vineri, 23 iunie 2017

Jocul lui Ender 1, Orson Scott Card

..................................................................................
                                                   3.

                                   Exersară atacul unei stele ocupate de inamici.
    Înainte de a încerca metoda lui Ender, cu picioarele înainte, o făcuseră întotdeauna în poziţie verticală, cu întregul corp expus ca ţintă. Chiar şi aşa însă, ajunseră la stea şi apoi atacară adversarul dintr-o singură direcţie.
    - Pe deasupra! strigă Dink şi ei executară.
    Dink nu se mulţumi cu atât, ci repetă asaltul, ordonând:
    - Din nou, cu capu-n jos!
    Însă datorită permanentei lor referiri la o gravitate care nu exista, băieţii se mişcau cu stângăcie pe dedesubtul stelei, parcă suferind de ameţeală. Detestau atacul cu picioarele înainte. Dink insista să-l folosească şi ca urmare îl detestară pe Ender.
    - Trebuie să-nvăţăm de la un ciclu-ntâi cum să luptăm? mormăi unul dintre ei, asigurându-se că Ender îl putea auzi.
    - Da, replică Dink. Continuară să exerseze.
    Şi învăţară. La antrenamente începură să-şi dea seama cât de greu era să loveşti un inamic care te ataca venind cu tălpile spre tine. De îndată ce se convinseră de acest lucru, practicară manevra cu mai mult entuziasm.
    În seara aceea fu prima dată când Ender veni la o şedinţă de antrenament după o întreagă după-amiaza de instrucţie. Era obosit.
    - Acum că eşti într-o armată adevărată, îi zise Alai, nu mai trebuie să lucrezi cu noi.
    - De la voi pot învăţa lucruri pe care nu le ştie nimeni.
    - Blândul Dink e cel mai bun. Am auzit că eşti în plutonul lui.
    - Atunci, hai la treabă! Să vă arăt ce-am învăţat azi de la el.
    Împreună cu alţi douăzeci de băieţi, repetară toate exerciţiile care-l istoviseră cu câteva ore înainte. Veni însă cu idei noi, făcându-i să încerce manevrele cu un picior îngheţat, cu ambele picioare îngheţate, sau utilizând soldaţi îngheţaţi drept cârme cu care să-şi modifice direcţia.
    Pe la jumătatea şedinţei, Ender îi observă pe Dink şi Petra împreună, stând în uşă şi privind.
    Mai târziu, când se uită iarăşi, dispăruseră.
    "Deci mă urmăresc şi se ştie ce facem."
    Nu avea habar dacă Dink îi era prieten; credea că Petra îi era, însă nu putea fi sigur de nimic. Poate că se înfuriaseră pentru că el făcea ceea ce era apanajul comandanţilor şi şefilor de plutoane - instruirea şi antrenamentul soldaţilor. Poate se simţeau ofensaţi că un soldat era atât de apropiat de cei din ciclul întâi.
    Îl stânjenea să fie observat de alţii mai mari decât el.

                                                              2.

                                     - Credeam  că ţi-am zis să nu foloseşti pupitrul! Rose Năsosu' apăruse lângă patul lui Ender.
    Băiatul nu ridică privirea.
    - Îmi fac tema la trigonometrie pentru mâine.
    Rose lovi cu genunchiul pupitrul.
    - Am zis să nu-l foloseşti!
    Ender aşeză pupitrul pe pat şi se sculă.
    - Am nevoie de trigonometrie mai mult decât am nevoie de tine.
    Năsosu' era cu cel puţin patruzeci de centimetri mai înalt decât Ender. Însă băiatul nu-şi făcea griji. N-avea să se ajungă la violenţă fizică. Şi, chiar dacă se ajungea, credea că putea face faţă. Rose era leneş şi nu se pricepea la lupta corp la corp.
    - Ai coborât în clasament, pişpirică, spuse Rose.
    - Mă aşteptam. Am fost în frunte numai datorită modului idiot în care mă utilizau Salamandrele.
    - Idiot? Strategiile lui Bonzo au câştigat câteva jocuri-cheie.
    - Strategiile lui Bonzo n-ar fi câştigat nici măcar o bătaie cu perne. Îi încălcam ordinele, ori de câte ori trăgeam.
    Rose nu ştiuse. Se înfurie.
    - Deci, Bonzo m-a minţit în legătură cu tine. Nu eşti numai mic şi incompetent, ci şi indisciplinat!
    - Însă de unul singur am transformat o înfrângere în egalitate.
    - O să vedem ce mai faci de unul singur data viitoare, rosti Rose şi plecă.
    Un coleg de pluton al lui Ender clătină din cap:
    - Eşti idiot ca un coiot.
    Băiatul privi spre Dink, care desena pe pupitrul său. Dink ridică ochii şi-i întoarse privirea lui Ender.
    Niciun semn. Absolut nimic. "Bine", se gândi Ender, "mă pot descurca şi singur."
    Bătălia avu loc peste două zile. Era prima dată că Ender lupta în cadrul unui pluton şi se simţea nervos. Plutonul lui Dink se înşirui de-a lungul peretelui din dreapta coridorului şi Ender fu extrem de atent să nu se rezeme, să nu-şi lase greutatea pe nici un picior. Să rămână în echilibru.
    - Wiggin! strigă Rose Năsosu'.
    Ender simţi cum îl cuprinde groaza din gât şi până în stomac, un fior care-l străbătu ca un curent electric. Rose îl văzu.
    - Tremuri? Vezi să nu te scapi în pantaloni, băieţel!
    Îl împinse către câmpul de forţă care ascundea vederii sala de luptă.
    - O să vedem cât de bine te descurci acum, Ender. Când se deschide uşa, sări şi porneşti drept spre poarta adversarului.
    Sinucidere! Autodistrugere inutilă, lipsită de sens! Însă acum trebuia să urmeze ordine, aceasta era bătălie, nu şcoală. Pentru o clipă, clocoti în sine, apoi se calmă.
    - Excelent, domnule, zise el. Direcţia în care voi trage este a corpului lor principal.
    - N-o să ai timp să tragi, puţulică! chicoti Rose.
    Peretele dispăru. Ender sări în sus, se prinse de mânerele din tavan şi se catapultă prin uşă, în jos, spre poarta inamică.
    Adversarii erau Armata Centipedă, care de abia începuseră să iasă prin poarta lor, când Ender străbătuse deja jumătate din sală. Mulţi reuşiră să se adăpostească îndărătul stelelor, însă Ender îşi ghemuise picioarele sub el şi, ţinând pistolul între ele, trăgea îngheţându-i pe mulţi în timp ce ieşeau.
    Îi loviră picioarele, dar mai avu la îndemână trei secunde preţioase înainte ca să-i poată atinge corpul, scoţându-l din acţiune. Mâna cu arma rămase îndreptată asupra grosului Centipezilor. Trase încontinuu, până-l îngheţară.
    După încă o secundă, se izbi de câmpul de forţă al uşii inamice şi ricoşă, rotindu-se. Intră într-un grup de soldaţi duşmani dinapoia unei stele; aceştia îl împinseră şi se roti şi mai rapid. Ricoşă lipsit de control prin tot restul bătăliei, deşi frecarea treptată cu aerul îl încetini. N-avea habar câţi soldaţi îngheţase înainte de-a fi scos din luptă, totuşi îşi putea da seama că Şobolanii câştigaseră, ca de obicei.
    La sfârşitul bătăliei, Rose nu-i vorbi. Ender cotinua să conducă în clasamentul eficienţei, deoarece îngheţase trei, scosese din luptă doi, şi rănise şapte. Nu se mai pomeni nimic despre răzvrătire şi despre interzicerea utilizării pupitrului. Năsosu' rămase în partea lui de dormitor, lăsându-l în pace.
    Blândul Dink începu să exerseze intrările rapide în sală - atacul lui Ender asupra adversarului care de abia ieşea prin poartă fusese devastator.
    - Dacă un soldat poate provoca atâtea pierderi, gândiţi-vă ce poate face un pluton!
    Dink îi ceru maiorului Anderson să deschidă o uşă în mijlocul unui perete şi la antrenamente, pe lângă uşa de la nivelul podelei, ca să poată exersa lansările în condiţii de luptă. Ştirea se răspândi.
    De acum nimeni nu-şi mai putea permite să rămână cinci, zece sau cincisprezece secunde în coridorpentru a aprecia situaţia. Jocul se modificase.
    Alte bătălii. De data aceasta, Ender îndeplini rolul cuvenit în cadrul unui pluton. Făcu greşeli. Pierdu acţiuni secundare. Coborî pe locul doi în clasamentul eficienţei, apoi pe patru. După aceea, începu să greşească mai rar şi să se integreze în pluton; urcă pe poziţia a treia, a doua şi redeveni lider.

                                                                      3.

                                     Într-o după-amiază, Ender rămase după instrucţie în sala de luptă. Observase că Dink obişnuia să întârzie la cină şi bănuia că se antrena suplimentar. Lui nu-i era foame şi dorea să vadă ce făcea Dink în secret.
    Însă băiatul nu făcu nimic. Rămase lângă uşă, privindu-i. Dink se întoarse cu spatele la el, îşi scoase costumul şi se împinse uşor cu tălpile în podea. Pluti încet spre mijlocul sălii, tot mai lent, cu trupul relaxându-se aproape complet, aşa încât braţele şi palmele îi păreau mişcate de curenţii foarte slabi din sală.
    După viteza şi tensiunea instrucţiei, după epuizarea fizică şi nervoasă, era odihnitor pur şi simplu să-l vezi plutind. O făcu timp de zece minute, până ajunse la un alt perete. Acolo se împinse puternic cu picioarele, reveni la costum şi-l îmbrăcă.
    - Vino, i se adresă lui Ender.
    Merseră în dormitor. Era pustiu, deoarece toţi băieţii plecaseră la masă. Cei doi se îmbrăcară în uniformele obişnuite. Ender veni apoi lângă patul lui Dink şi aşteptă până acesta termină de îmbrăcat.
    - De ce-ai rămas? îl întrebă şeful său de pluton.
    - Nu mi-era foame.
    - Bun, acum ştii de ce nu sunt un comandant.
    Ender se întrebase adeseori.
    - De fapt, m-au promovat de două ori şi am refuzat.
    "Refuzat"?
    - Mi-au luat dulapul, patul şi pupitrul, mi-au dat o cabină de comandant şi o armată. Eu am rămas în cabină fără să fac nimic, până au cedat şi m-au pus înapoi, în armata altuia.
    - De ce?
    - Pentru că n-o să-i las să mă manipuleze. Nu pot crede că încă n-ai văzut ce-i dincolo de tot rahatul ăsta. Deşi, poate că eşti prea mic. Nu celelalte armate sunt adevăraţii adversari, ci profesorii! Ei ne pun să ne luptăm între noi, să ne urâm. Jocul e totul. Câştigaţi, câştigaţi, câştigaţi! Şi pentru ce? Ne omoram între noi, înnebuniţi, încercând să ne învingem. Şi în tot timpul ăsta, ticăloşii ne privesc, ne studiază, descoperindu-ne punctele slabe, hotărând dacă suntem sau nu, destul de buni. Destul de buni pentru ce? Când m-au adus aici, aveam şase ani. Ce dracu' ştiam? Ei au decis că eram bun pentru program, dar niciodată nu m-a întrebat nimeni dacă programul era bun pentru mine.
    - Atunci de ce nu pleci acasă?
    Dink rânji.
    - Pentru că nu pot renunţa la joc. Ridică costumul de luptă de pe pat. Pentru că iubesc chestia asta.
    - Atunci de ce nu vrei să fii comandant?
    - Niciodată, clătină din cap băiatul. Uite ce-au făcut din Rose. A înnebunit. Rose Năsosu'! Doarme aici, cu noi, în loc să stea în cabină. De ce? Pentru că-i este frică să rămână singur. Îi e frică de întuneric.
    - Lui Rose?
    - L-au făcut comandant şi trebuie să se poarte ca un comandant. Nu ştie ce face. Câştigă, dar asta-l sperie cel mai rău, pentru că nu ştie de ce învinge, atât doar că am şi eu un rol în toată chestia asta. În orice clipă, cineva poate afla că Rosen nu-i un sclipitor general israelian, care poate câştiga în orice situaţie. El nu ştie de ce învinge sau pierde. Nimeni nu ştie.
    - Nu-nseamnă că este nebun.
    - Ştiu. Eşti aici de un an, crezi că oamenii ăştia sunt normali? Ei bine, nu sunt! Nici noi nu suntem. Am căutat în bibliotecă, am solicitat cărţi prin pupitru. Cărţi vechi, pentru că nu-ţi permit accesul la nimic nou, totuşi am căpătat o idee destul de clară despre ce sunt copiii - iar noi nu suntem copii. Copiii mai pot pierde uneori, fără să-i pese cuiva. Copiii nu sunt în armate, ei nu sunt comandanţi, nu conduc alţi patruzeci de copii; e mai mult decât poate suporta cineva fără să n-o ia niţel razna.
    Ender încercă să-şi amintească cum erau colegii lui de şcoală de pe Pământ. Nu se putea gândi însă decât la Stilson.
    - Am avut un frate. Un tip normal. Nu-l interesau decât fetele. Şi zborul. Voia să zboare. Obişnuia să joace mingea cu prietenii. Un joc amuzant: aruncai mingea printr-un inel, şi driblai pe coridoare până îţi confiscau mingea ofiţerii de ordine. Ne distram grozav. Când m-au luat, mă învăţa cum să driblez.
    Ender se gândi la propriul său frate şi amintirile nu erau drăgăstoase.
    Dink îi înţelese expresia feţei.
    - Hei, ştiu, nimeni nu trebuie să vorbească despre acasă. Totuşi noi am venit de undeva. Să ştii că nu Şcoala de Luptă te-a creat. Ea nu creează nimic. Pur şi simplu distruge. Şi toţi ne amintim lucruri de acasă. Poate că nu neapărat lucruri bune, dar ni le amintim, şi atunci minţim şi pretindem că... uite ce-i, Ender, de ce nimeni nu vorbeşte niciodată despre acasă? Asta nu-ţi sugerează cât de importantă e problema? Că nimeni nici măcar nu recunoaşte că... oh, la dracu!
    - Nu s-a întâmplat nimic rău, îl linişti Ender. Mă gândisem la Valentine. Sora mea...
    - N-am vrut să te tulbur.
    - Nu-i nimic. Nu mă gândesc prea mult la ea, pentru că întotdeauna păţesc... aşa.
    - Exact, noi nu plângem niciodată. Cristoase, nu m-am gândit până acum! Nimeni nu plânge! încercăm cu adevărat să fim adulţi. Aşa, ca taţii noştri. Pariez că taică-tău era ca tine. Pariez că era tăcut şi înghiţea multe, apoi izbucnea şi...
    - Eu nu semăn cu tata.
    - Deci poate că greşesc. Uită-te însă la Bonzo, fostul tău comandant. El are un sindrom avansat de trufie spaniolă. Nu-şi poate permite să aibă slăbiciuni. Să fii mai bun decât el constituie de-a dreptul o insultă. Să fii mai puternic e ca şi cum i-ai tăia coaiele. De asta te urăşte, pentru că n-ai suferit când a-ncercat să te pedepsească. Pentru asta e-n stare cu adevărat să te ucidă. E nebun! Toţi sunt nebuni.
    - Şi tu nu eşti?
    - Eu nebun şi eu, băiatu', dar când eu nebun, eu merge, eu pluteşte singur în aer şi nebunia iese din mine, intră-n pereţi şi nu mai iese de-acolo decât la bătălie, când băieţii se loveşte de pereţi şi-o scoate.
    Ender zâmbi.
    - Şi tu nebun curând, urmă Dink. Hai să mâncăm!
    - Eu cred că poţi fi comandant fără să fii nebun. Poate că dacă ştii despre nebunie, o poţi evita.
    - N-o să-i las pe ticăloşi să mă-ncalece, Ender. Te-au luat şi pe tine în colimator şi nu intenţionează să te trateze cu bunătate. Uită-te ce ţi-au făcut până acum!
    - Nu mi-au făcut nimic altceva decât că m-au promovat.
    - Şi-asta-ţi face viaţa mai uşoară?
    Ender râse şi scutură din cap.
    - Poate că ai dreptate.
    - Ei cred că te-au prins. Nu-i lăsa!
    - Dar de asta am venit, spuse Ender. Ca să fiu transformat într-o unealtă. Ca să salvez lumea.
    - Cum poţi să mai crezi în povestea asta?
    - Care poveste?
    - Ameninţarea gândacilor... Salvarea lumii... Uite ce-i, Ender, dacă gândacii ar dori să ne desfiinţeze, ar fi deja aici. Nu ne mai invadează. I-am bătut şi au fugit.
    - Şi filmele...?
    - Toate sunt din Prima şi a Doua Invazie. Bunicii tăi nici nu se născuseră când i-a terminat Mazer Rackham. Uită-te cu atenţie. Totu-i o farsă. Nu există niciun conflict, doar ne înnebunesc pe noi.
    - De ce?
    - Pentru că atâta vreme cât oamenii se tem de gândaci, FI poate rămâne la putere şi atâta vreme cât este la putere, anumite ţări îşi pot păstra autoritatea supremă. Mai uită-te la video, Ender. În curând, oamenii se vor prinde de jocul ăsta şi va izbucni un război civil care va însemna sfârşitul total. Asta e ameninţarea, nu gândacii. Iar când va izbucni, noi doi n-o să mai fim prieteni. Pentru că tu eşti american, ca şi dragii noştri profesori. Iar eu nu sunt.
    Merseră în sala de mese şi mâncară, discutând despre alte lucruri. Cu toate acestea, Ender ţinea minte cuvintele lui Dink. Şcoala de Luptă era atât de izolată, jocurile atât de importante în minţile copiilor, încât Ender uitase de lumea din exterior. Onoare spaniolă... Război civil... Politică...
    Şcoala de Luptă era într-adevăr un loc foarte mic.
    Totuşi, Ender nu ajunsese la concluziile lui Dink. Gândacii erau reali. Ameninţarea era reală. FI controla o mulţime de lucruri, însă nu şi reţelele TV şi video. Cel puţin nu acolo unde crescuse Ender.
    În locul unde trăise Dink, în Ţările de Jos, aflate de trei generaţii sub hegemonie rusească, poate că totul era controlat, însă Ender ştia că minciunile nu puteau dura mult în America. Aşa încât continua să creadă.
    Continua să creadă, dar sămânţa îndoielii fusese plantată acum, iar la răstimpuri îi mai încolţea un firicel de rădăcină. Sămânţa aceea schimba totul.
    Îl făcu pe Ender să asculte mai atent ce vor de fapt oamenii şi nu ceea ce spun.
    Îl făcu mai înţelept.

                                                                     4.

                                              La antrenamentul din seara aceea  nu veniră decât jumătate din băieţi.
    - Unde-i Bernard? întrebă Ender.
    Alai rânji. Shen închise ochii şi adoptă o mască meditativă.
    - N-ai auzit? răspunse un băiat. Umblă vorba că oricine se antrenează cu tine n-o să ajungă nimic în nicio armată. Se zice că niciun comandant nu vrea soldaţi stricaţi de instrucţia ta.
    Ender încuviinţă din cap.
    - Da' după cum o văd eu, urmă băiatul, dac-o să fiu cel mai tare soldat, orice comandant deştept o să mă ia. Nu?
    Continuară şedinţa. După vreo jumătate de oră, când exersau evitarea coliziunilor cu soldaţi îngheţaţi, în sală intrară câţiva comandanţi în diferite uniforme.
    În mod ostentativ, începură să noteze numele băieţilor.
    - Hei! strigă Alai. Vedeţi să mă scrieţi corect!
    La următorul antrenament veniră şi mai puţini băieţi.
    Îi povestiră lui Ender diferite cazuri: băieţi din ciclul întâi care fuseseră îmbrânciţi la duş, sau avuseseră accidente în sala de mese şi de jocuri, sau li se şterseseră fişierele de către cei mari care puteau sparge sistemele de protecţie primitive ale pupitrelor.
    - În seara asta nu ne mai antrenăm, spuse Ender.
    - Pe dracu'! replică Alai.
    - Facem o pauză de câteva zile. Nu vreau ca puştii să păţească ceva.
    - Dacă te opreşti, fie numai pentru o seară, o să-şi dea seama că au găsit un punct slab. E ca şi cum ai fi dat înapoi din faţa lui Bernard, când se purta ca un porc.
    - În plus, interveni Shen, nouă nu ne este teamă şi nici nu ne pasă, aşa că-i obligaţia ta morală să continui. Avem nevoie de antrenamente, şi tu ai tot atâta nevoie.
    Ender îşi aminti cuvintele lui Dink. Jocul era un fleac, comparat cu restul lumii. La urma urmei, de ce ar fi trebuit cineva să-şi piardă toate serile pentru jocul ăsta imbecil?
    - Oricum, nu reuşim mare lucru, zise Ender şi porni spre ieşire. Alai îl opri.
    - Te-au speriat şi pe tine? Te-au bătut la duşuri? Te-au băgat cu capu-n budă? Ţi-a băgat cineva pistolu-n cur?
    - Nu.
    - Mai eşti prietenul meu? şopti Alai.
    - Da, răspunse Ender.
    - Atunci şi eu mai sunt prietenul tău şi rămân aici să mă antrenez cu tine.
    Băieţii cei mari veniră şi acum, dar mai puţini dintre ei erau comandanţi. Majoritatea erau soldaţi din alte armate. Ender recunoscu uniforma Salamandrelor. Chiar şi câteva uniforme ale Şobolanilor. De data aceasta, nu notară nici un nume. Dimpotrivă, râseră de ei, batjocorindu-i pe puştii din ciclul întâi, care încercau să stăpânească tehnici dificile cu muşchii lor neantrenaţi. Câţiva începuseră să se simtă ruşinaţi.
    - Ascultaţi-i, le zise Ender. Ţineţi minte spusele lor. Dacă vreodată doriţi să vă scoateţi din minţi duşmanii, strigaţi-le exact aceleaşi lucruri. Îi vor face să acţioneze negând, să înnebunească. Dar noi nu înnebunim.
    Lui Shen îi plăcu atât de mult ideea, încât după fiecare atac verbal, puse un grup de patru puşti să repete aceleaşi cuvinte, în cor, de cinci-şase ori la rând. După câteva asemenea refrene, câţiva dintre băieţii mari se lansară de pe pereţi ca să-i ia la bătaie.
    Costumele fuseseră proiectate pentru condiţiile înfruntărilor cu arme care nu răneau; ofereau însă puţină protecţie şi împiedicau serios mişcările atunci când se ajungea la luptă corp la corp în imponderabilitate. Oricum, jumătate din cei veniţi la antrenamente erau îngheţaţi şi nu se puteau lupta; totuşi rigiditatea costumelor le conferea o utilitate potenţială. Ender le ordonă rapid să se adune într-unul din colţurile sălii. Cei mari râseră şi mai tare de ei, iar puţinii care rămăseseră lângă pereţi se alăturară acum atacului.
    Ender şi Alai deciseră să propulseze un băiat îngheţat în calea unui duşman. Din coliziune, cei doi ricoşară în direcţii opuse. Adversarul răcni de durere şi se prinse cu mâinile de pieptul lovit de casca celuilalt.
    Gluma luase sfârşit. Toţi soldaţii mari se lansară ca să intre în luptă. Ender n-avea nicio speranţă că vreunul dintre ai lui avea să scape nevătămat.
    Însă adversarii veneau neorganizaţi, lipsiţi de orice tactică; nu mai acţionaseră niciodată împreună, în timp ce micul grup de antrenament al lui Ender era alcătuit dintr-o duzină de băieţi care se cunoşteau bine între ei şi ştiau cum să conlucreze.
    - Nova! strigă Ender.
    Ei râseră. Se adunară în trei grupuri, cu picioarele laolaltă, ghemuiţi pe vine şi ţinându-se de mâini aşa încât formau nişte stele pe fundalul peretelui.
    -  Îi ocolim şi ne-ndreptăm spre uşă! Acum!
    La semnalul lui, cele trei stele explodară, fiecare băiat lansându-se într-o direcţie diferită, dar sub un asemenea unghi încât să poată ricoşa din perete şi să se îndrepte către uşă. Deoarece toţi inamicii erau în mijlocul sălii, unde schimbările de traiectorie erau mult mai dificile, scăpară neinterceptaţi.
    Ender se poziţionase în aşa fel încât după lansare să facă joncţiunea cu puştiul îngheţat utilizat drept proiectil. Acum nu mai era îngheţat, şi-l lăsă pe Ender să-l prindă, să-l învârtă şi să-l împingă spre uşă. Din nefericire, reacţia îl trimise pe Ender în direcţia opusă, cu o viteză redusă. Singur din tot grupul său, se îndreptă lent către capătul sălii unde se strânseseră băieţii cei mari. Rotindu-se, putu să-i zărească pe ai săi, aflaţi în siguranţă pe celălalt perete.
    Între timp, adversarii, furioşi şi dezorganizaţi, îl observaseră. Ender calculă cât de repede avea să atingă peretele pentru a se relansa. Nu suficient de rapid. Câţiva inamici se îndreptau deja spre el.
    Uluit, distinse printre ei chipul lui Stilson. Apoi scutură din cap şi-şi dădu seama că se înşelase. Totuşi, situaţia era similară, dar acum ceilalţi n-aveau să stea deoparte, pentru un duel unul-contra-unul. Din câte îşi dădea seama, nu exista niciun şef, iar băieţii erau mult mai voinici decât el.
    La cursul de autoapărare, învăţase totuşi câteva lucruri despre deplasarea centrului de greutate, precum şi despre fizica obiectelor în mişcare.
    În bătăliile lor, n-ajungeau aproape niciodată la confruntări individuale corp la corp - nu se loveau de adversari decât dacă aceştia erau îngheţaţi. De aceea, în puţinele secunde pe care le avea la dispoziţie, Ender încercă să se poziţioneze cât mai bine pentru a-i primi pe adversari.
    Din fericire, nici ei nu ştiau mai multe despre bătaia în imponderabilitate, şi puţinii care încercară să-l atace descoperiră că o lovitură cu pumnul era destul de ineficientă, atunci când trupul ţi se deplasează înapoi aproape cu aceeaşi viteză ca a pumnului.
    În grup existau însă şi unii care voiau să împingă lucrurile mai departe, să rupă mâini sau picioare. Ender înţelese asta repede şi nu mai pierdu nicio clipă. Prinse de braţ un soldat care voise să-l lovească cu pumnul şi-l azvârli cu toată puterea.
    În felul acesta, se îndepărtă şi el din calea primului val de atacatori, deşi nu se apropiase de uşă.
    - Staţi pe loc! strigă spre prietenii săi care se grupaseră, pregătindu-se în mod evident să-i vină în ajutor. Staţi acolo!
    Cineva îl prinse de laba piciorului. Strânsoarea puternică îi oferea lui Ender un sprijin; putu să calce violent pe urechea şi umărul atacatorului, făcându-l să scoată un strigăt şi să-i dea drumul. Dacă l-ar fi eliberat din prima clipă, băiatul ar fi suferit mai puţin şi i-ar fi permis lui Ender să utilizeze manevra ca o lansare. Se agăţase însă prea strâns; urechea i se rupse şi împrăştie picături de sânge prin aer, iar viteza lui Ender se reduse şi mai mult.

                                                                     5.

                                           "Se-ntâmplă iarăşi, la fel", gândi Ender. "Provoc iarăşi suferinţă doar pentru a mă salva pe mine. De ce nu mă lasă-n pace, ca să nu fiu nevoit să-i rănesc?"
    Alţi trei băieţi se îndreptau acum către el, iar de data aceasta acţionau împreună. Ca să-i poată face ceva, trebuiau însă să-l prindă. Ender se aşeză astfel încât doi dintre ei îl puteau prinde imediat de picioare, lăsându-i braţele libere să se ocupe de al treilea.
    Bineînţeles, înhăţară momeala. Ender înşfăcă piepţii cămăşii celui de-al treilea şi-l izbi cu casca în faţă. Din nou, un răcnet şi o jerbă de sânge. Cei doi care-i apucaseră picioarele începuseră să i le răsucească.
    Ender îl propulsă pe cel cu nasul spart într-unul din ei, se ciocniră violent şi piciorul său se eliberă. După aceea fu o chestiune destul de simplă ca, folosind strânsoarea celuilalt drept reazem, să-l lovească puternic în testicule şi apoi să se lanseze în direcţia uşii. Nu reuşise să se împingă prea bine şi viteza era destul de mică, dar nu conta. Nu-l urmări nimeni.
    Ajunse la prietenii săi de lângă uşă.
    Îl prinseră şi-l conduseră spre ieşire. Râdeau şi-l băteau cu palma pe spate.
    - Durule! îi spuneau.
    - Spaima!
    - Terminatorule!
    - Pe ziua de azi gata cu antrenamentele, zise Ender.
    - Se vor întoarce mâine, spuse Shen.
    - N-o să facă nimic, replică Ender. Dacă vin fără costume or să păţească exact ca azi. Dacă vin cu costume, îi putem îngheţa.
    - În plus, interveni Alai, n-o să-i lase profesorii.
    Ender îşi aminti cuvintele lui Dink şi se întrebă dacă Alai avea dreptate.
    - Hei, Ender! strigă unul dintre băieţii mai mari, atunci când ieşiră. Eşti un nimic, nenică! O să fii un nimic!
    - Fostul meu comandant, Bonzo, spuse Ender. Cred că nu mă agreează.
    În seara aceea, Ender ceru pupitrului noutăţile din şcoală. Patru băieţi se prezentaseră la infirmerie. Unul cu coaste rupte, altul cu un testicul umflat, unul cu urechea sfâşiată şi al patrulea cu nasul spart şi un dinte lipsă.
    În toate cazurile, motivul rănirii era acelaşi:
      COLIZIUNE ACCIDENTALĂ ÎN IMPONDERABILITATE
    Dacă profesorii permiteau aşa ceva în raportul oficial, era evident că nu intenţionau să pedepsească pe nimeni pentru încăierare. "Nu vor face nimic? Nu le pasă ce se-ntâmplă în şcoala asta?"
    Deoarece revenise în dormitor mai devreme ca de obicei, Ender testă codul jocului cu Ţara-din-poveşti. Nu-l mai jucase de mult. De aceea, atunci când apăru pe ecran nu porni de acolo de unde îl părăsise, ci de lângă leşul Uriaşului. Acum nu-ţi mai puteai da seama ce fusese, decât dacă-l priveai din depărtare. Tipul devenise o colină acoperită de iarbă şi rădăcini. Doar vârful feţei mai era vizibil, oase albe aidoma unei formaţiuni de calcar înălţându-se dintr-un munte erodat.
    Ender nu avea chef să se lupte cu copiii-lupi, însă spre surprinderea lui nu erau acolo. Poate că odată ucişi, dispăreau pentru totdeauna. Se întristă puţin.
    Coborî spre platforma de stâncă de unde se vedeau pădurile cele frumoase. Din nou sări în gol şi, din nou, un nor îl prinse şi-l purtă în odaia din turn.
    Şarpele începu iarăşi să se descolăcească din covoraş, numai că acum Ender nu ezită. Ridică piciorul şi-i zdrobi capul. Şarpele se zbătu şi se zvârcoli, dar îl apăsă cu toată puterea pe pardoseala din piatră. În cele din urmă, rămase nemişcat. Îl luă de jos şi-l scutură, până ce tot covoraşul se deşiră.
    Apoi, târându-l după el, începu să caute o ieşire.
    Primul obiect găsit a fost o oglindă. Iar în luciul ei zări un chip pe care-l recunoscu cu uşurinţă. Era Peter; pe bărbie i se prelingea un firişor de sânge, iar printr-un colţ al gurii ieşea o coadă de şarpe.
    Ender scoase un strigăt şi azvârli pupitrul. Puţinii băieţi din dormitor săriră speriaţi, dar Ender îşi ceru scuze şi ei plecară. Privi din nou pupitrul. Personajul lui rămăsese pe loc, uitându-se în oglindă. Căută un obiect cu care s-o spargă, dar nu găsi nimic, iar oglinda nu se putea desprinde din perete.
    În cele din urmă, aruncă cu şarpele în ea. Se sparse, dezvăluind o gaură. Din ea ieşiră zeci de şerpi mai mici, care-l muşcară cu repeziciune.
    Încercând să şi-i smulgă de pe el, personajul se prăbuşi şi muri.
    Ecranul se întunecă şi apărură cuvintele:
       JOC NOU?
    Ender deconectă pupitrul.
    În ziua următoare câţiva comandanţi veniră la el sau îi trimiseră soldaţi să-i spună să nu-şi facă griji; cei mai mulţi dintre ei considerau că antrenamentele suplimentare erau o idee bună şi nu trebuia s-o abandoneze. Ca să se asigure că nimeni nu avea să-l mai deranjeze trimiteau câţiva soldaţi de-ai lor, care aveau nevoie de antrenamente suplimentare.
    "Sunt tot atât de voinici cât şi gândacii care m-au atacat aseară. Dacă au de gând să încerce iarăşi, n-o să le fie uşor."
    În seara aceea, în loc de o duzină de băieţi, veniră patruzeci şi cinci, mai mult decât o armată şi, fie datorită prezenţei lor de partea lui Ender, fie datorită înfrângerii suferite cu o zi în urmă, agresorii nu apărură. Băiatul nu mai reveni în Ţara-din-poveşti. Însă aceasta îi popula visele.
    Îşi reamintea întruna ce simţise când ucisese şarpele, strivindu-l, aşa cum rupsese urechea băiatului, aşa cum îl bătuse pe Stilson şi tot aşa cum îi fracturase braţul lui Bernard. Cum se ridicase după aceea şi văzuse chipul lui Peter privindu-i din oglindă.
    "Jocul ăsta ştie prea multe despre mine. Jocul spune minciuni sfruntate. Eu nu sunt Peter. N-am răul în inimă."
    Apoi, teama şi mai mare că era un ucigaş, însă unul mai priceput decât avea să fie Peter vreodată; că tocmai trăsătura aceasta îi încânta pe profesori.
    "Ei au nevoie de ucigaşi pentru războaiele cu gândacii. De oameni care zdrobesc feţele duşmanilor în ţărână şi le împrăştie sângele în spaţiu."
    "Ei bine, sunt omul vostru. Sunt nemernicul sângeros pe care l-aţi dorit când mi-aţi ordonat apariţia pe lume. Sunt unealta voastră, şi ce mai contează dacă urăsc acea parte a mea de care aveţi cea mai mare nevoie? Ce contează că atunci când şerpii cei mici m-au ucis în joc, eu am fost de acord cu ei şi m-am bucurat?"

                                                                  Capitolul 9
                                                         Locke şi Demostene

                               - Nu te-am chemat aici  ca să pierdem timpul. Ce dracu a făcut calculatorul?
    - Nu ştiu.
    - Cum a putut lua o fotografie a fratelui lui şi s-o introducă în grafica jocului ăla?
    - Domnule colonel, nu eu sunt programatorul. Ştiu doar că în jocul acesta nu s-a mai ajuns niciodată până aici. Ţara-din-poveşti era şi aşa un loc special, dar acum nu mai e tot Ţara-din-poveşti. Este dincolo de Capătul Lumii, şi...
    - Cunosc numele alea. Nu ştiu însă ce-nseamnă!
    - Ţara-din-poveşti era programată. Apare şi în alte câteva jocuri. Dar despre Capătul Lumii nu ştim absolut nimic.
    - Nu-mi place ca un calculator să-i zăpăcească în felul ăsta mintea. Peter Wiggin este persoana cea mai influentă din viaţa lui, cu excepţia surorii sale, Valentine.
    - Iar jocurile au fost create în scopul de a-i ajuta să se formeze, să găsească lumi în care să se simtă cât mai bine.
    - N-ai înţeles, nu-i aşa, maior Imbu? Eu nu vreau ca Ender să se simtă bine la sfârşitul lumii. Misiunea noastră aici nu este de a ne distra la sfârşitul lumii.
    - Sfârşitul lumii din joc nu înseamnă neapărat sfârşitul omenirii în războiul cu gândacii. Pentru Ender are un înţeles aparte.
    - Perfect. Care anume?
    - Nu ştiu, domnule. Nu sunt eu puştiul. Întrebaţi-l pe el.
    - Maior Imbu, te întreb pe tine!
    - Ar putea avea o mie de înţelesuri.
    - Zi-mi unul!
    - Aţi izolat băiatul. Poate că el doreşte sfârşitul acestei lumi, sfârşitul Şcolii de Luptă. Sau poate că-i vorba despre sfârşitul lumii în care a crescut ca băieţaş, a căminului său. Sau poate că-i felul lui de-a reacţiona faţă de băieţii pe care i-a băgat în spital aici. Ender e un puşti sensibil, o ştiţi doar, şi a făcut nişte lucruri destul de rele asupra altora, de aceea poate că doreşte sfârşitul acelei lumi.
    - Sau poate că răspunsul e cu totul altul.
    - Jocul acela este o relaţie între copil şi calculator. Laolaltă, ei creează poveşti. Poveştile respective sunt adevărate, în sensul că reflectă realitatea vieţii copilului. Asta-i tot ce ştiu.
    - Să-ţi spun şi ce ştiu eu, maior Imbu. Imaginea aceea, a lui Peter Wiggin, nu putea fi luată dintr-unul din fişierele noastre din şcoală. După venirea lui Ender aici, nu mai avem nimic despre fratele lui. Totuşi, imaginea din oglindă e recentă!
    - A trecut doar un an şi jumătate, domnule, cât de mult se putea schimba băiatul?
    - Acum are cu totul altă pieptănătură. Gura i-a fost modificată ortodental. Am solicitat Pământului o fotografie actuală şi le-am comparat. Singurul fel în care calculatorul şcolii putea obţine o imagine similară era s-o ceară de la un calculator pământean. Dar unul care să nu fie în reţeaua FI. Aşa ceva ar fi necesitat autorizaţii speciale. Noi nu putem merge pur şi simplu în Comitatul Guilford din North Caroline ca să luăm o poză din dosarele şcolii de acolo. A autorizat cineva din şcoala noastră o asemenea acţiune?
    - Nu înţelegeţi, domnule. Calculatorul Şcolii de Luptă este o simplă părticică din reţeaua FI. Dacă noi dorim o fotografie ne trebuie o autorizaţie, dar dacă programul jocului decide că poza e necesară...
    - N-are decât s-o ceară şi-o capătă.
    - Nu în fiecare zi. Doar când e spre binele copilului.
    - Perfect, e spre binele lui. Dar de ce? Fratele lui e periculos, a fost respins de noi pentru că e una dintre cele mai rele fiinţe omeneşti de care ne-am atins vreodată. De ce-i atât de important pentru Ender? De ce, după atâta timp?
    - Domnule, vă răspund cu toată sinceritatea că habar n-am. Iar programul jocului este astfel făcut încât nu ne poate spune. Poate că de fapt nu ştie nici el. Este un teritoriu necunoscut.
    - Vrei să spui că programul improvizează pe măsură ce se derulează acţiunea?
    - Cam aşa ceva.
    - Ei bine, atunci mă simt ceva mai bine. Crezusem că numai eu procez aşa.

                                                                      1.

                                               Valentine sărbători singură aniversarea celor opt ani ai lui Ender, în păduricea din spatele noii lor case din Greensboro. Curăţi un petic de sol, îndepărtând formele şi acele de brad, apoi zgârie numele lui Ender pe pământ cu o crenguţă. După aceea, făcu un rug mititel din cetină şi rămurele şi-l aprinse. Înălţându-se, fumul se împleti cu crengile şi cetina brazilor de deasupra.
    "Tot mai sus, în spaţiu", îşi spuse ea în gând. "Până la Şcoala de Luptă".
    Nu primiseră nicio scrisoare şi, din câte ştiau, nici scrisorile lor nu ajunseseră la destinaţie. După plecarea lui Ender, mama şi tata stăteau la masă şi-i transmiteau scrisori lungi, la fiecare câteva zile. După o vreme, o făcuseră săptămânal iar când nu primiră nici un răspuns, lunar. Acum trecuseră doi ani de când fusese luat şi nu mai existau scrisori - absolut nici una - şi nici măcar amintirea zilei lui de naştere.
    "E mort", se gândi ea cu amărăciune, "pentru că noi l-am uitat."
    Totuşi, Valentine nu-l uitase. Făcea astfel încât părinţii ei să nu-şi dea seama şi în primul rând nu scăpase nicio vorbă lui Peter despre cât de mult se gândea ea la Ender, cât de adesea îi scria scrisori la care ştia că n-avea să-i răspundă. Iar când mama şi tata îi anunţaseră că părăseau oraşul, pentru a se muta tocmai în North Caroline, Valentine înţelese că ei nu se mai aşteptau să-l revadă vreodată pe Ender. Plecau din singurul loc unde el ştia să-i caute. Cum avea Ender să-i găsească aici, printre copacii aceştia, sub cerul greu şi schimbător? Toată viaţa lui trăise în adâncul coridoarelor, iar dacă se mai afla încă în Şcoala de Luptă, acolo exista şi mai puţină natură. Ce ar fi crezut el despre toate astea?
    Valentine ştia de ce se mutaseră aici. Era pentru binele lui Peter; pentru ca viaţa printre copaci şi mici vieţuitoare, natura în formă primitivă, aşa cum o puteau concepe mama şi tata, să-l domolească pe ciudatul şi chiar înfricoşătorul lor fiu. Şi, într-un fel, avură succes. Peter acceptă imediat natura.
    Făcea plimbări lungi: sub cerul liber, traversând păduri şi câmpii - mergând uneori o zi întreagă, doar cu un rucsac în care ducea două-trei sandvişuri, pupitrul său şi un briceag mic.
    Însă Valentine ştia. Văzuse o veveriţă pe jumătate jupuită, răstignită pe beţe înfipte în pământ. Şi-l imaginase pe Peter punând capcana, capturând-o, apoi despicând atent pielea şi jupuind-o, fără să-i sfârtece abdomenul, privind muşchii zvâcnind şi încordându-se. Oare după câtă vreme murise veveriţa? Iar în tot timpul acela, Peter stătuse în preajmă, jucându-se pe pupitru, pe când viaţa veveriţei se scurgea.
    La început, fata se îngrozise şi fusese gata să vomite la cină, privindu-l pe fratele ei mâncând cu poftă şi pălăvrăgind vesel. Mai târziu, gândindu-se, îşi dăduse seama că probabil pentru Peter reprezenta un soi de magie, aşa cum erau rugurile ei mititele; un sacrificiu menit să domolească zeii întunecaţi ce-i hăituiau sufletul. Mai bine să tortureze veveriţe decât pe copii. Peter fusese dintotdeauna un grădinar al suferinţei, sădind-o, îngrijind-o şi devorând-o nesăţios atunci când era pârguită; mai bine aşa, în doze mici şi concentrate, decât să perpetueze o cruzime surdă faţă de colegii de şcoală.
    - Un elev model, spuneau profesorii lui. Păcat că nu avem o sută ca el în şcoală. Studiază permanent şi predă toate lucrările la timp. Îi place să înveţe.
    Valentine ştia însă că era o înşelătorie. Adevărat, lui Peter îi plăcea să înveţe, însă profesorii nu aveau niciun merit. Învăţase totul acasă, prin intermediul pupitrului, conectându-se la biblioteci şi baze de date cu Valentine. Însă la şcoală se comporta de parcă era fascinat de lecţiile puerile.
    "Tii! niciodată nu m-am gândit că aşa arată broaştele pe dinăuntru", zicea el, apoi acasă studia combinările celulelor în organisme prin intermedierea filotică a ADN-ului. Peter era un maestru al disimulării şi-i păcălea pe toţi profesorii săi.
    Totuşi, era bine! Nu se mai bătea. Nu mai intimida. Se înţelegea cu toată lumea. Era un nou Peter.
Toţi credeau asta. Tata şi mama o spuneau atât de des, încât Valentinei îi venea să ţipe la ei: "Nu-i un nou Peter! E vechiul Peter, dar mult mai inteligent!"
    "Cât de inteligent? Mai inteligent decât tine, tată! Mai inteligent decât tine, mamă! Mai inteligent decât orice persoană pe care o cunoaşteţi."
    "Dar nu mai inteligent decât mine."
    - Mă gândeam, rosti Peter, dacă să te ucid, sau nu.
    Valentine se rezemă cu spatele de tulpina bradului; din rugul ei mititel rămăseseră doar câţiva tăciuni.
    - Şi eu te iubesc, Peter.
    - Ar fi foarte uşor. Faci mereu focurile astea cretine. Ţi-aş da una în cap, să te-ameţesc şi-apoi ţi-aş da foc.
    - Eu mă gândisem să te castrez în timpul somnului.
    - Nu-i adevărat. Tu te gândeşti la asemenea lucruri numai când sunt eu prezent. Scot din tine tot ce-ai mai bun. Nu, Valentine, am hotărât să nu te omor. Am hotărât că mă vei ajuta.
    - Zău?
    Cu câţiva ani în urmă, Valentine ar fi fost înspăimântată de ameninţările fratelui ei. Acum nu-i mai era frică. Nu pentru că nu-l credea pe Peter capabil s-o ucidă. Nu-şi putea imagina nimic într-atât de teribil încât Peter să nu fie în stare să-l facă. Ştia însă că el nu era nebun; se putea controla. Deţinea un autocontrol superior tuturor oamenilor cunoscuţi de Valentine, exceptând-o, poate, pe ea.
    Peter îşi putea amâna o dorinţă oricât ar fi fost nevoie; îşi putea masca orice sentiment. De aceea, fata ştia că nu i-ar fi făcut ei nici un rău, decât dacă câştigul ar fi justificat riscul. Şi nu-l justifica.
    Într-un fel, tocmai acesta era motivul pentru care îl prefera pe Peter altora. Acţiona întotdeauna doar mânat de un interes personal, dar o făcea inteligent. De aceea, pentru a rămâne în siguranţă, ea nu trebuia decât să se asigure că Peter avea interesul s-o ştie vie.
    - Valentine, lucrurile se precipită. Am urmărit mişcările trupelor din Rusia.
    - Ce tot vorbeşti?
    - Vorbesc despre lumea din jur, Val. Ai auzit de Rusia? De marele imperiu? De Tratatul Varşovia? Sunt stăpânitorii Eurasiei, din Ţările de Jos până în Pakistan.
    - Dar nu-şi publică mişcările trupelor.
    - Bineînţeles că nu. Însă publică orarele trenurilor de pasageri şi mărfarelor. Mi-am programat pupitrul să le analizeze şi să extrapoleze deplasările pe aceleaşi rute ale trupelor secrete. Să facă asta pentru ultimii trei ani. Ştii ce-a descoperit? Că de şase luni, deplasările s-au înmulţit. Se pregătesc de război.
    - Şi Liga? Şi gândacii?
    Valentine nu înţelegea unde voia Peter să ajungă: o provoca deseori la asemenea discuţii legate de interpretări ale evenimentelor mondiale. O folosea pe ea ca să-şi testeze ideile şi să le îmbunătăţească. Cu ocaziile respective, fata îşi dezvolta propria gândire. Descoperise că, deşi rareori cădea de acord cu Peter despre felul cum trebuia să fie lumea, aveau aceeaşi părere asupra modului cum era aceasta de fapt. Deveniseră pricepuţi în a cerne informaţiile exacte din articolele ziariştilor incredibil de ignoranţi şi naivi. "Turma reporterilor", cum le spunea Peter.
    - Amiralul e sus, nu? El ştie ce se întâmplă cu flota. Ori au aflat că gândacii nu mai reprezintă o ameninţare reală, ori se pregătesc de bătălia finală. Indiferent care-i adevărul, războiul cu gândacii va lua sfârşit. Ruşii au în vedere perioada următoare.
    - Dacă deplasează trupe, trebuie să aibă acordul Strategului.
    - Este o problemă internă a Tratatului Varşovia.
    Era destul de tulburător. Din clipa începerii războiului cu gândacii, faţada păcii şi cooperării rămăsese neclintită. Acum, Peter detectase o perturbare majoră a ordinii mondiale. Valentine avea o imagine mentală limpede ca o amintire despre cum fusese lumea înainte ca gândacii s-o determine să instaureze pacea.
    - Deci revenim la situaţia dinainte...
    - Cu unele schimbări. Datorită câmpurilor de forţă, armele nucleare au devenit inutile. Va trebui să ucidem numai cu miile, nu cu milioanele. Peter rânji: Val, trebuie să se întâmple! În clipa de faţă există uriaşa Flotă Internaţională, sub hegemonie americană. Când războiul cu gândacii va lua sfîrşit, puterea aceea o să dispară deoarece nu se bazează decât pe spaima comună faţă de inamici. Brusc, vom privi în jur şi vom descoperi că nici una din vechile alianţe nu mai există, cu o excepţie: Tratatul Varşovia. Adică forţa dolarului împotriva a cinci milioane de lasere. Noi vom deţine centura asteroizilor, însă ei vor avea Pământul, şi păpica ţi se va termina destul de repede în spaţiu dacă n-ai o planetă pe care să te bazezi.
    Valentine era mai degrabă tulburată de calmul băiatului.
    - Să-nţeleg că aici întrevezi tu marea ocazie a lui Peter Wiggin?
    - E vorba de ocazia noastră, Val!
    - Peter, tu ai doisprezece ani. Eu, zece. Există un cuvânt pentru persoanele de vârsta noastră. Ni se spune "copii" şi suntem trataţi ca nişte căţeluşi.
    - Însă noi nu gândim ca alţi copii, nu-i aşa, Val? Noi nu vorbim ca alţi copii. Şi în primul rând, noi nu scriem ca alţi copii.
    - Pentru o discuţie care a început prin ameninţări cu moartea, cred că ne-am cam îndepărtat de subiect.
    Cu toate acestea, Valentine se simţea extrem de aţâţată.
    În privinţa scrisului îl întrecea pe Peter. O ştiau amândoi. Odată, el încercase o caracterizare, spunând că el putea să sesiseze ce anume detestă oamenii cel mai mult la propria lor persoană şi să-i intimideze, în vreme ce Val putea să vadă ce însuşiri îşi apreciază oamenii cel mai mult şi astfel să-i măgulească. Era o afirmaţie cinică, însă adevărată. Valentine avea talentul de a-i convinge pe alţii asupra punctului ei de vedere - îi putea convinge că îşi doreau ceea ce voia ea să-şi dorească. Pe de altă parte, Peter îi putea doar face să se teamă de ceea ce voia el să se teamă. Când i-o spusese prima dată Valentinei, fata refuzase să-l asculte. Voia să creadă că reuşea să convingă oamenii pentru că avea dreptate, nu pentru că era inteligentă.
    Însă oricât îşi repeta că nu dorise niciodată să exploateze pe cineva, aşa cum făcea Peter, se bucura să ştie că putea, în felul ei, să controleze alţi oameni. Şi nu doar să le controleze acţiunile, într-un anume mod, le putea manipula dorinţele.
    Îi era ruşine de satisfacţia pe care o resimţea datorită acestei puteri, şi totuşi, uneori se trezea utilizând-o. Pentru ca profesorii să facă ceea ce dorea ea şi alţi colegi. Pentru ca mama şi tata să vadă lucrurile în felul ei. Uneori, era capabilă să-l convingă chiar şi pe Peter. Asta era cel mai înspăimântător - că-l putea înţelege destul de bine, că avea cu el o empatie care-i permitea să-i pătrundă în suflet. Existau în caracterul Valentinei mai multe trăsături din Peter decât ar fi suportat ea să recunoască, deşi, uneori cuteza să le analizeze.
    În timp ce Peter vorbea, fata se gândea: "Visezi la putere, dar în felul meu sunt mult mai puternică decât tine."
    - Am studiat istoria, spuse băiatul. Am învăţat despre şabloanele comportării umane. Există perioade când omenirea se rearanjează şi în asemenea momente, cuvintele corecte pot schimba lumea. Gândeşte-te ce-a făcut Pericle în Atena, sau Demostene...
    - Păi... au izbutit să distrugă Atena.
    - Pericle, da, însă Demostene n-a greşit în privinţa lui Filip...
    - Sau l-a provocat...
    - Vezi? Asta fac istoricii: argumentează despre cauză şi efect. De fapt, există momente când omenirea este în derută, iar glasul potrivit în locul potrivit poate s-o urnească. De pildă, Thomas Paine şi Ben Franklin. Bismarck... Lenin...
    - Nu-s tocmai cazuri similare.
    Îl contrazicea acum din obişnuinţă; pricepuse unde vroia să ajungă, şi se gândea că putea fi posibil.
    - Nici nu mă aşteptam să-nţelegi imediat. Tu continui să crezi că profesorii cunosc lucruri care merită învăţate.
    "Înţeleg mai multe decât crezi tu, Peter."
    - Deci te vezi în rolul lui Bismarck?
    - Mă văd ca pe un individ care ştie cum să infiltreze idei în conştiinţa publică. Nu s-a întâmplat niciodată să faci o observaţie inteligentă, pentru ca, după câteva săptămâni, s-o auzi în conversaţia a doi adulţi necunoscuţi ţie? Sau la video?
    - Întotdeauna mi-am zis c-o auzisem din altă parte, mai demult, şi doar mi se părea că-i originală.
    - Greşeai! Surioară, în toată lumea asta există cel mult două sau trei mii de oameni la fel de inteligenţi ca noi. Iar aceştia duc o viaţă obişnuită. Fie sunt nişte profesori amărâţi, fie se ocupă de cercetare. Foarte puţini ocupă poziţii de putere.
    - Bănuiesc că noi suntem ăia.
    - Foarte amuzant! Ca un iepure şchiop!
    - Cred că sunt câţiva prin pădurile din jur.
    - Ţopăind în cerculeţe...
    Valentine râse de imaginea aceea grotescă, apoi se urî pentru că o făcuse.
    - Val, noi putem introduce genul de idei pe care toţi să le repete după două săptămâni. O putem face! Nu trebuie să aşteptăm până vom fi mari şi întemniţaţi în obişnuinţa unei slujbe.
    - Peter, ai doisprezece ani!
    - Nu, în reţele n-am vârstă. Pe reţele pot pune orice nume doresc şi tu poţi face la fel.
    - Pe reţele suntem identificaţi drept elevi şi nu putem nici măcar intra în dezbateri, decât ca auditoriu, adică fără să putem spune nimic.
    - Am un plan.
    - Mereu ai câte un plan.
    Se prefăcu nepăsătoare, dar ciuli urechile atentă.
    - Putem intra în reţele ca adulţi, sub orice nume dorim, dacă tata ne spune pe codul lui de acces.
    - De ce-ar face-o? Avem deja accesul de elevi. Ce o să-i spui: că-ţi trebuie accesul lui de cetăţean, ca să poţi cuceri lumea?
    - Nu, Val. Eu n-o să-i spun nimic. Tu o să-i spui cât eşti de îngrijorată pentru mine. O să-i spui că eu încerc din răsputeri să mă comport cât mai bine la şcoală, dar tu ştii că mă înnebuneşte faptul că nu pot discuta cu persoane cu adevărat inteligente. Toţi îmi vorbesc de sus pentru că-s tânăr şi n-ajung niciodată să conversez cu egalii mei. Poţi dovedi că sunt tot mai nefericit.
    Valentine se gândi la veveriţa ucisă din pădure şi-şi dădu seama că până şi descoperirea aceea făcea parte din planul lui Peter. Sau cel puţin o introdusese ulterior în planul său.
    - Convinge-l să ne autorizeze să-i folosim accesul de cetăţean. Să accepte să ne tăinuim identitatea, pentru ca oamenii să ne acorde respectul intelectual pe care-l merităm.
    Fata îl putea contrazice în chestiunile teoretice, dar nu şi în cele practice. Nu-i putea spune: "Ce te face să crezi că meriţi respect?" Citise despre Adolf Hitler. Se întrebase cum fusese acesta la doisprezece ani. Nu atât de inteligent, nu asemănător lui Peter, dar probabil tânjise la glorie. Şi cum ar fi evoluat oare lumea, dacă în copilărie Hitler ar fi suferit de pildă un accident?
    - Val, rosti Peter, ştiu ce crezi despre mine: îţi spui că nu sunt un individ cumsecade.
    Valentine azvârli spre el un ac de brad.
    - O săgeată prin inima ta.
    - De mai mult timp vroiam să discut cu tine, dar mi-a fost teamă.
    Ea luă un alt ac între buze şi-l suflă către fratele ei. Căzu aproape imediat. Altă lansare ratată. "De ce se preface că este slab?"
    - Val, mă temeam că n-o să mă crezi. Că nu vei crede c-o pot face.
    - Peter, sunt convinsă că poţi face orice şi probabil vei face.
    - Însă mă temeam şi mai mult c-o să mă crezi şi o să-ncerci să mă opreşti.
    - Haide, ameninţă-mă iarăşi că mă ucizi! "Chiar crede că eu pot fi păcălită de masca asta de  băiat cuminte?"
    - Bun, am un simţ al umorului mai sumbru. Iartă-mă! Ţi-ai dat seama că te tachinam. Am nevoie de ajutorul tău.
    - Tu eşti exact ceea ce-i trebuie lumii. Un băiat de doisprezece ani care să ne rezolve toate problemele.
    - Nu-i vina mea că am doisprezece ani. Şi nu-i vina mea că acum mi se oferă ocazia. Acum e momentul când pot modela evenimentele. În perioadele de instabilitate, lumea recurge întotdeauna la democraţie şi învingător va fi cel cu glasul mai puternic. Toţi cred că Hitler a ajuns la putere datorită trupelor sale, datorită soldaţilor setoşi de sânge şi există un adevăr în asta, pentru că în lumea reală, puterea se clădeşte pe ameninţarea cu moartea şi pe dezonoare. Dar de fapt, Hitler a ajuns la putere prin vorbe, prin vorbele potrivite la momentul potrivit.
    - Tocmai mă gândeam să-l compar cu tine.
    - Eu nu-i urăsc pe evrei, Val. Nu vreau să distrug pe nimeni şi nu doresc nici un fel de război. Vreau ca lumea să rămână unită. E ceva rău în asta? Nu vreau să revenim la situaţia dinainte. Ai citit despre războaiele mondiale?
    - Da.
    - Putem ajunge la aşa ceva. Sau, mai rău. Ne putem trezi prinşi în Tratatul Varşovia. N-ar fi  o ipoteză interesantă?
    - Peter, noi suntem copii, nu-nţelegi? Mergem la şcoală, creştem... Dar chiar în timp ce căuta contra-argumente Valentine dorea ca fratele ei s-o convingă. Dorise s-o convingă din capul locului.
    Băiatul însă nu ştia că deja câştigase.
    - Dacă cred asta, dacă accept asta, atunci ar trebui să stau şi să privesc cum se pierd ocaziile; dar când voi fi destul de mare, atunci va fi prea târziu. Val, ascultă-mă! Ştiu ce crezi şi ce simţi în privinţa mea, ştiu ce ai crezut dintotdeauna. Am fost un frate rău. Am fost crud cu tine, iar cu Ender - şi mai crud. Dar nu v-am urât. V-am iubit pe amândoi. Trebuie însă... trebuie să obţin controlul, mă-nţelegi? E cel mai important lucru pentru mine, e darul meu cel mai de preţ; pot vedea unde-s punctele slabe, cum pot fi ele atacate şi folosite. Pur şi simplu, văd toate astea fără efort! Aş fi putut deveni om de afaceri şi să conduc o supercorporaţie. M-aş fi zbătut şi aş fi manipulat, până ajungeam în vârf, dar ce aş fi obţinut? Nimic! Eu voi conduce, Val, eu voi controla. Însă vreau să fie ceva care să merite. Vreau să reuşesc ceva important. O Pax Americana în întreaga lume. Pentru ca atunci când va veni altcineva, după ce-i batem pe gândaci, când va apărea altcineva ca să ne cotropească, să constate că noi ne-am extins deja pe o mie de planete, că între noi domneşte pacea şi suntem imposibil de învins, înţelegi? Vreau să salvez omenirea de la autodistrugere.
    Valentine nu-l auzise niciodată vorbind cu atâta sinceritate. Fără urmă de ironie, fără undă de minciună în glas. Devenise mult mai iscusit. Sau poate că atingea adevărul.
    - Deci un băiat de doisprezece ani şi surioara lui mai mică vor salva lumea?
    - Ce vârstă avea Alexandru? N-o să fac totul peste noapte. Acum abia încep. Dacă o să m-ajuţi...
    - Nu cred că ceea ce-ai făcut veveriţelor a fost numai în scopul de-a impresiona. Cred c-ai făcut-o de plăcere.
    Brusc, Peter izbucni în plâns şi-şi ascunse faţa în palme. Val bănui că se prefăcea, totuşi căzu pe gânduri. Era într-adevăr posibil s-o iu bească şi să accepte, în clipa aceea extrem de importantă, să se arate slab în faţa ei pentru a-i câştiga dragostea. "Mă manipulează", îşi spuse, "dar asta nu înseamnă că nu-i sincer." Obrajii îi erau umezi şi ochii înroşiţi când îşi îndepărtă palmele.
    - Ştiu, zise el. De asta mă tem cel mai mult. Că, de fapt, sunt un monstru. Nu vreau să fiu un ucigaş, dar n-am ce-i face...
    Nu-l văzuse niciodată trădând atâta vulnerabilitate. "Cât de abil eşti, Peter. Ţi-ai păstrat slăbiciunea ca s-o poţi folosi acum şi să mă impresionezi." Şi totuşi o impresionase. Deoarece, dacă era adevărat, chiar pe jumătate, atunci fratele ei nu era un monstru şi astfel ea îşi putea satisface dragostea de putere, atât de asemănătoare cu a lui, fără teama de a deveni ea însăşi monstruoasă. Ştia că Peter calcula chiar şi acum, însă credea că înapoia tuturor calculelor, spunea adevărul. Fusese ascuns sub multe straturi, dar el testase până îi descoperise încrederea.
    - Val, dacă nu mă ajuţi, nu ştiu ce voi deveni. Însă dacă eşti lângă mine, dacă eşti partenerul meu, mă poţi opri să devin... aşa. Ca oamenii răi.
    Ea încuviinţă din cap. "Doar pretinzi că împărţi puterea cu mine", se gândi, "dar de fapt eu am putere asupra ta, chiar dacă n-o ştii."
    - Bine. O să te-ajut.

                                                                   2.

                                           Începură să experimenteze imediat ce intrară pe codul de acces de cetăţean al tatălui. Se feriră de reţelele care cereau utilizarea numelui real. Nu era greu, deoarece numele reale contau numai în privinţa banilor. Ei n-aveau nevoie de bani. Lor le trebuia respect şi pe acesta îl puteau câştiga. Cu nume false, în reţelele cu adevărat importante, puteau juca orice rol. Bătrâni, femei de vârstă mijlocie, oricine, atâta vreme cât erau atenţi cum scriau. De văzut nu li se vedeau decât cuvintele, ideile. În reţele, toţi cetăţenii porneau de pe poziţii egale.
    La primele încercări folosiră nume care să poată fi abandonate ulterior, nu identităţile plănuite de Peter să ajungă faimoase şi influente. Bineînţeles, nu erau invitaţi să participe la marile forumuri publice naţionale şi internaţionale - puteau asista doar ca spectatori, până să fie invitaţi sau aleşi. Dar luau parte şi priveau, citind eseurile publicate de numele celebre şi asistând la discuţiile afişate pe pupitrele lor.
    Începură să-şi insereze comentariile în dezbateri minore, unde oamenii simpli le comentau pe cele importante. La început, Peter insistă să fie în mod deliberat incendiare: "Nu putem afla cum funcţionează stilul nostru dacă nu avem răspunsuri - iar dacă suntem banali, n-o să ne răspundă nimeni."
    Nu erau banali şi oamenii reacţionară. Răspunsurile primite public, prin reţea, erau caustice; cele expediate prin poştă, strict personale, erau vitriolante. Însă ei învăţară care anume atribute ale textelor erau considerate copilăreşti şi imature.
    Îmbunătăţiră stilul.
    Când Peter aprecie că ştiau să scrie ca adulţii, renunţă la vechile identităţi şi începură să se pregătească pentru a atrage cu adevărat atenţia.
    - Se pare că ne-am separat complet. Vom scrie despre lucruri diferite, şi în momente diferite. Nu ne vom referi niciodată la celălalt. Tu vei publica în special în reţelele de pe coasta vestică, iar eu în sud. Subiectele - locale. Aşa că, mai întâi documentează-te!
    Se documentară. Uneori părinţii se îngrijorau văzându-i pe Valentine şi Peter permanent împreună, cu pupitrele sub braţ. Dar nu se puteau plânge - aveau note bune şi Valentine exercita o influenţă pozitivă asupra lui Peter. Schimbase complet atitudinea fratelui ei faţă de lumea înconjurătoare. Erau împreună în păduri, când vremea era frumoasă; sau în cofetării şi grădini interioare, atunci când ploua, şi-şi compuneau comentariile politice.
    Peter lucrase cu grija ambele personaje, pentru ca nici unul să n-aibă toate ideile sale; rămăseseră chiar şi câteva identităţi suplimentare pe care obişnuiau să le utilizeze pentru opiniile complet contrare.
    - Să-i lăsăm pe amândoi să-şi găsească singuri calea, spusese băiatul.
    O dată, obosită să mai tot scrie şi să rescrie până când Peter se arăta mulţumit, Valentine exclamase:
    - N-ai decât să scrii şi singur!
    - Nu pot, răspunse el. Nu se poate ca ambele personaje să se confunde. Niciodată! Nu uita că, într-o bună zi, vom fi suficient de celebri pentru a fi analizaţi. Va trebui ca de fiecare dată să ieşim drept individualităţi distincte.
    Valentine continuă să scrie. Principala ei identitate în reţele era Demostene; numele îl alesese Peter. El îşi spunea Locke. Erau în mod evident pseudonime, dar şi asta făcea parte din plan.
    - Cu puţin noroc, treptat vor încerca să ghicească cine suntem.
    - Dacă devenim suficient de celebri, guvernul poate oricând să ne afle identităţile reale.
    - Când se va întâmpla asta, o să fim prea bine consolidaţi ca să ne afecteze. S-ar putea ca oamenii să fie şocaţi, aflând că Demostene şi Locke sunt doi copii, dar vor fi deja obişnuiţi să ne asculte.
    Începură să compună dezbateri pentru personajele lor. Valentine pregătea prima intervenţie, iar Peter îi răspundea sub un nume fals. Răspunsul lui era inteligent şi dezbaterea era animată, cu multe invective rafinate şi o bună retorică politică. Valentine avea un talent special în privinţa aliteraţiilor, ceea ce făcea frazele ei memorabile. După aceea, introduceau dezbaterea în reţea, conferindu-i o durată rezonabilă, care să creeze impresia spontaneităţii. Uneori, alţi participanţi la reţea trimiteau comentariile lor, dar în general cei doi fraţi le ignorau, sau îşi adaptau replicile.
    Peter urmărea atent frazele lor cele mai bune şi, investiga periodic reţeaua verificând dacă nu se reluau în alte părţi. Majoritatea erau repetate ici şi colo, iar unele apărură chiar în dezbaterile majore din reţelele de prestigiu.
    - Suntem citiţi, spuse el. Ideile se răspândesc.
    - Mai degrabă frazele.
    - Ele constituie măsura. Uită-te, avem ceva influenţă. Deocamdată, nimeni nu ne citează nominal, dar discută aspectele pe care le abordăm. Practic, îi ajutăm să-şi alcătuiască lista de subiecte a dezbaterilor. Pătrundem!
    - N-ar trebui să încercăm să intrăm în dezbaterile principale?
    - Nu. Aşteptăm să ne invite.
    Trecură numai şapte luni până când una din reţelele de pe coasta vestică trimise un mesaj lui Demostene. I se oferea o rubrică săptămânală într-un program de ştiri destul de bun.
    - Nu pot avea o rubrică săptămânală, zise Valentine. Eu n-am nici măcar ciclul lunar.
    - Între cele două nu există nicio legătură, replică Peter.
    - Pentru mine există. Sunt încă un copil.
    - Spune-le că eşti de acord, dar pentru că nu vrei să-ţi dezvălui adevărata identitate, plata să ţi-o facă sub formă de timp de acces în reţea. Un nou cod de acces prin identitatea corporaţiei lor.
    - Ca atunci când guvernul vrea să mă urmărească...
    - Să fii pur şi simplu o persoană anonimă care poate accede prin intermediul lor. În felul ăsta, codul de acces de cetăţean al tatei nu mai e implicat. Totuşi, nu pot înţelege de ce-l vor pe Demostene înaintea lui Locke?
    - Talentul se ridică la suprafaţă.
    Ca joc, era distractiv. Valentinei nu-i plăceau însă unele poziţii pe care Peter le impunea lui Demostene. Acesta începuse să se dezvolte ca un paranoic anti-Varşovia. O deranja deoarece Peter era cel care ştia cum să exploateze teama în scrierile lui - ea trebuia să-i ceară idei despre cum s-o facă.
    Între timp, Locke al lui urma strategiile moderate, empatice ale fetei. Într-un fel, avea sens. Făcând-o pe ea să-l scrie pe Demostene, însemna că şi băiatul avea o oarecare empatie, tot aşa cum Locke ar fi putut exploata temerile oamenilor.
    Însă efectul principal era că o ţinea legată strâns de Peter. Nu-l putea părăsi, ca să-l folosească pe Demostene în scop personal. N-ar fi ştiut cum s-o facă. Relaţia era însă valabilă în ambele direcţii. El nu-l putea scrie pe Logke, fără ajutorul surorii sale. Sau putea?
    - M-am gândit că ideea este de a unifica lumea. Dacă scriu aşa cum zici tu că ar trebui s-o fac, Peter, atunci nu înseamnă că aţâţ la război împotriva Tratatului Varşovia?
    - Nu la război, ci la deschiderea reţelelor şi interzicerea interceptărilor. Schimbul liber de informaţii. Respectarea regulamentelor Ligii, ce Dumnezeu!
    Fără să vrea, Valentine începu să vorbească în stilul lui Demostene, deşi în niciun caz nu-i împărtăşea opiniile.
    - Toţi ştiu că Tratatul Varşovia trebuia considerat ca o singură identitate legislativă. Schimbul internaţional de informaţii continuă să fie liber. Dar între naţiunile care alcătuiesc Tratatul, toate astea sunt chestiuni de organizare internă. Din acest motiv, ele au fost de acord cu hegemonia americană în Ligă.
    - Ai trecut de partea lui Locke, Val. Ai încredere în mine. Trebuie să ceri desfiinţarea statutului oficial al Tratatului. Trebuie să inciţi rău de tot cât mai mulţi oameni. Ulterior, când vei începe să recunoşti necesitatea compromisului...
    - Atunci n-o să mă mai asculte şi o să pornească războiul.
    - Val, ai încredere în mine. Ştiu ce fac!
    - De unde ştii? Nu eşti mai deştept ca mine şi nici n-ai mai făcut aşa ceva până acum.
    - Am treisprezece ani, iar tu ai zece.
    - Aproape unsprezece.
    - Şi ştiu cum funcţionează lucrurile astea.
    - Bine, o să fac cum zici tu. Dar fără chestiile alea cu "libertate sau moarte."
    - Ba şi cu ele.
    - Şi într-o bună zi, când or să ne prindă şi-or să se întrebe de ce era atât de războinică surioara ta, sunt sigură că le vei spune că tu ai îndemnat-o.
    - Eşti sigură că nu ţi-a venit ciclul, femeiuşco?
    - Te urăsc, Peter Wiggin!
    Pe Valentine o irită cel mai mult atunci când rubrica ei fu reprodusă de alte câteva reţele locale, iar tata începu s-o citească şi s-o comenteze în timpul mesei.
    - În sfârşit un om cu capul pe umeri, zise el, apoi reproduse câteva din pasajele pe care Valentine le ura cel mai mult din propria ei operă. E bine să conlucrăm cu hegemoniştii ăştia ruşi, acum că există gândaci, dar după ce-i vom învinge, eu nu-i văd abandonând jumătate din lumea civilizată, nu, dragă?
    - Cred că le iei pe toate prea în serios, replică mama.
    - Îmi place acest Demostene. Îmi place cum gândeşte. Mă surprinde că nu-i în reţele importante - l-am căutat în dezbaterile de relaţii internaţionale, dar n-a participat la absolut nici una.
    Valentinei îi pieri pofta de mâncare şi părăsi masa. După un răstimp destul de lung, Peter o urmă.
    - Bun, zise el, deci nu-ţi place să-l minţi pe tata. Şi ce dacă? De fapt, nu-l minţi. El nu ştie că tu eşti Demostene, iar Demostene nu spune ceea ce crezi tu în realitate. Cele două se anulează reciproc; rezultanta lor e zero.
    - Ăsta-i exact genul de raţionament care-l face pe Locke atât de imbecil.
    Dar n-o îngrozea faptul că-şi minţea tatăl, ci că el era de acord cu Demostene. Crezuse că doar fraierii aveau să urmeze personajul acela.
    După câteva zile, Locke fu solicitat pentru un editorial al unei reţele din New England, cu scopul precis de a oferi o replică popularei rubrici a lui Demostene.
    - Nu-i rău pentru doi puşti care, laolaltă, au vreo opt fire de păr pubian, comentă Peter.
    - E o cale lungă de la editorialistul unei reţele la conducătorul lumii, îi reaminti Valentine. E o cale atât de lungă, încât n-a facut-o nimeni până acum.
    - Ba s-a făcut. Cel puţin echivalentul ei moral. În primul meu articol, voi spune minciuni despre Demostene.
    - Ei bine, Demostene nici măcar nu va observa că Locke există. Niciodată!
    - Deocamdată...
    Cu noile identităţi asigurate acum prin câştigurile de pe urma rubricilor permanente, foloseau codul de acces al tatei numai pentru personaje secundare, pe care le abandonau. Mama observase că petreceau prea mult timp în reţele.
    - Numai munca, fără joacă, oboseşte puţin, îi reaminti ea lui Peter.
    Băiatul lăsase mâna să-i tremure o fracţiune de secundă şi răspunse:
    - Dacă crezi că ar trebui să mă opresc, bănuiesc că aş putea să ţin lucrurile sub control acum. Sunt absolut sigur.
    - Nu, nu, spuse mama. Nu vreau să te opreşti. Doar... să fii atent, atât.
    - Sunt atent, mamă.

                                                                  3.

                                             Nimic nu era diferit, nimic nu se schimbase într-un an. Ender era sigur de asta, deşi parcă totul se acrise. Continua să fie primul în clasamentul individual şi nimeni nu se îndoia că o merita. La vârsta de nouă ani era şef de pluton în Armata Phoenix, comandată de Petra Arkanian. Continua cu şedinţele de seară, la care participa acum un grup de soldaţi de elită, desemnaţi de comandanţi, deşi puteau veni şi soldaţi din ciclul întâi.
    Alai era de asemenea şef de pluton, în altă armată, şi rămăseseră prieteni buni. Shen nu avansase, dar asta nu reprezenta o barieră. Blândul Dink acceptase în sfârşit comanda şi-i urmase lui Rose Năsosu' la conducerea Şobolanilor.
    "Totul merge bine, foarte bine, n-aş fi putut cere ceva mai bun..."
    "Atunci de ce-mi urăsc viaţa?"
    Parcurse etapele antrenamentelor şi jocurilor. Îi plăcea să-i înveţe pe băieţii din plutonul lui şi ei îl urmau cu loialitate. Era respectat de toţi şi tratat cu deferenţă la antrenamentul de seară. Alţi comandanţi veneau să studieze ce făcea.
    În sala de mese, soldaţii îi cereau permisiunea de a se aşeza la masa lui. Până şi profesorii erau politicoşi. Era atât de respectat, încât îi venea să urle.
    Îi privea pe puştii din armata lui, de-abia ieşiţi din ciclul întâi, îi urmărea cum se jucau, cum râdeau de şefii lor atunci când credeau că nu-i vedea nimeni.
    Îl fascina camaraderia vechilor prieteni, care se ştiau de mulţi ani în Şcoala de Luptă, care râdeau şi povesteau despre vechi bătălii, despre soldaţi şi comandanţi care absolviseră.
    Însă cu vechii lui prieteni nu existau râsete şi depanare de amintiri. Doar muncă. Inteligenţă şi aţâţare provocate de joc, dar nimic altceva. Într-o seară, la un moment dat, făcuseră o pauză în timpul antrenamentului. Ender şi Alai discutau despre subtilităţi ale manevrelor în spaţiu deschis, când Shen apăruse lângă ei.
    Îi ascultase câteva clipe, apoi îl prinse brusc de umeri pe Alai şi strigase:
    - Nova! Nova! Nova!
    Alai izbucnise în râs şi pentru o secundă sau două, Ender îi privise rememorând împreună bătălia când manevrele în spaţii deschise fuseseră reale; şi cum trecuseră pe lângă băieţii mai mari şi... După aceea îşi amintiseră de prezenţa lui.
    - Iartă-ne Ender, spusese Shen.
    "Să-l iert? Pentru ce? Pentru că erau prieteni?"
    - Şi eu am fost atunci acolo, să ştiţi, le zisese.
    Iar ei îşi ceruseră scuze încă o dată.
    Înapoi la treabă.
    Înapoi la respect.
    Ender îşi dăduse seama că în râsetele lor, în prietenia lor, nu se gândiseră că era inclus şi el.
    "De fapt, cum să fi crezut că am fost şi eu acolo? Am râs? M-am alăturat lor? Stăteam locului şi-i priveam aidoma unui profesor. Aşa mă şi consideră. Un profesor. Soldatul legendar. Nu unul dintre ei. Nu cineva pe care-l îmbrăţişezi şi-i şopteşti Salaam la ureche."
    Asta durase numai atâta vreme cât el păruse o victimă. Cât păruse vulnerabil. Acum era super-soldatul şi devenise absolut singur.
    "Plânge-ţi singur soarta, Ender." Stând pe pat, scrise pe pupitrul său: BIETUL ENDER. Apoi râse şi şterse cuvintele. "Nu există băiat sau fată din şcoala asta care n-ar dori să schimbe locul cu mine."
    Ceru pe pupitru jocul cu Ţara-din-poveşti. Trecu, aşa cum făcea ades, prin sătucul ridicat de pitici în deluşorul creat de leşul Uriaşului. Fusese uşor să construiască pereţi solizi din coastele uşor curbate, între care exista spaţiu suficient pentru ferestre.
    Întregul schelet era împărţit în locuinţe ale căror uşi dădeau pe cărarea formată din şira spinării. Amfiteatrul public fusese scobit în pelvis, iar turma de ponei a sătucului păştea între picioarele gigantului. Ender habar n-avea cu ce se ocupau piticii, dar îl lăsau în pace când le traversa aşezarea şi nici el nu le făcea vreun rău.
    Sări peste ridicătură de la baza pieţei publice şi coborî pe păşune. Poneii fugiră din calea lui.
    Nu-i urmări. De acum, Ender nu mai înţelegea modul de funcţionare a jocului. Pe timpuri, înainte de a ajunge prima dată la Capătul Lumii, totul era numai luptă şi situaţii ce trebuiau rezolvate - să ucizi duşmanii înainte de-a te ucide ei, sau să-ţi dai seama cum poţi depăşi un obstacol. Acum însă nu ataca nimeni, nu apărea nicio luptă şi oriunde s-ar fi dus, nu existau obstacole.
    Cu excepţia, desigur, a camerei din castel.
    Rămăsese singurul loc periculos. Iar Ender, oricât s-ar fi jurat că n-avea s-o mai facă, revenea mereu acolo, ucidea mereu şarpele, privea mereu chipul fratelui său şi mereu, orice ar fi făcut, murea. Acum se întâmplă la fel.
    Încercă să folosească cuţitul de pe masă ca să desprindă o piatră din perete. Imediat ce îndepărtă mortarul, prin crăpătură începu să se reverse apă şi Ender privi cum personajul lui, acum nereacţionând la comenzi, se străduia cu disperare să rămână în viaţă, să nu se înece. Ferestrele încăperii dispăruseră, apa crescu şi personajul se înecă.
    În tot acest timp, chipul lui Peter Wiggin rămase în oglindă şi-l privi.
    "Sunt prins ca într-o capcană aici", se gândi Ender, "captiv la Capătul Lumii, fără nicio ieşire."
    Şi înţelese atunci, în sfârşit, ce însemna gustul amar ce-l însoţea în ciuda tuturor succeselor sale din Şcoala de Luptă. Era gustul disperării.

                                                                     4.

                                      Când Valentine ajunse la şcoală, toate căile de acces erau păzite de soldaţi în uniforme. Aceştia nu stăteau nemişcaţi, aidoma unor santinele, ci se plimbau de colo-colo, parcă aşteptând ca cineva dinăuntru să-şi termine treburile. Purtau uniformele Marinei FI, aceleaşi care se puteau vedea pe video în lupte sângeroase. Locul căpătase un aer de aventură; toţi elevii comentau aţâţaţi. Nu şi Valentine.
    În primul rând, o făcu să se gândească la Ender.
    În al doilea rând, o sperie.
    Recent, cineva publicase un comentariu virulent la adresa antologiei de articole a lui Demostene. Comentariul, şi implicit articolele ei, fuseseră discutate în conferinţa deschisă de pe reţeaua de relaţii internaţionale, cu unii dintre oamenii cei mai importanţi ai zilei atacând sau apărându-l pe Demostene. Cel mai mult o îngrijorase remarca unui englez:
    "Fie că-i place, fie că nu, Demostene nu poate rămâne veşnic incognito. A revoltat prea mulţi oameni înţelepţi şi a încântat prea mulţi inconştienţi pentru a se mai ascunde înapoia pseudonimului său atât de adecvat. Fie că îşi va dezvălui singur identitatea, pentru a-şi asuma conducerea forţelor lipsei de raţiune pe care le-a stârnit, fie va fi demascat de către adversarii săi, pentru a înţelege mai bine boala ce a produs o asemenea minte deformată."
    Peter fusese încântat, ceea ce era de aşteptat. Valentinei îi era teamă că persoane îndeajuns de influente fuseseră deranjate de caracterul lui Demostene şi aveau să-l pună sub urmărire. FI o putea face, chiar dacă guvernului american i se interzicea, prin Constituţie. Iar trupele FI se strânseseră la şcoala medie Western Guilford! Nu era tocmai domeniul obişnuit de recrutare al Marinei.
    De aceea, nu fu surprinsă găsind un mesaj clipind pe pupitrul ei, imediat ce-l Conectă:
                  PREZENTARE IMEDIATĂ LA BIROUL DR. LINEBERRY
    Aşteptă nervoasă în anticamera directoarei, până ce aceasta deschise uşa şi o chemă înăuntru. Ultima ei îndoială dispăru când îl văzu pe bărbatul pântecos în uniformă de colonel FI, care stătea în singurul fotoliu din odaie.
    - Eşti Valentine Wiggin, rosti el.
    - Da, şopti fata.
    - Eu sunt colonelul Graff. Noi doi ne-am mai întâlnit.
    "Cum?! Când am avut eu de-a face cu FI?"
    - Am venit pentru o discuţie confidenţială despre fratele tău.
    "Deci nu-i vorba numai de mine", se gândi ea. "L-au găsit şi pe Peter. Sau e altceva? Să fi făcut Peter vreo nebunie? Crezusem că a terminat cu aşa ceva."
    - Valentine, pari speriată. Nu e cazul. Ia loc, te rog. Te asigur că fratele tău e perfect sănătos. Nu ne-a înşelat aşteptările, ba dimpotrivă.
    Şi acum, cu un val uriaş de uşurare interioară, fata înţelese că veniseră în legătură cu Ender. Ender! Nu era vorba de nici o pedeapsă, ci de micuţul Ender, care dispăruse de atâta timp, care acum nu juca nici un rol în planurile lui Peter.
    "Tu ai fost norocosul, Ender. Tu ai evadat înainte ca Peter să te poată prinde în complotul ăsta."
    - Valentine, ce simţi tu în legătură cu fratele tău?
    - Ender?
    - Bineînţeles.
    - Ce pot să simt? Nu l-am văzut şi n-am mai auzit nimic despre el de când avea opt ani.
    - Doamnă directoare, ne puteţi lăsa singuri?
    Lineberry era îngrijorată.
    - De fapt cred că Valentine şi cu mine o să avem o discuţie mult mai productivă dacă vom face o plimbare. Afară. Departe de aparatele de înregistrat pe care adjunctul dumneavoastră le-a instalat în această cameră.
    Era prima dată când Valentine o vedea pe directoare rămasă fără grai. Colonelul Graff ridică un tablou de pe perete şi desprinse o membrană senzitivă sonor, împreună cu minusculul ei transmiţător.
    - Ieftin, comentă el, dar cu rezultate. Crezusem că ştiaţi.
    Lineberry luă aparatul şi se aşeză sfârşită înapoia biroului. Graff o conduse pe Valentine afară. Ieşiră pe terenul de fotbal. Soldaţii îi urmau la distanţă; formaseră un cerc larg, pentru a-i proteja pe un perimetru cât mai întins.
    - Valentine, avem nevoie de ajutorul tău pentru Ender.
    - Ce fel de ajutor?
    - Nici măcar asta nu ştim exact. Trebuie să ne ajuţi să ne dăm seama cum ne poţi ajuta.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Asta-i altă problemă. Nu ştim.
    Valentine nu se putu stăpâni şi izbucni în râs.
    - Nu l-am văzut de trei ani! L-aţi ţinut acolo sus, cu voi, tot timpul!
    - Valentine, călătoria mea dus-întors pe Pământ costă mai mulţi bani decât va câştiga tatăl tău toată viaţa. Eu nu mă plimb de plăcere.
    - Regele a visat un vis, rosti fata şi duhul lui s-a tulburat, aşa încât le-a cerut înţelepţilor săi să-l tâlcuiască, altfel vor fi omorâţi. Doar Daniel l-a putut tălmăci, deoarece el era un profet.
    - Citeşti Biblia?
    - Anul ăsta studiem literatura clasică. Eu nu sunt un profet.
    - Aş dori să-ţi pot spune totul despre situaţia lui Ender. Ar dura însă ore întregi, poate chiar zile şi după aceea va trebui să te izolez, pentru că multe amănunte sunt strict secrete. Să vedem ce putem face cu nişte informaţii limitate. Există un joc pe care elevii noştri îl joacă pe calculator.
    Îi povesti despre Capătul Lumii, odaia fără ieşire şi chipul lui Peter din oglindă.
    - Chipul e pus de calculator, nu de Ender. De ce nu întrebaţi calculatorul?
    - Calculatorul nu ştie.
    - Şi eu ar trebui să ştiu?
    - Este a doua oară când Ender a ajuns cu jocul acesta într-o fundătură, într-o situaţie aparent fără soluţie.
    - Prima dată a rezolvat-o singur?
    - În cele din urmă, da.
    - Atunci lăsaţi-l şi probabil c-o va rezolva şi pe asta.
    - Nu sunt sigur, Valentine, fratele tău e un băieţaş foarte nefericit.
    - De ce?
    - Nu ştiu.
    - Se pare că nu ştiţi prea multe, aşa-i?
    Pentru o clipă fata crezuse că Graff avea să se înfurie. El însă izbucni în râs.
    - Aşa-i, nu ştim prea multe. Valentine, oare de ce Ender îl vede întruna în oglindă pe fratele tău, Peter?
    - N-ar trebui. E o prostie.
    - De ce este o prostie?
    - Pentru că dacă vreodată a existat cineva care să fie opusul lui Ender, acela e Peter.
    - Cum adică?
    Valentine nu cunoştea un răspuns care să nu fi fost periculos. Prea multe întrebări referitoare la Peter puteau duce la necazuri. Ea ştia destule despre lume ca să înţeleagă că nimeni n-avea să ia în serios planurile lui Peter asupra dominaţiei mondiale; că n-aveau să fie considerate pericole pentru guvernele existente. Dar se putea ajunge la concluzia că Peter era nebun şi trebuia internat.
    - Te pregăteşti să mă minţi, spuse Graff.
    - Mă pregătesc să nu-ţi mai vorbesc deloc, răspunse Valentine.
    - Şi ţi-e teamă. De ce anume?
    - Nu-mi plac întrebările despre familia mea. Lăsaţi-mi familia în pace!
    - Valentine, încerc să-ţi las familia în pace. Am venit la tine tocmai ca să nu fiu nevoit să-l testez pe Peter, sau să-i întreb pe părinţii tăi. Încerc să rezolv această problemă acum, cu persoana pe care Ender o iubeşte cel mai mult şi în care se încrede cel mai mult; poate chiar singura persoană pe care o iubeşte şi în care are încredere. Dacă n-o putem rezolva în felul ăsta, atunci îţi vom sechestra familia, ca să procedăm altfel. Nu este o chestiune minoră, şi eu nu mă dau bătut.
    "Singura persoană pe care Ender o iubeşte şi în care are încredere." Fata simţi un fior adânc de durere, de regret, de ruşine pentru că acum era atât de apropiată de Peter, că Peter devenise centrul vieţii ei. "Pentru tine, Ender, aprind focuri la aniversări. Pe Peter îl ajut să-şi îndeplinească toate visele."
    - Niciodată n-am crezut că sunteţi un om drăguţ. Nici când aţi venit să-l luaţi pe Ender şi nici acum.
    - Nu juca rolul de fetiţă ignorantă. Ţi-am văzut testele când erai mică, iar în clipa de faţă nu există prea mulţi profesori care să poată ţine pasul cu tine.
    - Ender şi Peter se urăsc.
    - Ştiam asta. Spuneai că sunt opuşi. De ce?
    - Peter... uneori poate fi odios.
    - În ce mod?
    - Rău. Doar rău, atât!
    - Valentine, pentru binele lui Ender, spune-mi ce face atunci când erau?
    - Ameninţă deseori cu moartea. N-o face în mod serios. Totuşi, când eram mici, eu şi Ender ne temeam de el. Zicea c-o să ne omoare. De fapt zicea c-o să-l omoare pe Ender.
    - Am urmărit şi noi asemenea scene prin monitor.
    - Tocmai monitorul era cauza.
    - Asta-i tot? Mai povesteşte-mi despre Peter.
    Şi astfel, Valentine povesti despre copiii din toate şcolile prin care trecuse Peter. Nu-i bătea niciodată, dar îi tortura în mod subtil. Afla care era pentru ei ruşinea cea mai mare şi o dezvăluia persoanei după a cărei dragoste tânjeau. Afla de ce anume se temeau cel mai mult şi avea grijă ca ei să-şi întâlnească frecvent obsesiile.
    - Aşa a făcut şi cu Ender?
    Valentine clătină din cap.
    - Eşti sigură? Ender n-avea niciun punct slab? Ceva de care să se teamă sau de care să-i fie ruşine?
    - Ender n-a făcut niciodată ceva de care să se ruşineze. Şi deodată, copleşită de propria ei trădare, de faptul că-l uitase pe Ender, începu să plângă.
    - De ce plângi?
    Fata scutură din cap. Nu putea explica cum se simţea când se gândea la fratele ei mai mic, care era bun şi pe care ea îl apărase atâta vreme, iar apoi îşi amintea că acum era aliata lui Peter, ajutorul lui Peter, sclava lui Peter într-o schemă aflată în afara controlului ei.
    "Niciodată Ender n-a cedat în faţa lui Peter, însă eu am făcut-o, am devenit parte din el, aşa cum Ender n-a fost niciodată."
    - Ender n-a cedat niciodată, rosti ea.
    - Cui?
    - Lui Peter. Posibilităţii de a fi la fel ca Peter.
    Merseră în tăcere de-a lungul uneia din tuşele terenului.
    - Cum ar fi putut ajunge Ender ca fratele lui?
    Valentine se înfioră.
    - V-am spus deja. Dar Ender n-a făcut niciodată asemenea lucruri. El nu era decât un băieţaş. Însă amândoi voiam... Amândoi voiam să... să-l ucidem pe Peter.
    - Aha!
    - De fapt, nu-i adevărat. Ender n-a zis niciodată că voia să facă aşa ceva. Eu doar... m-am gândit. Eu, nu Ender. El n-a zis niciodată că voia să-l omoare.
    - Dar ce voia?
    - Pur şi simplu nu voia să fie...
    - Ce anume?
    - Peter torturează veveriţe, le răstigneşte şi le jupoaie de vii, apoi stă şi le priveşte până mor. Aşa făcea, acum nu mai face. Dar o făcea... dacă Ender ar fi ştiut, dacă Ender l-ar fi văzut, cred că ar fi...
    - Ce anume? Ar fi salvat veveriţele? Ar fi încercat să le îngrijească?
    - Nu, pe atunci nu... făcea invers decât Peter. Nu-l contrazicea, însă ar fi fost bun cu veveriţele. Înţelegeţi? Le-ar fi hrănit.
    - Dacă le-ar fi hrănit, ele se domesticeau şi Peter le-ar fi prins cu şi mai mare uşurinţă.
    Valentine începu iarăşi să plângă.
    - Indiferent ce-ai face, întotdeauna e în sprijinul lui Peter. Totul îl ajută, totul, nu poţi scăpa, orice ai face!
    - Tu îl ajuţi ? întrebă Graff.
    Ea nu răspunse.
    - Este chiar atât de rău?
    Fata încuviinţă din cap.
    - Este cea mai rea persoană din lume?
    - Din lume? Nu ştiu... este cea mai rea persoană pe care o cunosc.
    - Totuşi, tu şi Ender sunteţi sora şi fratele lui. Aveţi aceleaşi gene, aceiaşi părinţi; cum poate fi atât de rău dacă...
    Valentine se răsuci şi urlă la el; urlă de parcă voia s-o omoare:
    - Ender nu-i ca Peter! Nu seamănă deloc cu Peter! Decât că-i inteligent, atât... În orice alt fel, el nu-i deloc, deloc, deloc ca Peter! Deloc!
    - Înţeleg, spuse Graff.
    - Ştiu la ce te gândeşti, nenorocitule, te gândeşti că n-am dreptate, că Ender şi Peter sunt la fel. Poate că eu semăn cu Peter, dar nu Ender, câtuşi de puţin! I-o spuneam când plângea, i-am spus-o de multe ori, "tu nu eşti ca Peter, ţie nu-ţi place să le faci rău oamenilor, eşti bun şi blând şi nu semeni deloc cu Peter!"
    - Şi e adevărat.
    Se domoli.
    - Bineînţeles că-i adevărat. E foarte adevărat.
    - Valentine, o să-l ajuţi pe Ender?
    - Acum nu pot face nimic pentru el.
    - Nimic altceva decât ce făceai şi înainte. Vorbeşte-i şi spune-i că lui nu i-a plăcut niciodată să facă rău oamenilor, că-i bun şi blând şi că nu seamănă deloc cu Peter. Ăsta-i lucrul cel mai important. Că nu seamănă absolut deloc cu Peter.
    - Îl pot vedea?
    - Nu. Vreau să-i scrii o scrisoare.
    - La ce bun? Nu mi-a răspuns la nici una dintre scrisorile pe care i le-am trimis.
    Graff suspină.
    - A răspuns la toate scrisorile pe care le-a primit.
    Fata pricepu într-o singură clipă.
    - Eşti cu adevărat un ticălos!
    - Izolarea este... mediul optim pentru creativitate. Noi doream ideile lui, nu... nu contează. Nu trebuie să mă justific faţă de tine.
    "Atunci de ce o faci"?
    - Însă el a slăbit ritmul. E în derivă. Vrem să-l împingem mai departe şi se opune.
    - Poate că i-aş face un bine lui Ender, dacă ţi-aş spune să te duci dracului.
    - M-ai ajutat deja. Mă poţi ajuta şi mai mult. Scrie-i.
    - Promite-mi că nu vei cenzura nimic.
    - N-o să promit aşa ceva.
    - Atunci las-o baltă!
    - Nicio problemă. Voi scrie eu în numele tău. Pentru reconstituirea stilului, putem folosi celelalte scrisori ale tale. E foarte simplu.
    - Vreau să-l văd.
    - O să capete prima permisie când împlineşte optsprezece ani.
    - I-aţi spus că o capătă la doisprezece ani.
    - Am modificat regulamentul.
    - De ce te-aş ajuta?
    - Nu mă ajuta pe mine. Ajută-l pe Ender. Ce contează dacă în felul ăsta ne ajuţi şi pe noi?
    - Ce lucruri îngrozitoare îi faceţi acolo?
    Graff chicoti.
    - Valentine, draga mea fetiţă, lucrurile îngrozitoare de abia de-acum încep.

                                                                        5.

                                        Ender citi patru rânduri până să-şi dea seama că scrisoarea nu era de la unul din soldaţii şcolii.
    Sosise în mod obişnuit - un mesaj CORESPONDENŢĂ, când conectase pupitrul. Citi patru rânduri, apoi derulă până la sfârşit şi se uită la numele expeditorului. După aceea reveni la început şi ghemuindu-se pe pat, citi şi reciti:
    ENDER,
      TICĂLOŞII N-AU VRUT SĂ-ŢI DEA NICI UNA DIN SCRISORILE MELE PÂNĂ ACUM. CRED CĂ ŢI-AM SCRIS DE O SUTĂ DE ORI ŞI TU POATE AI CREZUT CĂ NU ŢI-AM SCRIS NICIODATĂ. BA DA. NU TE-AM UITAT. ÎMI AMINTESC ZIUA TA DE NAŞTERE. ÎMI AMINTESC TOTUL. UNII AR PUTEA SĂ CREADĂ CĂ, PENTRU CĂ EŞTI SOLDAT, EŞTI UN TIP DUR ŞI CRUD CĂRUIA ÎI PLACE SĂ LE FACĂ RĂU OAMENILOR, CA PUŞCAŞII DIN VIDEO, DAR EU ŞTIU CĂ NU-I ADEVĂRAT. TU NU EŞTI DELOC CA ŞTII-TU-CINE. EL PARE MULT MAI CUMSECADE, DAR PE DINĂUNTRU E TOT JOSNICĂLOS. POATE CĂ TU PARI RĂU, DAR EU NU MĂ LAS PĂCĂLITĂ. TOT CANOE, VÂSLIND.
     CU DRAG, BUZILĂ-VAL.
    NU-MI RĂSPUNDE. PROBABIL C-O SĂ-ŢI PISICANALIZEZE SCRISOAREA.
    Evident, fusese scrisă cu aprobarea deplină a profesorilor. Nu încăpea însă îndoială că autoarea era Val. Felul cum scrisese "psihanalizeze", epitetul "josnicălos" pentru Peter, gluma cu canoe, însemna "ca Noe", toate erau lucruri pe care le cunoştea numai ea.
    Şi totuşi erau cam prea evidente, de parcă cineva dorise să fie absolut sigur că Ender avea să creadă scrisoarea autentică. "De ce atâta insistenţă, dacă este autentică?"
    "Oricum, chiar dacă ar fi scris-o ea cu mâna ei, nu-i adevărată pentru că au silit-o s-o scrie. A mai scris şi până acum, dar n-au lăsat să treacă nicio scrisoare. Poate că acelea au fost autentice, însă asta a fost comandată; face parte din manipularea lor."
    Şi disperarea îl copleşi iarăşi. Acum ştia motivul. Acum ştia ce anume ura atât de mult. N-avea niciun control asupra propriei sale vieţi.
    Ei conduceau totul.
    Ei luau toate hotărârile. Lui i se lăsase doar jocul, atât; în rest existau numai ei, cu regulile, planurile, lecţiile şi programele lor, iar tot ceea ce putea el face era să lupte în bătălii. Singurul lucru real, unicul lucru real şi pretenţios, era amintirea lui despre Valentine, persoana care-l iubise înainte de a fi jucat vreun joc, care-l iubise indiferent dacă exista sau nu un război cu gândacii, dar o luase şi o înrolaseră de partea lor. Acum era una dintre ei.
    Îi ura pe ei şi jocurile lor.
    Îi ura atât de mult, încât plânse recitind scrisoarea aceea scrisă la comandă, fără conţinut. Ceilalţi băieţi din Armata Phoenix îl văzuseră şi-şi feriră privirile.
    Ender Wiggin plângea? Era tulburător, se petrecea ceva teribil. Cel mai bun soldat din toate armatele zăcea în patul lui şi plângea.
    În dormitor se lăsă o tăcere adâncă.
    Ender şterse scrisoarea din pupitru, o şterse din memorie, apoi programă jocul său neterminat. Nu ştia de ce dorea atât de mult să-l joace, să ajungă la Capătul Lumii, dar nu pierdu nicio clipă.
    Abia când sui pe nor, trecând peste culorile toamnei din lumea de basm, abia atunci pricepu ce anume urâse cel mai mult din scrisoarea lui Val. Nu vorbea decât despre Peter. Despre faptul că el nu semăna deloc cu Peter. Cuvinte pe care sora lui i le spusese în atâtea rânduri, ţinându-l în braţe, alintându-l în timp ce el tremura de frică şi furie şi ură după ce-l chinuise Peter - atât conţinea scrisoarea.
    Asta solicitaseră ei. Blestemaţii o ştiau, şi mai ştiau despre imaginea lui Peter din oglinda din turn; ei ştiau totul, iar Val nu era decât o altă unealtă prin care îl puteau controla, un alt şiretlic ce putea fi utilizat.
    Dink avea dreptate, ei erau duşmanul, ei nu iubeau nimic şi nu le păsa de nimic. Însă n-avea să facă ce voiau, în niciun caz, n-avea să facă nimic pentru ei. Avusese o singură amintire ascunsă şi neprihănită, un singur lucru bun, iar blestemaţii ăia îl murdăriseră cu restul rahatului - îl terminaseră pe el şi n-avea să mai joace niciodată.
    Ca întotdeauna, şarpele aştepta în turn, descolăcindu-se din covoraşul de pe podea.
    Însă de data asta, Ender nu-l zdrobi sub călcâi. De data aceasta, îl prinse în mâini, înghenunche în faţa lui şi delicat, cu gingăşie, apropie botul căscat al şarpelui de buzele sale. Şi-l sărută.
    Nu voise să facă asta. Voise să lase şarpele să-l muşte de gură. Sau poate că voise să-l mănânce de viu aşa cum făcuse Peter din oglindă, cu bărbia mânjită de sânge şi cu coada şarpelui atârnându-i dintre buze.
    În loc de toate astea îl sărută.
    Iar şarpele crescu şi se preschimbă în altceva. Se preschimbă într-un om. Era Valentine, şi ea îl sărută.
    Şarpele-om putea fi Valentine! Îl ucisese de prea multe ori ca să fie sora lui. Peter îl devorase de prea multe ori, ca să suporte că tot timpul putuse fi Valentine.
    Asta plănuiseră când îl lăsaseră să-i citească scrisoarea? Nu-i păsa.
    Ea se sculă de pe podea şi se îndreptă către oglindă. Ender îşi ridică personajul şi-l puse s-o urmeze. Rămăseseră înaintea oglinzii.
    În locul imaginii lui Peter acum se zărea un dragon şi un unicorn. Ender întinse braţul şi atinse suprafaţa lucioasă; zidul se deschise, dezvăluind o scară uriaşă ce cobora, acoperită cu un covor şi mărginită de ambele părţi de o mulţime de oameni care strigau şi ovaţionau. Coborî treptele, ţinând-o de braţ pe Valentine. Lacrimile îi umplură ochii, lacrimi de uşurare pentru că, în sfârşit, scăpase din odaia de la Capătul Lumii. Şi din cauza lacrimilor, nu observă că toţi oamenii aveau chipul lui Peter. El ştia doar că oriunde ar fi mers în această lume, Valentine era alături de el.

                                                               6.

                                  Valentine citise scrisoarea pe care i-o dăduse directoarea:
    "Dragă Valentine. Îţi mulţumim şi te felicităm pentru contribuţia ta în sprijinul câştigării războiului. Prin prezenta, te anunţăm că ai fost decorată cu Steaua Ordinului Ligii Omenirii, Clasa întâi, cea mai importantă distincţie militară ce se poate acorda unui civil. Din păcate, măsurile de securitate FI ne interzic anunţarea publică a acestui eveniment până după încheierea cu succes a operaţiunilor curente. Însă dorim să ştii că eforturile au fost încununate de succes. Cu stimă, General Shimon Levy, Strateg."
    După ce o citise de două ori, directoarea i-o luase din mână.
    - Am primit instrucţiuni s-o distrug după ce ai citit-o.
    Luase apoi o brichetă din sertar şi dăduse foc scrisorii. Hârtia arse strălucitor în scrumieră.
    - Veşti bune, sau rele? întrebase ea.
    - Mi-am vândut fratele, spuse Valentine şi m-au răsplătit pentru asta.
    - Un pic cam melodramatic, nu, Valentine?
    Fata revenise în clasă fără să-i răspundă.
    În seara aceea, Demostene publică un atac teribil asupra legilor de limitare a natalităţii. Oamenilor trebuie să li se permită să aibă atâţia copii câţi îşi doresc, iar surplusul de populaţie să fie trimis pe alte planete, pentru a răspândi civilizaţia umană prin galaxie.
    În acest fel, niciun dezastru, nicio invazie nu va mai putea ameninţa vreodată rasa umană cu desfiinţarea. "Titlul cel mai nobil pe care-l poate purta vreun copil", scrise Demostene "este Terţul."
    "Pentru tine, Ender", îşi spuse ea, scriind.
    Peter chicoti încântat când citi.
    - Asta o să-i facă să sară-n sus. Terţul! Un titlu nobil! Valentine, ai în tine un filon de răutate.

                                                               Capitolul 10
                                                                 Dragonul

                                     - Acum?
    - Aşa cred.
    - Trebuie să fie un ordin, domnule colonel. Armatele nu acţionează pentru că un comandant spune: "Cred că-i momentul să atacăm."
    - Eu nu sunt un comandant. Sunt un profesor.
    - Domnule colonel, recunosc că v-am agasat, recunosc că am fost enervant, însă a dat roade, totul a ieşit aşa cum aţi dorit. Ba chiar, în ultimele săptămâni, Ender, a fost, a fost...
    - Fericit.
    - Mulţumit. Merge bine. Are o minte ascuţită şi joacă excelent. Deşi este atât de tânăr, n-am avut niciodată un băiat mai bine pregătit pentru comandă. De obicei, nivelul optim e atins la unsprezece ani, dar el a atins vârful de formă la nouă ani şi jumătate.
    - Mda. Câteva minute chiar m-am întrebat ce fel de om ar putea lecui un copil, numai pentru a-l azvârli înapoi în luptă. O mică şi personală dilemă morală. Te rog, treci cu vederea peste ea. Eram obosit.
    - Salvarea lumii... ţineţi minte?
    - Cheamă-l.
    - Facem ceea ce trebuie făcut, domnule colonel.
    - Haide, Anderson, de-abia aştepţi să vezi cum rezolvă toate jocurile acelea măsluite pe care te-am pus să le pregăteşti.
    - Nu-i tocmai elegant să le spuneţi...
    - Deci sunt un tip lipsit de eleganţă. Haide, maiorule! Amândoi suntem drojdia Pământului. Şi eu mor de curiozitate să văd cum le rezolvă. La urma urmei vieţile noastre depind de buna lui comportare. Nu?
    - Aţi început să vorbiţi ca băieţii?
    - Cheamă-l, maiorule! Eu o să-i şterg corvezile din fişiere şi o să-i dau sistemul de protecţie. Să ştii că nu-i chiar rău ceea ce facem. Îşi recapătă intimitatea.
    - Izolarea vreţi să ziceţi.
    - Singurătatea puterii. Du-te şi adu-l!
    - Da, domnule. În cincisprezece minute am venit.
    - La revedere. Da, domnule, da, domnule, da, domnule. Sper că a fost frumos şi te-ai simţit bine de tot. Să fii fericit, Ender. S-ar putea să fie pentru ultima oară în viaţa ta. Bun venit, băieţel. Scumpul tău unchi Graff are planuri mari pentru tine.


                                            Ender ştia ce avea să se întâmple din clipa când îl aduseseră. Toţi se aşteptau ca el să ajungă repede comandant. Poate nu chiar atât de repede, dar timp de trei ani ocupase aproape mereu primul loc în clasament; nimeni nu se apropiase de punctajul lui, iar antrenamentele de seară constituiau un punct de atracţie al şcolii. Erau destui care se întrebau de ce profesorii aşteptaseră atâta.
    Se întreba ce armată aveau să-i dea.
    În curând trebuiau să absolve trei comandanţi, printre care şi Petra, dar era sigur că n-avea să capete Armata Phoenix - nimeni nu comandase chiar armata din care făcuse parte în momentul promovării.
    Anderson îl duse întâi în noua sa cameră. Acum nu mai putea exista îndoială - doar comandanţii aveau camere personale. După aceea i se luară măsurile pentru uniformă şi costumul de luptă. Se uită pe comanda de croială, ca să vadă numele armatei.
    Pe comandă scria "Dragon". Dar nu exista nicio armată Dragon!
................................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu