Câmpina, şi Codruţ are nevoie de o schimbare de aer. O să-i priască.
- Şi tu?
- Eu ce?
- Tu unde te duci?
Ciocolată se aplecă înainte. Urechile parcă i se lăbărţaseră de curiozitate.
"Ca nişte pâlnii, îi trecu prin minte Marei şi-i veni să râdă. Poţi să torni o vadră în ele..." Şi parcă auzi gâlgâitul lichidului.
- Deocamdată, spuse Liana, nu dau amănunte. Ştiţi amândoi că m-am despărţit de Dinu.
- Chestii din astea am mai auzit noi! decretă Voicu Dumitriu şi se răsturnă în fotoliu, ca şi cum problema nici nu mai merita discutată. Nu există cuplu, chiar dintre cele civilizate, unde să nu se fluture ideea divorţului la fiecare chenzină.
Liana constată sarcastică:
- Observ că eşti foarte bine informat.
- Categoric. Oamenii se ameninţă, fac scandal, o noapte-două, domnul doarme în odaia de alături, pe aşternut improvizat, şi p-ormă familia şi amicii se trezesc cu un telefon festiv: "Veniţi la o ţuică, ne-am împăcat! Fifi e colea, lângă mine, a făcut un munte de sarmale. Hip, hip, ura!"
Mara se enervă:
- Mă tu ai limbariţă? Ce naiba? În general vorbeşti şi dondăni ca un călugăr nebun, dar azi baţi recordul!
- Se crede spiritual, emise Liana dispreţuitoare. Vorbeşte ce-a văzut şi el acolo, în mahalaua lui.
Ciocolată se răţoi ofensat:
- Pardon, cucoană, stau în Cotroceni!
- A! în Cotrosoir! E cu totul altceva! Mi-a spus Gogu că ai o baie de toată frumuseţea. Faianţă de brad, aer ozonat şi hârtie de prins muşte.
- E un cretin! făcu furios Voicu Dumitriu. Asta a fost acum cinşpe ani. Un tranzit până am primit locuinţa. Mai bine v-aţi vedea de treburile voastre!... Arătă cu degetul gros undeva, în spate: Sunteţi două muieri acilea şi lăsaţi plodul ăla să miaune de-şi dă sufletul.
Intr-adevăr, se auzea plânsul lui Codruţ. Mara se ridică, urmărită cu ochi visători de Liana. Se întoarse după câteva clipe, ţinând copilul în braţe. Când o văzu pe maică-sa, începu să râdă fericit, printre lacrimi. Urlă de nebun, Mami! Mami!, şi începu să dea din picioare încercând să se smulgă din braţele Marei.
Liana îi primi liniştită îmbrăţişarea:
- Fii atent, că mă murdăreşti...
Băiatul o fixa cu ochi strălucitori.
- Mai pleci? Nu vreau să pleci.
- Plecăm împreună, astâmpără-te.
- Chiar eşti hotărâtă? întrebă Mara.
Tonul răsună mai grav decât ar fi intenţionat.
- Mă ţii tu minte, odată ce am luat o decizie, să mă fi răzgândit vreodată?
- Crezi că... merită?
Luată prin surprindere, Liana făcu ochii rotunzi.
- Cine?
- Amândoi!
Voicu Dumitriu se vârî muscă:
- Nu înţeleg. Care amândoi...? Adică, da, sunt doi. Dinu şi Codruţ.
"Hai că eşti prost!", îl apostrofă Mara în gând.
Insistă:
- Merită?
Nările Lianei palpitară:
- Asta o decid eu.
- În locul tău, n-aş precipita lucrurile. În orice caz, mi s-ar părea omeneşte, elementar omeneşte, să aştepţi până se clarifică situaţia lui Dinu. Oricât de grave ar fi neînţelegerile care vă despart azi, aţi trăit cinci ani împreună. Te îngrijorează soarta unui prieten...
- Ba chiar şi a unui animal, o întrerupse Ciocolată convins de oportunitatea intervenţiei. Nu vezi anunţurile din România liberă? "Pierdut căţel cu zulufi, răspunde la numele de Costică... E în tratament." Ba le dă şi recompensă.
Liana se ridică ostentativ:
- M-am săturat de discursuri. Dinu, sunt convinsă, este O.K., face doar pe interesantul. Trebuie să plec.
- Dragostea lui pentru tine nu înseamnă nimic?
- Dacă ai fi trăit doar o lună cu el, nu cinci ani, n-ai mai fi pus această întrebare dramatică... Vrei să mă ajuţi puţin? În timp ce eu împachetez, strânge tu, te rog, lucrurile lui Codruţ. Le pui în valiza galbenă.
Băieţelul începu să tropăie fericit:
- Mergem cu trenul! Uuuuu!! Puf! Puf..., mami, îl luăm cu noi şi pe Iliuţă?
Iliuţă era căţelul de catifea roşie. Codruţ dormea cu el în braţe.
Ciocolată, rămas singur în hol, ridică receptorul.
- Casa Candian?
- Da.
- Tu eşti, Dinule?
- Nu, nu-i acasă.
- Cu cine vorbesc?
- Cu un prieten de-al familiei, Dumitriu.
- A, tu eşti, Ciocolată?! Nu te-am recunoscut. Sunt eu, Emilia. Unde-i Dinu?
- Stai să vorbeşti cu nevastă-sa...
Glasul femeii răsună plin de uimire:
- S-a întors?
- Las' că-ţi spune ea... Strigă spre dormitor: Liana! Emilia la telefon!
Liana se repezi spre aparat:
- Da... Nu înţeleg, vorbeşte mai clar. Da... Habar n-am..., mi-e imposibil... Dacă-ţi spun... Îţi jur că nu ştiu... Despre ce este vorba?
Emilia încheie categoric:
- Spune-i să nu facă pe şmecherul. Îl mai aşteptăm.
- Unde?
- Ştie el! Te rog reţine fraza: îl mai aşteptăm până diseară, la ora 19. Altfel...
- Altfel ce?
Emilia râse din gât:
- Şi pe asta o ştie!
9.
- Crezi că face pe nebuna?
Emilia se uită instinctiv la aparatul de telefon roşu. Era în ţinută sumară. Peste costumul de baie flutura o tunică dintr-o pânză diafană, extrem de transparentă. Reţinuse indicaţia lui Grig: îmbrăcată, să pari mai dezbrăcată decât goală.
- Nu! E prea gâsculiţă. Mă surprinde însă că s-a întors acasă.
Grig, răsturnat în chaise-longue, privea în zare, trăgând rar dintr-o ţigară Saint-Moritz. Vila se afla chiar pe malul lacului şi cel care şi-o construise cândva, căutase să-şi asigure o izolare, pe cât posibil, totală. Când se înnopta, luminile restaurantului şi a chalet-urilor, ridicate pe celălalt mal, sclipeau îndepărtat.
Deşi obişnuită cu confortul şi chiar cu prosperitatea, Emilia se simţise impresionată de eleganţa construcţiei. I se părea luxoasă, de o somptuozitate de cinema Se feri însă să-şi comenteze impresiile faţă de Grig: "Mă ia urgent de ţoapă, vorba cântecului, m-am născut într-un bordei înnodat cu sfoară..."
Încerca voluptăţi nebănuite păşind cu picioarele goale pe dalele roşii ale verandei, aprinzând sfeşnicele de pe cămin, "ce rafinament! păcat că nu-i iarnă, să ardă butuci şi să miroasă a răşină", urcând scara interioară. Ca mulţi snobi, în mintea ei faptul de a avea o locuinţă, cu cămin şi scară interioară îţi conferea automat un titlu de nobleţe, săltându-te cu liftul vreo douăzeci de stânjeni peste capetele celorlalţi. Pe urmă baia! O nebunie în faianţă neagră, ce rafinament! - cu toate elementele metalice aurii, iar tavanul pardosit cu oglinzi.
În fond, era fericită că Dinu întârzia. Ea cu Grig, într-un decor Hollywood, singuri... Se simţea în al şaptelea cer.
- Cine o fi stat aici? se interesase neglijent.
- Habar n-am. Am închiriat fără să cer informaţii suplimentare. Adăugă săltând din umeri: Şi parcă ăia de la O.N.T. ştiu? Îţi iau banii şi salut!
- În orice caz, gafă Emilia, era o familie numeroasă. Îţi dai seama? Sase dormitoare...
Grig începuse să râdă:
- Alea sunt camere de oaspeţi, micuţa mea ignorantă. Care a avut bani să-şi construiască căsuţa asta, n-avea de gând să stea aici cu mama soacră, bunica, cuscra şi naşu' Fane.
Emilia roşi. Încercă să schimbe discuţia:
- Înotăm?
- Du-te tu, dacă vrei... Eu rămân aici. Mă îngrijorează dobitocul ăla de Candian.
- Nu cred să ne facă surprize. Ţine prea mult la Liana, la situaţia lui şi chiar la puşti.
Grig pocni din limbă:
- Nu mi-e de gabori. Dacă ciripea, până acum ne-ar fi asaltat o oaste de flics. Cred că i s-a întâmplat ceva. Ceva grav...
Emilia propuse timid:
- De ce n-am rămâne până mâine?
- Nu! făcu hotărât Grig. Şi aşa am aşteptat prea mult. O zi şi jumătate - 36 de ceasuri peste ora fixată. Se ridică brusc din chaise-longue: Ascultă, am o idee... Până faci tu o baie, dau o raită cu maşina prin împrejurimi...
- Nu vrei să vin şi eu?
- N-are sens, iubito. Oricum, trebuie să rămână cineva aici. Vin repede.
10.
Se întoarse după jumătate de oră. Făcuse înconjurul lacului, străbătuse câteva comune, şoseaua, se abătuse şi pe drumurile lăturalnice.
În ultimele două zile nu avusese loc niciun accident rutier.
Grig băgă maşina în garaj. Două riduri adânci îi marcau obrajii în jurul gurii: "Şi totuşi unde e Candian? Ce i s-a întâmplat?"
Hotărî că trebuie să plece la Bucureşti fără întârziere.
CAPITOLUL XI
1.
De fapt, Marta Bădescu nu era bolnavă. Se "învoise" de la familia Candian - mai exact spus îl avertizase pe doctorul Manoliu că va lipsi circa o săptămână, pentru că atitudinea lui Bebe, doar cu câteva zile în urmă neliniştitoare, devenise acum alarmant de suspectă. După ce iniţial îşi manifestase intenţia de a sta la ea o vreme, pretextând o pană de apă imaginară şi "şomaj" la Buftea, plecase pour du bon, fără s-o anunţe. După o singură zi însă se întorsese din nou pentru o vizită care, după volumul bagajului, se anunţa lungă.
Bătrâna hotărâse ca în acest interval să rămână acasă. Acţionase instinctiv, căci justificarea "să-l am sub ochi" i se părea ei însăşi absurdă. Nu poţi controla şi stăpâni un om de treizeci şi cinci de ani, nu-l poţi ţine prizonier în odaie, nu-l poţi împiedica să iasă în oraş. Şi mai ales acolo, în târg, nu-i poţi cenzura actele şi prietenii. Simţea însă că-i incapabilă să procedeze altfel şi îşi concentra, în lipsă de alte posibilităţi, întreaga diligenţă, într-un spionaj domestic pe care aprioric îl ştia lipsit de eficacitate.
Precum slugile de odinioară, îşi zicea cu amărăciune bătrâna, trăgea cu urechea la uşă, încerca să înţeleagă convorbirile telefonice cifrate ale lui Bebe. Cel mai mult însă o preocupa misterul cheii de la boxă.
"E probabil o aberaţie, nu-i exclus să fi uitat unde am pus-o, dar vreau să mă conving."
La zece dimineaţa, Bebe plecă de acasă anunţând că va dejuna în oraş. Marta Bădescu, la fereastră, îl însoţi din ochi până dispăru, apoi se îndreptă hotărâtă spre scrinul din dormitor.
Aici, într-o veche cutie metalică, "Tutun regal - lei 120", păstra câteva amintiri de la răposatul Manole Bădescu, de care simţise că nu se poate despărţi: actul de naştere şi de deces, verigheta, o fotografie din primul an de magistratură, diplomele şcolare şi universitare, ordinul de învestire ca jude de ocol, semnat de regele Ferdinand I, câteva decoraţii.
"Uite ce rămâne după un om! comentase atunci cu filozofie amară. Câteva hârtii şi un baston în vestibul despre care, de la o vreme, nimeni nu mai ştie cui a aparţinut..."
Era perfect conştientă că, după moartea ei, Bebe va azvârli la crematoriu - via pubelă - toate "hârţoagele", dar ei, personal, îi era peste putinţă s-o facă. Se gândea, ţinând în mână cutia aceea al cărei conţinut nu cântărea poate nici un kilogram, la eforturile, emoţiile, visele şi munca, bucuriile şi ambiţiile pe care le presupuseră la timpul lor acele hârtii îngălbenite cu timbru sec şi marginile frănjurite de ani, completate cu grafismul pretenţios, dar nu lipsit de graţie al caligrafilor vremii.
În aceeaşi cutie, îşi amintea Marta Bădescu, se mai aflau şi pipa preferată a răposatului, şi un inel cu sumedenie de chei. Manole, mai cu seamă spre bătrâneţe, avea fobia hoţilor şi, în consecinţă, obsesia ferecatului, a "încuietorilor sigure": lacăte, zăvoare, chei complicate, yale englezeşti şi japoneze, safe cu cifru secret.
Răsfirându-le acum, bătrâna îşi amintea cu nostalgie destinaţia unora dintre ele, pe cele mai multe nemaiputându-le identifica. Alese patru chei despre care, ca formă şi mărime, îşi închipuia că ar putea constitui dubletul celei de la pivniţă şi, luându-şi o lumânare şi chibrituri, coborî în boxă.
Pe coridorul lung şi întunecat, o izbi ca totdeauna mirosul de igrasie şi urină de pisici.
"În realitate, se gândi, nu ştiu de ce păstrez boxa. Nu-şi mai are sensul... Cred că sunt ani de când n-am mai coborât aici..."
Era plină de boarfe inutile care-şi pierduseră destinaţia fie prin uzură morală, fie prin nefolositorul legat de succesiunea anotimpurilor în viaţa proprietarului. De pildă, săniuţa lui Bebe - ce bine-i stătea în paltonaş de blană albă şi cu căciuliţă roşie! - un felinar de câmp, din timpul războiului, o maşină de îngheţată manuală, un fier de călcat cu cărbuni, cu cocoş, o mască de gaze, un lavabou de porţelan care aparţinuse soacră-sii, un vătrai, băiţa de zinc a lui Bebe şi, undeva, parcă pe raftul de sus, câteva farfurii termos. Fusese un copil dificil, mofturos, şi masa dura câte un ceas. Ca să nu se răcească mâncarea, în orificiul farfuriei cu fund dublu, metalic, turna apă clocotită...
Marta Bădescu apropie lumânarea aprinsă de broasca uşii. Respiraţia, brusc precipitată, ameninţă flacăra, îngenunchind-o.
Un lacăt nou, strălucitor, fereca uşa până atunci încuiată doar cu o yală.
2.
Glasul Minervei, ca totdeauna precipitat, răstit şi cu tonalităţi ascuţite, înţepă timpanul maiorului.
- Tu eşti, Cristescule? Vino urgentisim la mine în birou.
- Te rog! sugeră maiorul calm.
- Lasă fiţele de fecioară. Te aştept!
După câteva minute, Cristescu intră ostentativ alene, cu ţigara lipită în colţul gurii şi mâinile în buzunare.
- Ei, bravo! se prăpădi Minerva. Uite unde era şeriful din Arkansas! Ce exemplu dai tu subalternilor?
- Frumoase! Apropo, am o şaradă pentru tine.
Minerva îl privi cruciş:
- Ştii ceva, Cristescule?
- Eu ştiu, dar nu ştii tu.
- Mă dau în vânt după bancuri bune, mai ales în ceasurile dimineţii.
- Dintâi că-i prânz şi pe urmă e vorba de o ghicitoare.
- A se slăbi!
- Este o replică pe care o voi sugera colaboratorilor tăi pentru situaţii similare. În definitiv, nu înţeleg ce te ofuschează? Cultivi genul cu pasiune - e o constatare generală - şi m-am gândit să-ţi fac o plăcere. Admiţând deci că eşti proprietara unui circ, având în dotare, pe lângă altele, un leopard străveziu, un crocodil de vârstă mijlocie şi un elefant alb. Datorită unei împrejurări speciale, micuţii trebuie transportaţi în aceeaşi dubă...
- Mă iei cu capra, varza, barca şi Dunărea albastră? Găseşte chestii mai deştepte! Tovarăşe Cristescu, te-am chemat să discutăm o problemă serioasă...
- Hm! Nu joci fair-play. Te-ai eschivat...
- Cine! Eu?! Sunt de acord să-ţi dau soluţia la orice problemă. Uite, dacă vrei, fixăm o întâlnire specială, dar acum sunt grăbită. Trebuie s-o văd neîntârziat pe Bubulina.
Cristescu începu să râdă:
- Ce-a mai făcut?
- A intrat în imobilul maur...
- A! ăla cu stafia?!
- Exact.
- Cum a reuşit?
- A sunat şi i s-a deschis.
Maiorul râse:
- Ţi-am spus că are idei? E soluţia cea mai simplă când vrei să intri pe o uşă care are sonerie. Ţie de ce nu ţi-a trecut prin cap? I-ai pus pe ăia să stea plop pe la ferestre, fredonând "de ţi-ar spune poarta ta, câte nopţi..."
- Vrei să încetezi? îl întrerupse Minerva. Am plecat de la ipoteza că imobilul maur este interesant, poate fi interesant, din punctul nostru de vedere. În cazul că ipoteza-i valabilă, înseamnă că acelaşi imobil prezintă interes şi pentru adversar care, la rândul său, folosind o modalitate sau alta, îl supraveghează. N-am vrut, deci, să atragem atenţia trimiţând "soli" la o uşă unde nu bate niciodată nimeni, indiferent de ipostaza în care ar fi evoluat: poştaş, electrician, telefoanele sau nea Pişculescu din Caracal, care îşi caută căscat neamurile din Bucureşti.
- Defectul tău, Minerva, este că atribui şi altora propriile-ţi raţionamente.
- Mi-a mers destul de bine aşa cum sunt până acum şi, în consecinţă, nu văd de ce aş încerca să mă schimb. Să revenim la Bubulina. A stat acolo douăzeci şi ceva de minute.
- Şi?
- Mă duc s-o iau la întrebări.
- Vrei să te însoţesc?
- Eşti un ghicitor!
- Rândul trecut pretindeai că nu-i cine ştie ce de capul ei. Nu văd de ce ai nevoie de mine.
- Nu de tine, flăcău. De nervii tăi. Bătrâna mă scoate din escarpeni.
- Aha! Catalizator. Să reţii o chestiune! Dacă ea nu vrea să-ţi spună ceva, degeaba mobilizezi pompierii şi fanfara. Ţi-am mai zis: lucrează fin, la gherghef, şi mişcă-te în pas de menuet.
3.
"Da, draga mea, desigur te aşteptai la această vizită, dar, deşi domnul maior Cristescu îţi este foarte simpatic, iar cu doamna Minerva încerci să... te obişnuieşti, nu poţi afirma că tânjeai să-i vezi chiar astăzi, căci încă n-ai apucat să-ţi pui ordine în idei. Din păcate şi Mirciulică este de câteva zile cam distrat. Aş zice chiar, deşi am oroare de termenii nepoliticoşi, nesimţitor..."
- V-aţi bronzat, constată Minerva cu un zâmbet radios de parcă faptul în sine i-ar fi adus fericirea. Aţi ieşit probabil la aer.
Melania, cu o piele albă, uşor emailată, roz în obraji, pe care în tinereţe - epocă mai puţin sportivă - i-o invidiau toate prietenele, zâmbi acceptând lupta deschisă.
- Chiar azi de dimineaţă, recunoscu senină. În realitate, pe mine mă prinde grozav de uşor soarele. În tinereţe, când mergeam cu colonelul la mare, eram atât de bronzată, încât lumea mă confunda cu Joséphine Baker, căci trebuie să vă spun că eu sunt foarte bine făcută, deşi acesta nu este meritul meu personal ci al unei surori de-a bunicii mele, care a fost zburătoare în compania Sidoly.
Cristescu, trăgând cu ochiul la piciorul stâng al Minervei - acesta dădea de obicei start nerăbdării ei "active" - socoti oportun să intervină:
- A fost desigur o plimbare plăcută.
- Parc - verdeaţă..., străzi liniştite, completă Minerva.
Bătrâna dădu din palme încântată:
- Cum aţi ghicit?! Constat, încă o dată, cât e de plăcut să conversezi cu oameni de o inteligenţă superioară. Te înţelegi fără să mai ai nevoie de cuvinte.
- Cu condiţia, punctă Minerva, ca tăcerea să nu devină absolută.
Melania o cercetă scurt şi exclamă:
- O! Aceasta poate deveni înfiorătoare! Să vă povestesc ce mi s-a întâmplat chiar astăzi... Medicul mi-a recomandat să mă plimb în fiecare zi şi, în felul acesta, turneele mele pe la diferite edificii cultural-artistice au un dublu stimulent: diligenţa mea de cetăţean conştient, dar şi sănătatea...
- Înălţător! aprecie Minerva. Iată o pildă minunată de îmbinare a interesului personal cu cel obştesc.
- Nu-i aşa? Azi de dimineaţă, m-am hotărât să mă plimb pe Aleea dr. Alexandru Conţescu. Simţeam un dor... un dor irezistibil să revăd părculeţul unde atâţia ani a vegheat statuia unchiului meu şi, într-un locuşor mic al inimii, trebuie s-o recunosc, pâlpâia nădejdea că poate..., poate, voi avea surpriza s-o găsesc la locul ei. Îmi spuneam chiar - de ce nu? - doamna Minerva şi domnul maior Cristescu mi-au pregătit un cadou, căci săptămâna viitoare este ziua mea.
- La mulţi ani! spuse maşinal maiorul, iar Minerva mârâi ceva asemănător.
- Vă mulţumesc, dragii mei. Împlinesc joia ce vine şaizeci şi patru de ani şi cinci luni şi voi fi încântată să vă invit la un ceai şi o bucată de cozonac proaspăt. N-aş vrea să-l uit nici pe domnul acela dolofan, Azimioară, care mi-a arătat totdeauna multă simpatie şi devotament...
"Dumnezeule mare! oftă în gând Minerva. Am mai văzut oameni bătând câmpii, dar asta e campioană la toate probele! Şi îşi bate joc de noi, cu acelaşi talent!"
Încercă s-o aducă pe şosea:
- Deci v-aţi plimbat în parcul Conţescu. Aţi remarcat ceva nou?
Melania îşi plecă pleoapele:
"Ştie draga mea, ştie tot..., aminteşte-ţi mereu că minciunile izbutite sunt cele care, pe lângă născociri, cuprind şi o parte de adevăr..."
- Nu ştiu cum ar califica un specialist situaţia.. Eu mă mulţumesc să vă relatez doar ce mi s-a întâmplat, iar dumneavoastră veţi interpreta desigur mai... lucid şi, bineînţeles, mai competent. Aflându-mă la locul faptei, mi se pare că spuneţi dumneavoastră, m-am gândit că ar fi frumos din partea mea, în calitate de rudă a dispărutului - îşi apără ochii delicat cu o batistă la fel de delicată - şi totodată având conştiinţa datoriilor mele civice, să colaborez cu autorităţile. Adică să vă dau o mână de ajutor, efectuând, după părerile mele, investigaţii pe cont propriu.
Maiorul care se distra gras - recunoştea piruetele Melaniei, genul de menu servit cu dezinvoltură, doar că acum nu el era cel obligat să ţină lingura în mână şi şervetul la gât - urmărea reacţiile Minervei. Aceasta oscila între consternare, plictiseală şi un "du-te, soro, şi te plimbă!", pe care aproape că i-l citeai, gata să explodeze, pe buze.
- Mi-am zis dară, urmă imperturbabilă Melania, că ar fi poate instructiv să discut cu vecinii unchiului meu. Nu ştiu dacă aţi remarcat că există o casă chiar în faţa scuarului, cu o arhitectură mai specială. Are nişte arcade foarte interesante care seamănă cu căştile nemţeşti din primul război mondial şi, dacă nu mă înşel, am întâlnit-o într-un spectacol de operă cu Othello acum... În sfârşit, nu mi-amintesc exact anul, dar ştiu precis că domnul Gică Petrescu cânta foarte frumos...
- Cunoaştem clădirea, i-o reteză Minerva uitându-se demonstrativ la ceas.
Melania se scuză speriată:
- O! Vă rog să mă iertaţi. Văd că vă grăbiţi, iar eu mi-am închipuit că aţi venit în vizită.
- Ei bine, acum ştiţi, nu se putu stăpâni Minerva zâmbind totuşi.
Maiorul, pentru a atenua asprimea replicii, declară zâmbind:
- Doamna povesteşte totdeauna detaliat.
- Probabil din cauza lui Mirciulică. Este curios din fire şi nu-i place să scape niciun amănunt. Îşi duse mâna la frunte: Unde am rămas?
- În faţa imobilului în stil maur, o ajută Minerva.
- Maur?! Ce nostim! N-am auzit niciodată despre aşa ceva, dar trebuie să ştiţi că noi suntem mult mai puţin culţi decât generaţia dumneavoastră. Pe vremea mea, o fată cu patru clase de liceu constituia o excepţie, iar...
Minerva făcea eforturi notabile pentru a se stăpâni.
"Vrea cu tot dinadinsul să mă scoată din sărite. Divagaţii, aiureli, flashuri, toate au acelaşi scop..."
Îşi aminti cuvintele colonelului Ionaş: "Eşti unul din anchetatorii mei preferaţi, Minerva, dar ai un mare păcat. Când constaţi că cineva vrea cu tot dinadinsul să te enerveze, îţi pierzi cumpătul. Or, tocmai atunci, ca să nu fii handicapată, trebuie să fii mai calmă, să-l demobilizezi..."
Maiorul, simţindu-i starea de spirit, întrerupse consideraţiile Melaniei asupra evoluţiei fenomenului cultural din ultimele decenii.
- Aţi sunat la uşă?
- Bineînţeles. Aproape imediat un glas a ţâşnit din cutiuţa aceea metalică de sub sonerie: "Cine e?"
- Bărbat sau femeie? se interesă Minerva.
- N-aş putea să vă spun. Uşa s-a deschis şi am intrat într-un antreu, apoi în casă. Trebuie să vă spun că, spre surpriza mea, nu m-a întâmpinat nimeni. Am strigat să mă fac auzită, dar a fost zadarnic. Nu s-a ivit nici o persoană. Şi, ca să fiu sinceră, mi-a fost teamă să scotocesc prin odăi.
- Mda, făcu Minerva. Ce impresie v-a lăsat locuinţa?
Melania se strânse între umerii înguşti:
- Ce să vă spun...? Cred că persoana care stă acolo nu este din cale-afară de... gospodină. Ştiţi, am văzut destul praf.
- Ce vă determină să spuneţi "persoana" şi nu persoanele?
Melania râse ca o fetiţă:
- Nu ştiu... Aşa mi-a venit! Dar poate că aveţi dreptate. Casa este destul de spaţioasă pentru a fi locuită de mai mulţi oameni.
- Ce s-a întâmplat în continuare?
- Nimic. Am spus la revedere, închipuindu-mi că poate există cineva care să mă audă...
- De ce nu s-ar fi arătat?
- Poate că se afla în neglige şi nu-i convenea să se pună în dezavantaj.
- Nu v-ar fi deschis!
Melania îi azvârli cea mai albastru-candidă privire din arsenalul ei:
- Sunt sigură că nu v-aţi dat seama, dar eu sunt o persoană impozantă şi m-am prezentat într-o ţinută corectă, căci totdeauna am dat importanţă toaletei. Acel cineva, probabil ascuns, văzând că are de-a face cu o doamnă, s-a jenat.
- E o ipoteză. În concluzie, trase linie Minerva, aţi intrat, aţi dat bună-ziua, aţi mai emis una sau două propoziţiuni pentru a vă semnala prezenţa, aţi spus la revedere şi aţi plecat.
Melania dădu afirmativ din cap. Minerva se uită la maior:
- Cât apreciezi, Cristescule, că poate dura în timp un scenariu ca ăsta?
- Chestiune de câteva minute, în principiu. Două sau trei...
- Te înşeli! Douăzeci şi două. Atât a staţionat doamna Lupu în interiorul clădirii.
Melania se miră:
- Chiar aşa de mult? Probabil am leşinat iar. Încep să fiu îngrijorată şi va trebui să mă duc din nou la medic. În ultima vreme, pierderile mele de cunoştinţă s-au înmulţit şi constat că devin tot mai lungi. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă aş cădea în mijlocul străzii... Trebuie să fiu mai atentă şi să-mi controlez, totdeauna când ies, lenjeria...
- Extrem de atentă, accentuă Minerva apăsând atât de tare asupra silabelor, încât acestea răsunară ca un pistol descărcat, glonţ după glonţ.
Melania îşi duse înfricoşată mâinile la inimă.
- Dumnezeule mare! Mă speriaţi de-a binelea! Aveţi cumva vreo presimţire t..tragică în ceea ce mă priveşte? Vă rog să nu mă cruţaţi.. M-am gândit mereu că nu e nicio grabă să mă întâlnesc cu colonelul, căci nu mă aşteaptă în ploaie şi precis nu se plictiseşte acolo, dat fiind că s-a revăzut cu o grămadă de cunoştinţe. N-aş vrea să fiu luată pe neaşteptate. Drumul acela presupune anumită pregătire şi, în primul rând, o ţinută convenabilă. M-am gândit la o stofă mai plină căci nu se ştie cum e timpul acolo. Dumneavoastră ce mi-aţi recomanda?
Minerva explodă:
- Una în dungi!
4.
- Ce-ai obţinut? se interesă ironic Cristescu.
- Exact ceea ce ai fi obţinut şi tu. Este dementă, escroacă şi mincinoasă.
Stopul trecu pe verde şi traversă strada.
- Posibil, spuse maiorul privind în stânga şi în dreapta, deşi în privinţa demenţei eu am rezervele mele, dar are un avantaj incontestabil.
- Care?
- Nu-i poţi reproşa nimic. N-a comis nici cea mai mică ilegalitate.
- Cu excepţia recitării unor declaraţii mincinoase autorităţilor şi a refuzului de a le acorda sprijin.
Cristescu începu să râdă:
- Fleacuri faţă de ceea ce este ea obişnuită să înfrunte. Pe urmă, nici măcar nu le poţi dovedi. Îşi aduse aminte de îndemnul - tic al Minervei, adresat subalternilor ei, şi-o bătu uşurel pe obraz: Mai învaţă, fetiţo!
Minerva ţipă:
- Ai înnebunit? Mă compromiţi!
5.
Se despărţiră după circa o sută de metri. Minerva, preocupată, călca apăsat, soldăţeşte, şi câţiva trecători o măsurară zâmbind.
"Interesant... Ce caută pe scrinul ei o listă cu numere de telefoane alcătuite din cinci numere...? Pot să jur că nu-i vorba despre abonaţi din provincie... Mai probabil, al vechiului Bucureşti... Da, e o idee...".
6.
La minister, MInerva găsi o notă pe birou. Într-un hârtop la treizeci de kilometri de Bucureşti, fusese descoperit doctorul Dinu Candian aflat în stare gravă, în urma unui accident de maşină. Din constatările la faţa locului ale miliţiei, rezulta că, probabil neatent la curba şoselei şi conducând cu exces de viteză, alunecase pe asfaltul udat de ploaie, intrând în parapet, apoi se prăbuşise în râpă. Candian fusese transportat la Spitalul de urgenţă, în comă: fractura bazei craniene şi a şoldului.
Minerva reflectă câteva minute. Îşi înhăţă din zbor vindiacul şi, luând maşina de serviciu, se îndreptă spre strada Conţescu. Îi deschise un bărbat mai mult pătrat, cu părul tuns perie. Expresia de cumsecădenie îl caracteriza de departe şi, probabil, în condiţii normale era ceea ce se numeşte un bărbat jovial.
Minerva se legitimă. Doctorul Manoliu o invită cu un gest să stea jos:
- Mi-este grozav de neplăcut, dar sunt silit să fac eu oficiul de gazdă la colegul Candian...
Minerva îl cercetă cu plăcere. Îl găsea simpatic şi "dintr-o bucată".
- Mai clar!
Manoliu explică încurcat:
- Normal nu era să vă întâmpin eu.
- De fapt, ce se întâmplă?
Doctorul îşi umezi buzele:
- Nu-i nimeni acasă.
- De ce?
- Dinu, vreau să zic doctorul Candian, a dispărut de două zile... Şovăi şi puse punct: Asta-i situaţia.
Minerva surâse, părând încurcată.
- De obicei, dispariţiile ne sunt imediat semnalate. Familia intră repede în panică, alertează miliţia, îi solicită pe cei mai tari de înger să se informeze la urgenţă şi la morgă.
- În principiu, cam aşa-i...
- Atunci? Vă rog să fiţi sincer. Este singurul mod de a putea fi util familiei Candian.
Gogu Manoliu îşi umezi buzele uscate:
- Da... Cred că da. Scuzaţi-mă... Aş prefera să-mi puneţi întrebări.
- Unde se află doamna Candian? Cum de nu s-a alarmat până acum?
Gogu Manoliu îşi trecu palma peste tâmplă, netezind inutil părul scurt.
- Situaţia este delicată... Trebuie s-o înţelegeţi aşa cum v-o prezint... Să nu interpretaţi...
- Mă voi strădui, îl asigură Minerva.
- În orice căsnicie există neînţelegeri...
Ochii i se plimbau pe ziduri, încercând parcă să citească acolo ce anume trebuie să spună.
- Vă rog, spuse Minerva cu blândeţe, nu vă căutaţi cuvintele. Credeţi-mă, le voi interpreta stricto sensu.
- Da... mulţumesc. Au loc crize, dispute... Îndeosebi, când diferenţa dintre soţi este apreciabilă şi deci susceptibilităţile, cel puţin din partea soţului dezavantajat de vârstă, capătă nuanţe mai stridente. O asemenea situaţie traversau în momentul de faţă soţii Candian...
- Deciseseră să se despartă?
- Cel puţin aşa se ameninţau.
- Cine anume ameninţa? Ea? El? Amândoi?
- Liana, oftă Manoliu. Dar lucrurile acestea nu trebuie luate în serios, chiar dacă a plecat de-acasă.
- Când?
Din nou, medicul păru în încurcătură. Îşi trosni degetele butucănoase.
- Ieri dimineaţă şi-a luat bagajul. Plecase de patru zile.
- N-a impacientat-o faptul că doctorul dispăruse?
- Considera că are de-a face cu o stratagemă, un truc de-al lui Candian pentru a o determina să se întoarcă.
- Şi copilul?
- L-a luat tot ieri dimineaţă... Nu se putu împiedica să completeze sarcastic: A cărat şase colete: cinci cufere şi un copil.
Minerva îl cercetă lung:
- Aţi simpatizat-o?
- N-am nimic împotriva Lianei. În felul ei, nu este un om rău şi, în niciun caz mai păcătoasă decât alte femei. Ca medic, însă, şi ca individ sunt împotriva diferenţelor mari de vârstă între soţi. Le consider împotriva naturii, înţelegeţi? Nu mă interesează cazul unui Charlie Chaplin, însurat la jumătatea sutei cu o jună de optsprezece ani, care l-a adorat o viaţă, după cum ne asigură revistele şi almanahurile publicitare, i-a trântit o sumedenie de copii, iar la optzeci şi doi de ani îl plimba radioasă în landoul de paralitic. Întâi, că era Chaplin! Al doilea, cine ştie cu adevărat ce se întâmpla în sufletul Oonei O'Neil? După ce ofta, ce şi-ar fi dorit, când marele monstru sacru ajunsese la proteză şi ploscă? Geniul nu ne scuteşte de umilinţele vârstei. Iertaţi-mă, pot diviniza mintea cuiva, dat asta nu mă poate împiedica să-i văd gâtul ravajat şi să observ că are nevoie de oliţă de şapte-opt ori pe noapte. Ador să-l ascult, dar nu să folosim acelaşi dormitor. Sunteţi de altă părere?
Minerva, descumpănită de sinceritatea limbajului, dădu din cap:
- Nu... Cred că nu...
- În sensul acesta, neînţelegerile dintre Dinu şi Liana erau inevitabile. Se luptau aici gelozia vârstei mature, preludiul cântecului de lebădă, cu primăvara din sufletul unui cireş japonez înflorit în splendide zile de april. Manoliu zâmbi jenat: Scuzaţi-mă... Uneori mă înfierbânt...
- De ce să vă scuz? surâse Minerva. V-aţi exprimat poetic şi sugestiv şi v-am înţeles perfect. Solicitându-vă aceeaşi onestitate: credeţi că Liana Candian şi-a părăsit căminul pentru un alt bărbat?
- Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. În general, se consideră că nimeni nu pleacă în lume - mă refer la capitolul căsnicie - pe cer senin. De obicei, mai ales la tineri, cauza trebuie căutată în persoana unui terţ. În cazul în speţă însă nu cunosc nimic concret. Vă dau cuvântul meu de onoare.
- Vă cred. Aveţi idee unde am putea-o găsi pe doamna Candian?
- Nu. A plecat împreună cu băiatul fără să lase nici o vorbă. Ştiu doar că intenţiona să-l cazeze deocamdată la părinţii ei care îşi petrec vara la Câmpina.
- Cum se face că am dat de dumneavoastră aici?
- Simplu! În lipsa lui Candian şi a nevesti-sii, guvernanta copilului s-a îmbolnăvit. Eu fiind de gardă, am solicitat o prietenă să aibă grijă de puşti. Între timp, Liana a venit să-şi ia lucrurile şi copilul, şi a încuiat casa Amica despre care v-am pomenit şi-a uitat aici portvizitul cu toate actele. M-a rugat să vin să le iau şi aşa aţi dat de mine la telefon.
- Cine v-a deschis?
- A! râse Manoliu. Uitasem să precizez că am cheia de la casă. În fiecare vară, când Candienii pleacă în concediu, eu am grijă să le ud florile şi să plimb căţelul pe care l-au avut până acum câteva luni. Stăm foarte aproape, aşa că serviciul respectiv nu mă împovărează.
- Înţeleg... Domnule doctor, din câte îmi pot da seama, nu sunteţi informat asupra unui eveniment, probabil trist pentru dumneavoastră.
Manoliu, luându-l vorba pe dinainte, exclamă speriat:
- Mara?
- Nu ştiu cine este Mara... Eu m-am referit la doctorul Candian. A avut un grav accident de maşină şi, în momentul de faţă, se află la spital.
Doctorul, palid, cu ochii măriţi de spaimă, îşi duse palma la gură:
- Nu se poate... Dinu?! Accident de maşină?! Imposibil! Conduce de la optsprezece ani şi, totdeauna, extrem de atent... Unde-i internat?
- La urgenţă!
Manoliu sări din fotoliu, începu să-şi pipăie febril şi inutil piepţii şi poalele sacoului:
- Iertaţi-mă... Trebuie să mă duc să-l văd...
Minerva, străfulgerată de o idee, îl opri:
- O clipă! Concentraţi-vă o singură clipă: un bărbat suplu, relativ distins, de circa treizeci şi cinci-patruzeci de ani, cu un inel, după toate probabilităţile chevalieră... Vă spune ceva portretul acesta?
Manoliu o privi speriat:
- N... Nu.
"Minte!"
7.
După ce află de vizita Melaniei Lupu la "castelul" maur, Minerva decise o schimbare de tactică presupunând, în final, o soluţie radicală.
În ziua următoare, la intervale de câteva ore, oamenii din echipa ei apăsară fără rezultat pe butonul soneriei. Exista deci, conchise Minerva, o singură alternativă: fie că locatarul imobilului maur o cunoştea pe bătrână, fie aceasta avusese noroc şi nimerise o zi bună. Necunoscutul, poate necunoscuta, zgâlţâit de un puseu de ospitalitate, îi deschisese.
După ce ascultă raportul subalternilor, Minerva ţâşni ca un şrapnel din spatele biroului, preludiu care-i trăda de obicei dispoziţiile bătăioase şi hotărârile, după opinia unora, dacă nu riscante, cel puţin neobişnuite şi nu tocmai ortodoxe; superiorii zâmbeau vag încurcaţi, săltând din umeri: "zi Minerva...!"
- Basta, băieţi! M-am săturat să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu o stafie. Am promis că o scot din casă, mă rog, că o determin cel puţin să-şi arate nasul, fără miliţie, fără pompieri şi, afurisită să fiu, dacă n-o fac!
După ce-şi verifică actele, îşi trânti bascul cu paratrăsnet pe cap - era o zi ploioasă - şi se repezi spre uşă.
- Dacă mă caută colonelul Ionaş, comunicaţi-i că mă întorc într-o oră sau două... Era să uit! Dobrescule, vii cu mine. Pe drum îmi spui soluţia... Macri, pe tine te ascult mâine.
8.
Şoferul Marinică, la volan, aştepta să i se dea dispoziţii:
- La Direcţia generală ICAB! indică Minerva şi se lăsă cu satisfacţie pe pernele scaunului din spate. Ei, Vasilică, bagă difuzorul. Întâi, să recapitulăm problema Deci...
Locotenentul oftă. "Fie ce-o fi!", şi începu să vorbească.
- Am deci două colege, de facultate, serviciu sau...
- ...Sanepid! Colege, ce mai încolo şi încoace!
- Care sunt surori gemene. Asemănarea este perfectă.
- Aşa!... exclamă Minerva, nu se ştie de ce, încântată.
- Se îmbracă la fel, se piaptănă tot aşa, mă rog, prezintă din toate punctele de vedere o identitate absolută care face imposibilă orice diferenţiere.
În oglinda retrovizoare, Minerva surprinse privirea căpiată a şoferului şi-l apostrofă:
- Marine, cască ochii la drum, nu la Dobrescu! Dacă vrei o problemă, îţi dau una despre circulaţie.
Şoferul nu credea că vrea...
- Continuă, fiule!
- Într-o zi, trecând pe lângă foto-studio, văd în vitrină fotografia uneia din surori şi dintr-o dată strig: Gata! De azi înainte, voi putea să le deosebesc!
Fără să vrea ridicase glasul.
- Nu-i nevoie să urli, Dobrescule!
- Scuzaţi-mă, aşa sună textul.
- Hm! Aia era o figură de stil. Şi-acum, răspunsul!
Locotenentul începu să se foiască:
- Există mai multe posibilităţi.
- S-auzim!
- Una ar fi că exemplarul din vitrină şi-a tuns părul sau şi l-a vopsit.
- Vax!
- A suferit o intervenţie de chirurgie estetică...
- Cucu!
- A slăbit exagerat de mult sau, dimpotrivă, s-a îngrăşat...
- Sau poate i-au crescut aripi şi acum o cheamă Lia Ciocârlia! Măi băiatule, am impresia că tu nu te concentrezi sau nu-mi dai importanţă. Şi-asta e o problemă simplă pe care tu, personal, dată fiind existenţa Mădalinei, trebuia s-o ghiceşti, înainte de a apuca să articulez ultima silabă! În vitrină a văzut fotografiile de nuntă: cap cu bibiluri şi, în tablou princess, manechinul cu trenă al respectivei frumuseţi. Deci, s-a măritat. Deci... Deci, Dobrescule?!
Zăpăcit, locotenentul, proaspăt logodit, îşi răsucea verigheta în neştire. Minerva pufni:
- Mânăstire într-un picior... Unde ţi-or fi minţile, băiete? Şi culmea, eşti cu degetele pe soluţie. Verigheta, Dobrescule! Căsătorindu-se, îşi pune ghiul, "alianţă" zic mai nou snobii, şi, în consecinţă, o va deosebi de soră-sa care, mai deşteaptă, îşi vede de meserie şi propăşire, şi îşi împodobeşte degetele cu alt soi de gablonţuri.
"Aşa ca tine! gândi locotenentul lac de sudoare. Slavă Domnului, nu toate îţi seamănă..."
N-o cunoştea pe Mădălina.
9.
Minerva trecu pe lângă portar, fâlfâindu-şi legitimaţia apoi, după o scurtă haltă la "informaţii", străbătu câteva coridoare în pas de marş triumfal. Nasul, tot triumfal, opintea să străpungă suliţă tavanul instituţiei.
Îi primi un bărbat - tovarăşul Bălan - cam la vreo cincizeci de ani, cu aer de paşnic tată de familie. Dintr-o privire, Minerva îi fixă în mare datele existenţei încă din faşă: copil cuminte - unde-l pui acolo stă, tânăr cumsecade - pe ăsta să-l iei, mamă, e din ăia, tăntălăii, cu o singură muiere în viaţă, soţ model, funcţionar conştiincios şi, în perspectivă, bunic cu o normă jumătate în Cişmigiu. Cu o mână împinge landoul, în cealaltă ţine sacoşa cu două sticle de lapte.
Nu făcea parte dintre oamenii care văzând o legitimaţie se simt instinctiv vinovaţi, dar nu-şi ascunse surpriza. Era un individ cu existenţă calmă, în care neobişnuitul nu intervenise niciodată. Tot ce se întâmplase se înscria în perimetrul unui itinerar anormal de normal, şi putuse fi prevăzut din leagăn.
- Dragă tovarăşe, atacă amicală şi persuasivă Minerva, vă solicităm sprijinul într-o chestiune foarte delicată, fiind dinainte siguri că ne putem bizui, în afară de bunăvoinţă, pe discreţia, tactul şi operativitatea dumneavoastră.
Omul, din ce în ce mai curios, dădu mecanic din cap:
- Vă stăm la dispoziţie.
- A, da? Vă mulţumesc, rosti Minerva de parcă s-ar fi aşteptat la alt răspuns. Cunoaşteţi desigur cartierul...
- Bineînţeles. Sectorul I.
- Strada Dr. Alexandru Conţescu vă spune ceva?
- Nu neapărat.. Dar, nu-i aşa, nu asta ar fi o problemă. Aveţi neplăceri cu instalaţiile noastre de canalizare?
Minerva, un pic încurcată, arpegie cu degetele pe birou. Îşi luă inima în dinţi:
- Tovarăşe director, îmi place să mă exprim limpede: Nu avem neplăceri, dar aş vrea să născocim una...
Dobrescu se uită atent la Bălan. De uimire, deschisese gura atât de mult, încât i se vedeau molarii îmbrăcaţi în aur şi, dacă aplecai puţin capul, puteai să-i vizionezi comod amigdalele.
- Nu cred că v-am înţeles. Cum adică, să născocim?
- Mai clar! Datorită unor interese majore, vă solicităm ca, în funcţie de împrejurări, o zi, două, maximum trei, să întrerupeţi, mai corect să blocaţi conducta de apă care alimentează un anumit imobil.
Bălan se întinse peste birou cu o expresie inconfundabilă: "Cu cel puţin unul din noi, ceva nu-i tocmai în regulă." înghiţi în sec:
- Adică, să-i lăsăm...
- Exact! Să-i lăsăm fără apă.
"Da, pricepu locotenentul. Asta înseamnă nu duş, nu gătit, nu apă potabilă, W.C. blocat. Şi-asta în plin cuptor. Iese ăla singur, fără să-l mai tragi cu aţa..."
Directorul îşi duse mâna la cap, apucat de o durere bruscă.
- Ştiţi... Chestiunea implică o mare răspundere şi mi-e teamă că nu-i tocmai legal. Dacă ar exista vreun neajuns, ţevi sparte, conducte de reparat, fireşte, măsura s-ar impune. Dar aşa, pe instalaţie sănătoasă...
- V-am spus că e vorba de interese majore, nu de o farsă proastă.
- Nu mă îndoiesc, desigur, nu mă îndoiesc... Dar nu pot decide singur... Trebuie să iau şi eu o aprobare de la forul competent. N-aţi vrea să treceţi mâine pe la noi?...
- Astăzi! îl întrerupse Minerva. Mergem împreună la forul competent. Problema nu suferă amânare.
Tonul era atât de categoric, încât Bălan se ridică prompt, ca hipnotizat.
După jumătate de ceas, părăsiră instituţia. Ochii Minervei străluceau.
- Auzi, Dobrescule, cât crezi că rezistă ăla fără apă?
- Eu ştiu?... În funcţie de rezerve. Setea e problema numărul unu. Dacă are provizii în frigider, poate s-o ţină aşa, pe secetă, şi o săptămână...
- Nu cobi! se răsti Minerva. O săptămână, auzi? Îi dau maximum două zile. M-am informat la institutul de meteorologie. Prognoza pe următoarele zile e minunată. Caniculă în toată ţara, mai ales în sud-est. Temperaturile maxime la Bucureşti vor atinge 33-40°. Ce zici?
Locotenentul nu zicea nimic.
- Să sperăm, mormăi Minerva, că n-o să avem ghinion.
- Ce ghinion?!
- Hm... Personajul s-ar putea chema Mister... Camel.
10.
Ciocolată nu era omul să-l întorci din drum, nici cu o duzină de boi supraalimentaţi. Din încăpăţânare îşi făcea o virtute, botezând-o măgulitor perseverenţă, fixaţiile, şi nu puţine, le trecuse modest la rubrica "consecvenţă în idei".
Manoliu, îngrijorat de soarta doctorului Candian, neliniştit de situaţia Marei, iritat ca toţi oamenii de acţiune când se simt neputincioşi, îl repezi pe inginer fără menajamente:
- În materie de mahalagism, ultima ţaţă nu-ţi ajunge nici până la călcâie. Vezi-ţi, omule, de treabă şi du-te acasă.
- Nu mă mişc de-aici! Ce, ţi-e teamă că le umflu decorul?
- N-are niciun sens! Dinu e în spital, nevasta şi copilul plecaţi. Ce dracu vrei să faci în casa oamenilor?
- Dar ţie ce-ţi pasă? Dacă ai probleme de gestiune, sunt gata să semnez de primire în inventar. Mai bine du-te la spital că te-aşteaptă Nea Izmană şi Moş Ţucal să le administrezi purgativul.
- Du-te dracului!
- După tine! Cunoşti precis drumul mai bine, iar la câţi pacienţi ai trimis să pască pe câmpiile înflorite ale Domnului, îndemnul ţi-e familiar.
Manoliu înjură printre dinţi şi o luă hotărât spre uşă. Voicu Dumitriu, impresionat de atitudinea categorică, încercă să se justifice:
- Înţelege-mă, Gogule! Ceva îmi spune că aici se va petrece ceva dramatic, că această casă va deveni teatrul unor evenimente grave. Nu pot pleca, înţelegi? Simt că nu pot! Pe mine nu mă înşeală intuiţia şi presimţirile niciodată.
Nu avusese în viaţa lui presimţiri, dar acum îi convenea să creadă că avusese. Era chiar convins.
- Da, insistă, am intuiţii extraordinare.
- Ai sticleţi.
Ciocolată rămase câteva clipe cu ochii la uşa închisă. Ridică din umeri şi făcu preparative pentru o veghe pe care o bănuia îndelungată. Îşi pregăti o sticlă de apă şi un pahar de parcă urma să ţină un discurs, două pachete de ţigări - fuma puţin şi niciodată noaptea, dar completa frumos decorul -, o ceaşcă de cafea, trei cărţi groase de literatură tehnică (n-ajungea una singură), un top de hârtie şi patru pixuri, iar în dreptul fotoliului, un taburet pe care să-şi întindă picioarele.
Ezită în legătură cu lumina. După o adâncă reflecţie, hotărî să închidă bine draperiile şi să se mulţumească cu lampadarul din living. De-afară - verifică - se putea crede că nu-i nimeni acasă sau că toată lumea doarme.
Adormi şi el. Îl trezi târziu, după miezul nopţii, un zgomot uşor. Cineva se afla în odaia alăturată. I se auzeau paşii.
Ciocolată simţi că i se face frică.
CAPITOLUL XII
1.
Ideea îi venise într-o seară de toamnă, la un pahar de rouge, în faţa unei omlete imense - specialitatea casei - preparate de însăşi patroana micului local, o femeie îndesată, de vreo patruzeci de ani, tonică şi guralivă. Restaurantul se numea "Chez tantine", era vesel şi cochet, şi frecventat în special de turişti. Predominau ca totdeauna nemţii şi englezii. În lunile de vară, fauna devenea mai colorată, iar cârciumioara, neîncăpătoare din pricina năvalei de studenţi americani şi japonezi.
Pentru ochiul proaspăt - localnicii se obişnuiseră, mulţimea de străini, indiferent de excentricităţile afişate, făcând parte din peisaj - nota era stridentă. Păreau ciudaţi tinerii aceia gălăgioşi, în veşminte viu colorate cu potop de capse, fermoare, buzunare şi litere, mereu litere pe piept, pe mâneci, caschete sau fundul pantalonilor, mai toţi cu paturile rucsac în spinare, care mişunau la cincizeci de metri de Castelul Blois. Blue-jeansi, aparate foto şi cutii cu coca-cola, tranzistoare, urlând ritmuri îndrăcite, în loc de pălării cu gardini largi şi panaş, dantele, pinteni de argint şi viers de gavotă.
Grig Leopold, fără să fie predispus la meditaţie şi mai ales deprins cu varietatea de meleag şi decor, se surprinse sesizând contrastul. Declară zâmbind:
- Se schimbă vremile, mon cher... Şi-ar fi imaginat străbunii gentlemeni ai acestui castel că, peste două sau trei sute de ani, le vor scotoci distinsele cotloane strănepoţii gangsteri ai gangsterilor maziliţi de către senioriile lor peste gârlă?!
Al, un bărbat brun, cu trăsături accentuat orientale, cam de aceeaşi vârstă cu Grig, îl privi cu dispreţ ostentativ:
- Ai cugetat mult? Se schimbă totul de la o zi la alta şi totul e un merde. Din ce în ce mai imens şi iremediabil merde.
Grig râse:
- Nu ţi se părea la fel acum câţiva ani la New-York.
- Iar eşti inteligent. Nu trebuie să împlineşti cincizeci de ani ca să înţelegi că porcăria asta de viaţă n-o priveşti prin ochelarii prescrişi de oculist, ci prin zerourile din coada cifrei care-ţi înnobilează contul bancar.
Vorbeau româneşte. Însă, ca marea majoritate a oamenilor ale căror coordonate de existenţă se desfăşoară pe multiple meridiane, foloseau o limbă împestriţată, cu termeni asimilaţi prin diferitele halte trăite.
Grig şi Al se cunoscuseră cu patruzeci şi cinci de ani în urmă, fiind elevii - colegi de clasă - aceleiaşi şcoli străine, extrem de costisitoare din Bucureşti.
Asemenea institute particulare, care funcţionau pe lângă ambasade, cursurile ţinându-se în limba şi după sistemul de învăţământ al ţărilor respective, erau frecventate în general de copiii aşa-zisului high-life: industriaşi, mari proprietari şi profesionişti de înaltă cotă, membrii diferitelor legaţii, ambasade, misiuni.
Grig - pe atunci Grigore Lupşa, Leopold fiind adoptat ulterior, ca un nume cu rezonante neutre, fără să-i poţi atribui o hartă anume - era fiul unui cunoscut avocat.
Se împrietenise de la început cu Al, impresionat de zorzoanele pompoasei uniforme ale tatălui acestuia, pe atunci şeful unei misiuni militare în România.
Surâse:
- Ţi-ai pierdut curajul, fiule?
Al avu o schimă de amărăciune şi mai comandă o sticlă de vin:
- Tata avea o vorbă pe care n-am uitat-o niciodată. Până la treizeci de ani, sunt promisiuni. După aceea, fapte!
- Şi după cincizeci? râse Grig.
- Chix! Cavoul familiei dacă a rămas nevândut, sau groapa săracilor.
- În definitiv, nu-ţi merge chiar atât de rău...
Al trase o înjurătură cumplită. Ţinea o staţie de benzină, dar veniturile nu erau faimoase. Încercarea de a deschide şi un mic drugstore în aceeaşi incintă eşuase, iar din "vânzarea petrolului cu polonicul" nu se face avere.
- N-am avut niciodată vocaţie pentru afacerile în stil mic. Nici n-am crezut în ele. Să vinzi sandwich-uri puturoase şi cârnaţi, chewing-gum şi hamburgeri, să aduni cent cu cent! Adăugă încet: Nu am răbdare, nu am energia necesară să mă pot entuziasma pentru un beneficiu de câţiva franci într-o zi... Poate că am obosit, poate că..., vorba ta, mi-am pierdut curajul.
Grig îl privi cu atenţie. Al, fără să arate propriu-zis rău - mai suspecte i se păreau cearcănele de cardiac - căpătase expresia caracteristică, imprimată de o stare de autonemulţumire cronică.
- Ce ai încerca dacă ai mai avea douăzeci de ani?
Al stinse ţigara plictisit:
- Un milion de chestii. Discutăm inutil.
- Alege una singură şi încearcă. Merită să încerci.
Al se enervă:
- Eşti şi mai cretin decât ultima oară când ne-am întâlnit. Şi asta a fost săptămâna trecută. Ai grijă, progresezi cam repede.
- De ce? râse Grig. De ce sunt cretin? La cincizeci şi unu de ani mai ai cel puţin o carte de jucat.
Rămăseseră aproape singuri în local - castelul se deschidea imediat după prânz, iar turiştii dădeau năvală încă mestecând - şi Al ridică glasul:
- Ce carte? Cu ce capital? Cu ce forţe?
Grig îşi umflă ostentativ pectoralii:
- Sunt la dispoziţia ta...
- Bag de seamă, ricană celălalt. Marele Gregor Leopold, isteţul Gregor Leopold, play-boy-ul deceniilor şase şi şapte, redutabilul concurent al lui Günther Sachs, bea poşircă de cinci franci sticla, într-un bistrou de excursionişti, împreună cu găzarul din colţ. Te invit ca asociat! De ce nu? O să ne povestim amintiri şi o să devastăm împreună, în fiecare seară, ciorba de ceapă şi cârnaţii propriei firme... Eu, încheie gâfâind, barem am avut ghinion. Patru K.O.-uri dure, vorba aia, să-i vină de hac unui Cassius Clay - minele de magneziu, Royal Bank, revoluţia din Cuba, oranjeriile din Calabria - şi acum boala...
- În fond ce ai?
- Suvenirurile tinereţii, ciuruite de insectele Hong-Kong-ului. Un sfert de stomac şi inima - ciucuri şi franjuri. Făcu gest de scârbă: Dă-le în mă-sa. Dar tu?
Grig râse fermecător:
- Eu m-am distrat.
- Şi ai pierdut.
- N-am pierdut, am câştigat. Mă simt tânăr, în formă excelentă şi gata s-o iau de la capăt.
- Mai ai ceva combustibil?
- Cât să rezist comod şase luni de zile.
- Aha! Şi după aia ce speri? Să vrăjeşti la cincizeci şi unu de ani moştenitoarea lui Cresus?
- Şi asta.
Al îi azvârli o privire critică. Grig arăta superb, fără îndoială, sub sacoul bine croit i se vedeau muşchii fermi, dantura rămăsese strălucitoare, dar nu trebuia să-l priveşti de două ori ca să-ţi dai seama că de mult nu mai era ceea ce se numeşte un bărbat tânăr. Splendid pentru vârsta lui, dar nu tânăr. Îl trăda mai cu seamă gâtul cu pielea obosită. Fularul de mătase semnat Schiaparelli, înnodat neglijent, se asorta cu cămaşa.
- Mde, făcu Al, îmi place că eşti optimist. Chestia-i că, în fine, când faci amor, scoţi şalul. Cel puţin aşa era pe vremea mea.
- Depinde de climă.
- Înţeleg, ai pus ochii pe Albă ca Zăpada.
- E o idee... Am şi eu una..
- În sfârşit! Până acum aveai mai mult femei...
- Hai să discutăm serios, Al! Mi-ai spus, nu o dată, că ţi-a rămas în România o avere de nabab.
Al dădu din cap lehămeţit:
- Dacă asta era ideea, eu spun Ciao! şi mă car la bomba de alături să pictez o partidă de biliard. Îl prinse de reverul hainei şi-l zgâlţâi cu putere: Mortua est, mon cher! Înţelegi? "Făclie de veghe pe umezi morminte..."
- De ce nu mă asculţi? Ai altceva mai bun de făcut?
- Orice altceva e mai bun, decât să mă enervez.
Rămase totuşi pe scaun, cu aerul individului pregătit să audieze superbe inepţii.
- Înainte de a te asculta, pot să-ţi spun un singur lucru: dacă ai ajuns să te agăţi de tuyau-ul ăsta, faţă de care un basm cu zâne e mai realist decât cârnaţii pe care-i vând eu...
- Te obsedează cârnaţii! râse Grig întrerupându-l.
- Îi urăsc. Pentru mine au ajuns un simbol: eşecul... Dă-i în mă-sa şi pe ăştia! Vreau să zic că, dacă ai ajuns la comoara valahă, înseamnă ori că nu mai ai nici de metrou, ori ai înnebunit. Şi-acum, dă-i drumul! Ce ai de gând?
- Să o recuperez.
- Cum?
- În primul rând, dă-mi toate datele de care dispui.
- Dispun de o poveste.
- Mă mulţumesc şi cu atât.
- All right! Propun să mergem la mine. S-a făcut frig şi a început să picure.
2.
Al dădu câteva dispoziţii ajutorului său, un negru tânăr cu ochi biloşi şi un zâmbet permanent, de parcă existenţa i s-ar fi părut un nesfârşit prilej de veselie, şi urcă împreună cu Grig în locuinţa sa de deasupra staţiei.
Camera, încăpătoare, mirosea de la distanţă a burlăcie, singurătate şi plictis.
Mobila era improvizată, pliantă, aparatul de radio şi televizorul tip sport, iar lângă uşă, într-un coş de plastic, se aflau aruncate tot felul de ambalaje de articole de băcănie.
Grig observă zâmbind:
- Ai adoptat stilul camping?
- Putea fi şi mai rău: Şanţ-Style.
Puse câteva sticle pe masă şi două pahare.
- Toarnă-ţi din care vrei.
Sorbi din pahar şi îşi aprinse o ţigară Caporal. Arătă spre fereastra fără perdea, rânjind:
- Ploaie, vânt şi o poveste de adormit copiii! Ne lipseşte doar focul din cămin... Măi băiatule, după cum ştii, noi am părăsit România, după alegerile din '46. Tata nu era prost şi avea fler politic. Pentru el, cărţile erau tăiate şi împărţite, iar kitchurile servite de anumite ziare şi posturi de radio din Occident nu le priza. S-a dat peste cap, a uzat de bani şi de relaţii ca să fie rechemat şi a izbutit. Eu eram un puşti pe-atunci, nu se discuta "serios" în faţa mea, dar simţeam atmosfera încordată din casă. Sesizam incidente ciudate, vizite la ore considerate până atunci neconvenabile, în fine, abateri de la mecanismul obişnuit al vieţii noastre. În iarna lui '44, aveam zece ani pe atunci, a venit de câteva ori la noi un neamţ. Se numea Schmidt. Am reţinut individul şi perioada din două motive. Întâi că mama îl detesta - avea o figură neobişnuită, cu tâmplele scobite şi o gură crudă din care caninii ţâşneau printre buze, chiar când nu zâmbea, ca doi fildeşi de elefant - şi îl poreclise Fiara. Spun iarna lui '44 pentru că, dacă îţi aminteşti, aveam la şcoală o serbare...
- Ţin minte, surâse Grig. "Prinţesa din palatul de cleştar..." Am jucat şi eu un spiriduş. Tu erai Vânătorul.
- Îhî... Şi aveam emoţii cumplite. Repetam toată ziua singur, iar noaptea mă torturau coşmarurile şi crampele. Care ar fi asociaţia cu Fiara nu încerc să-mi explic, cert este că cele două evenimente sunt contemporane. Cred că, în total, neamţul a fost la noi de trei sau patru ori, totdeauna noaptea, mai bine zis seara târziu. Cât eram de bleg, mi-am dat seama de un fapt: omul transporta ceva la noi. Venea cu două serviete burduşite şi zăbovea cam jumătate de ceas în biroul tatălui. Când pleca, servietele erau goale. După aceea, tipul a dispărut şi nu l-am mai văzut niciodată.
Se ridică şi aduse din frigider altă casetă cu cuburi de gheaţă.
- Ce naiba transporta? se interesă Grig.
- Ai răbdare, ca să termin episodul românesc. Îţi ofer tot ce îmi amintesc ca ieşit din comun la vremea aceea, fără să-ţi garantez însă că are vreo valoare. Noi locuiam pe strada Doctor Conţescu.
- Ştiu. Nu uit un party organizat de voi în ajun de Crăciun.
- Fleacuri! Nu ştiu dacă reţii, dar dincolo de parc, chiar vizavi de vilă, se afla o clădire cu un stil mai special... Nici azi nu ştiu cui aparţinea, dar cu câteva zile înainte de plecarea noastră definitivă, l-am văzut pe tata intrând de două ori în casa aceea. Ce naiba căuta, la cine se ducea, habar n-am! Ştiu doar că era nervos şi neliniştit. I-am surprins doar o frază: "N-am altă soluţie decât riscul..." Ce ştiu categoric este că noi am plecat din România doar cu câteva cufere de haine şi bijuteriile mamei. Misiunea se desfiinţase şi nu mai beneficiam de valiză diplomatică... Ce faci? Te uiţi la mine? De ce nu bei?
- Îmi menajez ficatul şi silueta. Vrei să spui deci că ceea ce era interesant a rămas acolo...
- Concluzia se impune... Noi ne-am stabilit în Venezuela. N-o duceam strălucit, dar tata lucra la o uzină de anvelope şi, vorba aia, dădeam din coadă. Când am împlinit şaptesprezece ani, bătrânul a murit fără să apuce să-şi ia rămas bun. Un singur infarct, dar fatal. Rămăsese de pe urma lui o pensie care abia îi ajungea mamei pentru un trai aproximativ decent. Căutând o formulă, o soluţie de existenţă, m-am oprit din nou la comoara din România... N-am scos mare lucru de la mama, căci bătrânul fusese totdeauna un tip curios: zgârcit până la patologic în toate: bani, mâncare - de economie ne făcuserăm toţi vegetarieni - cuvinte. Tot ce ştia mama se rezuma la câteva fraze pe care ţi le pot spune pe dinafară:
"Fiara - taică-tău îi spunea herr Schmidt, dar era el Schmidt cum sunt eu Aspasia din Milet - se afla în relaţii strânse cu statul major german din Bucureşti şi făcea parte din anturajul imediat al lui Killinger. N-avea niciun fel de funcţie oficială. Ne-a vizitat exact de patru ori şi, de fiecare dată, a lăsat la noi documente şi bani în valută engleză şi americană."
- Ce a făcut taică-meu cu ei, nu ştiu. Sigur e că nu au plecat din România împreună cu noi...
Al dădu pe gât restul din pahar şi îşi turnă din nou.
- Aş adăuga că ultimele cuvinte ale bătrânului, care au revenit obsedant în cele două zile cât a mai trăit, au fost Statuie... parc... Asta-i povestea şi dacă poţi să scoţi ceva din ea, mă mulţumesc doar cu 10% din beneficii. Vreau să trag la umbră, cât timp mă mai îngăduie Alah în zonă. Un chalet în Tirol şi o rentă cât să nu intru în forul societăţilor de binefacere şi voi saluta cu recunoştinţă fiecare răsărit de soare. Inima mea nu mai rezistă la emoţii de caid, la răspunderi de boss. A la tienne!
3.
Grig îmbrăcă sacoul de olandă. Îl simţea răcoros, proaspăt, plăcut pe piele. În minte îi stăruia cu încăpăţânare un anumit crâmpei din conversaţia cu Al:
- Mai ai pe cineva în România? Ai păstrat vreun contact?
- De ce mă întrebi? se interesase Grig distrat.
- E greu să te descurci singur, iar eu unul m-am ferit totdeauna de combinaţiile întâmplătoare. Nu ştii niciodată cu cine ai de-a face.
- Am câţiva colegi de liceu, mă rog, foşti... cărora cred că m-aş putea adresa. Cu prudenţă, desigur.
Al era sceptic:
- Depinde cum au evoluat... Azi sunt toţi oameni peste cincizeci de ani.
- Nu toată lumea îmbătrâneşte la fel...
- Să sperăm. Dar dacă e vorba de aventură, va fi într-adevăr una. Cât crezi că vei lipsi?
- N-am idee... Probabil nu mai mult de trei-patru săptămâni. Accentuă: Maximum.
- Indiferent de rezultat, te aştept cu nerăbdare.
"Rezultat, gândi Grig... Deocamdată nimic... Statuia... Ce naiba o fi vrut nefericitul ăla să spună?"
Singurul care ştia ceva era Candian. Iar Candian zăcea acum accidentat - aflase la telefon, prezentându-se drept un prieten oarecare - agoniza poate, dimpreună cu misterul statuii, pe un pat de spital.
"Trebuie să acţionez, decise Grig încuind uşa. Singur."
4.
În alt cartier al Bucureştiului, în garsoniera ei de pe strada Toamnei, Melania Lupu luă aceeaşi hotărâre.
"Te foieşti cam mult, draga mea, şi tu ştii că mie nu-mi plac lucrurile tărăgănate. De altfel, presimt că începi să te apropii, mai bine zis să dai târcoale acestei enigme care suscită atât de mult interesul doamnei Minerva Tutovan. Hai, fetiţo, la treabă!..."
Luă vaza de flori şi scrumiera de pe masă, deşi nu era necesar. Lăsau spaţiu suficient celor cinci coli de hârtie, pixului şi hărţii pe care Melania le aşeză cu mult dichis, şi parcă ţinând seama de raţiuni superioare, pe placa de sticlă a mesei.
"Mirciulică, se adresă ea motanului, te simţi în stare să te concentrezi? Aş vrea să-mi dai o mână de ajutor căci, după cum ştii, eu nu sunt prea tare la matematică... Dar dacă preferi să te plimbi, nu trebuie să te sacrifici pentru mine. Vom discuta după ce te întorci. Promenada în aer curat îţi înviorează judecata ca şi domnului Simenon care hoinărea îndelung prin grădina dumnealui, înainte de a se aşeza la masa de scris... Poate treci pe la Gospodina... Mă interesează dacă în meniul de azi figurează şi savarine. În realitate, au un cofetar admirabil... Ai grijă doar să nu întârzii prea mult."
........................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu