7.
Romanul - cel puţin aşa i se păruse atunci - fusese scris cu multă sensibilitate şi o portretistică memorabilă, dar ceea ce colora cu un patetic special acele pagini era sinceritatea emoţionantă. Tema, nu foarte nouă - dragostea de mamă nu cunoaşte limite, n-o pot ucide nici cele mai hidoase mostre de ticăloşie ale propriului copil - în "transcripţia" dramatică a scriitoarei (parcă o chema Carlisle) devenea convingătoare.
"Dacă aş reciti-o astăzi..."
- Eşti acasă?
Bebe deschisese uşa şi îşi băgase capul, scotocind din ochi încăperea.
- De ce nu răspunzi?
Vocea bătrânei răsună aspră şi răguşită:
- Ce vrei?
Bădescu rămase o clipă mut, descumpănit de ton. Îşi reveni instantaneu şi se interesă ironic şi nazal:
- Eşti prost dispusă, doamnă? Când încearcă asemenea stări, oamenii civilizaţi pun anunţ la uşă.
Marta Bădescu se săltă anevoios într-un cot. Îşi simţea tâmplele zvâcnind. Şuieră:
- Imbecilule! Râmă imbecilă!
- Ce?!
Nu se simţise în viaţa lui atât de uluit, era prima oară când o auzea pe maică-sa folosind termeni drastici, indiferent de împrejurări sau persoana la care s-ar fi referit. Şi, tot pentru prima oară de când se ştia, se simţea perplex, luat prin surprindere. Nu cunoscuse până atunci sau nu le trăise ca atare, atacuri neaşteptate.
- Nenorocitule! Am ştiut totdeauna că eşti un om de nimic, o lichea fără clasă, fanfaron şi incapabil. A ştiut-o şi taică-tău, poate înaintea mea, dar nici unul nu ne-am închipuit că am zămislit un borfaş, o secătură... Mi-e silă!
Bătrâna gâfâia, cuvintele scuipate abia se desluşeau, Bebe, încă nesigur, dar oricum mai redresat, încercă să-şi reia morga obişnuită:
- Nu mă obliga să-mi exprim eu părerea... Ca să mă pronunţ blând, ai nevoie de bonă şi tutelă. Adaugă măreţ: Adio, doamnă!
Dădu să închidă uşa. Bătrâna sări din pat cu o vigoare neaşteptată.
- Înainte de a pleca, de a pleca definitiv din această casă, ai să mă asculţi.
- Nu mă interesează elucubraţiile unei sclerozate.
- Elucubraţii? Elucubraţie este capul statuii dispărute din parcul Conţescu? Nefericitule! Ţi-ai închipuit că-i de ajuns să schimbi yala de la boxă? Cu cine te-ai înhăitat? Pe cine şantajezi?
- Acelaşi diagnostic: Scleroză!
Bătrâna urlă:
- Te-am auzit vorbind la telefon, nemernicule!
- Aha! Spionaj pe gaura cheii ca slugile. Nu degeaba te-ai angajat să ştergi la fund plodul Candienilor. Marile vocaţii ţâşnesc totdeauna. Mai ai ceva să-mi spui?
- Un singur lucru! Regret că nu am tăria, forţa sufletească să debarasez oraşul, societatea, oamenii de o canalie.
Bădescu rânji:
- Mai ai timp să mă torni.
- Sunt prea slabă, şopti bătrâna fără să-l mai asculte. Sau poate la fel de ticăloasă ca şi tine. Oricum, prea bătrână... Nu mai contează. Du-te! Să nu te mai văd niciodată.
7.
Pentru diversele circumstanţe de relief ale vieţii, delicate, cheie sau primejdioase, dar, oricum, ieşind din diurn şi putând lua caracter decisiv, Grig avea reţete pe care le considera infailibile, "atâta timp cât nu s-a născocit altceva".
"Siguranţă şi tupeu inteligent", era pavilionul sub care se decisese să opereze acum.
Trecu fără probleme de poarta spitalului, azvârlind din mers "la profesorul Tulea", luă de la garderobă un halat alb pe care-l puse pe umeri şi urcă dezinvolt şi hotărât treptele până la primul etaj. Toate informaţiile în legătură cu spitalizarea doctorului Candian le obţinuse simplu, prin telefon. În drum spre camera de reanimare, întâlni mai multe surori, după aspect, greutatea paşilor şi felul în care era salutat probabil şi un medic. Nimeni nu-i acordă nici un fel de atenţie.
În anticamera salonului de reanimare, o asistentă uscăţivă, cu o bonetă apretată hârtie pe părul proaspăt coafat, studia concentrată un dosar medical. Era de vârstă mijlocie, conştientă de importanţa ei, şi cu acel ceva, greu de definit, dar care, de la prima vedere, înainte măcar de a deschide gura, te avertiza că femeia este celibatară. O simţeai însă competentă şi inspira încredere. Un om pe care medicii se bizuiau, desigur, fără rezerve.
- Dumneavoastră?
Grig arboră cel mai umil-încântător surâs din garderoba sa de farmece.
- Sărut mâinile. Vă rog să mă iertaţi...
- Despre ce este vorba?
- Sunt fratele doctorului Candian...
Femeia i-o reteză:
- Tovarăşul profesor a interzis orice fel de vizită. Bolnavul nu poate primi pe nimeni.
- Ştiu, ştiu...
- Atunci, vă rog nu insistaţi.
- Ascultaţi-mă doar un minut. Astă-seară, plec pentru o lună în Grecia. Glasul i se frânse sub povara situaţiei, a lacrimilor abia stăpânite: Nu ştiu ce se poate întâmpla până mă întorc. Îngăduiţi-mi doar să-l văd. Să-mi iau rămas bun...
Asistenta şovăi câteva clipe. I se făcu milă de bărbatul acesta superb - toţi frumoşi în familie, probabil; şi doctorul, chiar ferfeniţit, rămăsese chipeş - iar, dată fiind starea pacientului, te puteai aştepta într-adevăr la orice... Se uită la ceas. Până la contravizită mai erau trei sferturi de oră.
- Intraţi, dar vă rog, nu încercaţi să-l tulburaţi nici măcar cu un cuvânt.
Grig îi luă mâna şi i-o sărută. Femeia avu impresia că emoţionanta, curata recunoştinţă de pe chipul lui Grig fusese zugrăvită de însuşi penelul lui Rafael. Se întoarse la filele dosarului suspinând mulţumită:
"Am făcut o faptă bună."
8.
Inginerul Voicu Dumitriu era ferm otărât să limpezească lucrurile. Avea o părere foarte bună despre propria lui persoană, încredinţat fiind că este unul din fericiţii apţi, dotaţi pentru orice profesiune, capabili să facă faţă oricărei situaţii. Reflectând uneori la fantasticul său potenţial neexploatat, regreta că media de viaţă a individului nu-i de circa trei-patru ori mai mare.
"În şaptezeci de ani nu te poţi realiza pe toate coordonatele de care dispui. Pur şi simplu n-ai timpul material."
Simţea sincer că în el moare un mare poet, un neînfricat explorator, un geniu al matematicii; un Elvis Priesley, un amiral Nelson, un profet cel puţin de talia lui Mahomed care i se părea că ocupă un loc mai modest în clasamentul breslei.
În funcţie de circumstanţe, Ciocolată simţea puseurile necesare. De pildă, acum, impulsuri detective îi bântuiau zilele şi nopţile. Va lămuri misterul statuie-Candian (asociaţie făcută spontan, din prima clipă), şi i se păru că cea mai sigură cale ar constitui-o o discuţie cinstită, bărbătească, purtată cu Dinu.
Fremăta de nerăbdare şi, în timp ce parcurse drumul cu taxiul, se întreba cum de anchetatorilor nu le-a trecut prin minte o idee atât de simplă. Se pierdu apoi într-o serie de reflecţii stil urbanistic de genul:
"Omul civilizat şi-a complicat existenţa, a uitat adevăruri elementare. Drumul cel mai scurt între două puncte este cel drept..."
O bancnotă de douăzeci şi cinci de lei îi deschise poarta spitalului. Păşea sigur, gândindu-se că ar fi fost bine să ia câteva flori pentru Dinu.
"Rândul viitor, îşi zise, n-am să uit."
Îl izbi apoi pustietatea coridoarelor. Întâlni un singur bărbat cu un halat pus neglijent peste hainele de-o rafinată eleganţă.
"Ce bine e animalul! califică instinctiv. Are cel puţin zece-cin'şpe ani mai mult ca mine şi uite-l cum arată. În realitate, ăştia cu succes la dame nu fac bicepşi la creier şi asta conservă..."
Apoi îl uită.
9.
În anticamera salonului de reanimare, asistenta, în picioare, aranja nişte hârtii în fişet. Aruncă o privire întrebătoare spre bărbatul oacheş, cu expresie agitată. De fapt, aerul de nelinişte, de permanentă "priză", de parcă în fiece clipă se afla în aşteptarea unui eveniment ce-i alimenta nerăbdarea, era caracteristic pentru Ciocolată. Cunoscuţii, obişnuiţi, nu se mai interesau de mult ce îl frământă, neavizaţii însă îi prizau anxietatea ca atare.
- La doctorul Candian, formulă scurt Dumitriu.
Femeia replică ferm şi la fel de succint:
- Exclus! Interzisă orice vizită.
- Sunt o rudă...
- Îmi pare rău, doctorul Candian este obosit. A fost fratele lui şi, pentru o singură zi, e de-ajuns.
Ciocolată simţi cum i se zbârleşte părul de uimire. În viaţa lui nu-l auzise pe Dinu pomenind de neamuri şi, în diverse ocazii, îl auzise spunând că fusese copil unic.
- Frate? Care frate?
- A plecat chiar acum două minute. Iertaţi-mă, tovarăşe, adăugă înfundându-şi ostentativ nasul în hârtii, sunt ocupată.
Ciocolată, străfulgerat de o idee, îi prinse braţul:
- Un bărbat bine, cu halat alb pe umeri, nu-i aşa?
- Toată lumea poartă aici halat alb pe umeri.
- Două minute, ziceţi?
- Poate nici atât. Bună ziua!
Ciocolată ţâşni pe uşă fără să-şi ia rămas bun. Alergă iepureşte de-a lungul coridoarelor, coborî scările aproape zburând, şi-l ajunse pe Grig chiar când acesta trecea pe lângă portar, salutându-l cu un deget la tâmplă.
Ciocolată îl apostrofă gâfâind.
- Alo, domnu' !
Grig, cu cheile de la maşină în mână, se întoarse surprins.
- Cu mine vorbiţi?
- Cu dumneavoastră.
- Ce doriţi?
Emoţionat, Ciocolată îşi formulă gândul cu primele cuvinte venite în minte.
- V-aţi dat drept fratele lui Candian... Aţi minţit... De ce?
Grig îl măsură scurt: "Un zăpăcit, tipul de încurcă lume". Încercă să câştige timp. O pereche venea dinspre capătul străzii.
- Aş prefera să discutăm în altă parte.
O luă hotărât înainte. Ciocolată, peste măsură de agitat, îl urmă orbeşte. Îi mai despărţeau câţiva metri de Lancia roşie. Grig cercetă rapid locul. Nimeni. Se întoarse fulgerător.
Inginerul văzu pumnul, dar nu mai avu timp să reacţioneze. Îl primi în plin, în bărbie, şi se prăbuşi.
"Un upercut de toată frumuseţea!", aprecie Grig şi apăsă pe accelerator.
10.
- Presupun, zise Minerva, că aţi avut o reacţie asemănătoare. Aţi strigat, s-a sculat din nou toată casa...
Mioara Săvescu clătină din cap:
- Nu. Şi nu pentru că nervii mei ar fi devenit mai buni între timp. Ci pentru că n-am apucat. Am leşinat înainte de a emite cel mai mic sunet. Mi-am revenit în zori. Lumina, orele dimineţii, m-am convins demult, au un efect tranchilizant. Coşmarul e un voievod al întunericului, cu maxim de potenţial - demonstrat ştiinţific, cel puţin aşa am citit - între două şi trei noaptea.
- Când încep să scârţâie mobilele, zâmbi Minerva. Se pare că aşa e. V-aţi gândit că aţi visat?
- Exclus! Desigur, nu-s de oţel, dar am nervi sănătoşi. Voiam să spun că-mi redobândisem în suficientă măsură calmul pentru a aştepta ca ginerele meu să plece la spital. Nu doream să mai discut cu el.
- De ce?
- Rămăsesem ofensată după primul incident şi, în afară de asta, am avut întotdeauna impresia că Dinu are ceva de ascuns.
- Fiţi, vă rog, mai precisă.
- Nu vă pot oferi amănunte. O simplă impresie. Chestiune de atmosferă, de climat sufletesc, de aerul care-l emana uneori. Voiam însă să discut cu fiică-mea. Mă privea ironică:
"Serios, mamă, trebuie totuşi să te vadă cineva. Uite, îmi spune Dinu că profesorul Baciu, ăsta care a venit acum de la Cluj, e o somitate."
"Eu nu-s nebună, Liana..."
"Dar nimeni n-a afirmat aşa ceva. De la o anumită vârstă însă femeile suferă unele tulburări nervoase..."
"Nu este cazul. Uite care-i situaţia. Eu, oricum plec în următoarele cinci minute. Dacă vrei, iau copilul la noi, dar aici nu mai petrec pentru nimic în lume o singură noapte. Sunt îngrijorată însă pentru tine. Nu voi mai avea o clipă de linişte, ştiind că în casa asta se plimbă un străin. Cine-i personajul? Ce vrea? Cum, pe unde intră? E nebun? E un răufăcător?"
"Faci ce vrei. Eu însă rămân la ideea mea. Consultă-te şi cu tata..."
- Am plecat, dar eram convinsă că incidentul nu-i închis.
Minerva o privi atentă:
- Cum aţi calificat atitudinea fiicei dumneavoastră? Oricât sânge rece ai avea, nu poţi trece complet nepăsător pe lângă o asemenea poveste. Un firicel de nelinişte, cât de firav, şi tot încolţeşte.
Mioara Săvescu îşi plimbă privirea catifelie în lungul zidurilor, apoi o ancoră în obrazul colţuros al Minervei.
- Aţi pus punctul pe i. Am plecat de la ei cu certitudinea că Liana e informată de aceste vizite nocturne. Că, dintr-un motiv sau altul, le acceptă. Că şi ea ascunde ceva. Acelaşi ceva pe care-l ascunde şi Dinu.
11.
"Hai s-o iau metodic", îşi zise maiorul Cristescu încercând să-şi definească sentimentul de amănunt care contravine întregului, care iese din normalul impus de armonie, de logica interiorului.
Dobrescu şi Macri continuau să scotocească biblioteca, în vreme ce arhitectul Săvescu, după o scurtă conversaţie strict convenţională, se adâncise în lectura unei reviste. Din când în când, îşi ridica privirea luând act cu indiferenţă de diversele operaţii efectuate de cei doi.
