Jocul lui Ender 1, Orson Scott Card

...............................................................................
                                                      4.

                            - N-am auzit niciodată de Armata Dragon, spuse el.
    - Pentru că de patru ani, nu mai există. Am abandonat numele, deoarece se înconjurase de superstiţie. În toată istoria Şcolii de Luptă, nici una dintre Armatele Dragon n-a izbutit să câştige măcar o treime din jocurile ei. A devenit sinonimul unei glume.
    - Atunci de ce a reînviat?
    - Avem multe uniforme nefolosite.
    Graff stătea la biroul său, părând mai gras şi mai obosit decât la ultima întâlnire. Îi înmână băiatului "cârligul", dispozitivul minuscul cu care comandanţii se puteau deplasa prin sala de luptă în timpul antrenamentelor. De multe ori, la şedinţele lui de seară, Ender îşi dorise să aibă un cârlig, în loc să ricoşeze din pereţi pentru a ajunge acolo unde dorea.
    Îl căpătase acum, când deja devenise expert în asemenea manevre.
    - Funcţionează doar în cursul orelor de antrenament planificate, îl anunţă Anderson.
    Ender plănuise să facă ore suplimentare de instrucţie, deci cârligul n-avea să fie util permanent. Se explica astfel motivul pentru care mulţi comandanţi nu depăşeau orele de program: deveniseră dependenţi de cârlig. Dacă ei simţeau că obiectul reprezenta autoritatea lor, puterea asupra celorlalţi băieţi, atunci existau cu atât mai puţine şanse să lucreze fără el.
    "E un avantaj pe care-l voi avea asupra unor adversari", se gândi Ender.
    Discursul de felicitare al lui Graff suna plictisit. Doar spre sfârşit începu să pară interesat de propriile sale cuvinte.
    - Cu Armata Dragon încercăm un experiment. Sper că n-o să te deranjeze lucrul ăsta. Am format o armată complet nouă, promovând un întreg ciclu întâi şi amânând absolvirea mai multor elevi destul de pregătiţi. Cred că vei fi încântat de calitatea soldaţilor tăi. Sper asta, pentru că-ţi interzicem orice transfer.
    - De ce? întrebă Ender. Transferurile reprezentau schimburi reciproce prin care comandanţii îşi puteau ameliora punctele slabe.
    - Conduci de peste trei ani şedinţele de antrenament suplimentar. Ai mulţi participanţi. Destui soldaţi buni vor exercita presiuni asupra comandanţilor lor ca să ajungă sub comanda ta. Ţi-am dat o armată care, cu timpul, poate să devină competitivă. Nu avem intenţia de a te lăsa să domini în mod incorect.
    - Şi dacă am un soldat cu care, pur şi simplu, nu mă pot înţelege?
    - Înţelege-te! Graff închise ochii. Anderson se ridică şi întrevederea luă sfârşit.
    Dragonii aveau culorile gri-portocaliu-gri; Ender îşi îmbrăcă costumul de luptă şi urmă indicaţiile benzilor luminoase până ajunse la dormitorul armatei sale. Soldaţii erau deja acolo, adunaţi în jurul uşii. Ender îşi intră imediat în rol.
    - Paturile se ocupă conform vechimii. Veteranii în spate, cei noi în faţă. Era exact opusul aranjamentului obişnuit şi Ender o ştia. Mai ştia şi faptul că nu intenţiona să procedeze precum mulţi comandanţi care nici măcar nu-i vedeau vreodată pe băieţii mai mici pentru că se aflau întotdeauna în fundul dormitorului.
    Pe când ei se dispuneau în ordinea sosirii în şcoală, Ender se plimbă în sus şi în jos pe culoarul dintre paturi. Aproape treizeci din soldaţii săi veneau direct din ciclul întâi, complet lipsiţi de experienţa bătăliilor. Unii erau chiar sub vârsta minimă - cei de lângă uşă erau înduioşător de micuţi. Ender se gândi că probabil la fel îi apăruse şi el lui Bonzo Madrid.
    Însă Bonzo nu avusese pe cap decât un singur soldat aşa mic.
    Dintre veterani, nici unul nu făcea parte din grupul de elită care participa la antrenamentele sale. Nici unul nu fusese şef de pluton. De fapt, nici unul nu era mai mare decât Ender, ceea ce însemna că aveau o experienţă de maximum optsprezece luni. Pe unii nici măcar nu-i recunoscu deoarece nu-l impresionaseră deloc.
    Bineînţeles, ei îl recunoscuseră, deoarece era cel mai celebru soldat din şcoală. Iar unii, văzu Ender, nu-l agreau.
    "Cel puţin mi-au făcut o favoare - nici unul nu-i mai în vârstă decât mine."
    După ce-şi luară paturile în primire, le ordonă să-şi îmbrace costumele.
    - Sunteţi programaţi dimineaţa, imediat după micul dejun. În mod oficial, între masă şi antrenament aveţi o pauză de o oră. Vom vedea ce se întâmplă după ce aflu cât de buni sunteţi.
    După trei minute, deşi mulţi dintre ei nu se îmbrăcaseră încă, le ordonă să părăsească dormitorul.
    - Dar sunt gol! exclamă un băiat.
    - Data viitoare să te-mbraci mai repede. Trei minute din momentul anunţului până la ieşirea pe uşă - asta-i regula pe săptămâna în curs. Săptămâna viitoare, coborâm la două minute. Marş!
    În curând în restul şcolii avea să circule gluma că Dragonii erau atât de tâmpiţi, încât trebuiau să facă antrenamente de îmbrăcat.
    Cinci băieţi erau complet goi şi alergau pe coridoare cu costumele în braţe; puţini erau îmbrăcaţi. Atrăseseră destulă atenţie, trecând pe lângă uşi deschise. Nici unul n-avea să mai întârzie vreodată.
    Îndreptându-se către sala de luptă, Ender îi puse să execute sprinturi înainte şi înapoi pe unele coridoare, lăsându-le astfel tuturor răgaz să se echipeze. Când ajunseră la sală, erau uşor transpiraţi. Îi purtă la uşa de sus, cea care se deschidea în mijlocul peretelui, exact ca în timpul jocului. Apoi le spuse să folosească mânerele din plafon pentru a se propulsa înăuntru.
    - Adunarea pe peretele opus, le ordonă. Ca şi cum aţi ataca poarta inamicului.
    Îi putu vedea mai bine când săriră, câte patru odată prin uşă. Aproape nici unul nu ştia să stabilească o linie dreaptă cu ţinta şi, când ajunseră la destinaţie, puţini avură vreo idee cum să aterizeze, sau măcar să-şi controleze ricoşeurile.
    Ultimul care ieşi fu un băieţel scund, în mod evident sub vârsta minimă. N-avea cum ajunge la mânerul din plafon.
    - Dacă doreşti, poţi să foloseşti un mâner lateral, îi zise Ender.
    - Sictir! replică puştiul. Sări cât putu, atinse mânerul din tavan cu vârful unui deget şi trecu prin uşă lipsit de orice control, rotindu-se simultan în trei direcţii.
    Ender încercă să se decidă dacă să-l aprecieze pe puşti deoarece refuzase să facă o concesie, sau să-l îngrijoreze indisciplina lui.
    În cele din urmă, reuşiră să se alinieze toţi la perete. Fără excepţie, rămăseseră cu capetele în direcţia care pe coridor fusese "Sus". De aceea, în mod deliberat, Ender se prinse cu mâinile de suprafaţa pe care o considerau podea şi rămase aşa, cu capul în jos faţă de ei.
    - De ce staţi cu capu-n jos, soldaţi?! răcni el.
    Unii începură să se întoarcă.
    - Atenţie! Toţi încremeniră. Am întrebat de ce staţi cu capu-n jos?
    Nu răspunse nimeni. Nu ştiau ce voia.
    - Am întrebat de ce staţi cu picioarele în sus şi cu capul spre podea?
    În cele din urmă, unul din ei îndrăzni:
    - Păi aşa am intrat pe uşă.
    - Ce contează?! Ce contează cum aţi venit dinafară uşii? O să luptăm pe coridor? Aici există gravitaţie?
    - Nu, domnule! Nu, domnule!
    - De-acum încolo, uitaţi de gravitaţie! A dispărut; e anulată, înţeles? Indiferent care ar fi gravitaţia pe coridor, aici ştiţi un singur lucru: poarta inamică e jos. Picioarele voastre sunt îndreptate către ea. "Sus" e poarta voastră. Nordul e acolo, sudul acolo, estul acolo, vestul... unde-i?
    Indicară direcţia.
    - Exact ce mă aşteptam. Singurul procedeu pe care-l stăpâniţi este al eliminării şi singurul motiv pentru care-l stăpâniţi este pentru c-o puteţi face la toaletă. Ce-a fost circul pe care l-am văzut aici? Asta numiţi voi adunarea pe plafon? Marş!
    Aşa cum se aşteptase, mulţi se lansaseră instinctiv nu spre peretele cu uşa, ci spre cel pe care Ender îl numise nord, direcţia "sus" a coridorului. Bineînţeles, îşi dădură seama de greşeală, însă prea târziu - trebuiau să aştepte până ricoşau din peretele nordic.
    Între timp, Ender îi categorisise: cei ageri şi cei mai lenţi în gândire. Piciul care-l sfidase sosi primul pe peretele corect şi se ancoră cu siguranţă. Avuseseră dreptate să-l avanseze. Avea să se descurce bine.
    În plus era îndrăzneţ şi probabil furios pentru că fusese unul dintre cei care alergaseră dezbrăcaţi pe coridoare.
    - Tu! îl arătă Ender. Încotro e jos?
    - Spre poarta inamică.
    Răspunsul fusese rapid. În acelaşi timp, plictisit, de parcă ar fi zis: "Bine, bine, acum hai să trecem la chestiile importante."
    - Cum te numeşti?
    - Soldat Bean, domnule.
    - Asta ai în loc de creier? Ceilalţi băieţi chicotiră puţin. Ei bine, Bean, eşti valabil. Acum ascultaţi-mă cu atenţie, pentru că vă spun ceva important. Oricine iese pe uşa aceea are şansa de-a fi lovit. Pe timpuri, aveai la dispoziţie zece, poate chiar douăzeci de secunde înainte de-a fi nevoit să te mişti. Acum, dacă nu ai ieşit deja când apare inamicul, te-a îngheţat. Ia spuneţi: ce se întâmplă când eşti îngheţat?
    - Nu te poţi mişca, răspunse un băiat.
    - Asta-i ceea ce înseamnă să fii îngheţat. Ce se întâmplă cu voi?
    Răspunsul inteligent îl dădu Bean, deloc intimidat:
    - Continui să înaintezi în aceeaşi direcţie. Cu viteza pe care o aveai la momentul respectiv.
    - Corect. Voi cinci, din capăt, marş!
    Surprinşi, băieţii se priviră între ei. Ender îi îngheţă pe toţi.
    - Următorii cinci, marş!
    Aceştia se lansară.
    Îi îngheţă şi pe ei, dar continuară să înainteze, apropiindu-se de perete. Primii cinci pluteau în derivă lângă restul armatei.
    - Priviţi aceşti aşa-zişi soldaţi, spuse Ender. Comandantul lor le-a dat un ordin şi acuma uitaţi-vă la ei. Nu numai că sunt îngheţaţi, ci sunt îngheţaţi aici, unde se pot încurca. Pe când ceilalţi, pentru că au executat ordinul, sunt îngheţaţi acolo, coborând pe traiectoriile inamicului şi blocându-i câmpul vizual. Bănuiesc că vreo doi-trei dintre voi au priceput deja. Şi fără îndoială că Bean e unul dintre ei. Aşa-i, Bean?
    Băieţelul rămase tăcut. Ender îl fixă cu privirea, până când spuse:
    - Aşa-i, domnule.
    - Ce-ai priceput?
    - Când ţi se ordonă să te mişti o faci imediat, aşa încât, dacă eşti îngheţat, să nu încurci operaţiunile armatei tale.
    - Excelent! Am cel puţin un soldat care înţelege ceva.
    Ender putea să vadă cum sporea nemulţumirea celorlalţi soldaţi după cum îşi schimbau greutatea de pe un picior pe celălalt, după cum se priveau, sau evitau să se uite spre Bean.
    "De ce fac asta? Dacă sunt un bun comandant, trebuie să fac din acest băiat o ţintă pentru ceilalţi? Pentru că alţii au procedat aşa cu mine, de ce trebuie s-o fac şi eu?"
    Ar fi dorit să-şi poată lua înapoi vorbele, să le spună soldaţilor că piciul avea nevoie de ajutorul şi prietenia lor mai mult decât oricare altul. Dar, desigur, n-o putea face. Nu în prima zi. În prima zi, până şi greşelile lui trebuiau să pară că aparţin unui plan extrem de rafinat.
    Se apropie de perete şi-i făcu semn unui soldat.
    - Ţine corpul drept, îi zise, apoi îl roti, întorcându-l cu picioarele spre ceilalţi.
    Când băiatul se mişcă, Ender îl îngheţă. Ceilalţi râseră.
    - Ce poţi să-i loveşti? întrebă Ender pe unul dintre cei aflaţi imediat sub cel îngheţat.
    - Picioarele, domnule.
    Ender se întoarse către vecinul lui.
    - Tu?
    - Îi pot vedea şi corpul, domnule.
    - Şi tu?
    Răspunse un băiat aflat ceva mai departe:
    - Şi capul, domnule.
    - Picioarele nu-s prea mari. Nu reprezintă o protecţie grozavă.
    Ender îl împinse la o parte pe soldatul îngheţat. Apoi îşi strânse gambele sub el, ca şi cum ar fi îngenuncheat în văzduh şi trase în ele, îngheţându-le. Imediat, picioarele costumului deveniră rigide şi imobile. Se răsuci în aer, până ajunse deasupra băieţilor.
    - Ce vedeţi? îi întrebă.
    Îi răspunseră că doar tălpile.
    Ender îşi vârî arma printre picioare.
    - Eu văd perfect, îi anunţă apoi începu să tragă în cei aflaţi chiar sub el. Opriţi-mă! le strigă. Încercaţi să mă-ngheţaţi!
    În cele din urmă o făcură, dar abia după ce îngheţase mai mult de o treime din numărul lor. Acţionă cârligul şi se dezgheţă pe sine şi pe toţi soldaţii atinşi.
    - Acum, rosti el, unde-i poarta inamicului?
    - Jos!
    - Şi care-i poziţia noastră de atac?
    Unii începură să răspundă, dar Bean se împinse cu genunchii îndoiţi sub el, drept către peretele opus, trăgând tot timpul printre picioare.
    Pentru o clipă Ender simţi impulsul de a-l sancţiona, apoi se stăpâni şi-şi alungă gândul. "De ce mă irită atâta puştiul?"
    - Bean e singurul care ştie cum s-o facă? strigă el.
    Imediat întreaga armată se propulsă spre peretele din faţă, îngenuncheaţi în aer, trăgând printre picioare şi răcnind din răsputeri. "Poate că va veni un moment", gândi Ender, "când exact asta va fi strategia necesară - patruzeci de băieţi răcnind, într-un atac direct."
    Când ajunseră toţi, Ender le strigă să-l atace pe el, "Da", îşi spuse. "Nu-i rău. Mi-au dat o armată neinstruită, lipsită de veterani de elită, dar cel puţin nu-i o adunătură de proşti. Pot lucra cu ei."
    După ce reveniră în formaţie, râzând excitaţi, Ender începu adevărata instrucţie.
    Îi puse să-şi îngheţe singuri picioarele, în poziţia îngenuncheat.
    - La ce sunt bune picioarele în luptă? îi întrebă.
    Unii răspunseră că la nimic.
    - Bean e de altă părere, spuse el.
    - Să te împingi în pereţi.
    - Exact! încuviinţă Ender.
    Ceilalţi începură să protesteze că împinsul în pereţi era deplasare, nu luptă.
    - Nu există luptă fără deplasare, zise Ender. Toţi tăcură şi-l urâră şi mai mult pe Bean. Bun, cu picioarele îngheţate astfel, vă puteţi împinge în pereţi?
    Nimeni nu îndrăzni să răspundă, de teamă să nu greşească.
    - Bean?
    - N-am încercat niciodată, dar poate dacă aş sta cu faţa la perete şi m-aş îndoi din mijloc...
    - Pe aproape, dar greşit. Atenţie la mine! Sunt cu spatele la perete şi cu picioarele îngheţate. Pentru că stau îngenuncheat, tălpile mele sunt lipite de perete. De obicei, când te lansezi trebuie să-mpingi în "jos", astfel încât trupul ţi se întinde ca fasolea pe aţă, da?
    Râsete.
    - Cu picioarele îngheţate, mă folosesc cam de aceeaşi forţă, împingându-mă din şolduri şi coapse, atât că acum umerii şi tălpile îmi sunt trase spre înapoi, bazinul iese în faţă şi când pornesc, corpul îmi este "pachet", nu întins. Priviţi!
    Ender împinse din şolduri înainte, propulsându-se de lângă perete; după o clipă, îşi corectă poziţia şi, cu picioarele în jos, se îndreptă spre peretele opus. Ateriză pe genunchi, făcu o tumbă peste cap şi se împinse în altă direcţie.
    - Împuşcaţi-mă! răcni el, apoi începu să se rotească prin aer într-un plan aproximativ paralel cu peretele pe care erau băieţii. Deoarece se rostogolea, nu-l puteau urmări permanent cu razele pistoalelor.
    Se dezgheţă şi reveni lângă ei.
    - Asta vom exersa azi, în prima jumătate de oră. Descoperirea unor muşchi pe care nu ştiaţi că-i aveţi. Învăţaţi să vă utilizaţi picioarele drept pavăză şi controlaţi-vă mişcările pentru a vă roti cum aţi văzut. Nu-i un procedeu util în apropiere, însă din depărtare nu puteţi fi loviţi dacă vă rostogoliţi. De la distanţă, raza trebuie să rămână fixată în acelaşi punct vreo două secunde, ceea ce nu se poate în cazul rotirii. Acum îngheţaţi-vă şi începeţi.
    - Nu ne repartizaţi culoare? întrebă un băiat.
    - Nu, nu vă repartizez culoare. Vreau să vă ciocniţi între voi şi să învăţaţi singuri să rezolvaţi asemenea probleme. Atunci când vom exersa formaţiile, vă voi face eu să vă ciocniţi în mod intenţionat. Şi acum, marş!
    Când spuse marş, ţâşniră toţi. La sfârşitul antrenamentelor, Ender plecă ultimul, după ce insistase cu cei mai neîndemânatici, ajutându-i să-şi perfecţioneze tehnica. Avuseseră profesori buni, însă proaspăt ieşiţii din ciclul întâi erau complet neajutoraţi când trebuiau să facă două-trei lucruri simultan. Se descurcau în lansările cu picioarele îngheţate, n-aveau probleme la manevrele aeriene, dar să se lanseze într-o direcţie, să tragă în alta, să se rotească de două ori în aceeaşi direcţie - aşa ceva îi depăşea! Instrucţie, antrenament, instrucţie - pentru o vreme, Ender nu putea face altceva cu ei. Strategiile şi formaţiile erau bune, însă nu însemnau mare lucru dacă băieţii nu cunoşteau manevrele elementare.
    Trebuia să-i pregătească cât mai repede. Îl avansaseră înainte de termen, iar regulamentul fusese modificat, interzicându-i să facă transferuri şi lipsindu-l de veterani de elită. Nu exista nicio garanţie că aveau să-i lase obişnuitele trei luni de instruire a armatei înainte de a-i programa prima bătălie. Cel puţin serile, Alai şi Shen îl puteau ajuta să-i înveţe pe băieţii cei noi.
    Se afla încă pe coridorul de acces spre sală, când în faţa lui apăru micul Bean. Părea nervos. Ender nu mai avea chef de probleme.
    - Salut, Bean.
    - Salut, Ender.
    Pauză.
    - Domnule, rosti încet Ender.
    - Ştiu ce faci, Ender, domnule, şi te previn!
    - Mă previi?
    - Pot fi omul cel mai bun pe care l-ai căpătat, dar nu te juca cu mine.
    - De ce?
    - Pot deveni omul cel mai rău pe care l-ai căpătat. Una, sau alta!
    - Şi ce vrei: dragoste şi pupături? Ender începuse să se enerveze.
    - Vreau un pluton, răspunse calm Bean.
    Ender se apropie de el şi-l privi atent.
    - De ce ţi l-aş da?
    - Pentru că eu ştiu ce să fac cu el.
    - E uşor să ştii ce să faci cu un pluton, spuse Ender. Mai greu e s-o faci cu adevărat. De ce ar asculta un soldat pe un pişăcios ca tine?
    - Am auzit că ţie îţi spuneau la fel. Am auzit că Bonzo Madrid continuă să-ţi zică aşa.
    - Ţi-am pus o întrebare, soldat!
    - O să le câştig respectul... dacă nu mă opreşti.
    - Te-am ajutat, rânji Ender.
    - Pe dracu'! pufni Bean.
    - Nimeni nu te-ar fi băgat în seamă, decât ca să te compătimească pentru cât de mic eşti, dar eu am făcut ca azi să fii remarcat de toţi. O să-ţi urmărească fiecare mişcare. Acum, ca să le câştigi respectul, nu trebuie decât să fii perfect.
    - Deci sunt judecat fără să mi se ofere nici măcar şansa de-a învăţa.
    - Bietul copilaş! Nimeni nu-l tratează cinstit! Ender îl împinse uşor pe Bean, lipindu-l de perete. O să-ţi zic cum să obţii un pluton. Dovedeşte-mi că ştii cum să-i foloseşti pe ceilalţi soldaţi. Şi apoi dovedeşte-mi că există cineva gata să te urmeze în bătălie. Atunci o să-ţi capeţi plutonul. În niciun caz mai devreme.
    - Mi se pare corect, zâmbi Bean. Dacă într-adevăr aşa lucrezi, într-o lună o să fiu şef de pluton.
    Ender se aplecă, îl prinse de pieptul uniformei şi-l izbi de perete.
    - Când eu spun că lucrez într-un anume fel, Bean, atunci aşa fac!
    Piciul continua să zâmbească. Ender îi dădu drumul şi plecă. Ajuns în camera lui, se întinse pe pat şi simţi cum îi tremura tot corpul.
    "Ce fac? Primul antrenament şi deja îi ameninţ pe soldaţi, aşa cum făcea Bonzo. Şi Peter. Îi bruschez. Mă iau de un biet puşti, pentru ca restul să aibă pe cine urî. Oribil. Fac exact tot ceea ce am detestat la un comandant."
    "Să fie vorba oare de o lege a firii omeneşti ca, inevitabil, să devii aidoma primului tău comandant? Dacă-i aşa, pot abandona totul chiar acum."
    Revăzu iarăşi şi iarăşi tot ce făcuse şi spusese în prima şedinţă de instrucţie cu soldaţii lui. De ce nu putuse vorbi aşa cum o făcea întotdeauna la antrenamentele de seară? Nici o autoritate, cu excepţia perfecţiunii. Nu trebuia să dea ordine, ci doar să facă sugestii. Deşi aşa ceva n-ar fi avut succes cu o armată. Colegii lui de antrenamente nu trebuiau să înveţe manevrele ca un singur tot. Nu trebuiau să-şi dezvolte sentimentul acela de apartenenţă la grup; nu trebuiau să înveţe cum să reziste laolaltă şi să se încreadă unul în altul în timpul luptei. Nu trebuiau să răspundă instantaneu la  comenzi. La urma urmei, ar fi putut cădea în extrema opusă. Ar fi putut să fie moale şi incompetent ca Rose Năsosu'. Ar fi putut face greşeli stupide la tot pasul. Trebuia să impună disciplină; şi asta însemna să ceară - şi să capete - ascultare totală, fără ezitări.
    Trebuia să aibă o armată bine pregătită, adică să facă antrenament şi instrucţie, instrucţie şi antrenament, chiar şi mult după ce soldaţii credeau că stăpâneau o anumită tehnică, până ce le devenea atât de firească, încât puteau acţiona în mod instinctiv.
    Ce se întâmplase totuşi cu Bean? De ce-l luase în vizor pe cel mai mic, cel mai slab şi, probabil, cel mai inteligent dintre băieţi? De ce-i făcuse puştiului ceea ce i se făcuse chiar lui de către comandanţii pe care-i dispreţuise?
    Apoi îşi aminti că începutul nu-l făcuseră comandanţii.
    Înainte de Rose şi Bonzo, el fusese izolat chiar în grupul lui din ciclul întâi. Şi nici Bernard nu fusese cel care declanşase totul. Ci Graff. Profesorii începuseră. Şi Ender înţelese acum că nimic nu fusese întâmplător. Fusese o strategie.
    În mod deliberat, Graff manevrase lucrurile astfel încât să-l separe de ceilalţi băieţii, să-i fie imposibil să se apropie de ei. Abia în acest moment începea să bănuiască motivul. Nu pentru a uni grupul, ci pentru a-l diviza. Graff îl izolase ca să-l oblige să lupte. Să-l oblige să-şi dovedească nu competenţa, ci superioritatea absolută. Aceea era singura modalitate prin care putea câştiga respect şi prietenie. Făcuse din el un soldat mult mai bun decât ar fi devenit altf el.
    În acelaşi timp, îl făcuse singuratic, furios, neîncrezător. Şi poate că, la rândul lor, aceste trăsături îi sporiseră calităţi le de soldat.
    "Asta-ţi fac, Bean! Te rănesc, ca să devii un soldat mai bun. Ca să-ţi ascut inteligenţa. Ca să-ţi intensific eforturile. Ca să te ţin în alertă fără să ştii niciodată ce se va întâmpla în clipa următoare, încât să fii permanent pregătit pentru orice, gata să improvizezi, hotărât să invingi, indiferent cum. Şi în acelaşi timp, te fac să te simţi neînsemnat. De asta mi te-au adus, Bean. Ca să poţi ajunge ca mine. Ca să poţi creşte exact ca bătrânu'."
    "Şi eu... oare eu trebuie să ajung ca Graff? Obez, înăcrit şi insensibil, manipulând vieţile picilor ca să iasă perfecţi din fabrică, generali şi amirali gata să conducă flota pentru apărarea căminului? Ai toate satisfacţiile unui păpuşar. Până când găseşti un soldat care poate face mai mult decât oricare altul. Aşa ceva nu se poate! Strică simetria. Trebuie să-l aliniezi; îl zdrobeşti, îl izolezi, îl baţi până ce intră în şir alături de ceilalţi. Ei bine, Bean, ce ţi-am făcut azi rămâne bun făcut. Dar o să te urmăresc cu mai multă fecţiune decât bănuieşti şi când va sosi momentul cuvenit, vei constata că sunt prietenul tău, iar tu eşti soldatul care ai dori să fii."
    În după-amiaza aceea, Ender nu se duse la cursuri. Rămase în cameră şi-şi clasifică impresiile despre fiecare soldat al său, lucrurile care-i săriseră în ochi, detaliile ce trebuiau exersate. La antrenamentul de seară, avea să discute cu Alai şi să se gândească împreună la nişte modalităţi prin care să explice unor grupuri mici lucrurile ce trebuiau cunoscute. Cel puţin, n-avea să fie singur.
    Dar în seara aceea, când Ender ajunse la sală, în vreme ce băieţii erau încă la cină, îl găsi pe maiorul Anderson aşteptându-l.
    - Regulamentul s-a modificat, Ender. De acum, antrenamentele în timpul orelor libere sunt permise numai cu soldaţi din aceeaşi armată. De aceea, sălile sunt disponibile doar prin programare. După seara aceasta, rândul Dragonilor vine peste patru zile.
    - Nimeni altcineva nu se mai antrenează în timpul liber?
    - Ba da. Acum, de când ai o armată, ceilalţi comandanţi nu mai vor să-ţi lase băieţii să se antreneze cu tine. Sunt convins că înţelegi. Ei îşi vor conduce propriile lor antrenamente.
    - Până acum şi-au trimis soldaţii să-i antrenez.
    - Pe atunci nu erai comandant.
    - Mi-aţi dat o armată lipsită de orice experienţă, domnule maior...
    - Ai destui veterani.
    - Nu sunt dintre cei buni.
    - Aici nu ajunge nimeni care nu-i promiţător, Ender. Fă-i buni.
    - Aveam nevoie de Alai şi Shen ca să...
    - A sosit momentul să-ţi rezolvi singur problemele. N-ai nevoie de alţi băieţi să te ţină de mână. Acum eşti comandant. Te rog, comportă-te ca atare!
    Ender trecu pe lângă Anderson, îndreptându-se către sală. Apoi se opri, se întoarse şi întrebă:
    - Deoarece antrenamentele de seară sunt acum programate, asta înseamnă că pot folosi cârligul?
    Fusese Anderson gata să zâmbească? Nu. Nicio şansă.
    - Vom vedea.
    Băiatul îi întoarse spatele şi intră în sală.
    În curând apăru armata lui, dar nimeni altcineva; fie că Anderson rămăsese la uşă, întorcându-i din drum, fie că vestea desfiinţării antrenamentelor de seară ţinute de Ender se răspândise deja în toată şcoala.
    A fost o şedinţă bună şi productivă, dar la sfârşitul ei, Ender era obosit şi însingurat. Până la stingere mai era o jumătate de oră. Nu se putea duce în dormitorul armatei sale - învăţase demult că un bun comandant nu intra acolo decât dacă avea un motiv clar. Soldaţii trebuiau să se poată bucura de clipele de relaxare fără să fie ascultaţi de cineva care să-i aprecieze, sau să-i dispreţuiască, în funcţie de modul cum vorbeau, acţionau şi gândeau.
    Aşa încât se îndepărtă spre sala de jocuri, unde alţi câţiva băieţi profitau de ultimele minute înaintea stingerii. Nici unul dintre jocuri nu i se părea interesant, totuşi se aşeză în faţa unei animaţii destinate celor din ciclul întâi. Plictisit, ignoră obiectivele jocului şi-şi deplasă personajul, un urs, explorând decorurile.
    - Aşa n-o să câştigi niciodată.
    Ender zâmbi.
    - Ţi-am simţit lipsa în seara asta, Alai.
    - Eu am venit, dar te-au izolat. Se pare că ai ajuns în elită, nu te mai joci cu băieţaşii cei mici.
    - Eşti cu un picior mai înalt decât mine.
    - Picior! Ţi-a cerut Domnul să-i construieşti vreo arcă? Sau, pur şi simplu, ai o predispoziţie arhaică?
    - Nu arhaică, ci aramaică. Tainic, subtil, evaziv... Îţi simt deja lipsa, câine belit.
    - N-ai aflat? Acum suntem adversari. Data viitoare când te-ntâlnesc în bătălie, te fac arşice.
    Era o lăudăroşenie, ca întotdeauna, însă de data aceasta înapoia ei exista mult adevăr. Acum, când Ender îl auzi pe Alai vorbind de parcă totul ar fi fost o glumă, simţi durerea pierderii prietenului şi durerea mai crâncenă a întrebării dacă Alai era cu adevărat atât de nepăsător pe cât părea.
    - Poţi încerca, spuse Ender. Te-am învăţat tot ce ştii. Dar nu te-am învăţat tot ce ştiu eu.
    - Eram sigur că ai secrete.
    O pauză. Pe ecran, ursul avea probleme. Se căţără într-un copac.
    - Nu, Alai. N-am secrete.
    - Ştiu, replică băiatul. Nici eu nu am.
    - Salaam, Alai.
    - Din păcate, n-o să fac.
    - Ce anume?
    - Pace. Asta înseamnă Salaam. "Pacea fie cu tine."
    Cuvintele deşteptară un ecou în memoria lui Ender. Glasul mamei sale, citindu-i încetişor, când era foarte mic. "Nu credeţi că am sosit să aduc pacea pe Pământ. Nu pacea o aduc, ci tăişul spadei." Ender şi-o închipuise pe maică-sa străpungându-l pe Peter cel Groaznic cu o sabie însângerată, şi cuvintele îi rămaseră în memorie alături de imagine.
    În tăcerea care urmă, ursul muri. O moarte hazlie, însoţită de muzică veselă. Ender se întoarse.
    Alai plecase. Simţea că fusese smulsă o parte din el, un reazem interior ce-i susţinea curajul şi încrederea. Într-o măsură pe care n-o mai întâlnise, Ender ajunsese să se simtă atât de solidar cu Alai încât cuvântul noi îi venea pe buze cu mai multă uşuriţă decât eu.
    Totuşi Alai lăsase ceva în urmă.
    În noaptea aceea, în pat, Ender simţi pe obraz buzele prietenului său, murmurând cuvântul pace.
    Sărutul, cuvântul, pacea, rămăseseră cu el.
    "Eu sunt doar ceea ce-mi amintesc şi Alai este prietenul meu din amintire, atât de înrădăcinat, încât nu-l pot smulge. Precum Valentine - amintirea cea mai puternică."
    A doua zi, se întâlni cu Alai pe coridor şi se salutară, îşi dădură mâinile, vorbiră, însă amândoi ştiau că acum exista un zid. Zidul acela putea fi străpuns, cândva, în viitor, dar deocamdată singura lor conversaţie reală o reprezentau rădăcinile ce crescuseră deja adânci, pe sub zid, unde nu puteau fi retezate.
    Sentimentul cel mai teribil era însă că zidul nu putea fi niciodată străpuns, că, în adâncul inimii sale, Alai se bucura de despărţire şi era pregătit să fie inamicul lui Ender. Deocamdată, când nu puteau fi laolaltă, trebuiau să fie infinit separaţi; tot ceea ce fusese sigur şi de nezdruncinat devenise fragil şi lipsit de substanţă.
    "Din clipa când nu mai suntem împreună, Alai e un străin, pentru că acum viaţa lui nu va mai fi o părticică din a mea, iar asta înseamnă că atunci când ne vom întâlni, nu ne vom mai cunoaşte."
    Gândul îl întristă, totuşi Ender nu plânse. Terminase cu plânsul. De când o preschimbaseră pe Valentine într-o străină, de când o folosiseră ca pe o unealtă împotriva lui, din ziua aceea nu-l mai puteau răni atât de adânc încât să-l facă să plângă. Ender era sigur de asta.
    Şi hotărî că era îndeajuns de puternic ca să-i înfrângă pe profesori, inamicii lui.

                                                                 Capitolul 11
                                                                Veni, vidi, vici

                                    - Sper că nu vorbeşti serios cu programările astea de bătălii.
    - Ba da.
    - Abia au trecut trei săptămâni şi jumătate.
    - V-am spus. Am rulat pe calculator simulările rezultatelor probabile. Asta estimează calculatorul că va face Ender.
    - Noi vrem să-l învăţăm, nu să-i provocăm un colaps nervos.
    - Calculatorul îl cunoaşte mai bine decât noi.
    - Calculatorul nu-i faimos pentru milostenia lui.
    - Dacă doreaţi să fiţi milostiv, trebuia să vă duceţi la mănăstire.
    - Vrei să zici că asta nu-i o mănăstire?
    - E mai bine şi pentru Ender, îl aducem la potenţialul maxim.
    - Crezusem că-l lăsăm doi ani comandant. Obiceiul era ca după trei luni să aibă câte o bătălie din două în două săptămâni. Acum mi se pare exagerat.
    - Avem doi ani de pierdut?
    - Ştiu. Numai că mi-l imaginez pe Ender peste un an. Complet inutil, uzat, pentru că a fost împins dincolo de limitele la care poate ajunge el, sau orice persoană în viaţă.
    - Am introdus în calculator prioritatea absolută ca subiectul să rămână util la terminarea programului.
    - Bun, atâta timp cât e util...
    - Domnule colonel, dacă vă amintiţi, dumneavoastră m-aţi pus să pregătesc asta, în ciuda obiecţiilor mele.
    - Ştiu, ai dreptate. N-ar trebui să te împovărez cu mustrările mele de conştiinţă. Totuşi, hotărârea mea de-a sacrifica nişte puşti pentru a salva omenirea a început să se destrame. Amiralul s-a dus să discute cu Hegemonul. Serviciile de informaţii ruseşti sunt preocupate de faptul că unii cetăţeni activi în reţele au înţeles deja cum ar trebui americanii să utilizeze FI ca să distrugă Tratatul Varşovia, imediat după înfrângerea gândacilor.
    - Mi se pare prematur.
    - Mie mi se pare demenţă. Libertatea cuvântului este una, dar amestecul în dispute naţionaliste e cu totul altceva şi, pentru asemenea indivizi cu vederi înguste şi tendinţe sinucigaşe, noi îl împingem pe Ender la limitele rezistenţei umane.
    - Cred că-l subestimaţi pe băiat.
    - Mă tem însă că subestimez şi prostia restului omenirii. Suntem noi absolut siguri că trebuie să câştigăm acest război?
    - Domnule, cuvintele acestea sună a trădare!
    - Era un banc macabru.
    - N-a fost deloc amuzant. Când e vorba de gândaci, nimic nu-i...
    - Nimic nu-i amuzant. Ştiu.

                                                                     1.

                                             Ender Wiggin stătea întins pe pat şi privea tavanul. De când devenise comandant, nu dormise mai mult de cinci ore pe noapte.
    Însă luminile se stingeau la 22:00 şi nu se mai aprindeau până la 6:00. Uneori lucra la pupitru, chinuindu-şi ochii în lumina slabă a ecranului. De obicei însă, privea spre plafonul invizibil şi se gândea.
    Ori profesorii fuseseră totuşi înţelegători cu el, ori era un comandant mai bun decât crezuse.
    Micul său grup de veterani, lipsiţi de orice glorie în fostele lor armate, se dezvoltase într-un nucleu de conducători capabili. De aceea, în locul celor patru plutoane obişnuite, el crease cinci, fiecare cu un şef şi un secund; toţi veteranii aveau ranguri. Instrucţia şi antrenamentele se desfăşurau pe plutoane de câte patru oameni. În felul ăsta, la o singură comandă, armata lui putea executa zece manevre diferite şi simultane. Până atunci, nici o altă armată nu se fragmentase într-atât, dar Ender nu intenţionase să repete ceea ce se mai făcuse şi înainte. Majoritatea armatelor exersau manevre globale, strategii gândite anterior. Ender nu avea aşa ceva. El îşi antrena şefii de plutoane pentru ca să-şi folosească în modul cel mai eficient micile lor unităţi, obţinând succese locale. Fără ajutor, singuri, cu propriile lor idei.
    După prima săptămână, Ender organiză simulacre de bătălii, confruntări reale în sala de antrenament, care îi epuizau pe toţi. Ştia însă că după mai puţin de o lună, soldaţii lui aveau posibilitatea de-a alcătui cel mai bun grup din istoria şcolii.
    Câte din acestea fuseseră plănuite de profesori? Ştiuseră că-i dădeau băieţi necunoscuţi, dar excelenţi? Aduseseră treizeci din ciclul întâi, mulţi sub vârsta minimă, tocmai pentru că ştiau că picii învăţau rapid ? Sau aşa putea deveni orice grup similar, sub comanda cuiva care ştia ce voia să facă armata lui şi cum s-o înveţe să facă?
    Întrebarea îl tulbura, deoarece nu era sigur dacă le înşela sau le împlinea aşteptările. Singura lui certitudine era că de-abia aştepta bătălia. Cele mai multe armate aveau nevoie de trei luni, pentru că trebuiau să memoreze zeci de manevre complicate.
    "Acum suntem gata. Băgaţi-ne în luptă!"
    În întuneric, uşa se deschise. Ender ascultă. Câţiva paşi uşori. Uşa se închise.
    Coborî din pat şi, în beznă, bâjbâi cei doi metri până la uşă. Acolo era un petic de hârtie. Bineînţeles, nu-l putea citi, însă ştia despre ce era vorba. "Bătălia! Ce drăguţ din partea lor. Eu îmi pun în gând o dorinţă şi ei mi-o îndeplinesc".
    Când se aprinseră luminile, Ender era deja îmbrăcat în costumul de luptă. Porni imediat în fugă pe coridor şi la 6:0l era în faţa dormitorului Dragonilor.
    - La 7:00, avem bătălie cu Iepurii.
    Încălzirea în gravitaţie şi pregătirea. Dezbrăcarea şi adunarea în sala de gimnastică. Luaţi-vă costumele de bătălie; plecăm direct acolo.
    - Dar micul dejun?
    - Nu vreau să-mi vomitaţi prin sală.
    - Putem face măcar pipi înainte?
    - Nu mai mult de un decalitru.
    Băieţii râseră. Cei care nu dormeau goi se dezbrăcară; toţi îşi luară costumele şi-l urmară pe Ender alergând spre sala de gimnastică.
    Îi puse mai întâi să parcurgă de două ori traseul cu obstacole, apoi îi împărţi în grupe care se schimbau succesiv la trambulină, saltea şi cal.
    - Nu vă extenuaţi; doar să vă treziţi ca lumea.
    Nu trebuia să-şi facă griji pentru extenuare. Erau cu toţii în formă, uşori şi agili şi în primul rând aţâţaţi, gândindu-se la bătălia ce avea să urmeze. Spontan, câţiva dintre ei începură să lupte - în loc de-a fi plictisitoare, încălzirea devenise amuzantă.
    Încrederea lor era încrederea supremă a celor care n-au fost niciodată într-o înfruntare şi cred că sunt pregătiţi.
    "Ei bine, de ce să nu creadă aşa? Sunt pregătiţi! Şi eu."
    La 6:40, ordonă echiparea. În acest timp vorbi cu şefii de plutoane şi cu secunzii lor.
    - Iepurii sunt majoritatea veterani, dar Carn Carby a fost numit la comanda lor abia acum cinci luni; n-am luptat niciodată cu ei conduşi de Carby. Era un soldat destul de bun şi Iepurii s-au descurcat frumuşel în clasamente. Mă aştept însă să văd formaţii de luptă şi de asta nu-mi fac griji.
    La 6:50, îi întinse pe toţi pe saltele, obligându-i să se relaxeze. Apoi, la 6:56, se sculară şi porniră într-o uşoară alergare spre sala de luptă. Din loc în loc, Ender sărea şi atingea tavanul cu vârful degetelor. Băieţii îl imitau şi încercau să atingă acelaşi punct. Banda cu culorile lor ducea la stânga; Iepurii trecuseră deja spre dreapta. La ora 6:58 a-junseră înaintea porţii.
    Plutoanele se aliniară în cinci coloane. A şi E erau pregătite să se propulseze în părţi, folosind mânerele laterale. B şi D aveau să se prindă de cele două mânere din plafon, împingându-se în sus în sală. Plutonul C era pregătit ca, utilizând pragul uşii, să coboare.
    Sus, jos, stânga, dreapta; Ender stătea în mijloc, între culoare, ca să nu le împiedice; şi le poziţiona.
    - Unde-i poarta inamicului?
    - Jos, răspunseră în cor, râzând. Şi în momentul acela sus deveni nord, jos deveni sud, iar stânga şi dreapta deveniseră est şi vest.
    Zidul cenuşiu dinaintea lor dispăru şi putură vedea sala. Nu era un joc pe întuneric, dar nici în lumină puternică - lămpile erau la jumătatea intensităţii, ca în amurg.
    În depărtare puteau distinge poarta Iepurilor; costumele lor luminoase deja apăreau. Ender încercă un moment de satisfacţie. Din cauza greşitei ei utilizări de către Bonzo, toţi învăţaseră o stratagemă incorectă. Năvăleau imediat prin poartă stabilind dinainte formaţiile ce urmau să fie folosite înăuntru.
    Comandanţii n-aveau timp să gândească. Ei, bine, Ender nu voia să se pripească; avea să iasă mai târziu, bizuindu-se pe abilitatea soldaţilor săi de a lupta cu picioarele îngheţate.
    Privi atent configuraţia sălii; grila familiară a majorităţii jocurilor de la început, asemănătoare grătarelor de lemn din parcurile copiilor, cu şapte sau opt stele risipite prin ea. Erau destule şi în poziţii suficient de înaintate, încât să merite să fie ocupate.
    - Răspândiţi-vă spre stelele cele mai apropiate, comandă Ender. C încearcă să lunece de-a lungul peretelui. Dacă reuşeşte, îl urmează A şi E. Dacă nu, o să hotărăsc atunci. O să fiu cu D. Porniţi!
    Toţi soldaţii cunoşteau obiectivul, dar deciziile tactice aparţineau exclusiv şefilor de plutoane. Deşi întârziaseră pentru a asculta instrucţiunile lui Ender, ieşiră cu numai zece secunde în urma inamicului. Iepurii făceau deja nişte manevre complicate în capătul lor de sală. Ender ştia din experienţă că acesta era momentul optim când se putea asigura că el şi plutonul lui ocupau poziţia corectă din formaţie. Acum însă, împreună cu toţi soldaţii săi se gândea numai la modalităţi de-a ocupa stelele şi colţurile sălii, pentru ca apoi să fragmenteze formaţiunea adversă în grupuri care habar n-aveau ce să facă. Deşi n-aveau nici patru săptămâni de antrenament laolaltă, felul în care luptau deja părea singurul mod inteligent, singurul posibil.
    Ender fu aproape surprins că Iepurii nu ştiuseră cât de anacronică era tactica lor.
    Plutonul C lunecă de-a lungul unui perete, cu genunchii îndoiţi spre inamic. Tom Nebunu', şeful plutonului, le ordonase băieţilor săi să-şi îngheţe singuri picioarele. Era o idee destul de bună în lumina aceea slabă, deoarece costumele luminoase se întunecau în porţiunile îngheţate. Le făcea mai puţin vizibile. Ender avea să-l felicite pentru asta.
    Iepurii izbutiră să le respingă atacul, dar abia după ce Tom Nebunu' şi soldaţii săi îngheţaseră vreo duzină de inamici înainte de-a se retrage la adăpostul unei stele. Era însă situată înapoia formaţiei Iepurilor, ceea ce însemna că aveau să fie uşor vânaţi.
    Comandantul plutonului D era Han Tzu, poreclit Supă Fierbinte. Apăru lunecând rapid pe muchia stelei unde se afla Ender.
    - Ce zici să ricoşăm din peretele nord şi să venim peste ei?
    - Fă-o, încuviinţă Ender. Eu îl iau pe B în sud, să le cad în spate. Apoi răcni: A şi E, lent pe pereţi!
    Se împinse de-a lungul stelei, se propulsă cu picioarele în muchia ei şi se lansă către peretele de deasupra, de unde ricoşă către steaua plutonului B. Peste o clipă îi conducea în jos, spre peretele sud. Ricoşară perfect cu toţii şi ajunseră înapoia celor două stele apărate de soldaţii lui Carn Carby.
    Cucerirea lor a fost mai mult o joacă; Iepurii erau copleşiţi. Acum rămaseră de distrus numai câteva grupuri mici. Ender diviză plutoanele în jumătăţi, ca să inspecteze colţurile după inamici neatinşi, sau parţial scoşi din luptă.
    În trei minute, şefii de plutoane raportară sala curată. Doar unul din băieţii lui Ender era complet îngheţat - unul dintre soldaţii plutonului C care dusese greul atacului - şi numai cinci erau scoşi din luptă. Cei mai mulţi erau atinşi, însă doar în picioare, iar majoritatea se împuşcaseră singuri. Pe ansamblu, ieşise chiar mai bine decât se aşteptase Ender.
    Îi puse pe şefii de plutoane să deschidă poarta inamică - patru căşti la colţuri, iar Tom Nebunu' trecu prin mijloc.
    De obicei, comandanţii îi foloseau pe cei rămaşi disponibili. Ender ar fi putut alege practic pe oricine. O bătălie bună!
    Luminile se aprinseră complet şi însuşi maiorul Anderson apăru prin poarta profesorilor, din peretele sudic. Era foarte solemn, când îi întinse lui Ender cârligul profesoral, acordat în mod ritual învingătorului. Băiatul îşi dezgheţă propriii soldaţi, şi-i alinie în plutoane înainte de a-i dezgheţa pe inamici. Dorea ca atunci când Carby şi Iepurii îşi vor redobândi controlul corpurilor, să vadă imaginea perfectă a unei armate.
     "N-au decât să ne înjure şi să răspândească minciuni despre noi, dar nu vor uita că i-am distrus şi, indiferent ce vor spune ei, alţi soldaţi şi alţi comandanţi le vor citi adevărul în ochi; acolo ne vor vedea perfect aliniaţi, victorioşi şi aproape neatinşi în prima noastră bătălie. Dragonii nu vor rămâne prea mult în umbră."
    După ce fu dezgheţat, Carn Carby se apropie de Ender. Avea doisprezece ani şi fusese avansat comandant în ultimul său an de şcoală. De aceea nu era trufaş, precum cei promovaţi la unsprezece ani.
    "O să-mi amintesc asta", se gândi Ender, "când voi fi învins. Să-mi păstrez demnitatea şi să-mi respect inamicul arunci când se cuvine, pentru că înfrângerea nu-i dizgraţie. Şi sper că nu va trebui s-o fac prea des."
    Anderson comandă pe loc repaus Dragonilor, după ce Armata Iepurilor părăsise sala. După aceea, Ender îşi conduse băieţii prin poarta inamicilor. Lumina de pe pragul inferior al uşii le reaminti unde era "jos" în gravitaţie. Cu toţii aterizară lin în picioare. Se aliniară pe coridor.
    - Este 7:l5, spuse Ender, ceea ce înseamnă că aveţi cincisprezece minute pentru micul dejun, apoi ne întâlnim la antrenamentul de dimineaţă.
    Îi putea auzi rostind în gând: "Haide, am învins, lasă-ne să sărbătorim."
    "Bine", încuviinţă Ender, "aveţi dreptul".
    - Aveţi permisiunea comandantului, continuă el, să vă bateţi cu mâncare în timpul mesei.
    Ei râseră, apoi ovaţionară, iar Ender le ordonă să rupă rândurile, trimiţându-i la dormitor.
    Îi opri pe şefii de plutoane şi le spuse că antrenamentul urma să înceapă la 7:45 şi avea să se termine mai devreme, pentru ca băieţii să poată face duş. O jumătate de oră pentru micul dejun, dar fără duş după o bătălie - tot nu era mare lucru, însă părea grozav faţă de cele cincisprezece minute iniţiale.
    Iar Ender prefera ca anunţarea suplimentului de un sfert de oră să fie făcută de şefii de plutoane.
    "Soldaţii să înveţe că bunătatea vine de la şefii de plutoane, iar duritatea de la comandant - în felul acesta, se vor uni şi mai strâns în nodurile mici ale acestei ţesături care e armata."
    El nu se duse în sala de mese. Nu-i era foame. Făcu duş şi puse costumul de luptă în curăţător, ca să fie gata până termina. Se săpuni de două ori; şi lăsă apa să-i curgă mult peste corp. Oricum avea să fie reciclată.
    "Astăzi să bea toţi din transpiraţia mea."
    Îi dăduseră o armată neantrenată, dar învinsese şi nu oricum. Avusese doar şase îngheţaţi şi scoşi din luptă.
    "Să vedem cât timp vor continua ceilalţi comandanţi să se folosească de formaţii, acum când au văzut ce se poate obţine cu o strategie flexibilă."
    Plutea în mijlocul sălii de antrenament, când soldaţii lui începură să apară. Bineînţeles, nimeni nu i se adresă. Ştiau că el avea să le vorbească.
    După ce veniră toţi, Ender se apropie de ei şi-i privi pe rând.
    - A fost un început bun, spuse el şi toţi se puseră pe răcnit şi chiar începură să scandeze: "Dra-gon! Dra-gon!", dar îi opri imediat. Dragonii s-au descurcat bine cu Iepurii, însă inamicul nu va fi întotdeauna aşa de slab. Atacul plutonului C a fost atât de lent, încât orice armată mai bună v-ar fi lovit din flancuri înainte de-a ocupa o poziţie ca lumea. Trebuia să vă fi împărţit şi să fi înaintat din două direcţii, ca să aveţi un flanc protejat. A şi E, aţi ochit prost. Rezultatele indică media de o lovitură la doi soldaţi. Asta înseamnă că cele mai multe lovituri au fost reuşite de soldaţii staţionari, din apropiere. Nu putem continua aşa - un inamic competent distruge un grup de asalt care nu are o acoperire bună din partea soldaţilor aflaţi la distanţă. Vreau ca toate plutoanele să exerseze tirul de la distanţă pe ţinte fixe şi mobile. Pe rând, jumătăţile de plutoane vor deveni ţinte. O să dezgheţ costumele lovite la fiecare trei minute. Executarea!
    - Vom avea şi stele? întrebă Supă Fierbinte. Să avem pe ce ne sprijini braţul?
    - Nu vreau să vă sprijiniţi braţul cu pistol. Dacă vă tremură mâna, îngheţaţi-vă cotul! Acum, daţi-i drumul!
    Şefii de plutoane organizară totul rapid şi Ender trecu de la un grup la altul, oferind sugestii şi ajutând băieţii care aveau probleme. Soldaţii ştiau de acum că el putea fi dur în felul cum discuta cu grupurile, însă când lucra cu un individ, era întotdeauna răbdător, explicând de câte ori era necesar, făcând cu blândeţe observaţii, ascultând întrebări, probleme şi explicaţii.
    Însă nu râdea niciodată când încercau să glumească cu el şi în curând încetară s-o mai facă. Era comandant în fiecare moment când lucrau laolaltă. Nu trebuia să le-o reamintească niciodată; pur şi simplu, era.
    Munciră toată ziua, cu gustul victoriei încă proaspăt şi ovaţionară din nou când li se dădu liber cu o jumătate de oră mai devreme pentru prânz. Ender rămase cu şefii de plutoane până la ora mesei; discutară despre tacticile pe care le utilizaseră şi evaluară comportarea fiecărui soldat. După aceea merse în odaia lui şi se schimbă în uniformă. Avea să intre în popota comandanţilor cu o întârziere de vreo zece minute. Exact cât dorise. Deoarece era prima lui victorie, nu ştia cum arăta popota şi n-avea habar ce trebuia să facă un comandant nou, totuşi voia să intre ultimul, când se afişaseră deja rezultatele bătăliilor de dimineaţă. Acum Armata Dragon n-avea să mai fie un nume obscur.
    Nimeni nu-i remarcă apariţia.
    Însă după ce câţiva observară cât de mic era şi-i zăriră dragonii de pe mâneci, îl priviră de-a dreptul curioşi, iar atunci când îşi luă tava cu mâncare şi se aşeză la o masă, în sală se făcu linişte. Ender începu să mănânce, meticulos şi concentrat, prefacându-se că nu observă că era centrul atenţiei. Treptat, conversaţia şi zgomotele din jur reîncepură şi se putu relaxa îndeajuns ca să privească prin sală.
    Un întreg perete era acoperit cu un panou de afişaj. Soldaţii cunoşteau palmaresul general al unei armate pe ultimii doi ani; aici însă clasamentele se făceau pentru fiecare comandant în parte.
    Un nou comandant nu putea moşteni punctajul obţinut de predecesorul lui - era clasificat numai după propriile reuşite.
    Ender avea punctajul cel mai bun. Doar victorii, nicio înfrângere, bineînţeles, dar şi în celelalte categorii se detaşase clar. Media soldaţilor proprii scoşi din luptă, media inamicilor scoşi din luptă, media timpului de obţinere a victoriei - în toate clasamentele era pe primul loc.
    Aproape terminase de mâncat, când cineva veni din spate şi-l atinse pe umăr.
    - Pot să iau loc?
    Ender nu trebui să întoarcă privirea ca să ştie că era Blândul Dink.
    - Bună, Dink, spuse el. Aşază-te.
    - Băftosu' naibii de băşinos, chicoti Dink. Toţi ne chinuim să ne dăm seama dacă rezultatele alea sunt un miracol, sau o eroare.
    - Un obicei, zise Ender.
    - O victorie nu înseamnă un obicei, replică Dink. Nu fi trufaş. Când eşti nou, te pun să lupţi cu comandanţi slabi.
    - Carn Carby nu-i tocmai coada.
    Era adevărat. Carby era pe la jumătatea clasamentului.
    - E un tip bun, comentă Dink, ţinând cont că de-abia a început. E promiţător. Tu nu eşti promiţător. Tu eşti ameninţător.
    - Pe cine ameninţ? Vă dau mai puţină mâncare dacă înving eu? Mi se pare că tu mi-ai zis că nu-i decât un joc stupid şi că nimic nu contează.
    Lui Dink nu-i plăcu să i se răspundă cu propriile sale cuvinte; nu în condiţiile acelea.
    - Tu m-ai adus să joc cu ei. Dar cu tine nu mă joc, Ender. Pe mine n-o să mă baţi.
    - Probabil că nu.
    - Eu te-am învăţat.
    - Tot ce ştiu, spuse Ender. Acum cânt după ureche.
    - Felicitări!
    - E bine să ştiu că am un prieten aici.
    Însă nu mai era sigur că Dink îi rămăsese prieten. Tot aşa gândea şi Dink. După câteva fraze banale, se ridică de la masa lui.
    Terminând de mâncat, Ender privi în jur. Câţiva comandanţi discutau în grupuleţe. Îl văzu pe Bonzo, care acum era unul dintre cei mai vârstnici. Rose Năsosu' absolvise. Petra era cu un grup într-un colţ îndepărtat şi nu-i arunca nici o privire. Deoarece toţi îl priveau pe furiş în răstimpuri, inclusiv cei din grupul Petrei, Ender fu sigur că ea îl evita în mod intenţionat.
    "Asta-i problema când învingi chiar de la început", se gândi. "Îţi pierzi prietenii. O să-i las câteva săptămâni să se obişnuiască. Până la următoarea mea bătălie, lucrurile se vor potoli."
    Carn Carby veni să-l felicite înainte de sfârşitul mesei. Era din nou un gest amabil şi, spre deosebire de Dink, Carby nu părea viclean.
    - În clipa de faţă sunt în dizgraţie, recunoscu el deschis. Nimeni nu mă crede când le spun că ai făcut chestii care nu s-au mai văzut până acum. Aşa că sper să baţi următoarea armată de să-i meargă fulgii. Ca să-mi faci o favoare.
    - Ca favoare, da, încuviinţă Ender. Îţi mulţumesc că stai de vorbă cu mine.
    - Cred că se comportă urât cu tine. De obicei, noii comandanţi sunt aplaudaţi când intră prima dată în popotă. Însă, tot de obicei, un nou comandant a încasat câteva bătăi până să ajungă aici. Eu am făcut-o acum o lună. Dacă cineva merită să fie aplaudat, acela eşti tu. Dar asta-i viaţa. Mătură podeaua cu ei!
    - O să încerc.
    Carn Corby plecă şi, mental, Ender îl adăugă pe lista lui secretă de persoane care erau şi fiinţe omeneşti.
    În noaptea aceea, Ender dormi mai bine ca de obicei. Ba chiar dormi atât de bine, încât se trezi abia după ce se aprinseră luminile. Se deşteptă simţindu-se perfect, făcu o alergare uşoară până la duş şi nu observă biletul de pe podea decât când se întoarse şi începuse să-şi îmbrace uniforma.
    Îl zări numai pentru că hârtia fluturase în curentul de aer produs de mişcările lui. Ridică biletul şi citi:
    PETRA ARKANIAN, ARMATA PHOENIX, 7:00
    Era vechea lui armată, cea pe care o părăsise acum mai puţin de o lună şi îi cunoştea formaţiile pe dinafară. Parţial datorită influenţei sale, era cea mai flexibilă armată, răspunzând destul de rapid în faţa unor situaţii noi. Ei aveau să fie cei mai capabili să se adapteze atacului fluid, lipsit de şabloane al lui Ender. Profesorii erau decişi să-i facă viaţa palpitantă.
    Ora 7:00 scria pe bilet şi era deja 6:30. Probabil că unii băieţi porniseră deja spre sala de mese. Ender azvârli uniforma, înhaţă costumul şi într-un minut se afla în pragul dormitorului Dragonilor.
    - Domnilor, rosti el, sper că aţi învăţat ceva ieri, deoarece astăzi o facem iarăşi.
    Abia după câteva clipe, băieţii îşi dădură seama că se referea la o bătălie, nu la antrenamente. Trebuie să fie o greşeală, spuseră ei. Nimeni, niciodată, n-a avut două bătălii două zile la rând.
    Ender întinse biletul lui Molo Musca, şeful plutonului A, care răcni imediat: "Costumele de luptă!" şi începură să-şi schimbe echipamentul.
    - De ce nu ne-ai anunţat mai devreme? întrebă Supă Fierbinte. Băiatul îi punea întrebări pe care nimeni altul nu îndrăznea să le rostească.
    - M-am gândit că aveţi nevoie de un duş, răspunse Ender. Ieri, Iepurii au pretins că i-am bătut, numai pentru că i-a dat gata mirosul.
    Soldaţii care-l auziră chicotiră.
   - N-aţi găsit biletul până nu v-aţi întors de la baie, aşa-i?
    Ender se uită să vadă cine vorbise. Era Bean, deja îmbrăcat în costumul de luptă, privindu-i insolent.
    "A sosit momentul să-ţi plăteşti vechile umilinţe, Bean?"
    - Bineînţeles, pufni dispreţuitor Ender. Nu-s atât de aproape de podea ca tine.
    Alte râsete. Bean se înroşi de mânie.
    - E clar că nu ne putem bizui pe vechiul regulament, continuă Ender. Aşa că ar fi bine să vă aşteptaţi la bătălii oricând. Şi frecvent. Nu pot spune că mă-ncântă modul cum ne freacă, dar un lucru tot îmi place - că am o armată care poate face faţă!
    După aceea, dacă le-ar fi cerut să-l urmeze pe lună fără costume spaţiale, nici unul n-ar fi stat pe gânduri.
    Petra nu era Carn Carby; avea o tactică mult mai flexibilă şi răspundea prompt atacurilor iuţi, imprevizibile ale Dragonilor. Drept urmare, la încheierea bătăliei, Ender avea trei băieţi îngheţaţi şi nouă scoşi din luptă. Petra nu fu amabilă nici la sfârşit, când îi întinse mâna. Fulgerele din ochii ei păreau că spun: "Am fost prieteni şi mă umileşti în halul ăsta?"
    Ender se prefăcu că nu-i observă mânia. După alte câteva bătălii, fata avea să-şi dea seama că marcase în dreptul lui mai multe lovituri decât avea s-o mai facă vreodată cineva. Iar Ender continua să înveţe de la ea.
    În antrenamentele de azi, urma să-şi înveţe şefii de plutoane cum să contracareze capcanele Petrei.
    În curând aveau să redevină prieteni. Spera.

                                                                  2.

                            La sfârşitul săptămânii, Armata Dragon luptase şapte bătălii în şapte zile. Scorul era 7 victorii şi 0 înfrângeri. Ender nu înregistrase niciodată mai multe pierderi ca în bătălia cu Armata Phoenix, iar în două bătălii nu avusese nici măcar un singur soldat îngheţat sau scos din luptă. Acum nimeni nu mai credea că ajunsese în fruntea clasamentelor printr-un noroc.
    Învinsese armate din cele mai bune la diferenţe incredibile. Ceilalţi comandanţi nu-l mai puteau ignora. Câţiva se aşezau mereu la masa lui, încercând să afle cum îşi învinsese ultimii adversari. Ender le spunea absolut totul, încrezător că puţini dintre ei aveau să ştie cum să-şi instruiască soldaţii şi şefii de plutoane ca să imite ceea ce făceau băieţii lui.
    În timp ce Ender discuta cu aceştia, grupuri mult mai largi se strângeau în jurul învinşilor săi, străduindu-se să descopere cum putea fi înfrânt.
    Erau şi mulţi care-l urau. Îl urau pentru că era mai mic, era sclipitor şi pentru că victoriile lor păreau acum chinuite şi lipsite de importanţă. Ender le-o citi mai întâi pe chipuri, trecând pe lângă ei pe coridoare; apoi observă că unii băieţi se mutau la altă masă dacă el se aşeza la masa vecină; apoi coate, înghiontindu-l accidental în sala de jocuri, picioare care se împiedicau printre ale lui la intrarea şi ieşirea din sala de gimnastică, scuipături şi ghemotoace de hârtie udă lovindu-l în spate, când alerga pe coridoare. Nu-l puteau învinge în sala de luptă şi o ştiau - de aceea îl atacau acolo unde nu mai era un uriaş, ci un băieţel.
    Ender îi dispreţuia, însă în adâncul inimii, atât de adânc încât n-o ştia nici el, se temea de ei. Erau exact genul de răutăţi pe care le folosise întotdeauna Peter, şi Ender începuse să se simtă prea mult ca acasă.
    Totuşi erau neplăceri minore şi Ender se autoconvinse să le accepte drept o formă de apreciere.
    Deja, celelalte armate începuseră să imite Dragonii. Acum, majoritatea soldaţilor atacau cu genunchii strânşi sub ei, formaţiunile nu mai erau rigide şi tot mai mulţi comandanţi trimiteau plutoane în acţiuni de învăluire de-a lungul pereţilor. Nimeni nu sesizase încă organizarea în cinci plutoane a Dragonilor - ceea ce-i oferea lui Ender uşorul avantaj ca, atunci când adversarul se aştepta la acţiunile a patra unităţi, să-l poată surprinde cu a cincea.
    Îşi învăţă băieţii tot ce ştia despre tacticile din imponderabilitate. De unde însă să înveţe el lucruri noi?
    Începu să frecventeze sala video, plină cu înregistrări despre Mazer Rackham şi alţi comandanţi ai forţelor pământene din timpul Primei şi celei de-a Doua Invazii. Ender înceta instrucţia generală cu o oră mai devreme şi-i lăsa pe şefii de plutoane să-şi conducă propriile lor antrenamente; de obicei, organizau lupte între ei. El rămânea doar câteva minute, apoi pleca să vizioneze vechile bătălii.
    Majoritatea filmelor erau inutile. Muzică solemnă, prim-planuri de comandanţi şi soldaţi decoraţi, imagini neclare de luptători ocupând baze ale gândacilor. Totuşi, ici-colo, găsi secvenţe utile: nave, ca nişte puncte luminoase manevrând în bezna spaţiului, sau şi mai bine, display-urile tactice ale navelor, prezentând întreaga bătălie. Pe video era greu să distingi toate cele trei dimensiuni, iar adesea scenele erau scurte şi lipsite de explicaţii. Dar Ender începu să vadă cât de bine utilizau gândacii traiectorii de zbor aparent aleatorii, pentru a crea confuzie şi cum se foloseau de retragerile false, ca să atragă navele FI în capcane. Unele bătălii fuseseră decupate într-o mulţime de scene, risipite prin mai multe filme; vizionându-le secvenţial, băiatul izbuti să reconstituie bătălii întregi.
    Observă acum amănunte pe care comentatorii oficiali nu le menţionau niciodată. Ei încercau permanent să trezească mândrie faţă de realizările oamenilor şi ură faţă de gândaci, însă Ender se întreba cum reuşise omenirea să învingă. Navele pământene erau lente; flotele răspundeau teribil de încet înaintea unor situaţii noi, în vreme ce gândacii păreau că acţionează în unitate perfectă, adaptându-se instantaneu oricărei tactici.
    Desigur, în Prima Invazie navele terestre fuseseră absolut inadecvate unor înfruntări rapide, totuşi nici cele ale gândacilor nu păreau mai bune; de abia în a Doua Invazie, navele şi armele deveniră iuţi şi neiertătoare.
    Aşa încât, Ender învăţă strategia de la gândaci, nu de la oameni. Se simţea ruşinat şi în acelaşi timp temător să înveţe de la ei, deoarece erau inamicii cei mai teribili ucigaşi şi vrednici de tot dispreţul. Dar în acelaşi timp erau foarte buni în ceea ce făceau. Până la un punct... Se părea că întotdeauna urmează o singură strategie fundamentală: să adune cât mai multe nave în punctul cheie al înfruntării.
    Niciodată nu făceau nimic surprinzător, nimic care să pară sclipirea sau imbecilitatea unui ofiţer subordonat.
    Disciplina părea foarte strictă.
    În plus, exista o ciudăţenie. Se vorbea mult despre Mazer Rackham, însă nu putuse găsi decât extrem de puţine imagini ale bătăliei sale. Câteva scene de la începutul ei, cu formaţiunea micuţă a lui Rackham părând jalnică pe lângă imensa putere a inamicilor. Gândacii înfrânseseră deja principala flotă pământeană, în afara sistemului planetar, în norul de comete, distrugând primele nave şi ridiculizând încercările strategice ale oamenilor; filmul acela era proiectat deseori pentru a trezi, iarăşi şi iarăşi, teroarea şi groaza stârnite de victoria duşmanilor.
    După aceea, întâlniseră navele lui Mazer Rackham în vecinătatea lui Saturn, şi atunci....
    Doar un cadru, filmat din crucişătorul lui Rackham, cu o navă inamică explodând. Nimic mai mult. Multe imagini cu soldaţi pătrunzând în navele gândacilor. Filme întregi cu cadavrele gândacilor dinăuntru. Dar nici o scenă de luptă directă, în afara celor din Prima Invazie.
    Ender se simţea frustrat de cenzurarea atât de evidentă. Elevii din Şcoala de Luptă puteau învăţa multe de la Rackham, însă toate amănuntele victoriei sale lipseau. Tendinţa aceasta spre tăinuire nu era de mare ajutor soldaţilor care trebuiau să repete succesul lui Rackham.
    Bineînţeles, imediat ce se auzi că Ender Wiggin privea la nesfârşit filmele din timpul războiului, sala video începu să se aglomereze. Majoritatea celor care veneau erau comandanţi şi urmăreau aceleaşi imagini pe care le solicita el, prefăcându-se că înţelegeau de ce le examina şi ce învăţa din ele. Ender nu explica nimic, niciodată. Chiar şi atunci când rulase şapte scene ale aceleiaşi bătălii, însă luate din filme diferite, un singur băiat întrebase într-o doară:
    - Unele sunt din aceeaşi luptă?
    Ender se mulţumise să ridice din umeri, aparent nepăsător.
    În ultimul antrenament al celei de-a şaptea zile, la numai câteva ore după ce Dragonii câştigaseră a şaptea bătălie, maiorul Anderson intră în sala video.
    Întinse o foaie de hârtie unuia dintre comandanţii de acolo, apoi i se adresă lui Ender:
    - Colonelul Graff te aşteaptă la el imediat.
    Ender se sculă şi-l urmă pe Anderson prin coridoare. Maiorul deschidea uşile ce opreau accesul elevilor în sectorul ofiţerilor; în cele din urmă ajunseră în camera unde Graff stătea într-un scaun pivotant. Pântecele său se revărsa acum peste ambele braţe ale scaunului, chiar când ţinea spatele drept. Ender îşi răscoli amintirile. Graff nu i se păruse prea gras când îl întâlnise prima dată, cu patru ani în urmă. Timpul şi tensiunea nervoasă nu-l cruţau pe directorul Şcolii de Luptă.
    - Au trecut şapte zile de la prima ta bătălie, Ender, rosti Graff.
    Băiatul nu răspunse.
    - Şi ai câştigat şapte bătălii, câte una pe zi.
    Ender încuviinţă din cap.
    - Iar scorurile sunt neobişnuit de mari.
    Ender clipi.
    - Care anume crezi că sunt atributele remarcabilului tău succes?
    - Mi-aţi dat o armată care face orice îmi pot imagina.
    - Şi ce anume ţi-ai imaginat?
    - Ne orientăm cu "josul" spre poarta duşmană şi folosim pulpele drept paveze. Evităm formaţiunile şi ne păstrăm mobilitatea. Mă ajută şi faptul că am cinci plutoane de opt, în loc de patru de zece. În plus, adversarii n-au găsit încă soluţii eficiente ca să ne contracareze noutăţile, de aceea îi batem cu aceleaşi vicleşuguri. Asta nu va mai ţine mult.
    - Deci nu te aştepţi să continui cu victoriile.
    - Nu cu aceleaşi trucuri.
    Graff încuviinţă.
    - Ia loc, Ender.
    Ender şi Anderson se aşezară în acelaşi timp. Graff privi spre maior şi acesta vorbi:
    - În ce condiţie se găseşte armata ta, luptând aşa des?
    - Acum toţi sunt veterani.
    - Dar cum se simt? Obosiţi?
    - Dacă sunt obosiţi, n-o vor admite.
    - Îşi păstrează agerimea şi reflexele?
    - Voi sunteţi cei cu jocurile pe calculator care testează minţile oamenilor. Voi ar trebui să-mi spuneţi.
    - Ştim ceea ce ştim. Dorim însă să ştim ce ştii tu.
    - Sunt soldaţi foarte buni, domnule maior. Sunt convins că au şi ei limite, dar încă nu le-am atins. Unii dintre cei noi se descurcă mai greu, deoarece nu cunoşteau unele tehnici fundamentale, dar se străduiesc din răsputeri şi progresează. Ce vreţi să spun: că au nevoie de odihnă? Bineînţeles că au! Le trebuie vreo două săptămâni de pauză. Lecţiile au fost abandonate, nimeni dintre noi nu mai ia note bune. Dar asta o ştiţi şi se pare că nu vă pasă, aşa că de ce mi-ar păsa mie?
    Graff şi Anderson schimbară priviri.
    - Ender, de ce studiezi filmele războaielor cu gândacii?
    - Ca să învăţ strategie, bineînţeles.
    - Filmele acelea au fost realizate în scop de propagandă. Toate scenele privind strategia noastră au fost scoase.
    - Ştiu.
    Cei doi bărbaţi se priviră din nou. Colonelul începu să bată darabana cu degetele pe masă.
    - Nu mai joci jocul cu Ţara-din-poveşti, rosti el.
    Ender nu răspunse.
    - De ce nu-l mai joci?
    - Pentru că am câştigat.
    - În jocul acela niciodată nu câştigi totul. Întotdeauna mai există ceva.
    - Eu am câştigat totul.
    - Ender, noi dorim să te ajutăm să fii cât mai fericit posibil, dar dacă tu...
    - Doriţi să faceţi din mine cel mai bun soldat posibil. Uitaţi-vă la rezultate. Comparaţi-le cu cele mai bune rezultate de până acum. Deocamdată faceţi o treabă excelentă cu mine. Felicitări! Totuşi, când mă veţi pune să lupt împotriva unei armate bune?
    Colţurile buzelor lui Graff se ridicară, şi bărbatul se zgudui de un râs înăbuşit. Anderson îi întinse lui Ender o bucată de hârtie.
    - Acum, rosti el.
         BONZO MADRID, ARMATA SALAMANDRĂ, l2:00
    - Asta înseamnă peste zece minute, spuse Ender. Armata mea îşi face duşul de după antrenament.
    Graff surâse.
    - Atunci ar fi cazul să te grăbeşti, băiete!

                                                                         3.

                                        Ajunse la dormitorul armatei sale după cinci minute. Majoritatea se îmbrăcau după duş; unii plecaseră deja la sala de jocuri sau la sala video, în aşteptarea mesei. Trimise trei băieţi să-i adune pe toţi şi-i puse să se echipeze cât mai rapid.
    - N-avem timp, începu Ender. Pe Bonzo l-au anunţat acum douăzeci de minute şi, până ajungem la poartă, ei vor fi înăuntru de cel puţin cinci minute.
    Băieţii erau furioşi şi protestau vehement în limbajul pe care evitau să-l folosească în prezenţa comandantului. "Ce dracu' ne fac? Au înnebunit, sau ce?"
    - Nu vă mai bateţi capul cu motivul; o s-avem timp să ne gândim la noapte despre asta. Sunteţi obosiţi?
    - Am tras tare de tot la antrenamente, răspunse Molo Musca. Plus cafteala de dimineaţă, cu Nevăstuicile.
    - Nimeni n-a avut două bătălii într-o zi! zise Tom Nebunu'.
    - Şi nimeni nu i-a bătut încă pe Dragorii, replică Ender pe acelaşi ton. Ăsta să fie marele moment al înfrângerii? Întrebarea lui fu răspunsul la toate lamentările. Mai întâi să câştigăm şi după aceea punem şi întrebările.
    Reveniseră cu toţii în dormitor şi cei mai mulţi erau deja îmbrăcaţi.
    - Marş! răcni Ender şi porniră în fugă după el, unii echipându-se pe drum, până ajunseră la coridorul exterior al sălii de luptă. Majoritatea gâfâiau; semn că erau prea obosiţi pentru această bătălie. Poarta era deja dezactivată. Înăutru nu exista nici o stea. Sala era absolut goală şi scăldată într-o lumină orbitoare. Nu aveai unde te ascunde, nici măcar în umbre.
    - Hopa, făcu Tom Nebunu', nici ei n-au ieşit încă.
    Ender ridică degetul la buze, cerându-le tăcere; poarta fiind deschisă, adversarul le putea auzi fiecare cuvânt. Indică apoi perimetrul ieşirii în sală, arătându-le că Salamandrele se aflau, fără îndoială, dispuse pe perete în jurul porţii, unde nu puteau fi zărite, însă puteau îngheţa pe oricine apărea.
    Ender le făcu semn băieţilor să se retragă pe coridor. După aceea alese câţiva dintre cei mai înalţi, inclusiv pe Tom Nebunu' şi-i puse să îngenuncheze, nu ghemuiţi cu şezutul pe călcâie, ci drepţi, formând un L din trup.
    Îi îngheţă. Armata îl privea în tăcere.
    Îl luă pe cel mai micuţ soldat, Bean, îi dădu şi arma lui Tom şi-l aşeză în spatele acestuia, pe picioarele lui îngheţate. Apoi trase braţele lui Bean, fiecare ţinând o armă, pe sub umerii lui Tom.
   Băieţii înţeleseră. Tom era o pavăză, o navă spaţială blindată, iar Bean se ascundea înăuntru. Desigur nu era invulnerabil, totuşi avea să câştige timp.
    Ender numi alţi doi băieţi să-i propulseze pe Tom şi Bean prin uşă, dar le făcu semn să aştepte.
    Parcurse întregul efectiv al armatei, împărţind-o rapid în grupuri de câte patru - pavăză, un ochitor şi doi propulsori. După aceea, când toţi erau îngheţaţi, înarmaţi, sau gata să azvârle, le semnală propulsorilor să împingă cuplurile prin poartă, apoi să iasă şi ei.
    - Acum! răcni el.
    Acţionară imediat. Perechile pavăză-ochitor ieşiră două câte două cu spatele, aşa încât pavăza să fie interpusă între ochitor şi duşman. Salamandrele deschiseră imediat focul, însă în general loviră în băiatul îngheţat din faţă.
    Între timp, cu două arme şi cu ţintele expuse pe perete în jurul porţii, ochitorii Dragoni se distrau. Era aproape imposibil să greşească. Iar când propulsorii ieşiră şi ei, se ancorară pe acelaşi perete cu inamicii, deschizând focul, încât adversarii nu mai ştiau în cine să tragă - în perechile care-i vânau de sus, sau în cei aflaţi la nivelul lor. Până când Ender apucă să intre în sală, bătălia luase sfârşit. Nu durase nici măcar un minut Dragonii aveau douăzeci de pierderi, îngheţaţi ori scoşi din luptă, şi numai doisprezece băieţi erau neatinşi. Era cel mai slab rezultat al lor de până atunci, dar învinseseră.
    Când maiorul Anderson ieşi şi-i întinse cârligul, Ender nu-şi putu ascunde mânia:
    - Crezusem că ne veţi opune unei armate de aceeaşi valoare cu noi, într-o luptă cinstită!
    - Felicitări pentru victorie, comandante.
    - Bean! strigă Ender. Dacă ai fi comandat Salamandrele, ce-ai fi făcut?
    Scos din luptă, dar nu complet îngheţat, Bean răspunse din locul unde plutea, în preajma porţii adverse:
    - I-aş fi pus să se deplaseze permanent, aleator, în faţa ieşirii. Niciodată nu rămâi nemişcat atunci când inamicul ştie cu exactitate unde te afli.
    - Dacă tot trişaţi, adăugă Ender, mai bine învăţaţi cealaltă armată să trişeze inteligent!
    - Îţi sugerez să-ţi aduni soldaţii, spuse Anderson.
    Ender apăsă butonul prin care dezgheţa ambele armate.
    - Dragonii, liber! strigă el imediat. Nu voia să-i alinieze ca să accepte predarea Salamandrelor. Nu fusese o luptă cinstită, chiar dacă învinseseră - profesorii intenţionaseră să piardă, şi numai prostia lui Bonzo îi salvase.
    Asta nu reprezenta o glorie.
    Abia când părăsi sala, îşi dădu seama că Bonzo n-avea să înţeleagă că el se înfuriase pe profesori. Onoarea spaniolă! Bonzo ştia doar că fusese învins, deşi condiţiile erau de partea lui, că Ender îl pusese pe cel mai mic soldat al lui să declare în public ce ar fi trebuit să facă Salamandrele pentru a câştiga; şi că Ender nici măcar nu rămăsese să le accepte predarea demnă.
    Dacă până atunci Ender i-ar fi fost indiferent, acum ar fi început cu siguranţă să-l urască; dar pentru că-l urase dinainte, avea să fie scos din minţi de furie.
    "Bonzo a fost ultimul care m-a lovit", se gândi Ender. "Sunt sigur că n-a uitat asta".
    Nu uitase nici înfruntarea sângeroasă din sala de antrenament, când băieţii mai mari încercaseră să pună capăt şedinţelor lui. Nu era singurul care n-o uitase. Atunci, ceilalţi îi doriseră sângele, acum Bonzo era însetat după el.
    Ender cântări ideea de-a urma cursurile avansate de autoapărare; însă ştia că timpul îi era preţios acum, când bătăliile puteau avea loc nu numai zilnic, ci de două ori în aceeaşi zi.
    "Va trebui să-mi asum riscurile. Profesorii m-au împins aici - tot ei mă pot feri."

                                                                  4.

                                               Bean se  trânti complet epuizat pe pat; jumătate din băieţi dormeau deja, deşi mai erau cincisprezece minute până la stingere. Fără chef, scoase pupitrul din dulap şi-l porni. A doua zi avea lucrare la geometrie şi era jalnic de nepregătit. La cinci ani îl citise pe Euclid şi reuşise întotdeauna să rezolve problemele, dacă avea timp suficient la dispoziţie, însă lucrarea de mâine era contra cronometru, deci n-avea vreme să cumpănească. Trebuia să cunoască tema, dar n-o studiase. Probabil că n-avea să reuşească.
    Însă azi învinseseră de două ori şi de aceea se simţea minunat.
    Uită imediat de geometrie în clipa când cuplă pupitrul. Pe perimetrul acestuia circula un mesaj:
         IMEDIAT LA MINE. ENDER
    Era 2l:50, zece minute înainte de stingere. Când trimisese Ender mesajul? Era totuşi bine să nu-l ignore. Poate că dimineaţă avea să urmeze altă bătălie - gândul îi înmuie picioarele - şi dacă Ender voia să discute ceva cu el, nu ar fi avut răgaz. Coborî din pat şi merse fără chef spre cabina comandantului. Ciocăni.
    - Intră, rosti Ender.
    - Acum ţi-am văzut mesajul.
    - Bine.
    - E aproape stingerea.
    - O să te conduc înapoi, dacă ţi-e frică de întuneric.
    - Nu... dar nu ştiam dacă aveai habar cât e ora...
    - Ştiu întotdeauna cât e ora.
    Bean suspină în gând. Mereu era aşa! Orice discuţie dintre el şi Ender se transforma într-o ceartă. Detesta situaţia. Recunoştea geniul comandantului şi-l stima. Totuşi de ce Ender nu vedea nimic bun şi în persoana lui?
    - Bean, ţii minte discuţia de acum patru săptămâni? Când mi-ai cerut să te fac şef de pluton?
    - Da.
    - De atunci, am numit cinci şefi de pluton şi cinci secunzi. Nici unul dintre ei n-ai fost tu. Ender ridică sprâncenele. Am fost corect în alegerile respective?
    - Da.
    - Spune-mi atunci ce-ai făcut în cele opt bătălii.
    - Azi a fost prima dată când am fost scos din luptă, dar calculatorul trecuse deja în dreptul meu unsprezece ţinte atinse. Niciodată n-am coborât sub cinci ţinte lovite într-o bătălie. În plus, am dus la bun sfârşit toate misiunile primite.
    - De ce te-au făcut soldat aşa de tânăr, Bean?
    - Nu mai tânăr decât ai fost tu.
    - Dar de ce?
    - Nu ştiu.
    - Ba ştii şi o ştiu şi eu.
    - Am încercat să ghicesc, dar nu sunt decât ipoteze. Tu eşti... foarte bun. Ei ştiau asta şi te-au împins...
    - Spune-mi de ce, Bean!
    - Pentru că au nevoie de noi, de-aia. Băiatul se aşeză pe duşumea şi cu ochii ţintă la picioarele lui Ender. Pentru că au nevoie de cineva care să-i bată pe gândaci. Ăsta-i singurul lucru care-i interesează.
    - Este important că ştii asta, Bean. Majoritatea băieţilor din şcoală cred că jocul contează în sine, dar nu-i aşa. Singurul lui merit este că ajută la găsirea puştilor care ar putea deveni comandanţi adevăraţi, în războiul adevărat. Dar în privinţa jocului, îl distrug. Asta fac. Distrug jocul!
    - Curios... Eu credeam că noi suntem cei vizaţi.
    - Primul joc cu nouă săptămâni mai devreme decât ar fi trebuit... Câte un joc zilnic... Şi acum, două într-o zi. Bean, nu ştiu ce fac profesorii, dar armata mea a obosit, şi obosesc şi eu, iar lor nu le pasă câtuşi de puţin de regulament. Am cerut calculatorului toate rezultatele de la înfiinţarea şcolii. Până acum n-a mai existat nimeni care să distrugă atâţia inamici, păstrându-şi un număr aşa mare de soldaţi neatinşi.
    - Tu eşti cel mai bun, Ender.
    Ender clătină din cap.
    - Poate... Dar nu întâmplător am căpătat soldaţii pe care i-am căpătat. Din ciclul întâi şi refuzaţi de alte armate, dar, după ce i-am pus laolaltă, soldatul meu cel mai slab poate fi şef de pluton în orice armată. La început m-au ajutat, dar acum au întors armele împotriva mea. Bean, vor să ne înfrângă.
    - Pe tine nu te pot înfrânge.
    - S-ar putea să ai o surpriză. Ender trase adânc aer în piept, brusc, de parcă simţise un junghi de durere sau se sufocase.
    Bean îl privi şi înţelese că imposibilul se întâmpla. În loc să-l ironizeze, Ender Wiggin i se destăinuia. Nu mult. Puţin. Era totuşi uman şi lui Bean i se permise s-o vadă.
    - Poate că tu vei avea o surpriză, replică puştiul.
    - Există o limită în privinţa numărului de idei noi şi inteligente pe care le pot inventa zilnic. Va apărea cineva care mă va ataca într-un mod la care nu m-am gândit şi mă va surprinde.
    - Şi ce se poate întâmpla? O să pierzi un joc...
    - Da. Ăsta-i lucrul cel mai rău care se poate întâmpla. Nu-mi pot permite să pierd niciun joc. Deoarece dacă pierd măcar unul...
    Nu termină propoziţia, şi nici Bean nu-i ceru s-o facă.
    - Am nevoie să fii isteţ, Bean. Am nevoie de tine să te gândeşti la soluţii pentru problemele de care nu ne-am ciocnit încă. Vreau să încerci lucruri pe care nu le-a încercat nimeni, niciodată, deoarece sunt absolut prosteşti.
    - De ce tocmai eu?
    - Pentru că deşi în Armata Dragon există soldaţi mai buni decât tine - nu mulţi, dar există - nimeni nu poate gândi mai repede şi mai bine decât o faci tu.
    Bean nu-i răspunse. Amândoi ştiau că era adevărat.
    Ender îi arătă pupitrul său. Pe el figurau douăsprezece nume. Două-trei din fiecare pluton.
    - Alege cinci nume, zise el. Câte unul din fiecare pluton. Vor forma o echipă specială, antrenată de tine. Dar numai în cadrul unor şedinţe suplimentare. Discută cu mine despre ceea ce vrei să-i înveţi. Nu pierde prea mult timp cu un singur lucru. În majoritatea timpului, tu şi echipa ta veţi face parte din armata obişnuită, din plutoanele voastre. Cu excepţia momentelor când am nevoie de voi. Când trebuie făcut ceva ce numai voi puteţi face.
    - Nu-i niciun veteran, remarcă Bean.
    - După ultima săptămână, toţi sunteţi veterani. Îţi dai seama că în clasamentul realizărilor personale, cei patruzeci de Dragorii sunt în primele cincizeci de locuri? Că primele şaptesprezece locuri sunt ocupate de soldaţii noştri?
    - Şi dacă nu-mi vine nicio idee?
    - Atunci m-am înşelat în privinţa ta.
    - Nu te-ai înşelat, rânji Bean.
    Luminile se stinseră.
    - Poţi găsi singur drumul de întoarcere?
    - Probabil că nu.
    - Atunci rămâi aici. Dacă asculţi foarte atent, o poţi auzi pe zâna cea bună venind noaptea şi lăsându-ne surpriza pentru mâine.
    - Crezi că ne vor da altă bătălie?
    Ender nu răspunse. Bean îl auzi suind în pat. Se ridică de pe podea şi făcu la fel. Înainte de-a adormi, răsuci pe toate părţile câteva idei noi. Ender ar fi fost încântat - toate erau absolut prosteşti.

                                                             Capitolul 12
                                                                   Bonzo

                                   - Vă rog să luaţi loc, domnule general Pace. Am înţeles că aţi venit la mine cu o chestiune foarte importantă.
   - În condiţii obişnuite, colonele Graff, nu intenţionez să mă amestec în organizarea internă a Şcolii de Luptă. Autonomia vă este garantată şi, în ciuda diferenţei de rang existente între noi, ştiu că pot doar să ofer sfaturi, nu să-ţi ordon să treci la acţiune.
    - Acţiune?
    - Nu face pe naivul, colonele! Americanii sunt iscusiţi în a se preface inocenţi, totuşi eu nu mă las înşelat. Ştii de ce mă aflu aici.
    - Ah! Deci Dap a trimis un raport?
    - Dap are o atitudine... paternală faţă de elevii şcolii. El consideră că ignorarea unei situaţii potenţial letale constituie mai mult decât o neglijenţă - se apropie de posibilitatea unui complot în scopul de-a provoca moartea sau rănirea gravă a unuia dintre elevi.
    - Domnule general, aceasta e o şcoală pentru copii. Pretextul mi se pare nefundamentat pentru prezenţa şefului poliţiei militare FI.
    - Colonele, numele lui Ender Wiggin a ajuns până la statul major. A ajuns chiar şi la urechile mele. Mi-a fost descris, cu modestie, ca fiind singura noastră speranţă de victorie în momentul declanşării invaziei. Dacă viaţa sau integritatea lui corporală sunt în pericol, nu mi se pare exagerat ca poliţia militară să se preocupe de protecţia băiatului. Crezi altceva?
    - Lua-l-ar dracu' pe Dap şi pe dumneavoastră, domnule, ştiu foarte bine ceea ce fac!
    - Chiar aşa?
    - Mai bine decât oricare altul.
    - Asta-i de la sine înţeles, deoarece nimeni altul n-are nici cea mai vagă idee ce faci. Cunoşti faptul că, de opt zile, un grup de "copii" plănuiesc să-l încolţească pe Ender Wiggin pentru a-l pedepsi. Se mai ştie că unii membri ai acestui grup, în special Bonito de Madrid, cunoscut sub porecla Bonzo, nu vor ezita să folosească violenţa extremă în această "pedepsire". Aşadar Ender Wiggin, o speranţă mondială de o inestimabilă valoare, are toate şansele de-a sfârşi cu creierii întinşi pe pereţii şcolii dumitale. Deşi avertizat asupra pericolului, intenţionezi să faci exact...
    - Nimic.
    - Înţelegi atunci de ce ne-ai atras atenţia?
    - Ender Wiggin a mai fost în asemenea situaţii. Pe Pământ, în ziua când i-a fost scos monitorul, apoi ulterior, când un grup de băieţi mal mari...
    - N-am venit aici înainte de a cerceta trecutul. Ender Wiggin l-a jignit pe Bonzo Madrid cu mult peste ce poate îndura băiatul. Iar dumneata nu ai o poliţie militară care să intervină în cazul unui conflict. Este inadmisibil!
    - Când Ender Wiggin va conduce flotele noastre, când va trebui să ia decizii care să ne aducă victoria sau distrugerea, va exista o poliţie militară care să-l salveze dacă situaţia îi scapă de sub control?
    - Nu văd legătura.
    - Evident. Totuşi legătura există. Ender Wiggin trebuie să ştie că indiferent ce s-ar întâmpla, niciun adult nu va interveni, niciodată, în ajutorul lui. Trebuie să creadă şi trebuie să fie convins că poate face doar ceea ce a gândit el, sau ceilalţi copii. Dacă nu crede asta, atunci nu va da niciodată măsura deplină a capacităţilor sale.
    - N-o va da nici dacă va fi mort sau infirm pe viaţă.
    - Nu se va întâmpla aşa ceva.
    - De ce nu-l promovezi pe Bonzo în ciclul următor? A împlinit vârsta necesară.
    - Pentru că Ender ştie că Bonzo plănuieşte să-l ucidă. Dacă îl avansăm pe Bonzo înainte de termen, va înţelege că am făcut-o ca să-l salvăm. Nu-i nici o noutate că nu-i un comandant atât de bun ca să fie promovat pentru meritele lui.
    - Dar ceilalţi băieţi? Îi laşi să-l ajute?
    - Vom vedea ce-o să se întâmple. Aceasta e prima, ultima şi singura mea hotărâre.
    - Dumnezeu să te-ajute dacă greşeşti!
    - Dumnezeu să ne-ajute pe toţi dacă greşesc.
    - Dacă greşeşti, te bag în tribunalul militar! O să mă ocup personal de condamnarea ta.
    - Mi se pare cinstit. Dar dacă se întâmplă să am dreptate, nu uitaţi să-mi daţi un maldăr de decoraţii.
    - Pentru ce?
    - Pentru că v-am oprit să interveniţi.

                                                                  1.

                                        Ender stătea într-un colţ al sălii, cu braţul trecut printr-un inel, privindu-l pe Bean care se antrena cu echipa lui. Cu o zi în urmă, exersaseră atacurile fără arme, dezarmându-i pe inamici cu picioarele. El îi ajutase cu câteva procedee învăţate la cursul de autoapărare.
    Multe detalii trebuiau adaptate, deoarece cursul acela se desfăşurase în condiţii de gravitaţie, totuşi inerţia în timpul zborului putea fi utilizată împotriva adversarului şi în imponderabilitate.
    Azi însă, Bean avea o jucărie nouă. Era un monofilar, unul din cablurile subţiri, aproape invizibile, folosite în construcţiile spaţiale pentru ancorarea obiectelor. Monofilarele puteau fi lungi de kilometri. Al lui Bean depăşea în lungime perimetrul sălii, dar aşa cum îl purta, înfăşurat în jurul taliei, era imposibil de văzut. Băiatul şi-l trase peste cap şi întinse unul dintre capete unui băiat, instruindu-l:
    - Bagă-l printr-un inel şi înfăşoară-l de câteva ori.
    Îl trase după aceea cu el, oprindu-se pe peretele opus. Aprecie însă că nu era prea util ca obstacol. Deşi aproape invizibil, un singur fir nu constituia o piedică serioasă în calea unui inamic care-l putea depăşi pe deasupra, sau pe dedesubt. Apoi avu ideea să-l folosească pentru a-şi schimba direcţia deplasării în timpul zborului.
   Îşi legă un capăt în jurul pieptului, lăsându-l pe celălalt prins de inelul din perete, se îndepărtă câţiva metri şi se lansă. Când monofilarul se desfăşură complet, îi schimbă brusc direcţia, purtându-l într-un arc de cerc care-l izbi violent de perete.
    Urlă o dată şi încă o dată. Abia după câteva clipe, Ender pricepu că nu striga de durere.
    - Ai văzut ce rapid m-am dus? Ai văzut cum am schimbat direcţia?
    În curând toţi Dragonii se opriră ca să-l privească pe Bean exersând cu firul. Schimbările de direcţie erau uluitoare, mai ales când nu ştiai că există o coardă de legătură. Când folosea monofilarul ca să ocolească o stea, pe măsură ce firul se înfăşura în jurul ei, căpăta viteze pe care nimeni nu le crezuse posibile.
    La 2l:40, Ender opri antrenamentele de seară. Obosiţi, dar încântaţi pentru că asistaseră la ceva nou, soldaţii plecară la dormitor. Ender mergea printre ei, fără să vorbească, mulţumindu-se să-i asculte. Erau extenuaţi; de peste patru săptămâni susţineau bătălii zilnice, adesea în situaţii care îi solicitau la maxim. Dar erau mândri, fericiţi, legaţi sufleteşte, nu pierduseră niciodată şi învăţaseră să se bizuie unul pe celălalt. Se încredeau în camarazii lor, care aveau să lupte bine şi fără reţineri; se încredeau în şefii lor care ştiau să nu le irosească eforturile. Şi nu în ultimul rând, se încredeau în Ender, care avea să-i pregătească pentru orice s-ar fi putut întâmpla.
    Mergând pe coridoare, Ender observă câţiva băieţi mai mari aparent adânciţi în discuţii pe holurile laterale; unii treceau chiar pe lângă ei, deplasându-se încet în direcţia opusă. Treptat, i se păru o coincidenţă cam mare ca atâţia să poarte uniformele Salamandrelor, iar cei cu alte uniforme să aparţină unor armate ai căror comandanţi îl urau pe el. Câţiva îl priviră, apoi îşi feriră repede ochii, alţii erau încordaţi, anormal de nervoşi deşi se prefăceau relaxaţi.
    "Ce-o să fac dacă ne atacă aici, pe coridor? Băieţii mei sunt mici şi complet neinstruiţi în luptă în condiţii de gravitaţie. Când vor învăţa?"
    - Hei, Ender! strigă cineva.
    Se opri şi se întoarse. Era Petra.
    - Putem sta de vorbă?
    Băiatul înţelese într-o clipă că dacă se oprea să discute, soldaţii lui aveau să-l depăşească şi rămânea singur pe coridor.
    - Vorbim în timp ce mergem, răspunse el.
    - Doar două clipe!
    Ender se răsuci şi porni mai departe. O auzi pe Petra alergând ca să-l ajungă.
    - Bine, vorbim în timp ce mergem.
    Când fata se apropie de el, se încordă. Oare făcea parte dintre cei care-l urau îndeajuns pentru a-i face rău?
    - Un prieten de-al tău m-a rugat să te previn. Nişte băieţi vor să te ucidă.
    - Ce surpriză! făcu Ender. Câţiva dintre soldaţii săi păruseră că ciulesc urechile. Urzelile împotriva comandantului lor reprezentau noutăţi interesante.
    - Ender, te avertizez că or s-o facă! Zicea că o plănuiesc încă de când ai devenit comandant.
    - Vrei să zici de când am bătut Salamandrele.
    - Să ştii că şi eu te-am urât după ce m-ai învins.
    - N-am zis că dau vina pe cineva.
    - Aşa-i. Mi-a zis să te iau deoparte şi să te previn să fii atent mâine, pentru că...
    - Petra, dacă într-adevăr m-ai lua deoparte acum, pe coridor, sunt cel puţin zece băieţi care m-ar ataca. Să nu-mi spui că nu i-ai observat!
    - N-am observat, se înroşi fata. Cum te poţi gândi la aşa ceva? Nu ştii care-ţi sunt prietenii?
    Îşi făcu loc printre Dragoni, se îndepărtă de el şi dispăru urcând o scăriţă către o punte superioară.
    - I-adevărat? întrebă Tom Nebunu'.
    - Ce să fie adevărat? Ender cercetă cu privirea dormitorul şi strigă spre doi băieţi care se luaseră la harţă.
    - Că unii dintre cei mari vor să te-omoare?
    - Vorbe, făcu Ender. Ştia însă că Petra aflase ceva, iar cele văzute pe drumul de întoarcere de la sală nu fuseseră doar imaginaţia lui.
    - Or fi vorbe, da-n seara asta şefii de plutoane te escortează până în cameră.
    - Complet inutil.
    - N-ai decât să râzi de noi. Ne eşti dator.
    - Nu vă datorez nimic! Ar fi fost un prost să-i refuze: Faceţi ce vreţi!
    Se întoarse şi plecă. Şefii de plutoane alergară în jurul lui.
    Unul i-o luă înainte şi deschise uşa. Inspectară camera, îl siliră pe Ender să le promită că avea să se încuie şi plecară cu puţin înainte de stingere.
    Pe pupitrul lui pâpâia un mesaj.
                          NU FI SINGUR. NICIODATĂ.
                                        DINK
    Ender surâse. Dink rămăsese prietenul lui.
    "Nu te teme. N-or să-mi facă nimic. Am armata mea."
    Dar în întuneric nu mai avea armata.
    În noaptea aceea îl visă pe Stilson şi văzu cât de mic era la cei numai şase ani şi cât de ridicol în postura de tip dur. Cu toate acestea, în vis, Stilson şi prietenii săi îl legară fedeleş şi-i făcură tot ceea ce-i făcuse el lui Stilson în realitate. Iar după aceea, Ender se zări pe sine, bolborosind ca un cretin, chinuindu-se să-şi comande armata, însă nici unul din cuvintele lui nu se putea înţelege.
    Se trezi în beznă şi se sperie. Apoi se linişti, amintindu-şi că profesorii îl apreciau, altfel n-ar fi exercitat atâta presiune asupra lui; n-ar fi permis să păţească ceva, oricum nimic rău. Probabil că atunci când băieţii mari îl atacaseră în sala de antrenament, cu ani în urmă, în preajmă existaseră profesori, aşteptând să vadă ce urma să se întâmple; dacă situaţia s-ar fi înrăutăţit, ar fi intrat şi ar fi oprit totul.
    "Probabil că puteam sta locului, fără să fac nimic şi ei ar fi avut grijă să scap nevătămat. Mă vor cravaşa cât vor putea în joc, dar în afara lui or să mă apere."
    Liniştit, adormi la loc, până ce uşa se deschise neauzit şi războiul de dimineaţă fu lăsat pe podea, unde avea să-l găsească.

                                                                        2.

                                          Câştigară, bineînţeles, dar greu; avură nevoie de patruzeci şi cinci de minute să-i vâneze pe toţi inamicii printr-o sală plină cu un labirint de stele. I-au avut adversari pe Bursucii lui Pol Slattery, care se bătuseră cu disperare.
    În plus, jocul avea un element nou - când loveai un adversar, sau îl scoteai din luptă, el redevenea activ după cinci minute, aşa cum se întâmpla la antrenamente. Dar dacă era complet îngheţat, înceta sâ mai constituie un pericol. Procesul nu era însă valabil şi pentru Dragoni.
    Tom Nebunu' pricepuse ce se întâmpla, atunci când fusese atacat din spate de către soldaţi pe care-i crezuse anihilaţi. La sfârşitul bătăliei, Slattery scutură mâna lui Ender şi-i spuse:
    - Mă bucur c-ai învins. Dacă te voi bate vreodată, Ender, vreau s-o fac cinstit.
    - Ia tot ce ţi se dă, replicase Ender. Dacă ai un atu cât de mic asupra adversarului, nu sta pe gânduri.
    - N-am stat, zâmbise Slattery. Atâta doar că nu-mi pierd mintea nici înainte, nici după bătălii.
    Jocul durase aşa de mult, încât dejunul se terminase. Ender îşi privi soldaţii transpiraţi şi obosiţi, adunaţi pe coridor şi le spuse:
    - Azi aţi ştiut totul. Nu mai facem antrenamente. Odihniţi-vă. Distraţi-vă. Daţi vreun examen.
    Erau atât de vlăguiţi, încât nici măcar nu ovaţionară, râseră sau zâmbiră; intrară în dormitor şi se dezbrăcără.
    S-ar fi antrenat, dacă Ender le-ar fi cerut-o, însă se apropiau de capătul puterilor şi absenţa unei mese constituia o nedreptate în plus.
    Ender intenţionase să meargă direct la duş, dar şi el era obosit. Se întinse pe pat fără să-şi scoată costumul şi se trezi înaintea prânzului. Nu reuşise să afle mai mult despre gândaci în cursul dimineţii. Îi mai rămăsese timp să se spele, să mănânce şi să se ducă la ore.
    Îşi scoase costumul de luptă, care era îmbibat de transpiraţie. I se făcu frig şi simţi o durere în încheieturi.
    "N-ar fi trebuit să dorm în mijlocul zilei. Încep să mă-nmoi. Mă ajunge oboseala. Nu-mi pot permite s-o las să mă dărâme!"
    De aceea porni în alergare până la sala de gimnastică şi se strădui să escaladeze frânghia de trei ori înainte de-a merge la baie. Nu se gândi că absenţa lui din popotă avea să fie observată şi că, făcând duş la amiază, când soldaţii lui înfulecau prima masă a zilei, avea să rămână absolut singur.
    Nici când îi auzi intrând în sala de baie, nu-i băgă în seamă. Lăsase apa să-i şiroiască pe cap şi corp; zgomotele înăbuşite ale paşilor de-abia se distingeau. "S-a terminat prânzul", îşi spuse.
    Începu să se săpunească. Poate că cineva terminase antrenamentele mai târziu. Sau poate că nu... Se răsuci. Erau şapte, rezemaţi de chiuvetele metalice sau stând lângă duşuri, cu ochii la el. Bonzo era cel mai în faţă. Mulţi rânjeau, cu mila dispreţuitoare a vânătorului faţă de victima încolţită. Bonzo însă nu zâmbea.
    - Salut, făcu Ender.
    Nu-i răspunse nimeni.
    Opri duşul, deşi nu-şi clătise tot săpunul de pe el şi se întinse după prosop. Nu se mai afla la locul lui.
    Îl ţinea unul dintre băieţi. Era Bernard. Mai lipseau Stilson şi Peter, ca tabloul să fie complet. Ar fi avut nevoie de surâsul lui Peter; ca şi de imbecilitatea lui Stilson.
    Înţelese că dispariţia prosopului constituia prima farsă. Nimic nu l-ar fi făcut să pară mai vulnerabil decât o goană în pielea goală pentru a-l recupera. Asta doreau: să-l umilească, să-l îngenuncheze. N-avea să le facă jocul. Refuză să se simtă slab, pentru că era ud, înfrigurat şi gol.
    Se întoarse să-i privească, cu spatele drept şi braţele pe lângă corp.
    Îl fixa cu privirea pe Bonzo.
    - Deschiderea îţi aparţine, rosti el.
    - Ăsta nu-i un joc, vorbi Bernard. Ne-am săturat de tine, Ender. Azi închei şcoala. Te congelăm!
    Ender nu-l privi. Deşi tăcea, Bonzo era cel care îi dorea moartea. Ceilalţi veniseră numai pentru distracţie, neştiind nici ei până unde să împingă lucrurile. Bonzo însă ştia foarte bine.
    - Bonzo, rosti încet Ender. Tatăl tău ar fi mândru de tine.
    Băiatul se încordă.
    - Ar fi mândru să te vadă acum, însoţit de şase prieteni, venind să-l bateţi pe un puşti mai mic decât tine, dezbrăcat şi ud leoarcă. "Ce onoare!" ar spune el.
    - N-a venit nimeni să se bată cu tine, interveni Bernard. Am venit să te convingem să joci jocurile cinstit. Poate să mai şi pierzi din când în când...
    Ceilalţi râseră, dar Bonzo nu râse; şi nici Ender.
    - Fii mândru, Bonito, frumosule! Te poţi duce acasă şi să-i spui tatălui tău: "Da, l-am bătut pe Ender Wiggin, care nici nu împlinise zece ani, iar eu aveam treisprezece. Şi n-aveam decât şase prieteni care să mă ajute, dar am reuşit în cele din urmă să-l învingem, deşi era gol, ud şi singur...  Ender Wiggin este atât de periculos şi înspăimântător, încât era cât pe-aci să venim două sute."
    - Gura, Wiggin! mormăi unul din băieţi.
    - N-am venit aici să-l ascultăm pe pici vorbind, zise altul.
    - Ba tăceţi voi, rosti Bonzo. Gura şi la o parte! Începu să-şi scoată uniforma. Gol, şi ud, şi singur, Ender, ca să fim egali. Nu-i vina mea că-s mai solid ca tine. Tu eşti un asemenea geniu încât o să te gândeşti la ceva care să egaleze şansele. Se întoarse către ceilalţi: Păziţi uşa! Să nu intre nimeni!
    Sala de baie nu era mare, iar de peste tot răsăreau ajutaje şi armături. Fusese lansată gata construită, ca un satelit de orbită joasă, ticsită cu echipament de circulare şi reciclare a apei; proiectarea avusese grijă să nu existe nici un spaţiu nefolosit. Tactica celor doi adversari era evidentă.
    Să-l izbească pe celălalt de ţevile care ieşeau din pereţi, până când îl scotea din luptă.
    Văzând poziţia adoptată de Bonzo, Ender simţi un fior. Şi Bonzo urmase cursurile de autoapărare. Probabil chiar mai recent decât el. Avea superioritatea alonjei, era mai puternic şi plin de ură. N-avea să fie milos.
    "O să-mi caute capul", se gândi Ender. "Va încerca, în primul rând, să-mi afecteze creierul. Şi dacă lupta va fi lungă, va câştiga. Forţa lui mă poate învinge. Dacă vreau să ies teafăr de aici, trebuie să câştig rapid şi definitiv."
    Putea simţi iarăşi felul oribil în care cedaseră oasele lui Stilson.
    "Acum însă va trosni trupul meu, dacă nu-l zdrobesc eu primul."
    Se retrase un pas, răsuci duşul spre plafon şi deschise apa fierbinte. Aproape imediat, aburul începu să se ridice. Porni următorul duş, şi pe următorul.
    - Nu mi-e frică de apa fierbinte, şopti Bonzo.
    Însă Ender nu voia apa fierbinte, ci căldura. Corpul său era încă acoperit de săpun, iar transpiraţia îl înmuiase şi-i făcuse pielea mai lunecoasă decât s-ar fi aşteptat Bonzo.
    Brusc dinspre uşă se auzi o voce:
    - Opriţi!
    Pentru o clipă Ender crezu că era un profesor, dar era doar Blândul Dink. Prietenii lui Bonzo îl prinseră la uşă şi-l ţinură.
    - Termină, Bonzo! răcni Dink. Nu-i face rău!
    - De ce? întrebă Bonzo şi pentru prima dată surâse.
    "Aha", se gândi Ender, "Îi place ca un altul să recunoască faptul că el e stăpân pe situaţie, că el deţine puterea."
    - Pentru că-i cel mai bun, de-aia! Care altul îi poate-nvinge pe gândaci? Asta contează, idiotule, gândacii!
    Bonzo nu mai zâmbi. Acela era lucrul pe care-l ura cel mai mult la Ender, faptul că puştiul era cu adevărat important pentru alţi oameni, iar el, Bonzo, nu era.
    "M-ai omorât cu cuvintele astea, Dink! Bonzo nu vrea s-audă că eu aş putea salva lumea."
    "Unde sunt profesorii?" se întrebă Ender. "Nu-şi dau seama că primul contact dintre noi poate însemna sfârşitul luptei? Asta nu-i ca bătaia din sala de antrenamente, unde nu exista posibilitatea unei răniri fatale. Aici există gravitaţie, iar podeaua şi pereţii sunt duri şi cu excrescenţe metalice. Opriţi-o acum, sau niciodată!"
    - Dacă-i atingi, eşti de partea gândacilor! zbieră Dink. Eşti un trădător dacă-i atingi şi meriţi să mori!
    Îl izbiră cu ceafa de uşă. Şi Dink amuţi.
    Aburul duşurilor reducea vizibilitatea şi sudoarea şiroia pe trupul lui Ender.
    "Acum, înainte ca săpunul să se scurgă de pe mine. Acum, cât sunt destul de lunecos ca să nu pot fi apucat."
    Se retrase încă un pas, lăsând ca frica pe care o simţea să i se citească pe chip.
    - Bonzo, nu mă lovi, spuse el. Te rog!
    Era ceea ce aşteptase celălalt, recunoaşterea faptului că el era mai puternic. Pentru alţi băieţi ar fi putut să fie suficient că Ender cedase; pentru Bonzo însă era doar un semn că victoria lui era sigură.
    Îndoi piciorul ca şi cum ar fi vrut să-l izbească, dar în ultima clipă preschimbă lovitura într-un salt.
    Ender îl văzu deplasându-şi centrul de greutate şi se ghemui, pentru ca Bonzo să fie dezechilibrat când avea să încerce să-l înşface şi să-l împingă.
    Coastele lui Bonzo se loviră de obrazul său, iar palmele băiatului îi loviră spinarea, încercând să-l prindă. Ender însă se răsuci şi mâinile lui Bonzo lunecară.
    Într-o clipă, Ender se întorsese complet, deşi se găsea în continuare între braţele celuilalt.
   În acest moment, mişcarea clasică ar fi fost să înalţe călcâiul, lovind testiculele adversarului. Pentru a fi eficientă, lovitura trebuia să fie extrem de precisă, iar Bonzo se aştepta la ea. Se ridica deja pe vârfuri, retrăgând şoldurile pentru a-şi proteja regiunea sensibilă dintre picioare. Fără să-l vadă, Ender ştiu că mişcarea avea să-i coboare faţa, apropiind-o de ceafa lui; aşa că, în loc să lovească cu piciorul, ţâşni brusc în sus şi spre spate, cu toată forţa unui soldat propulsându-se de pe perete, şi izbi cu capul în obrazul celuilalt.
    Se întoarse la timp ca să-l vadă pe Bonzo împleticindu-se cu nasul însângerat, icnind de surpriză şi de durere.
    În clipa aceea ştiu că putea părăsi sala, punând capăt luptei. Aşa cum scăpase şi din sala de antrenamente după ce făcuse să curgă sângele.
    Însă asta însemna că bătaia avea să se repete, o dată şi încă o dată până la epuizarea motivaţiei. Iar unicul mod de a încheia definitiv socotelile era să-l bată pe Bonzo aşa de rău, încât teama acestuia să fie mai puternică decât ura.
    De aceea, se lăsă pe spate, rezemându-se de peretele dinapoia lui, se împinse cu braţele şi sări cu picioarele înainte. Tălpile sale loviră pieptul şi stomacul lui Bonzo. Făcând o tumbă în aer, Ender ateriză în patru labe; se răsuci pe spate, lunecă pe sub Bonzo, iar de data aceasta lovitura lui în testiculele adversarului fu precisă şi puternică.
    Bonzo nu răcni de durere. Nu reacţionă deloc, doar trupul i se ridică puţin în aer. Apoi se prăbuşi, se întoarse pe o parte şi căzu cu braţele deschise sub picăturile de apă fierbinte ale unui duş. Nu se clinti câtuşi de puţin că să scape de acolo.
    - Dumnezeule! strigă cineva.
    Prietenii lui Bonzo săriră să oprească apa. Ender se sculă încet în picioare. Cineva îi azvârli prosopul. Era Dink.
    - Hai de aici, îi zise acesta.
    Îl conduse pe Ender afară.
    Înapoia lor auziră paşii grei ai unor adulţi coborând pe o scară.
    Veneau profesorii... Personalul medical... Ca să îngrijească rănile inamicului lui Ender. Unde fuseseră înainte de luptă, când ar fi putut opri orice suferinţă?
    Acum Ender era sigur. Pentru el nu exista ajutor. Indiferent cu ce s-ar fi confruntat, acum şi-n vecii vecilor, nimeni n-avea să-i sară în ajutor. Poate că, într-adevăr, Peter era o lepădătură, însă avusese dreptate, avusese întotdeauna dreptate; singura putere importantă este puterea de-a provoca suferinţă, puterea de-a ucide şi a distruge, pentru că, dacă nu poţi ucide, atunci eşti permanent atacat de cei care o pot face şi nimic şi nimeni nu te va mai salva vreodată.
    Dink îl însoţi până în camera lui şi-l obligă să se întindă pe pat.
    - Te doare pe undeva? îl întrebă.
    Ender scutură din cap.
    - L-ai făcut praf. Când a sărit pe tine, am crezut c-o să te bată uşor. Dar l-ai făcut praf! Dacă ar mai fi rămas în picioare, l-ai fi omorât.
    - El voia să mă omoare cu adevărat.
    - Ştiu. Îl cunosc. Nimeni nu urăşte ca Bonzo. Dar n-o s-o mai facă. Dacă nu-l congelează pentru asta, trimiţându-l pe Pământ, n-o să te mai privească niciodată în ochi. Nici pe tine şi nici pe altul. Era cu douăzeci de centimetri mai înalt decât tine şi l-ai lăsat ca pe un cretin, cu gura căscată şi saliva curgând.
    Ender vedea însă doar privirea lui Bonzo când îl lovise între picioare. O privire goală şi fixă... Era deja terminat atunci. Deja inconştient. Ţinea ochii deschişi, dar nu gândea şi nici nu se mişca - purta expresia aceea inertă şi imbecilă; o expresie teribilă - "aşa cum arăta şi Stilson când l-am terminat."
    - Însă îl vor congela, continuă Dink. Toţi ştiu că el a început. I-am văzut ridicându-se şi plecând din popotă. Mi-au trebuit vreo două secunde să-mi dau seama că nici tu nu erai acolo, apoi încă un minut ca să aflu unde eşti. Ţi-am spus să nu rămâi singur!
    - Scuză-mă.
    - E clar c-or să-l congeleze. Scandalagiu... Marea lui onoare...
    Atunci, spre surprinderea lui Dink, Ender începu să plângă.
    Întins pe spate, leoarcă de transpiraţie, căuta să-şi înăbuşe suspinele, cu lacrimile izvorând de sub pleoapele strânse şi dispărând în picăturile de apă de pe obraji.
    - Ce s-a-ntâmplat?!
    - N-am vrut să-l rănesc! hohoti Ender. De ce nu m-a lăsat în pace?!

                                                                       3.

                                                Auzi uşa deschizându-se lin, apoi închizându-se. Ştiu imediat că era convocarea la bătălie.
    Deschise ochii, aşteptându-se să zărească penumbrele dimineţii, înainte de ora 6:00. Luminile erau însă aprinse. El era gol, iar când se mişcă simţi aşternutul ud. Ochii îi erau umflaţi şi-l dureau de atâta plâns. Privi ceasul pupitrului. l8:20.
    "E aceeaşi zi! Azi am purtat deja o bătălie, am avut chiar două - blestemaţii ştiu prin ce am trecut şi tot nu se lasă!"
                  WILLIAM BEE, ARMATA GRIFON, TALO MOMOE, ARMATA TIGRU, l9:00
    Se aşeză pe marginea patului. Biletul îi tremura în mână. "Nu pot s-o fac", rosti în gând. După aceea cu glas tare:
    - Nu pot s-o fac!
..............................................................................