"Cum se aranjează în mod normal o bibliotecă? Considerentele, îşi explica sieşi maiorul cu răbdare de dascăl, ţin de spaţiu şi de calitatea proprietarului: profesie şi bun gust. În regulă! Candian n-a fost încorsetat de spaţiu, gust are. Gust fin, de intelectual. Unul ca el n-o să-şi dispună niciodată cărţile ţinând seama de înălţime şi culoare, şi punând o carte de bucate alături de Kant, numai pentru că măsoară amândouă patruzeci de centimetri şi au coperte albastre. Trecem la meserie... E medic. Firesc deci, ca o mare parte din volume să fie tratate de specialitate. Şi e tot atât de firesc ca acestea să fie cel mai uzate. De altfel, deşi se susţine că ar constitui pătura cea mai distinsă dintre şcoliţi, medicii consumă foarte puţină beletristică, citesc mai mult literatură de informare, strict documentară, adesea reviste, almanahuri. N-au timp. Ca şi avocaţii... Divagaţii, Cristescule! La obiect! Apropo de uzură, tomurile de medicină ocupă locul întâi. Deci, ele sunt cele mai frecvent folosite şi, logic, vor fi aşezate cât mai la îndemână. Vorba ceea, de-ajuns să întinzi braţul..."
Pocni din degete, încântat:
"Asta era, băieţaş!" în biblioteca doctorului Candian, volumele cele mai "obosite" - fără să fie ferfeniţite, dar cu luciul pielii ori al cartonului alterat - se aflau pe penultimul raft, sub tavan. Ca să ajungi la ele, trebuia să foloseşti un taburet.
Sub privirea mirată a lui Săvescu se căţără pe un scaun. Scoase cărţile suspecte şi rămase nedumerit. Fundul de lemn al bibliotecii era intact. Arhitectul Săvescu, în spatele lui, râse încetişor. Un râs spontan, lipsit de răutate. Omul se amuza şi atât.
- Vă aşteptaţi probabil să daţi de o tainiţă?
- Nu vă înşelaţi, recunoscu maiorul. Şi totuşi e ciudat... Băieţi, daţi-mi o lanternă.
I-o întinse Macri. Maiorul începu să plimbe fasciculul de lumină pe peretele de lemn şi pe porţiunea de raft descoperit, pipăind cu cealaltă mână fiecare milimetru al suprafeţelor respective. Se opri brusc. Unghia i se împiedicase într-o mică asperitate, de mărimea unei gămălii de ac. Încercă s-o deplaseze, fără rezultat, apoi apăsă ca pe un buton.
Felia de lemn a bibliotecii începu să se deplaseze încet, spre dreapta, şi lui Cristescu îi veniră în minte penarele de pe vremea când era şcolar. Apoi rămase uluit.
Se afla în faţa unui ecran de circa douăzeci şi cinci de centimetri pe zece. După toate aparenţele, ecranul unui monitor de urmărire.
"Al dracului să fiu dacă pricep ceva!"
12.
Mara Varlam, cu capul uşor şi cu părul strâns în vârful capului, consultă vizorul înainte de a deschide.
- Tu erai, Emilia...?
- O surpriză, nu?
- Incontestabil. Din păcate, sunt de mai multe feluri.
O privea cu o repulsie abia stăpânită. Emilia, sub fondul de ten al insolenţei, era încordată, palidă, forţat dezinvoltă. De altfel, întreaga ţinută îi trăda tulburarea: părul pieptănat neglijent (nu neglijenţa plină de chic ţinând de pieptenul, peria şi phoenul marilor coafori, ci a mâinilor nervoase care abia nimereau agrafele), machiajul neîngrijit (dermatograful tremurase pictând o sprânceană cu câţiva milimetri mai sus decât cealaltă), fusta şi bluza se simţeau puse la nimereală.
- Nu înţeleg ce cauţi la mine.
Ultimele zile o marcaseră şi pe Mara, şi cel mai superficial ochi putea sesiza schimbările operate asupra ei de lacrimile şi tortura nopţilor nedormite. Chiar de dimineaţă, femeia care-i aducea joia brânză şi smântână, negustoreasă până în nodul testemelului, lacomă şi zgârcită, cu o inimă în formă de cântar, iar întreaga ei filozofie de viaţă încăpând într-un portofel, constatase cu indiferenţă:
"Da ce-ai păţit, cucoană? răţi de parcă te-ar fi lepădat ibovnicul la cel colţ de uliţă..."
Avea o paloare vânătă, iar colecistul zgândărit de necazuri inundase galben albul ochilor întunecaţi.
- Cum de ai îndrăznit să suni la această uşă?
Emilia, mai înaltă cu un cap, o privi dispreţuitoare:
- Nu-mi amintesc să ne fi certat şi nici să-mi fi interzis accesul la sonerie. Te ştiam civilizată, Mara. Mă dezamăgeşti.
- Tu pe mine, nu! Am ştiut de la început cu cine am de-a face.
Emilia o întrebă sfidătoare:
- Cu cine?
- Cu o desfrânată de cea mai abjectă calitate.
Emilia păli sub insultă. Ar fi strivit-o pe muieruşca asta moralistă, mică şi fragilă cât s-o mototoleşti într-o batistă. De-ajuns să-i dai o palmă zdravănă, ca s-o lipeşti pe zid. Nu simţise încă niciodată o poftă atât de răscolitoare, de irezistibilă de a distruge pe cineva, de a-l face să muşte ţărâna. O agasaseră dintotdeauna aerul ei virginal, didacticismul, ifosele, întreaga ei fiinţă trâmbiţând precepte de virtuoasă morală. Îi reproşase ireproşabilul.
"Trebuie să mă abţin. Numai de-aş putea să mă stăpânesc!..."
Cu jumătate de ceas înainte, Bebe dăduse din nou buzna la ea acasă agitat, speriat, fără morgă.
"Mili... (Mili, ca în vremurile lor bune) Mili, trebuie să acţionăm. Du-te imediat la Mara..."
"Ce dracu să caut la Mara? Te-ai îmbătat?"
"Cere-i cheile de la Trabant. Avem nevoie de maşina ei."
"Ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu?!"
Îi transmisese întreaga lui nelinişte, ea însăşi fiind extrem de îngrijorată. De aproape două zile, Grig nu-i dăduse niciun semn de viaţă. Pândea telefonul cu inima înnodată de grijă, îl verifica la fiecare sfert de ceas, dacă nu s-a defectat cumva.
- Suntem prinşi în cleşte. Bustul statuii e la mine, în boxă. Trebuie să scăpăm cât mai repede de el. Corpul delict, înţelegi...?
Vorbea frânt, de emoţie sughiţa frazele, înghiţea silabe.
"Vreau să mă sfătuiesc cu Grig... Nu ştiu unde să dau de el..."
"Dă-l în mă-sa! ăsta ne abandonează, ne-a abandonat... Nu însemnăm nimic pentru el. Dacă ne debarasăm de statuie, nu mai există probe împotriva noastră..."
- În fond ce-mi reproşezi?
Încerca să câştige timp.
"N-o să-mi dea cheile. Trebuie să găsesc un truc, dar, până atunci, important e să accepte un dialog, oricare ar fi el, să vorbească, să nu mă dea imediat afară..."
Mara se simţea sugrumată de furie:
- Ce-ţi reproşez? Nici măcar mica ta existenţă. Îţi aparţine, te priveşte! N-ai voie însă să-i târăşti, să-i tragi de mână şi pe alţii!
- Nu ştiu la ce te referi, dar mi-am închipuit că Bebe e destul de mare pentru a se conduce singur.
"...Şi îndeajuns de copilăros imbecil, pentru a cădea în orice cursă unde, dincolo de zăbrele, bucăţica de caşcaval pare de aur."
- Exagerezi şi-mi pare rău.
- Mie mi-e silă. De ce ai venit?
Emilia avu un moment de ezitare. Se clătină pe picioare nesigure, dădu din mâini căutând reazem şi se prăbuşi pe marginea canapelei. Gâfâia, părea că nu poate să respire.
Mara - era de notorietate printre amici că Emilia-i cardiacă - se muie speriată.
- Ce ai?
- Mi-e..., mi-e... puţin rău..., spuse Emilia pe tonul omului care-şi minimalizează suferinţa, vrând să menajeze dispoziţia celorlalţi.
- Ce să-ţi dau? întrebă Mara impresionată.
Îşi făcea reproşuri.
"E vina mea. Am fost prea dură. Trebuia să evit discuţia, să evit cuvintele grave..."
Emilia abia putea vorbi:
- Un Rudotel şi puţină apă... Caldă...
Mara dispăru în bucătărie. Pe televizor se afla poşeta Marei.
Emilia se ridică şi traversă odaia din doi paşi. Deschise geanta. Cheile luceau în buzunarul interior.
Mara se întoarse în mai puţin de două minute. Îi întinse pastila cu o mână tremurândă. Emilia, anevoie ridicată într-un colţ, făcea eforturi s-o înghită, ca şi cum pilula ar fi refuzat să-i alunece pe gât. Dinţii îi clănţăneau pe buza de sticlă a paharului.
Mara o ajută să bea, sprijinindu-i delicat capul.
13.
Pe plicul alb obişnuit - şapte lei suta - scrisul Melaniei Lupu cu litere elegante, cu bucle lungi, graţioase şi majuscule întregi, aşa cum se administra caligrafia în clasele primare de acum şaizeci de ani, avea un efect ciudat. Inversând situaţiile, impresia era echivalentă cu cea pe care ar fi făcut-o un text bătut la maşină, pe papirusurile strămoşilor.
Bătrâna citi încă o dată adresa: Domnului maior Cristescu, Ministerul de Interne, pe unde trece tramvaiul...
Se mai uită încă o dată în oglindă şi îşi trecu pieptenul prin buclele de la ceafă.
- Ţî, ţî, ţî ! făcu nemulţumită. Data viitoare, te rog să fii mai atentă. Ai scăpat prea mult eau d'argent, iar acum semeni cu un pelican... Nu fi absurdă, draga mea. Nu pelicanii sunt albaştri, ci cerneala...
De la Mirciulică îşi luă un rămas bun lipsit de patetism. Toropit de arşiţă, motanul dormea şi apoi "despărţirile prea tandre, ştii bine, dragă Melania, te doboară, iar tu trebuie să dispui acum de toate puterile tale..."
Aruncă plicul la prima cutie poştală. În minte îi stăruia ultima frază din scrisoare, de care se simţea extrem de mulţumită:
În caz că, dată fiind primejdia ce am de întâmpinat, această scrisoare va constitui un rămas bun, vă rog, domnule maior, să rămâneţi încredinţat de sinceritatea sentimentelor mele. Chiar dacă între noi au avut loc unele neînţelegeri, afecţiunea mea pentru dumneavoastră a rămas mereu intactă. Nu mă grăbesc la întâlnirea cu colonelul Lupu, dar dacă ea totuşi este programată, vă amintesc că totdeauna am iubit crizantemele şi liliacul. Mi-ar face plăcere să le ştiu din când în când veghind la ultimul meu domiciliu. Vă spun deci, la revedere, dar nu pe curând...
14.
Când deschise portiţa de fier forjat de la imobilul maur, Melania avu grijă să intre cu dreptul şi, ca o asigurare în plus, îşi făcu o cruce clandestină cu limba. Apăsă lung pe butonul soneriei. Glasul ţâşni instantaneu în interfon:
- Te-am văzut! Ştiu cine eşti! Intră.
Bătrâna împinse uşa stupefiată.
"N-aş fi zis, draga mea, că ai atâtea cunoştinţe în Bucureşti. Probabil să eşti o celebritate, dar, din pricina modestiei tale, n-ai băgat de seamă."
Traversă vestibulul şi pătrunse în holul-sufragerie. O întâmpină acelaşi întuneric, acelaşi praf, aceeaşi atmosferă de mormânt mobilat cu amintiri care nu mai aparţin nimănui.
Înaintând câţiva paşi, exclamă tonică:
- Bună ziua!
Din spate, îi răspunse un râs sardonic. Melania Lupu, cu pielea încreţită de spaimă, se răsuci încet. Dintâi nu desluşi nimic. Apoi, în bezna ce stăruia în fundul holului, de lângă un tabernacol uriaş, se desprinse un schelet.
Cuprinsă de groază, Melania încremeni.
CAPITOLUL XV
1.
Bădescu o aştepta înfrigurat lângă Trabantul Marei.
- Credeam că nu mai vii!
- N-am întârziat mai mult de un sfert de oră, gâfâi Emilia. Uite-le!
Îi întinse cheile. Mâna îi transpirase de emoţie şi Bebe simţi metalul umed. Azvârli o privire rapidă spre balconul Marei şi deschise portiera.
- Cum te-ai descurcat?
Emilia îşi şterse cu palma transpiraţia de pe buza superioară.
- I le-am furat. Am simulat că mi-e rău. S-a dus să-mi aducă o pastilă şi le-am luat din poşetă.
- Mda..., făcu Bebe Bădescu, aplecându-se încordat peste volan.
Conducea excelent, dar Centrul, din pricina traficului aglomerat şi a arterelor blocate de construcţia metroului, devenise pentru toţi şoferii un coşmar.
- Chestia e să nu descopere prea curând că i-au dispărut.
Emilia îşi muşcă buza inferioară:
- Nu-s singura persoană care intră în casa ei.
- N-o cunoşti pe Mara. Este un om sociabil, dar, în acelaşi timp, îşi iubeşte singurătatea. Sunt săptămâni întregi când nu-i sună nimeni la uşă.
- Ei, şi? La urma urmelor, poate să-şi închipuie că le-a pierdut.
Un râs nervos strâmbă trăsăturile bărbatului:
- Am impresia că societatea frumosului cvincvagenar nu ţi-a priit. Cheile de la apartament sunt pe acelaşi anou, aşa cum se procedează în general. Dacă le pierdea, nu putea intra în casă. În fine, asta-i situaţia!
Emilia ridică nepăsătoare din umeri:
- Puţin îmi pasă ce gândeşte aia.
- Nu ştiu dacă e tocmai inteligent. Mă rog cerului să nu se uite pe fereastră măcar o oră.
- De ce?
- Hotărât, nu mai vrei să gândeşti! Dacă-i vine chef să admire natura, va constata că i-a dispărut rabla asta, nu-ţi dai seama?
- Da, făcu maşinal Emilia, probabil... Mă frământă mai mult altă problemă. De ce nu dă Grig niciun semn de viaţă?
- Ţi-e teamă pentru el sau pentru tine?
- Pentru amândoi.
- Draga mea, opină Bebe frânând, nu există decât două posibilităţi: fie l-au săltat, fie se descurcă într-un fel sau altul singur. A abandonat varianta Emilia.
Femeia oftă, dar nu spuse nimic. Coborâră, şi Bebe aruncă o privire în lungul străzii. Nu observă nimic special. În clădirea de peste drum, bătrâna Popovici îşi citea, ca de obicei, ziarul în balcon, pe trotuar doi puşti se jucau cu mingea Bebe apucă braţul Emiliei şi o introduse în bloc.
- Ia-te după mine!
Coborâră vreo zece trepte şi ajunseră la demisol. Bebe aprinse lumina şi pătrunseră într-un coridor lung şi îngust. Mirosea specific a şoareci, mucegai, urină de pisici, a umed şi produsul toxic folosit la ultima deratizare.
Emilia privi cu silă în jur. Un gând neaşteptat o străfulgeră:
"Ce naiba caut aici?... Toate astea nu fac parte din viaţa mea... Parcă aş vedea un film..."
- Trezeşte-te! exclamă iritat Bebe Bădescu.
- Ce vrei să fac?
- Să mă ajuţi! Ţine-mi sacul.
Bebe azvârlea grăbit cioburile statuii. Muchiile ascuţite îi scrijeleau palmele, însângerându-le.
- Faci prea mult zgomot, şopti Emilia.
- Nu ne aude nimeni.
- Ar fi trebuit să aşteptăm să se întunece. Cum scoatem sacul fără să fim observaţi?
- Fată dragă, rosti Bădescu îndreptându-şi o clipă spinarea, timpul ne e măsurat la minisecundă, dacă există aşa ceva. Iar în ipoteza că blocu-i supravegheat, nu mai are importanţă că ne agaţă pe soare strălucitor sau sub clar de lună.
- Aveţi perfectă dreptate, domnule Bădescu.
Glasul venise din spate. Emilia şi Bebe se răsuciră, fulgeraţi, cu ochi dilataţi de spaimă. Locotenentul Moraru, rezemat de zid, se uita zâmbind la mâna lui Bădescu. Pe degetul mic strălucea un inel, pe care se ghiceau încrustate iniţiale. La capătul coridorului, o pisică mieună prelung, din motive necunoscute.
2.
Doctorul Manoliu, îmbrăcat de oraş, şovăia în faţa telefonului. Îi era dor de Mara şi se simţea tentat s-o invite la o plimbare.
"Ţi-ar prinde bine un pic de aer, îşi formula în minte eventualele fraze, şi pe urmă ar fi păcat să nu prindem trandafirii la şosea."
În câteva zile, se scutură...
Scrupule de delicateţe îl împiedicau să ridice receptorul. Mara traversa zile cumplite, trebuia s-o cunoşti bine ca să-ţi dai seama de dimensiunile reale ale suferinţei ei şi poate că ar fi considerat meschin din partea lui că se impune în asemenea clipe.
Femeile au o logică şi o fantezie a lor, cu totul particulară. Mara, de pildă, l-ar putea dispreţui pentru că nu are discreţia de a o ocoli în momente penibile, că e îndeajuns de grosolan pentru a asista - eventual cu satisfacţie! - la convulsiile ei de conştiinţă, la caznele unui suflet rănit.
"Iar ca prieten, oftă Manoliu, nu m-a acceptat niciodată. Ştie că o iubesc şi deci exclude din capul locului ideea de amiciţie. Face parte dintre oamenii care nu concep, nu cred în camaraderie, pura, sincera camaraderie, fără nici un fel de intenţii orizontale, dintre un bărbat şi o femeie..."
Soneria de la intrare îl făcu să tresară în mod nejustificat.
"Atenţie, Gogule tată! Ţi-au luat-o razna nervii!..."
Se îndreptă plictisit spre uşă. Nu putea fi decât Dănilă, vecinul de la parter, venit la o partidă de table şi să-i ia tensiunea.
"Îl expediez urgent, îşi zise. N-am chef să joc, nici să ascult suveniruri de acum o sută cincizeci de ani."
Bătrânul, după ce-şi epuizase propria biografie, deschisese un alt serial:
"Viaţa vitejească a bunicului său, căpitanul Petre Dănilă, combatant la Plevna şi Griviţa..."
Deschise brusc uşa şi rămase cu gura căscată. Ciocolată, cu privirea rătăcită şi maxilarul moale, ca de cârpă, aproape îi căzu în braţe.
- Ce-ai păţit?
- Lasă-mă să intru. Abia am ajuns la tine...
Manoliu, alarmat, îl luă de braţ şi-l instală într-un fotoliu.
- Dă-mi ceva să beau şi o chestie de cap. Simt că-mi trosneşte... Să fie tare! Dinamită, să crăp dracului, sau morfină!
De durere, abia articula cuvintele. Medicul sparse la repezeală două fiole de algocalmin, turnă un deget de apă şi-i duse paharul la buze. Îi umplu paharul cu vodcă, repetând mişcarea:
- Dă-l pe gât repede. În maximum şaizeci de secunde îţi trece orice durere.
Ciocolată se execută mecanic. Privirea era fixă şi căpiată. Felul în care aştepta să treacă minutul, parcă stând la pândă, îl făcu pe Manoliu să râdă.
- Pot să fie şi şaizeci şi cinci de secunde.
Dumitriu ridică degetul gros, făcându-i semn să tacă. După toate semnele, număra în gând. Exclamă brusc:
- Da, dom'le, ai avut dreptate! Parcă m-a mai lăsat. Dă-mi şi o ţigară.
Trase de câteva ori fumul în piept, urmărit cu curiozitate de doctorul Manoliu.
- Hai, dă-i drumul! În ce încurcătură te-ai mai vârât?
Ciocolată emise pe un ton funebru:
- Gogule, există o soartă! De-a lungul întregii istorii noi am fost invadaţi. Au năvălit goţii, ostrogoţii, hunii şi ce figuri mai erau în epocă, au dat turcii, tătarii şi care or mai fi fost, acum au venit gangsterii! Ăştia ne smulg potcoavele, băiete, ascultă ce-ţi spun eu! Păi cum, domnule? Admiţi dumneata ca, în plin centrul Bucureştiului, pe lumină, la cinşpe paşi de agentul de circulaţie, să te molesteze un apaş cine ştie din ce meridian picat, lăsându-te grămadă pe trotuar?
- Ia-o pe îndelete, fiule! Unde, cum, cine?
Ciocolată relată incidentul cu lux de amănunte şi ca totdeauna "interpretat". Deschise uşa băii, dădu bună ziua asistentei, alergă prin odaie, îl ajunse din urmă pe Grig, îi recepţionă foarte convingător pumnul, căzu moale pe covor.
Gogu Manoliu clătină din cap:
- Măi tată, de ce nu-ţi vezi de treburile tale!
- Eu unul nu pot trăi cu capul în sac şi n-am venit să-mi faci observaţii! ţipă Dumitriu.
- Dar de ce ai venit? Normal era să te duci direct la miliţie.
- Deşteptule, îmi plesnea ţeasta de durere. Am venit la tine să-mi dai un calmant. În continuare, ştiu eu ce am de făcut.
- Ce?
- Mă priveşte.
- Voicule, îţi vorbesc cât se poate de serios. Renunţă la iniţiative teribile şi teribiliste. Informeaz-o pe maioreasă şi du-te acasă şi te culcă.
Ciocolată sări pe fotoliu:
- Nici gând! Am suferit două agresiuni din partea aceluiaşi individ şi mi-aş pierde orice respect pentru mine, ca bărbat, dacă aş sta cu mâinile în sân acceptând să mă ocrotească şi să-mi plătească poliţa o feme. Dixi!
3.
Atrasă de exclamaţia maiorului, Minerva intră în birou:
- Ce-i, Cristescule, ai descoperit Atlantida?
- Hm! Nu eşti prea departe de adevăr. Ce părere ai despre chestia asta?
Se uitau toţi, parcă hipnotizaţi, la ecranul cenuşiu răsărit între cărţile din bibliotecă. Arhitectul Săvescu, uluit, rămăsese cu revista în mâna ridicată, privind peste ochelari. Macri şi Dobrescu se simţeau încordaţi ca la un film cu suspense. Minerva se apropie intrigată:
- Un televizor?!
Cristescu dădu din mână:
- Aşa s-ar părea.
- Şi-acum ce staţi? Daţi-i drumul să vedem ce vrea.
Sub ecran se vedeau două butoane mici, nichelate. Minerva trepida de nerăbdare.
- Care ajunge până acolo? Hai, mai repede! Daţi-mi un scaun!
Dobrescu şopti neliniştit:
- Poate sărim în aer!
Minerva observă peste umăr:
- Vei avea satisfacţia de a rămâne, până la urmă şi chiar după, în tovărăşia superiorilor pe care, nu mă îndoiesc, îi îndrăgeşti sincer. Cine nu tânjeşte după un sfârşit în companie duioasă?
- Lăsând gluma, interveni maiorul - total atehnic, abia era în stare acasă să înlocuiască un bec ars - s-ar putea ca într-adevăr să fie periculos să umblăm la drăcia asta. Propun să chemăm un băiat de la "tehnic".
- De ce nu de la Institutul de energie nucleară? Dacă tu-ţi închipui că am eu atâta pacienţă ca să-i aştept pe inginerii noştri să vină cu stetoscopul, înseamnă că mă crezi oţel de zgârie-nori.
- Lasă-mă pe mine.
- Stai jos, Cristescule! Eu am curiozităţi ştiinţifice, nu tu!
Se urcase pe scaun şi studia cu mâinile în şolduri micul ecran. Anunţă sarcastic:
- Păzea, că-i dau drumul! Puteţi să vă refugiaţi în parc. Deci cinci... patru... trei... Ce faceţi? Daţi în cărţi? Mă rog... Doi... Unu... Zero!
Răsuci hotărâtă primul buton. Un bâzâit uşor zgârie grafic accidentat liniştea desăvârşită din încăpere. Imagini neclare tulburară câteva clipe ecranul, apoi se limpeziră. Minerva şi Cristescu aveau să-şi mărturisească, ulterior, că în viaţa lor nu se simţiseră mai stupefiaţi.
Dintre cărţi, îi privea chipul senin al Melaniei Lupu.
4.
Ar fi luat-o la oană, dar simţea că n-o ţin picioarele. Mai mult, avea impresia că e înşurubată în duşumele.
"Vino-ţi în fire, draga mea..., te conjur să faci un efort... Este o situaţie... aparte, desigur, dar, tocmai de aceea, trebuie să apelezi la toate resursele tale... În primul rând, dă frumos bună ziua. Politeţea obligă la o comportare binevoitoare din partea celuilalt, indiferent ce hram poartă. Cel puţin aşa se întâmplă aici şi nu văd de ce dincolo ar funcţiona alte norme..."
Bineînţeles, Melania nu credea la modul concret în stafii, răposaţi care se plimbă pe Calea Victoriei şi iau un profiterol la Athenee Palace, sau scheletele care-şi zornăie oasele în miez de zi, ori miez de noapte, prin imobilele Capitalei. Fiind însă o fantastă a existenţei, căutând toată viaţa - şi găsindu-le! - situaţii bizare, având structura şi imaginaţia unei aventuriere, putea accepta în mod inconştient şi nebulos unele aparenţe de imponderabil.
........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu