Jocul lui Ender 1, Orson Scott Card

..............................................................................
                                                            2.

                                   Shen râse iarăşi şi câţiva din băieţii aflaţi mai departe de grupul lui Bernard îşi priviră pupitrele. La fiecare treizeci de secunde, mesajul apărea pe toate pupitrele, le traversa şi dispărea.
    Băieţii începură să chicotească.
    - Care-i poanta? întrebă Bernard.
    Ender se asigură că nu zâmbea când francezul îşi plimbă privirea prin încăpere şi se prefăcu înspăimântat aşa cum erau cei mai mulţi. Bineînţeles, Shen rânjea sfidător. După o clipă, Bernard îi ceru unui băiat să aducă un pupitru.
    Împreună, citiră mesajul:
    ATENŢIE LA FUNDURI. BERNARD E CU OCHII PE ELE.
                            DUMNEZEU
    Bernard se împurpura de furie:
    - Cine-a făcut asta! răcni el.
    - Dumnezeu, replică Shen.
    - În niciun caz n-ai fost tu, pufni Bernard. Cerea prea mult creier pentru o râmă!
    Mesajul lui Ender se opri peste cinci minute. După o vreme, pe pupitrul său apăru:
    ŞTIU CĂ TU AI FĂCUT-O.
                            BERNARD
    Nu ridică privirea, ba chiar se comportă de parcă nu văzuse mesajul.
    "Bernard vrea să mă prindă cu vinovăţia pe chip. Nu ştie cine a făcut-o..."
    Bineînţeles, nu conta dacă ştia. Francezul avea să-l sâcâie cu atât mai mult, deoarece trebuia să-şi reconsolideze poziţia. Singurul lucru pe care nu-l suporta era să se râdă de el. Trebuia să dovedească cine era şeful. Drept urmare, Ender o încasă la duş. Unul dintre prietenii lui Bernard se prefăcu că se împiedică de el, şi izbuti să-i bage un genunchi în burtă.
    Ender nu scoase un sunet.
    În privinţa războiului declarat, el continua să se menţină ca observator. Nu intenţiona să facă nimic. Însă în celălalt război, cel al pupitrelor, îşi lansase deja următorul atac. Când reveni de la duş, Bernard era turbat, tovind cu picioarele în paturi şi răcnind la băieţi:
    - Nu l-am scris eu! Gura!
    Pe perimetrul fiecărui pupitru se plimba mesajul:
    ÎMI PLACE FUNDUL TĂU. LASĂ-MĂ SĂ-L SĂRUT.
                               BERNARD
    - Nu l-am scris eu! urla Bernard.
    După câteva minute de zbierete, Dap apăru în uşă.
    - Ce-i gălăgia asta? întrebă el.
    - Cineva trimite mesaje folosindu-se de numele meu, răspunse posac Bernard.
    - Ce mesaje?
    - Nu contează ce mesaje!
    - Pentru mine contează.
    Dap luă pupitrul cel mai apropiat care, întâmplător, aparţinea băiatului de deasupra lui Ender. Citi, surâse şi restitui pupitrul.
    - Interesant, comentă el.
    - Nu vreţi să aflaţi cine a facut-o? întrebă Bernard.
    - Ştiu cine a facut-o.
    "Da", gândi Ender. "Sistemul a fost spart prea uşor. Intenţionat l-au lăsat aşa, ca să-l putem sparge. Ştie că eu sunt autorul."
    - Cine-i?! răcni Bernard.
    - Nu cumva strigi la mine, soldat? întrebă încetişor Dap.
    Instantaneu, atmosfera din dormitor se schimbă. Atât mânia prietenilor lui Bernard, cât şi veselia de-abia reţinută a celorlalţi se transformară în tăcere. Avea să se facă auzit glasul autorităţii.
    - Nu, domnule, răspunse Bernard.
    - Toată lumea ştie că în mod automat, calculatorul adaugă numele autorului.
    - N-am scris eu!
    - Ridici glasul?
    - Ieri cineva a trimis un mesaj semnat DUMNEZEU, spuse Bernard.
    - Chiar aşa? se miră Dap. N-am ştiut că s-a înrolat.
    Se întoarse şi ieşi, iar odaia se umplu de râsete.
    Încercarea lui Bernard de-a ajunge şeful dormitorului dăduse greş - acum doar câţiva mai rămăseseră de partea lui. Erau însă cei mai răi. Şi Ender ştia că până nu abandona rolul de observator, n-avea să-i fie uşor. Cu toate acestea, amestecul său în programarea pupitrelor dăduse rezultate.
    Bernard fusese oprit şi toţi băieţii care aveau caracter se eliberaseră de el. Şi, cel mai important, Ender o făcuse fără să-l bage în spital. Mult mai bine aşa!
    Se apucă după aceea să creeze un sistem de protecţie al propriului său pupitru, deoarece, în mod evident, cele existente erau necorespunzătoare. Dacă un puşti de şase ani le putuse sparge, atunci fuseseră puse doar ca divertisment, nu ca sisteme serioase.
    "Pur şi simplu, un alt joc oferit de profesori. Şi încă unul la care mă pricep."
    - Cum ai făcut-o? îl întrebă Shen la micul dejun.
    Ender constată că era prima dată când un coleg de clasă mânca împreună cu el.
    - Ce să fac?
    - Să expediezi un mesaj sub un nume fals. Mai ales sub numele lui Bernard! A fost grozav! Acum toţi îi zic Ochi-de-fund. Faţă de profesori, numai Ochi, însă toţi ştiu unde-i cu ochiul.
    - Sărmanul Bernard, murmură Ender. Şi-i atât de sensibil...
    - Haide, Ender! Ai intrat în protecţii. Cum ai făcut-o?
    Ender scutură din cap şi zâmbi.
    - Îţi mulţumesc că mă crezi aşa inteligent s-o pot face. Însă pur şi simplu eu am văzut primul mesajul, atât.
    - Bine, nu eşti obligat să-mi spui. Totuşi, a fost grozav!
    Pentru o vreme mâncară în tăcere, apoi Shen întrebă:
    - E adevărat că bâţâi din fund când merg?
    - Nţţ, răspunse Ender. Doar puţin de tot. Încearcă să nu mai faci paşii aşa mari, asta-i şmecheria.
    Shen încuviinţă.
    - Singurul care a remarcat chestia asta a fost Bernard.
    - E un porc!
    - Priviţi în ansamblu, ridică din umeri Ender, porcii nu-s chiar atât de răi.
    - Ai dreptate, izbucni în râs Shen. I-am jignit!
    Râseră împreună şi li se alăturară alţi doi colegi. Izolarea lui Ender luase sfârşit. Războiul de-
abia începea.

                                                              Capitolul 6
                                                        Pocalul uriaşului

                               - În trecut am avut destule dezamăgiri. Insistând ani de zile, sperând că vor depăşi momentul critic, fără ca s-o facă. Ender însă e hotărât s-o termine în primele şase luni.
    - De ce?
    - Nu vezi ce se-ntâmplă? E blocat pe jocul cu Pocalul Uriaşului. Are cumva tendinţe sinucigaşe? N-ai pomenit niciodată de aşa ceva.
    - Cu toţii ajung odată şi-odată la Uriaş.
    - Însă Ender nu-l mai lasă. E ca Pinual.
    - La un moment sau altul, toţi seamănă cu Pinual. Totuşi el e singurul care s-a sinucis. Nu cred că are vreo legătură cu Pocalul Uriaşului.
    - Pariez pe mâna mea. Uită-te ce-a făcut din grupul lui!
    - Să ştii că vinovatul nu-i el.
    - Nu-mi pasă a cui e vina; el este motivul. Ar trebui să fie uniţi, dar exact pe locul lui e o prăpastie lată de kilometri.
    - Oricum, nu intenţionez să-l las prea mult acolo.
    - Atunci ar fi mai bine să-ţi refaci planurile. Clasa lui e bolnavă şi el este focarul de infecţie. Trebuie să rămână până se vindecă.
    - Eu am fost focarul de infecţie. L-am izolat şi uite ce-a ieşit.
    - Lasă-i timp. Să vedem cum îl foloseşte.
    - Nu avem timp.
    - Nu avem timp să grăbim un puşti care are tot atâtea şanse să fie un monstru, sau un geniu militar.
    - Ăsta a fost un ordin?
    - Convorbirea se înregistrează, e procedura standard. Eşti acoperit, du-te dracului!
    - Dacă a fost un ordin, atunci o să...
    - A fost un ordin! Îl ţii pe loc, până vedem cum rezolvă situaţiile din grupul lui. Graff, mă îmbolnăveşti de ulcer!
    - Nu te-ai îmbolnăvi daca ai lăsa şcoala pe seama mea şi te-ai ocupa de flotă.
    - Flota îşi caută un comandant. N-am de ce mă ocupa, până nu-mi dai aşa ceva!

                                                                          1.

                              Intrară şovăind în sala de luptă, aidoma unor copii pătrunşi întâia dată într-o piscină, agăţându-se de mânerele laterale. Imponderabilitatea îi dezorienta puternic; în scurt timp îşi dădură seama că lucrurile mergeau mult mai bine dacă nu foloseau deloc picioarele.
    Din nefericire, costumele erau rigide. Era mai dificil să facă mişcări precise, deoarece se îndoiau lent în comparaţie cu veşmintele purtate până atunci.
    Ender strânse mânerul şi flexă genunchii. Observă că datorită rigidităţii, costumul amplifica mişcările. Începea cu greutate un gest, dar după ce muşchii i se opreau, costumul continua mişcarea, cu o forţă mai mare. Ajungea să dea un impuls şi dezvolta o forţă dublă.
    "Pentru o vreme voi fi stângaci, dar mai bine să nu pierd timpul."
    Continuând să se ţină de mâner, se împinse puternic în tălpi.
    Imediat descrise un arc larg, cu picioarele deasupra capului şi se lovi cu spatele de perete. Ricoşeul fu violent şi palmele i se desprinseră de mâner. Zbură de-a curmezişul sălii, rostogolindu-se prin văzduh.
    Vreme de o clipă care i se păru cumplită, încercă să-şi păstreze vechea orientare "sus-jos", corpul său străduindu-se să se îndrepte, căutând atracţia gravitaţională care nu exista în sală. După aceea, se sili să-şi modifice perspectiva. Se îndrepta către un perete. Acela era "jos". Şi imediat îşi regăsi controlul. Nu zbura, ci cădea. Era un plonjon. Putea alege cum anume să coboare pe suprafaţa respectivă.
    "Viteza e prea mare ca să prind un mâner şi să mă opresc, însă pot atenua şocul. Pot ricoşa sub un unghi, dacă mă rostogolesc când ating suprafaţa şi-mi folosesc picioarele..."
    Nu ieşi deloc aşa cum plănuise. Ricoşă, dar nu sub unghiul bănuit şi nu mai avu timp să analizeze ce se întâmplase. Se izbi de alt perete, de data asta prea rapid ca să fi avut timp să se pregătească. Totuşi, întâmplător, descoperi o modalitate de a-şi folosi picioarele pentru a controla unghiul de ricoşeu. Acum străbătea din nou sala, plutind spre ceilalţi băieţi care continuau să stea agăţaţi de mânere.
    Încetinise suficient pentru a reuşi să înşface şi el unul. Se găsea într-o poziţie relativ ciudată faţă de băieţi, însă orientarea i se modifică iarăşi şi, din câte îşi putea da seama, ei nu atârnau pe un perete ci zăceau pe podea, iar el nu stătea cu capul în jos.
    - Ce vrei să faci, să te sinucizi? întrebă Shen.
    - Încearcă şi tu, răspunse Ender. Costumul te protejează de orice răniri, iar ricoşeurile se pot controla cu picioarele, uite aşa! Repetă mişcarea pe care o făcuse.
    Shen scutură din cap - nu avea de gând să încerce o asemenea cascadorie nebunească. Totuşi un băiat porni, nu atât de repede cât Ender, pentru că nu începu printr-un salt, totuşi destul de rapid.
    Ender nu trebui să-i vadă chipul ca să ştie că era Bernard. Fu urmat aproape imediat de prietenul lui cel mai bun, Alai.
    Îi privi traversând sala uriaşă. Bernard încerca să se orienteze spre direcţia pe care o considera "podea", iar Alai se lăsa în voia zborului, pregătindu-se să ricoşeze din perete.
    "Nu-i de mirare că şi-a fracturat braţul în navetă," se gândi Ender. "Se încordează atunci când zboară. Intră în panică."
    Înregistră amănuntul şi-l păstră pentru viitor.
    Alai nu se împinsese în aceeaşi direcţie ca Bernard. Ţintise spre un colţ al sălii. Traiectoriile lor erau divergente tot mai mult şi, în vreme ce Bernard făcu o aterizare stângace, ghemuită, şi ricoşă, Alai intră în contact simultan cu cei trei pereţi ce se intersectau în colţ. Şocul îi reduse considerabil viteza şi-l îndreptă într-o direcţie neaşteptată. Alai ţipă încântat şi băieţii care-l priveau ovaţionară. Unii dintre ei uitară că se găseau în imponderabilitate şi începură să aplaude, dând drumul la mânere.
    Acum pluteau lent, agitând braţele şi încercând să înoate prin aer.
    "Asta-i într-adevăr o problemă", se gândi Ender. "Ce faci dacă ajungi să pluteşti, fără viteză, departe de orice perete? În ce te împingi?"
    Fu ispitit să încerce pe propria lui piele şi să găsească răspunsul prin experimentări. Vedea însă eforturile inutile ale celorlalţi şi habar n-avea ce ar fi putut face el în plus faţă de strădaniile lor.
    Ţinându-se cu o mână de podea, pipăi neatent pistolul care era fixat pe costum, în faţă, imediat sub umăr. Atunci îşi aminti rachetele manuale folosite uneori de puşcaşii marini când atacau o staţie inamică. Desprinse arma şi o cercetă.
    În dormitor, îi apăsase toate butoanele, dar nu se întâmplase nimic. Poate că aici, în sala de luptă, urma să funcţioneze. Nu avusese instrucţiuni şi nici diferitele taste nu erau inscripţionate. Trăgaciul era clasic - avusese şi el pistoale jucării, aşa cum aveau toţi copiii, aproape din pruncie. Două butoane erau uşor accesibile cu degetul mare, dar la alte câteva, situate sub pat, nu putea ajunge decât dacă se folosea de ambele mâini.
    În mod clar, butoanele de lângă degetul mare erau cele pentru folosinţă imediată.
    Îndreptă ţeava către podea şi apăsă pe trăgaci. Simţi arma încălzindu-se imediat; când depresă trăgaciul, redeveni rece. De asemenea, pe podea apăruse un cerculeţ luminos.
    Cu degetul mare apăsă butonul roşu de pe pat, şi trase din nou. Acelaşi lucru.
    Apăsă după aceea butonul alb. Emise un fulger strălucitor care lumină o zonă largă, deşi nu cu aceeaşi intensitate. Arma rămase rece.
    "Butonul roşu o face să funcţioneze ca un laser - deşi Dap a zis că nu-i un laser - iar cel alb o transformă în lanternă." Amândouă funcţiile erau inutile pentru deplasările prin spaţiu.
    "Deci totul depinde cum te lansezi, de traiectoria pe care porneşti. Asta înseamnă că va trebui să devenim experţi în decolări şi ricoşeuri, altfel vom rămâne plutind pasivi."
    Privi în sală. Câţiva băieţi începuseră să se apropie de pereţi şi-şi agitau braţele căutând să prindă un mâner. Cei mai mulţi se ciocneau între ei şi râdeau; alţii se ţineau de mâini şi descriau cercuri. Doar puţini procedau ca Ender, stând lângă pereţi şi privind.
    Unul dintre aceştia era Alai. Se oprise pe un perete apropiat. Mânat de un impuls, Ender se împinse către el. Când începu să zboare, se întrebă cum avea să reacţioneze celălalt. Alai era prietenul lui Bernard. Ce i-ar fi putut spune Ender?
    Acum însă nu-şi mai putea modifica traiectoria. De aceea, privi drept înainte şi exersă, făcând mici gesturi din mâini şi din picioare, pentru a controla direcţia în care se deplasa. Cu întârziere îşi dădu seama că ţintise prea bine. N-avea să aterizeze lângă Alai... ci pe acesta.
    - Prinde-mă de mână! strigă Alai.
    Întinse braţul. Alai amortiză şocul contactului şi-l ajută să poposească destul de lin pe perete.
    - Excelent, spuse Ender. Ar trebui să exersăm chestiile astea.
    - Aşa m-am gândit şi eu, încuviinţă băiatul, dar s-au înmuiat cu toţii. Ce s-ar întâmpla dacă ne-am lansa împreună? Ar trebui să ne putem împinge unul pe altul, în direcţii opuse.
    - Da.
    - Ar fi bine?
    Întrebarea subînţelegea că relaţiile dintre ei nu erau prea grozave...
    "Ar fi bine pentru noi să facem ceva împreună?"
    Ender nu-i răspunse, ci-l apucă de braţ şi se pregăti de lansare.
    - Gata? făcu Alai. Hai!
    Deoarece se propulsaseră cu forţe diferite, începură să se rotească unul în jurul celuilalt. Ender făcu câteva mişcări din palmă, apoi întinse un picior.
    Încetiniră. Repetă gestul. Rotirea încetă. Acum înaintau rectiliniu.
    - Ai căpăţână, Ender, făcu Alai. Era cea mai mare laudă. Hai, acum să ne despărţim, până nu ne ciocnim de grupul ăla.
    - Şi după aia, ne-ntâlnim în colţul de-acolo! Ender nu voia să piardă acest cap de pod în teritoriul inamic.
    - Ultimul care-ajunge e cel mai mare băşinos!
    Se mişcară lent, până ajunseră faţă în faţă, ţinându-se de mâini şi sprijinindu-se reciproc în genunchi.
    - Si-acum, ne facem vânt? întrebă Alai.
    - Îţi dai seama că nici eu nu ştiu mai multe.
    Se împinseră în acelaşi timp. Viteza fu mai mare decât se aşteptaseră. Ender se ciocni de doi băieţi şi nu poposi pe peretele dorit. Avu nevoie de câteva clipe să se reorienteze şi să găsească colţul unde trebuia să ajungă. Alai se îndrepta deja într-acolo. Ender alese o traiectorie ce includea două ricoşeuri, pentru a evita grupurile mari de băieţi.
    Când ajunse în colţ, Alai îşi vârâse braţele prin două mânere alăturate şi se prefăcea că doarme.
    - Ai câştigat.
    - Ia să-ţi văd colecţia de băşini, zise Alai.
    - Am băgat-o în dulapul tău. Nu ţi-ai dat seama?
    - Credeam că-s ciorapii mei.
    - Nu mai purtăm ciorapi.
    - Ah, da!
    Amândoi îşi reamintiseră că erau departe de casă. Le mai reduse puţin din satisfacţia că deprinseseră câte ceva din tehnica deplasărilor în imponderabilitate.
    Ender scoase pistolul şi-i arătă ce descoperise.
    - Dar dacă ţinteşti în cineva? întrebă Alai.
    - Nu ştiu ce se-ntâmplă.
    - Hai să vedem.
    Ender clătină din cap.
    - Să nu facem vreun rău...
    - Voiam să zic să ne împuşcăm noi doi, în picior, sau în mână. Ce naiba, nu-s Bernard! Eu n-am chinuit mâţe ca să mă distrez.
    - Ah...
    - Nu poate fi ceva periculos, altfel nu ne-ar fi dat pistoalele.
    - Acum suntem soldaţi.
    - Împuşcă-mă-n picior.
    - Nu, împuşcă-mă tu.
    - Hai s-o facem în acelaşi timp.
    Traseră amândoi. Imediat, Ender simţi cum piciorul costumului devine rigid, imobil la încheieturile genunchiului şi gleznei.
    - Te-a-ngheţat? întrebă Alai.
    - Sunt ca scândura.
    - Hai să-ngheţăm câţiva, zise Alai. Să-ncepem primul nostru război. Noi contra lor!
    Zâmbiră. Apoi Ender rosti:
    - Să-l chemăm şi pe Bernard.
    Alai înălţă o sprânceană:
    - Da?
    - Şi pe Shen.
    - Pe Bâţâilă ăla micu', cu ochii oblici?
    Ender decise că Alai glumea.
    - Hei, nu putem să fim toţi negri!
    Alai zâmbi larg.
    - Bunicu-meu ţi-ar fi luat gâtu' pentru asta.
    - Stră-străbunicu' meu l-ar fi vândut mai înainte.
    - Hai să-i luăm pe Bernard şi Shen şi să-i îngheţăm pe iubitorii ăştia de gândaci!
    Peste douăzeci de minute, toţi băieţii din sală erau încremeniţi, cu excepţia lui Ender, Alai, Bernard şi Shen. Cei patru începură să fluiere şi să hohotească până apăru Dap.
    - Văd că aţi învăţat să folosiţi echipamentul, rosti el.
    Acţionă apoi telecomanda pe care o ţinea în mână. Toţi fură atraşi lent spre peretele pe care stătea el. Dap trecu printre băieţii îngheţaţi, atingându-i şi dezgheţând costumele. Mulţi începură să se lamenteze că nu fusese cinstit ca Bernard şi Alai să-i împuşte când nu erau pregătiţi.
    - De ce nu eraţi pregătiţi? întrebă Dap. Toată lumea s-a îmbrăcat în costume în acelaşi timp. Dar voi aţi pierdut timpul, jucându-vă ca nişte copii. Terminaţi cu văicărelile şi să-ncepem!
    Ender observă că toţi considerau că Bernard şi Alai erau conducători în sala de luptă. Era perfect. Bernard ştia că Ender şi Alai învăţaseră împreună cum să folosească armele, apoi deveniseră prieteni. Francezul putea crede că Ender se alăturase grupului său, dar nu era aşa. Ender făcea parte dintr-un nou grup. Grupul lui Alai. Iar Bernard intrase si el acolo.
    Nu toţi îşi dădeau seama; Bemard continua să fie răutăcios şi se folosea de cei mai slabi. Dar acum Alai se deplasa nestingherit printre toţi, iar când pe Bernard îl apucau accesele de furie, el era singurul care-l putea calma. Când veni momentul alegerii unui şef al clasei, Alai a fost votat aproape în unanimitate. Bernard rămase morocănos câteva zile, dar apoi îi trecu şi toţi îşi găsiră locul în noua ierarhie.
    Clasa nu mai era împărţită între gaşca lui Bernard şi proscrişii lui Ender. Alai era puntea.

                                                                    2.

                                          Ender stătea pe pat, cu pupitrul pe genunchi. Erau orele de studiu individual şi intrase la Joc Liber. Era un program trăznit, în permanentă schimbare, în care calculatorul şcolii inova întruna, construind un labirint pe care trebuia să-l explorezi. La început puteai reveni la scene şi evenimente care-ţi plăcuseră; dacă nu interveneai cu nimic asupra lor, după o vreme dispăreau şi erau înlocuite de altele.
    Uneori erau lucruri amuzante. Alteori excitante; trebuia să fie rapid ca să rămână în viaţă. Murise în multe rânduri, dar asta nu conta; aşa erau jocurile, mureai de destule ori până deprindeai toate trucurile. Pe ecran, personajul lui începuse sub chipul unui băieţel. După o vreme se schimbase într-un urs. Acum era un şoarece cu labe lungi şi delicate. Îl alergă pe sub mobile. Se jucase cu pisica, însă devenise banal - acum era uşor s-o păcălească.
    "De data asta, n-o mai iau prin gaura de şoarece", îşi spuse. "M-am săturat de Uriaş. E un joc tâmpit şi nici măcar nu pot învinge. Orice aş alege, pierd."
    Ieşi totuşi prin gaura şoarecelui şi trecu podeţul din grădină. Ocoli răţuştele şi ţânţarii - încercase să se joace cu ei, însă era prea simplu, iar dacă se juca prea mult cu răţuştele, se transforma în peşte şi nu-i plăcea deloc. Când devenea peşte îşi amintea imediat de clipele când era îngheţat în sala de luptă, cu tot corpul rigid, aşteptând sfârşitul antrenamentului, când Dap îl dezgheţa. Aşa încât, ca de obicei, se pomeni urcând colinele.
    Alunecările de teren porniră imediat. La început, fusese prins mereu şi strivit într-o exagerată revărsare de măruntaie scurgându-se de sub un morman de bolovani. Acum stăpânea tehnica de-a fugiîn susul pantelor sub un anumit unghi, pentru a evita zdrobirea, urcând întruna.
    După ce parcurse o distanţă, alunecările încetară să mai fie pietre şi pământ. Panta colinei se desfăcu într-o râpă, dar nu din argilă, ci din pâine albă şi pufoasă, crescând ca aluatul, cu o crustă sfârâmicioasă. Era moale şi spongioasă; personajul său înaintă mai încet. Sări jos şi, ca întotdeauna, ajunse pe o masă.
    Înapoia lui se afla un gigantic codru de pâine; şi un enorm calup de unt. Iar Uriaşul, rezemându-şi bărbia în mâini, îl privea. Personajul lui Ender era cam cât capul Uriaşului de la bărbie până la sprâncene.
    - Cred c-o să te mănânc, spuse Uriaşul, aşa cum făcea mereu.
    De data aceasta, în loc să fugă sau să rămână nemişcat, Ender înaintă şi-l lovi în bărbie cu piciorul. Uriaşul scoase limba şi Ender fu trântit pe jos.
    - Ce-ar fi să ne jucăm de-a ghicitul? întrebă Uriaşul.
    Deci lovitura fusese inutilă: Uriaşul nu făcea altceva decât să se joace de-a ghicitul. Calculator imbecil! Deţinea milioane de scenarii posibile în memoria lui, dar aici programa acelaşi joc stupid.
    Ca întotdeauna, Uriaşul aşeză pe masă două pocale, înalte cam până la genunchiul lui Ender. Erau umplute cu lichide diferite. Programul calculatorului era atât de bun încât lichidele nu se repetau niciodată; cel puţin băiatul nu-şi amintea aşa ceva. De data aceasta un pahar conţinea o licoare cu aspect vâscos, ca o cremă. Celălalt bolborosea şi spumega.
    - Într-unu-i otravă, în celălalt nu, spuse Uriaşul. Dacă le ghiceşti, ajungi în Ţara-din-poveşti.
    Ghicitul însemna să-şi bage capul într-unul dintre pocale, ca să bea. Nu ghicise niciodată. Uneori i se dizolva capul. Alteori lua foc. Uneori cădea înăuntru şi se îneca. Uneori cădea afară, se înverzea şi putrezea.
    Întotdeauna era o moarte oribilă şi întotdeauna Uriaşul râdea.
    Ender ştia că ar fi murit indiferent de alegere. Jocul era măsluit. După prima moarte, personajul său reapărea pe masa Uriaşului, ca să mai încerce o dată. La a doua moarte, revenea la alunecările de teren. Apoi la podeţul din grădină. Apoi la gaura de şoarece. Iar după aceea, dacă se intorcea la Uriaş ca să mai joace şi murea din nou, pupitrul se întuneca, apăreau cuvintele "Sfârşitul Jocului Liber", iar Ender se lăsa pe spate în pat şi tremura până ce, în sfârşit, putea adormi. Jocul era măsluit, totuşi Uriaşul pomenea de Ţara-din-poveşti; probabil vreun basm de adormit copiii de trei ani care avea cine ştie ce Scufiţă Roşie, sau Pinocchio, sau Peter Pan, încât nici nu merita efortul, cu toate acestea trebuia să găsească o cale de a-l învinge pe Uriaş, ca să ajungă acolo.
    Bău lichidul cu aspect de cremă. Imediat începu să se umfle şi să se înalţe, ca un balon. Uriaşul hohoti. Era mort.
    Jucă din nou, iar de această dată lichidul căzu precum un bolovan şi-l ţinu ţintuit cu faţa în jos în vreme ce Uriaşul îl despică de-a lungul spinării, îl dezosă ca pe un peşte şi-l mâncă.
    Reapăru la alunecările de teren şi decise să nu meargă mai departe. Ba chiar se lăsă o dată acoperit de pământ. Deşi începuse să transpire şi avea frisoane, la următoarea viaţă urcă pe coline până se transformară în pâine şi ajunse pe masa Uriaşului, unde apărură cele două pocale. Privi băuturile. Una spumegând, cealaltă vălurind aidoma unui ocean. Încercă să ghicească ce fel de moarte ascundea fiecare.
    "Probabil că din ocean va ieşi un peşte care mă va înghiţi. Iar cea spumegândă mă va asfixia. Urăsc jocul ăsta! Nu-i cinstit! E tâmpit! E un putregai!"
    Şi, în loc să-şi afunde chipul într-un pocal, răsturnă pe unul, apoi pe celălalt şi ocoli braţele Uriaşului, pe când acesta striga:
    - Trişezi! Trişezi!
    Sări spre chipul lui, se cocoţă pe buză şi pe nas, apoi începu să-i scobească în ochi. Era moale ca brânza şi, în vreme ce uriaşul răcnea, personajul lui Ender săpa în ochi, pătrunzând în el, afundându-se.
    Uriaşul căzu pe spate. Perspectiva se modifică în timpul căderii, iar când rămase nemişcat pe sol, de jur-împrejur se zăreau arbori stranii, făcuţi parcă din dantele. Un liliac apăru în zbor şi coborî pe nasul Uriaşului. Ender îşi scoase personajul spre el.
    - Cum ai ajuns aici? întrebă liliacul. Nimeni nu vine aici, niciodată.
    Desigur, Ender nu-i putea răspunde. Se aplecă, luă un pumn din substanţa ce forma ochiul Uriaşului şi-o întinse.
    Liliacul o luă şi plecă, strigând pe când se îndepărta:
    - Bun sosit în Ţara-din-poveşti!
    Reuşise! Ar fi trebuit să exploreze. Ar fi trebuit să coboare din ochiul Uriaşului şi să vadă ce obţinuse în cele din urmă.
    În loc s-o facă, opri jocul, puse pupitrul în dulap, se dezbrăcă şi-şi trase pătura peste cap. Nu dorise să-l ucidă pe Uriaş. Crezuse că era un joc. Nu o alegere între propria lui moarte oribilă şi o crimă.
    "Sunt un ucigaş, chiar când mă joc! Peter ar fi mândru de mine."

                                                             Capitolul 7
                                                            Salamandra

                               - Nu-i plăcut să ştii că poate reuşi imposibilul?
    - Morţile jucătorilor au fost întotdeauna groaznice. Mi-am spus mereu că Pocalul Uriaşului era partea cea mai perversă din tot jocul, totuşi să se repeadă aşa la ochi... pe el vrem să-l punem comandantul flotelor noastre?
    - Important este că a câştigat un joc ce nu putea fi câştigat.
    - Probabil că acum o să-l muţi.
    - Aşteptam să vedem cum rezolvă cu Bernard. S-a descurcat perfect.
    - Deci imediat ce poate soluţiona o situaţie dificilă, îl arunci în alta. Mai are timp să se odihnească?
    - Mai rămâne o lună sau două, poate chiar trei, în clasa lui. Asta înseamnă o perioadă destul de lungă în viaţa unui copil.
    - Nu ţi s-a părut niciodată că băieţii ăştia nu sunt copii? Mă uit ce fac ei, cum vorbesc şi nu mi se par deloc nişte puşti.
    - Sunt cei mai sclipitori copii din lume; fiecare în felul lui.
    - Totuşi n-ar trebui să se comporte ca nişte copii? Nu sunt normali. Se poartă ca... în istorie. Napoleon şi Wellington... Cezar şi Brutus...
    - Noi încercăm să salvăm lumea, nu să vindecăm inimile rănite. Eşti prea sentimental.
    - Generalul Levy n-are milă pentru nimeni! Aşa se spune în toate emisiunile video. Totuşi nu-i face rău băiatului ăstuia.
    - Glumeşti?
    - Vreau să zic, nu-i face mai mult rău decât trebuie.

                                                                           1.

                                La cină, Alai se aşeză vizavi de Ender.
    - M-am prins în sfârşit cum ai trimis mesajul ăla. Cum te-ai folosit de numele lui. Bernard...
    - Eu? făcu Ender.
    - Hai las-o, cine altul? Doar n-a fost Bernard! Iar Shen nu-i prea tare la calculatoare. Eu ştiu că n-am făcut-o... Altul, cine? Nu contează! Mi-am dat seama cum se poate introduce un elev fals. Pur şi simplu, creezi un elev cu numele Bernard - pauză, B-E-R-N-A-R-D - spaţiu alb, aşa încât calculatorul să nu-l elimine ca fiind repetarea unui elev existent deja.
    - Se pare c-ar merge, încuviinţă Ender.
    - Haide, haide. Merge! Însă tu ai facut-o practic în prima zi.
    - Poate c-a facut-o Dap, ca să nu-i permită lui Bernard să capete o autoritate prea mare.
    - Am mai descoperit ceva. Trucul nu merge cu numele tău.
    - Da?
    - Orice mesaj care conţine Ender e respins. Nu pot pătrunde nici în fişierele tale. Ţi-ai făcut un sistem de protecţie personal.
    - Poate.
    Alai rânji.
    - M-am băgat şi-am şters fişierele cuiva. Mi-a luat urma şi-n curând va sparge sistemul. Am nevoie de protecţie, Ender. Dă-mi sistemul tău!
    - Dacă ţi-l dau, o să-l spargi şi-o să poţi intra şi să mă ştergi pe mine.
    - Cine, eu? făcu Alai. Prietenul tău cel mai drag?
    Ender izbucni în râs.
    - O să-ţi aranjez un sistem.
    - Acum?
    - Pot termina mâncarea?
    - Niciodată n-o termini.
    Era adevărat. Întotdeauna, pe tava lui Ender rămânea mâncare neatinsă. Băiatul îşi privi farfuria şi hotărî că era de ajuns.
    - Atunci hai!
    Când ajunseră în dormitor, Ender se opri lângă patul lui şi zise:
    - Ia-ţi pupitrul şi vino aici. O să-ţi arăt cum se face.
    Dar când Alai veni cu pupitrul, îl găsi pe Ender stând înaintea dulapului închis.
    - Ce s-a întâmplat?
    Drept răspuns, băiatul puse palma pe scanner. "încercare de deschidere neautorizată", anunţă ecranul. Uşile rămaseră închise.
    - Cineva ţi-a tras-o, tataie, fluieră Alai. Cineva te-a muşcat nasol de tot.
    - Eşti sigur că mai vrei sistemul meu de protecţie? Se sculă şi porni spre uşă.
    - Ender!
    Băiatul se întoarse. Alai ţinea în mână un bilet.
    - Ce-i ăla?
    - Nu ştii? Era pe patul tău. Probabil că te-ai aşezat pe el.
    Ender luă biletul.
    ENDER WIGGIN
             TRANSFERAT ARMATA SALAMANDRĂ COMANDANT BONZO MADRID PREZENTARE IMEDIATĂ COD VERDE VERDE MARO FĂRĂ OBIECTE PERSONALE
    - Eşti tare, Ender, da-n sala de luptă n-o să te descurci mai bine ca mine.
    Ender clătină din cap. Era lucrul cel mai stupid pe care şi-l putea imagina: să fie promovat acum. Nimeni nu era promovat înainte de-a împlini opt ani. El nu avea nici măcar şapte. Iar elevii unei clase intrau toţi în aceeaşi armată. Pe celelalte paturi nu exista nici un alt ordin de transfer.
    Tocmai când lucrurile începuseră în sfârşit să se îndrepte. Tocmai când Bernard se înţelegea cu toţi, chiar şi cu Ender. Tocmai când Ender începea să aibă în Alai un prieten adevărat. Tocmai când viaţa lui devenea, în sfârşit, acceptabilă.
    - Oricum, Salamandrele sunt acum în bătălie, rosti Alai.
    Ender era atât de furios din cauza transferului, încât simţi lacrimi în ochi. "Nu trebuie să plâng", îşi spuse.
    Alai văzu lacrimile, dar nu zise nimic.
    - Sunt nişte perverşi, Ender, nu te lasă nici măcar să-ţi iei lucrurile tale.
    Ender zâmbi şi nu mai plânse.
    - Crezi c-ar trebui să mă dezbrac şi să mă duc gol-puşcă?
    Alai râse şi el.
    Mânat de un impuls, Ender îl strânse puternic în braţe, aproape ca pe Valentine. Ba chiar se gândi la Valentine în clipa aceea şi dori să meargă acasă.
    - Nu vreau să mă duc, spuse el.
    Alai îl îmbrăţişa la rândul lui.
    - Îi înţeleg, Ender. Eşti cel mai bun dintre noi. Poate că se grăbesc să te înveţe totul.
    - Nu vor să mă înveţe totul. Eu voiam să învăţ cum e să ai un prieten.
    Alai încuviinţă cu seriozitate.
    - O să fii întotdeauna prietenul meu; o să fii întotdeauna cel mai bun prieten al meu. Apoi zâmbi: Du-te şi rade-i pe gândaci!
    - Da, surâse Ender.
    Brusc, Alai îl sărută pe obraz şi-i şopti la ureche:
    - Salaam!
    Apoi, roşu la faţă, se întoarse şi porni către patul său aflat în fundul dormitorului. Ender presupuse că sărutul şi cuvântul erau cumva interzise. Poate un obicei religios... Sau, poate, cuvântul avea un înţeles profund şi aparte numai pentru Alai. Iar pentru Ender deveni ceva sfânt; fusese o dezvăluire sufletească, aşa cum făcuse mama sa când Ender era foarte mic, înainte de a-i implanta monitorul.
    Îşi lăsase palmele pe capul lui, când îl crezuse adormit şi se rugase. Ender nu povestise nimănui despre cele întâmplate, nici chiar mamei, însă păstrase amintirea cu sfinţenie; felul cum mama lui îl iubise când ea crezuse că nimeni, nici chiar el, n-o putea vedea sau auzi. Acelaşi lucru îi oferise Alai: un dar atât de sacru, încât nici lui Ender nu i se putea permite să înţeleagă ce însemna.
    După aşa ceva nu se mai putea adăuga nimic. Alai ajunse la patul său şi se întoarse. Privirile lor se întâlniră pentru o clipă, şi se susţinură înţelegătoare. Apoi Ender ieşi.
    În partea aceea a Şcolii nu exista verde-verde-maro; trebuia să ajungă într-o zonă publică, de unde să urmeze codul.
    În scurt timp, colegii lui urmau să termine cina; nu dorea să se apropie de cantină. Sala de jocuri însă avea să fie aproape pustie.
    Aşa cum se simţea acum, nici unul dintre jocuri nu-l atrăgea. Se îndreptă către şirurile de pupitre din spatele sălii şi intră în jocul său. Ajunse rapid în Ţara-din-poveşti. Uriaşul era mort; trebui să coboare cu grijă de pe masă, să sară pe piciorul scaunului răsturnat şi de acolo pe pământ. Un timp existaseră şobolani care rodeau din leş, dar Ender îl ucisese pe unul cu un arc luat din cămaşa zdrenţuită a Uriaşului şi după aceea îl lăsaseră în pace.
    Cadavrul îşi încheiase descompunerea. Şobolanii mâncaseră ce fusese de mâncat, viermii terminaseră organele interne şi acum era o mumie zbârcită şi scofâlcită, cu dinţii dezgoliţi într-un rânjet fix, găvanele goale şi degetele strânse în pumni. Ender îşi aminti cum îi sfredelise ochiul, atunci când fusese viu, răutăcios şi inteligent. Furios şi frustrat cum se simţea, ar fi dorit să-l omoare încă o dată.
    Însă Uriaşul făcea acum parte din decor şi nu-şi mai putea descărca nervii pe el.
    Până atunci, Ender trecuse podul spre castelul Reginei de Cupă unde-i aşteptau destule jocuri, dar acum nu-l atrăgea nici unul. Ocoli leşul şi porni în amontele pârâului, spre pădurea din care izvora acesta. Acolo exista un parc de joacă, cu tobogane, bare, leagăne şi roţi, cu o duzină de copii care chiuiau şi râdeau, jucându-se. Ender intră şi constată că personajul său devenise copil, deşi de obicei era un adult. Ba chiar era mai mic decât ceilalţi.
    Se aşeză la rând pentru tobogan. Ceilalţi îl ignorau. Urcă în vârf şi-l privi pe băiatul din faţa lui lunecând pe lunga spirală spre sol. Apoi se aşeză şi se împinse în jos.
    Nu alunecă absolut deloc, ci trecu prin tobogan şi căzu pe pământ, sub scară. Toboganul nu-l ţinea. Nici barele de gimnastică. Se putea urca pe ele o vreme dar, la un moment dat, una devenea imaterială şi se prăbuşea. Putea sta pe balansoar, până se ridica în vârf; atunci cădea. Când roata se învârtea repede, nu se mai putea ţine de spiţe şi forţa centrifugă îl azvârlea jos.
    Iar ceilalţi copii râdeau cu răutate, agresiv.
    Îl înconjurară, şi-l arătară cu degetul şi râseră mult înainte de a reveni la joaca lor.
    Ender ar fi vrut să-i lovească, să-i arunce în pârâu. Pătrunse în pădure. Găsi o potecă; aceasta, după un timp, se transformă într-un drum de dale de piatră, năpădit de buruieni, totuşi uşor de urmat.
    De ambele părţi se întrezăreau posibile jocuri, dar le ignoră. Voia să vadă unde ducea drumul.
    Ajunse într-o poieniţă cu o fântână în mijloc şi o plăcuţă pe care scria: "Bea, călătorule."
    Înaintă şi privi fântâna. Aproape imediat auzi un mârâit. Din pădure ieşiră o duzină de lupi fioroşi cu feţe omeneşti. Ender îi recunoscu - erau copiii de la terenul de joacă.
    Însă acum colţii lor puteau sfâşia; lipsit de arme, Ender fu sfârtecat imediat.
    Ca de obicei, următoarea viaţă i se acordă în acelaşi loc şi fu ucis din nou, deşi încercă să se refugieze în fântână.
    Următoarea apariţie fu la terenul de joacă. Copiii râseră iarăşi de el.
    "Râdeţi cât vreţi", se gândi Ender. "Ştiu ce sunteţi." Îmbrânci o fată. Furioasă, ea îl urmări. Ender o ademeni sus pe tobogan.
    Bineînţeles, când se lăsă să lunece, căzu prin tobogan; dar, pentru că ea îl urma atât de aproape, căzu şi fata. Când lovi pământul, se transformă într-un lup şi rămase acolo, moartă sau ameţită.
    Unul câte unul, Ender îi atrase pe toţi în capcane. Dar înainte de a termina cu ultimul, lupii începură să învie şi acum nu mai erau copii. Ender fu sfâşiat.
    De data aceasta, tremurând şi acoperit de transpiraţie, căpătă noua viaţă pe masa Uriaşului.
    "Ar trebui să las jocul", îşi spuse. "Ar trebui să mă duc la noua mea armată."
    În loc s-o facă, coborî de pe masă şi ocoli leşul, spre terenul de joacă.
    Acum, de fiecare dată când copilul lovea solul şi se preschimba în lup, Ender îl târa până la pârâu şi-l împingea în apă. De fiecare dată, trupul sfârâia, parcă cufundat în acid; lupul era distrus, iar din el se înălţa un nor de fam negru care se spulbera în văzduh. Scăpă cu uşurinţă de toţi, deşi spre final începuseră să-l urmărească în grupuri de câte doi şi trei. În poieniţă nu mai apărură alţi lupi şi Ender coborî pe frânghia cumpenei în fântână.
    Lumina din grotă era slabă, totuşi putea să zărească mormane de nestemate. Trecu pe lângă ele, observând că înapoia lui, printre pietrele preţioase, scânteiau ochi. O masă acoperită de bucate nu-l ademeni. Trecu printre mai multe colivii atârnate de plafon, fiecare conţinând o creatură stranie, dar cu aspect prietenos.
    "O să mă joc mai târziu cu voi", se gândi Ender.
    În cele din urmă, ajunse la o uşă pe care scria cu smaralde strălucitoare:
     CAPĂTUL LUMII
    Nu ezită. Deschise uşa şi trecu pragul.
    Se afla pe o platformă micuţă, sus pe o stâncă deasupra unui ţinut cu păduri dese, smălţuite în culorile toamnei; ici-colo se zăreau petice de şes, cu ogoare şi sătucuri, iar în depărtare, pe o colină, se înălţa un castel. Pe sub Ender treceau norişori purtaţi de vânt. Deasupra, cerul era plafonul unei peşteri nesfârşite, de care atârnau cristale, ca stalactite sclipitoare.
    Uşa se închise înapoia lui. Ender cercetă atent peisajul. Era atât de frumos, încât supravieţuirea îl interesa mai puţin acum. Pe moment, nu era curios ce joc îl aştepta în locul acesta. Îl descoperise şi simpla lui vedere constituia o recompensă. De aceea, fără să se gândească la consecinţe, sări de pe platformă.
    Cădea spre un râu ce spumega printre stânci sălbatice, dar un nor apăru sub el, îl prinse din văzduh şi-l purtă. Îl duse până la turnul castelului, apoi prin fereastra deschisă, înăuntru. Acolo îl lăsă într-o odaie fără uşi, doar cu ferestre deschise de la înălţimi ameţitoare.
    Cu o clipă mai devreme, sărise nepăsător de pe platformă; acum ezită.
    Covoraşul din faţa şemineului se descolăci într-un şarpe lung şi subţire, cu colţi răi.
    - Eu sunt singura ta scăpare, sâsâi şarpele. Moartea e singura ta scăpare!
    Ender privi în jur, căutând o armă, când, pe neaşteptate, ecranul se întunecă. Pe pupitru apăru un mesaj:
    EŞTI ÎN ÎNTÂRZIERE. VERDE-VERDE-MARO.
    Furios, Ender deconectă pupitrul şi se apropie de peretele codurilor, unde găsi banda verde-verde-maro, o atinse şi o urmă când se aprinse. Verdele întunecat, verdele deschis şi cafeniul îi reaminteau de toamna regatului pe care-l descoperise în joc.
    "Trebuie să revin acolo", îşi spuse.
    "Şarpele este o frânghie lungă; cu ajutorul ei, pot coborî din turn şi să cercetez împrejurimile. Poate că se numeşte «capătul lumii» pentru că este şi capătul jocului, pentru că pot ajunge într-un sătuc, ca să devin unul dintre băieţaşii care muncesc şi se joacă acolo, fără să ucid sau să fiu ucis; pur şi simplu trăind acolo."
    Şi, cu toate că se gândea la asta, nu-şi putea închipui ce însemna "pur şi simplu trăind". N-o făcuse niciodată până atunci.
    Însă dorea s-o facă.

                                                                            2.

                                                  Armatele erau mai mari decât clasele şi, în mod firesc, dormitorul avea alte dimensiuni. Era lung şi îngust, cu paturi de ambele părţi; atât de lung, încât se putea zări podeaua curbându-se în sus în capătul îndepărtat, ca parte a roţii gigantice care era Şcoala de Luptă.
    Ender rămase în prag. Câţiva băieţi de lângă uşă îl priviră, dar îl ignorară. Continuară cu conversaţiile, întinşi sau rezemaţi de paturi. Discutau despre bătălii, desigur - aşa cum făceau permanent cei mari. Cu toţii erau mult mai voinici decât Ender. Cei de zece şi unsprezece ani păreau uriaşi pe lângă el; nici unul nu avea mai puţin de opt ani, iar Ender nu era înalt pentru vârsta lui.
    Încercă să-şi dea seama care era comandantul, însă majoritatea purtau "uniforma de somn", cum îi spuneau, adică erau goi-puşcă. Mulţi îşi scoseseră pupitrele, totuşi câţiva studiau.
    Ender păşi înăuntru.
    În clipa când o făcu, fu interpelat.
    - Ce vrei? îl întrebă ocupantul patului de sus, de lângă uşă, un băiat trupeş, pe a cărui bărbie apăruseră primele tuleie. Nu eşti o Salamandră!
    - Cred că voi deveni, răspunse Ender. Verde-verde-maro, nu? Am fost transferat. Arătă ordinul de transfer.
    Paznicul întinse mâna, dar Ender retrase biletul.
    - Trebuie să-l dau lui Bonzo Madrid.
    Li se alătură un alt băiat, ceva mai scund, totuşi mult mai voinic decât Ender.
    - Nu "Bon-zău", pişăciosule! "Bon-so"! Numele-i spaniol. Bonzo Madrid. Aqui nosotros hablamos espanol, Senor Gran Fedor.
    - Tu eşti Bonzo? întrebă Ender pronunţând numele corect.
    - Nu, doar un sclipitor şi talentat poliglot. Petra Arkanian. Singura fată din Armata Salamandră. Cu mai mult sânge-n... mine, decât oricare altul din dormitor.
    - Mamă, Petra ce le mai vorbeşte, făcu unul dintre băieţi, vorbeşte, vorbeşte...
    Altul prelua ştafeta.
    - Vor-bese-beşte, vor-bese-beşte, vor-bese-beşte!
    Mai mulţi râseră.
    - Între noi doi fie vorba, spuse Petra, dacă ar face o clismă Şcolii de Luptă, ar ieşi verde-verde-maro.
    Ender era disperat. Avea deja o situaţie dificilă - micuţ, fără experienţă, cu instrucţia neterminată, poate chiar dispreţuit pentru avansarea timpurie. Iar acum, întâmplător, se împrietenise exact cu cine nu trebuia.
    În ochii celorlalţi băieţi era asociat cu Petra, oaia neagră a Salamandrelor. O zi bună! Pentru o clipă, privind în jur la chipurile hohotind sau strâmbându-se, Ender îşi imagină trupurile lor îmblănite şi dinţii dezgoliţi pentru a sfâşia.
    "Sunt oare singurul om de aici? Toţi ceilalţi sunt animale, aşteptând doar să devoreze?"
    Apoi şi-l aminti pe Alai. Cu siguranţă, în fiecare armată există cel puţin un individ pe care merita să-l cunoşti.
    Brusc, râsetele încetară şi băieţii amuţiră. Ender se răsuci spre uşă.
    În prag stătea un băiat înalt, brunet şi zvelt, cu ochi negri frumoşi şi buze senzuale.
    "Aş fi în stare să-l urmez oriunde", spuse ceva dinăuntrul lui Ender. "Aş putea vedea lumea prin ochii lui."
    - Cine eşti? întrebă încet băiatul.
    - Ender Wiggin. Transferat din ciclul primar la Armata Salamandra, întinse ordinul.
    Îi luă biletul cu o mişcare rapidă şi sigură, fără să-i atingă mâna.
    - Câţi ani ai, Wiggin?
    - Aproape şapte.
    - Te-am întrebat câţi ani ai, nu câţi "aproape" ai?
    - Am şase ani, nouă luni şi douăsprezece zile.
    - Cât timp te-ai instruit în sala de luptă?
    - Câteva luni. Acum ţintesc mai bine.
    - Ai executat manevre de bătălie? Ai făcut parte din vreun pluton? Ai participat la exerciţii combinate?
    Ender nu auzise niciodată de asemenea lucruri. Clătină din cap.
    Madrid îl scrută atent.
    - Am înţeles. Vei învăţa destul de rapid că ofiţerilor comandanţi ai acestei şcoli, în frunte cu maiorul Anderson, care-i şeful cel mare, le plac farsele. Armata Salamandră de abia începe să iasă dintr-o indecentă obscuritate. Am obţinut victorii în douăsprezece din ultimele douăzeci de întâlniri. I-am surprins pe Şobolani, Scorpioni şi Ogari, şi suntem gata să atacăm primul loc. Aşa încât e normal, e absolut firesc, să capăt un asemenea specimen inutil, neinstruit şi subdezvoltat ca tine!
    - Nu-i încântat să te cunoască, comentă în şoaptă Petra.
    - Gura, Arkanian! rosti Madrid. Unei dificultăţi îi mai adăugăm alta. Dar indiferent ce obstacole hotărăsc ofiţerii să ne ridice în cale, noi rămânem...
    - Salamandra! răcniră soldaţii într-un glas.
    Instinctiv, percepţia lui Ender asupra evenimentelor se modifică. Era un ritual. Madrid nu încerca să-l insulte, ci doar prelua controlul asupra unui eveniment neaşteptat şi-l folosea pentru a-şi spori autoritatea asupra armatei.
    - Noi suntem focul care-i va arde, pântec şi măruntaie, cap şi inimă, suntem multe flăcări, dar un singur foc!
    - Salamandra! strigară din nou.
    - Nimic nu ne-nspăimântă!
    Pentru o clipă, Ender îşi permise să spere.
    - Voi trage tare şi voi recupera, zise el.
    - Nu ţi-am acordat permisiunea să vorbeşti, replică Madrid. Intenţionez să te transfer cât mai repede. Probabil că va trebui să renunţ şi la altcineva mai valoros o dată cu tine, dar eşti atât de mic încât nu poţi fi nici măcar inutil. Nu poţi fi altceva decât un îngheţat, indiferent de bătălie, iar noi am ajuns la stadiul unde fiecare soldat îngheţat contează. N-am nimic personal cu tine, Wiggin, dar sunt sigur că-ţi poţi termina instrucţia pe socoteala altuia.
    -  Câtă generozitate! murmură Petra.
    Madrid se apropie de fată şi o pălmui cu dosul mâinii. Sunetul fu foarte slab, deoarece o atinse numai cu unghiile. Dar pe obrazul ei apărură patru dâre roşii, strălucitoare, şi câteva picături minuscule de sânge marcară locul unde o lovise.
    - Wiggin, ascultă care-ţi sunt instrucţiunile! Sper să fie ultima dată când va fi nevoie să-ţi vorbesc. Stai deoparte atunci când ne antrenăm în sală. Bineînţeles, o să fii şi tu acolo, dar nu vei face parte din nici un pluton şi nu vei participa la manevre. Când suntem chemaţi la luptă, te echipezi rapid şi te prezinţi la poartă; împreună cu toată armata. Nu vei intra însă decât după patru minute de la începutul jocului şi vei rămâne lângă poartă, fără să scoţi arma şi fără să tragi.
    Ender încuviinţă. Avea să fie un nimic. Spera să fie transferat cât mai curând. În acelaşi timp, observă că Petra nu ţipase de durere şi nici măcar nu-şi atinsese obrazul, deşi o picătură de sânge se prelinsese, lăsând o dâră pe pomete. Poate că fata era oaia neagră a Salamandrelor, dar dacă Bonzo Madrid n-avea să fie prietenul lui, mai bine ar fi căutat tovărăşia ei.
    I se repartiză un pat în fundul dormitorului. Patul de sus, aşa încât, atunci când urca în el, nici nu putea zări uşa; era acoperită de curbura tavanului.
    În paturile din jur erau şi alţi băieţi posaci, părând obosiţi - cei mai puţin valoroşi. Nu aveau nici un cuvânt de bun venit pentru Ender.
    Ender încercă să-şi deschidă dulapul, aşezând palma pe el, dar nu se întâmplă nimic. Atunci îşi dădu seama că dulapurile nu erau protejate. Toate compartimentele erau prevăzute cu uşiţe normale, lipsite de încuietori. Deci când făceai parte dintr-o armată, nu mai aveai nimic personal.
    În dulap exista o uniformă. Nu verdele palid al ciclului întâi, ci verdele întunecat tivit cu portocaliu al Armatei Salamandră.
    Îi era largă. Probabil că nu se gândiseră niciodată să croiască măsuri atât de mici.
    Se pregătea s-o ia dinăuntru, când o zări pe Petra, venind pe culoar, spre patul lui. Coborî.
    - Pe loc repaus, rosti ea. Nu-s ofiţer.
    - Eşti şef de pluton, nu?
    Cineva din apropiere pufni.
    - Ce te face să crezi asta?
    - Ai patul în faţă.
    - Asta pentru că sunt cel mai bun ţintaş din Armata Salamandră, şi pentru că lui Bonzo i-e teamă că aş porni o revoltă, dacă şefii de plutoane nu mă au sub ochi. De parcă aş putea porni ceva cu tipi ca ăştia!
    Arătă spre băieţii cu chipuri obosite de pe paturile alăturate.
    "Ce-ncearcă să facă, să agraveze şi mai mult situaţia?"
    - Toţi sunt mai buni decât mine, zise Ender, străduindu-se să se delimiteze de dispreţul ei faţă de cei care, la urma urmei, aveau să-i fie vecini.
    - Eu sunt fată, spuse Petra, iar tu eşti un pişăcios de şase ani. Avem multe în comun; de ce să nu fim prieteni?
    - N-o să-ţi fac lecţiile, replică Ender.
    Ea pricepu imediat gluma.
    - Ha, ha... Totu-i militărie, când intri în joc. Şcoala nu-i ca-n ciclul întâi. Facem istorie, strategie, tactică, gândaci, mate şi astronomie, chestii de care o să ai nevoie ca pilot sau comandant. O să vezi!
    - Deci eşti prietenul meu. Capăt vreun premiu? întrebă Ender.
    Imita modul ei de-a vorbi, agresiv şi cinic.
    - Bonzo n-o să te lase să te antrenezi. O să te pună să-ţi iei pupitrul în sală şi să-ţi faci lecţiile.     Într-un fel, are dreptate - nu vrea un pici complet neinstruit, care să-i dea peste cap manevrele lui precise, începu să vorbească în "gird", limbajul argotic ce imita engleza stricată a oamenilor simpli: Bonzo, el precis. El atent, el pişă în farfurie şi nu stropeşte.
    Ender surâse.
    - Sala de luptă e permanent deschisă. Dacă vrei, te duc după program şi te-nvăţ câte ceva din ce ştiu. Nu-s mare sculă, dar sunt destul de tare şi oricum ştiu mai multe decât tine.
    - Dacă vrei, zise Ender.
    - Începem mâine dimineaţă după dejun.
    - Şi dacă-i altcineva înăuntru? Clasa mea avea instrucţie şi antrenament imediat după dejun.
    - Nu-i nicio problemă. De fapt există nouă săli de luptă.
    - N-am ştiut...
    - Toate au aceeaşi intrare. Tot centrul Şcolii, butucul roţii, e format din săli de luptă. Ele nu se rotesc o dată cu restul staţiei. Aşa se obţine impo... imponderabilitate - pentru că stă pe loc. Fără rotaţie, nu există un "jos". Le pot însă deplasa până ajung la coridorul de intrare pe care-l folosim toţi. După ce intri, o mută şi aduc alta la intrare.
    - Aha
    - Aşa rămâne. După dejun.
    - Bine, încuviinţă Ender.
    Fata se întoarse să plece.
    - Petra, rosti el.
    Ea întoarse capul.
   - Mulţumesc.
    Petra nu-i răspunse, ci porni mai departe.
    Ender sui înapoi în pat şi se dezbrăcă. Rămase gol, cercetându-şi noul pupitru şi încercând să-şi dea seama dacă îi modificaseră codurile de acces. Bineînţeles, îi şterseseră sistemul de protecţie. Aici nu putea deţine nimic, nici măcar un pupitru personal.
    Luminile păliră. Se apropia stingerea. Ender nu ştia unde era closetul.
    - Ieşi afară şi faci la stânga, îi spuse băiatul din patul alăturat. E comun cu Şobolanii, Condorii şi Veveriţele.
    Ender îi mulţumi şi sări jos.
    - Hei, făcu băiatul. Nu poţi merge aşa. Când ieşi din dormitor, uniforma e obligatorie.
    - Chiar şi la toaletă?
    - Mai ales. În plus, e interzis să discuţi cu cineva din altă armată. La masă, sau la duş. Uneori ai voie s-o faci în sala de jocuri şi, bineînţeles, dacă-ţi spune un profesor. Dar dacă te prinde Bonzo, te-ai ars, ai auzit?
    - Mulţumesc.
    - Şi...ăă... pe Bonzo-l apucă dracii dacă treci gol pe lângă Petra.
    - Dar ea era dezbrăcată când am venit eu, nu?
    - Ea poate să facă orice doreşte, dar tu rămâi îmbrăcat. Dispoziţiile lui Bonzo...
    Era o prostie! Deocamdată. Petra arăta ca oricare alt băiat; era o regulă idioată. În felul acesta o separa, o diferenţia, diviza armata. O tâmpenie! Cum ajunsese Bonzo comandant, dacă nu înţelegea atâta lucru? Alai ar fi fost un comandant mai bun. Ştia cum să păstreze unitatea unui grup.
    "Şi eu ştiu cum să păstrez un grup laolaltă", se gândi Ender. "Poate că într-o bună zi, voi ajunge comandant."
    Pe când se spăla pe mâini, cineva i se adresă:
    - Hei, au ajuns să bage şi nou-născuţi la Salamandre?
    Ender nu răspunse. Îşi usca mâinile.
    - Ia uitaţi-vă! Salamandrele au făcut copilaşi! Ia uite-l! Mi-ar putea trece printre picioare fără să-mi atingă coaiele!
    - Pentru că nici n-ai, Dirk, chicoti altcineva..
    Când părăsi încăperea, Ender auzi un glas:
    - E Wiggin. Nu ştii? Şmecherul din sala de jocuri.
    Porni pe coridor, zâmbind. Poate că era micuţ, dar îi ştiau numele. Din sala de jocuri, bineînţeles, aşa că nu însemna mai nimic. Dar aveau să vadă! Şi el urma să devină un soldat bun. În curând, toţi aveau să-i cunoască numele. Poate că nu în Armata Salamandră, dar în curând.

                                                                        3.

                                                Petra îl aştepta în coridorul ce ducea spre sala de luptă.
    - Stai puţin, îi spuse ea. Tocmai au intrat Iepurii, şi mai durează câteva minute până cuplează sala următoare.
    Ender se aşeză lângă ea.
    - Ar fi multe întrebări despre sălile astea, zise el, nu numai referitor la modul de cuplare. De exemplu, de ce înainte de-a intra în sală, există gravitaţie pe coridorul din afara ei?
    Fata închise ochii.
    - Şi dacă sălile se află cu adevărat în imponderabilitate, ce se întâmplă când se cuplează cu coridorul? De ce nu încep să se rotească o dată cu Şcoala?
    Ender încuviinţă din cap.
    - Sunt multe asemenea taine, şopti misterioasă Petra. Nu încerca să le dezlegi. Ultimul soldat care a făcut-o a păţit lucruri îngrozitoare. A fost descoperit în toaletă, spânzurat cu picioarele de tavan şi cu capul înfundat în closet.
    - Deci nu sunt primul care am întrebat...
    - Ţine minte, băieţaş! Când rostise "băieţaş" o făcuse cu afecţiune, nu cu dispreţ. Ei n-or să-ţi spună niciodată mai mult decât e necesar, însă orice puşti cu creier ştie că-n ştiinţă s-au schimbat destule din zilele lui moş Mazer Rackham şi ale Flotei Victorioase. E clar că acum putem controla gravitaţia. S-o pornim şi s-o oprim, să-i schimbăm direcţia, poate chiar s-o reflectăm... m-am gândit la multe chestii calumea pe care le-ai putea face cu armele gravitaţionale şi propulsiile gravitaţionale, închipuieşte-ţi cum s-ar putea deplasa navele pe lângă planete! Poate smulgând halci mari din ele, reflectând chiar atracţia unei planete şi apoi focalizând-o. Dar nu ni se spune nimic...
    Ender pricepu aluziile Petrei. Manipularea gravitaţiei era un aspect; manipulările ofiţerilor - altul; însă mesajul cel mai important era: Duşmanii nu sunt celelalte armate, ci adulţii. Ei nu spun adevărul.
    - Hai, băieţaş, zise fata. Sala-i gata. Mâinile Petrei sunt aşi, inamicii sunt raşi! Chicoti: Mi se zice Petra-poeta.
    - Se mai zice că eşti nebună de legat.
    - Şi-ar fi bine s-o crezi, poponel de băieţel!
    Ducea zece mingi-ţintă într-o geantă. Ender se ţinea cu o mână de costumul ei, iar cu cealaltă de perete, ca s-o ancoreze când le arunca, puternic, în diferite direcţii.
    În imponderabilitate, ţopăiau în toate părţile.
    - Dă-mi drumul, zise fata.
    Îşi făcu vânt, rotindu-se; din câteva mişcări ale braţelor, se opri locului şi începu să tragă în ţinte. În clipa când erau atinse, acestea îşi modificau culoarea din alb în roşu. Ender ştia că schimbarea culorilor ţinea mai puţin de două minute. Când lovi şi ultima ţintă, o singură minge redevenise albă.
    Ricoşând dintr-un perete, Petra se îndreptă cu viteză spre Ender. Băiatul o prinse, şi-o frână - unul din primele procedee pe care-l învăţaseră în ciclul întâi.
    - Eşti bună, zise el.
    - Cea mai bună! Şi-o să-nveţi şi tu.
    Îi explică să ţină braţul perfect întins şi să ochească pe toată lungimea lui.
    - O chestie de care mulţi soldaţi nu-şi dau seama este că, cu cât ţinta e mai departe, cu atât trebuie să păstrezi mai mult timp raza într-un cerculeţ de vreo doi centimetri. Este diferenţa dintre o zecime de secundă şi o jumătate de secundă, însă în luptă asta înseamnă mult. Sunt destui care cred că au dat greş, deşi au ţintit perfect, pentru că se deplasează prea repede. Nu poţi folosi pistolul ca pe o sabie: ţac-pac, bucăţi îi fac! Trebuie să ocheşti.
    Comandă readucerea ţintelor şi le lansă din nou, mai lent. Ender trase în ele. Nu nimeri nici una.
    - Bravo, zise Petra. N-ai nici o deprindere incorectă.
    - Dar n-am nici vreuna ca lumea, sublinie el.
    - Pe alea o să ţi le dau eu.
    În acea primă dimineaţă, n-au făcut mare lucru. Mai mult au discutat. Cum să gândeşti în timp ce ocheşti. Trebuie ca, în acelaşi timp, să ai în minte atât mişcarea ta, cât şi pe a adversarului. Trebuie să ţii braţul perfect întins şi să ţinteşti cu tot corpul, astfel încât dacă braţul ţi-este îngheţat, să poţi continua să tragi. Să înveţi locul exact unde se declanşează trăgaciul, ca să nu mişti degetul prea mult la fiecare împuşcătură. Să-ţi relaxezi corpul; să nu te încordezi, deoarece asta te face să tremuri.
    A fost singurul antrenament al lui Ender din ziua aceea.
    În timpul instrucţiei de după-amiaza, i se ordonă să-şi aducă pupitrul şi să-şi facă temele într-un colţ al sălii. Bonzo era obligat să aibă tot efectivul în sala de luptă, dar nu să-l şi utilizeze integral.
    Ender nu-şi făcea însă lecţiile. Dacă nu avea voie să participe la instrucţie, îl putea studia pe Bonzo ca tactician. Armata Salamandră era împărţită în cele patru plutoane standard de câte zece soldaţi fiecare. Unii comandanţi îşi distribuiau oamenii astfel încât plutonul A îi cuprindea pe cei mai buni soldaţi, iar plutonul D pe cei mai slabi. Bonzo îi amestecase şi fiecare pluton conţinea soldaţi din toate categoriile. Atât doar că plutonul B avea numai nouă băieţi. Ender se întrebă cine fusese transferat ca să-i facă loc lui.
    Îşi dădu seama repede că şeful plutonului era nou. Nu era de mirare că Bonzo fusese furios - pierduse un şef de pluton în schimbul unui pici.
    Bonzo avea dreptate şi în altă privinţă. Ender nu era pregătit. Toate antrenamentele constau în manevre. Plutoane care nu se puteau vedea între ele exersau operaţiuni perfect sincronizate laolaltă, sau schimbări bruşte de direcţie fără să destrame formaţia. Toţi soldaţii aceia aveau însuşite perfect, tehnici pe care Ender nu le învăţase. Abilitatea de-a ateriza lin, amortizând impactul. Zbor precis. Corectări de traiectorie, utilizând soldaţii îngheţaţi care pluteau răzleţi prin sală. Rostogoliri, rotiri, fente. Alunecare în lungul peretelui - o manevră extrem de dificilă, dar foarte utilă, deoarece inamicul nu-ţi putea cădea în spate.
    Chiar în timp ce-şi dădea seama cât de multe lucruri nu ştia, Ender văzu şi altele pe care le-ar fi putut îmbunătăţi. Formaţiunile îndelung repetate constituiau o greşeală. Permiteau executarea promptă a comenzilor, însă erau previzibile. De asemenea, soldatului ca individ nu i se acorda dreptul decât la puţină iniţiativă. O dată ce se stabilea un şablon, trebuia urmat până la capăt. Nu te puteai adapta la ripostele adversarului. Ender studie formaţiunile lui Bonzo precum un comandant inamic, găsind modalităţi de-a le distruge.
    În seara aceea, în decursul perioadei libere, Ender îi ceru Petrei să mai exerseze cu el.
    - Nu, răspunse fata. Vreau să ajung comandant într-o bună zi, aşa că trebuie să fac sala jocurilor.
    Exista o credinţă unanim împărtăşită că profesorii urmăreau jocurile şi acolo îi remarcau pe potenţialii comandanţi. Cu toate acestea, Ender se îndoia de adevărul unei asemenea ipoteze. Şefii de plutoane aveau şanse mult mai mari de-a arăta ce pot face în funcţia de comandant, decât orice jucător pe video.
    Nu-i spuse însă nimic Petrei. Şedinţa de după dejun fusese îndeajuns de generoasă. Cu toate acestea, trebuia să se antreneze. Şi n-o putea face singur, decât în privinţa câtorva mişcări de bază. Manevrele cu adevărat dificile necesitau parteneri sau echipe. Dacă i-ar fi avut pe Alai sau Shen...
    De fapt, de ce să nu se antreneze cu ei? Nu mai auzise ca un soldat să se antreneze cu ciclul întâi, dar n-o interzicea nici un regulament. Pur şi simplu n-o făcea nimeni; elevii din ciclul întâi erau priviţi cu un dispreţ total. Ei bine, Ender continua să fie tratat ca un proaspăt recrut.
    Avea nevoie de parteneri cu care să se antreneze şi drept răsplată îi putea învăţa unele lucruri văzute la băieţii mari.

                                                                   4.

                                  - Hei, se-ntoarce marele soldat! răcni Bernard.
    Ender rămase în uşa fostului său dormitor. Nu lipsise decât o zi, dar deja i se părea un loc străin, iar vechii lui colegi nişte necunoscuţi. Dădu să plece. Mai era însă şi Alai, care conferise un caracter sacru prieteniei lor. Alai nu era un străin.
    Ender nu făcu niciun efort să ascundă modul cum era tratat în Armata Salamandră.
    - Şi au dreptate. Sunt la fel de util ca un strănut în casca-nchisă.
    Alai râse, şi alţi băieţi începură să se strângă în jurul lor. Ender propuse târgul. Zilnic, în perioada liberă, antrenament în sala de luptă, sub conducerea lui. Ei aveau să înveţe trucuri de la armate, de la bătăliile la care asista Ender, iar el urma să capete practica necesară în dezvoltarea aptitudinilor de soldat.
    - O să ne perfecţionăm împreună.
    Mai mulţi băieţi doreau să vină.
    - Bineînţeles, încuviinţă Ender. Dar veniţi să transpiraţi. Dacă doar vă fâţâiţi, nu! N-am timp de pierdut.
    Nu pierdură timpul. Ender se chinui, încercând să descrie ce văzuse, şi căutând să demonstreze. Totuşi, când timpul liber se încheie, învăţaseră câte ceva. Erau obosiţi, însă prinseseră secretul câtorva tehnici.
    - Unde ai fost? îl întrebă Bonzo.
    Ender rămase în poziţie de drepţi lângă patul comandantului său.
    - M-am antrenat în sala de luptă.
    - Am auzit că ai fost însoţit de foştii tăi colegi.
    - Nu mă puteam antrena singur.
    - Nu sunt de acord ca soldaţii din Armata Salamandră să piardă timpul cu cei din ciclul întâi. Acum eşti soldat.
    Ender îl privi în tăcere.
    - M-ai auzit, Wiggin?
    - Da, domnule.
    - S-a terminat cu antrenamentele cu băşinoşii ăia mici.
    - Pot să vă vorbesc între patru ochi? întrebă Ender.
    Era o solicitare căreia comandanţii erau obligaţi să-i dea curs. Chipul lui Bonzo se întunecă şi-l conduse pe Ender afară, pe coridor.
    - Uite ce-i, Wiggin! Nu te doresc. Încerc să scap de tine, dar nu-mi crea probleme, că te lipesc de pereţi!
    "Un comandant", se gândi Ender, "nu trebuie să profereze ameninţări prosteşti".
    Bonzo se înfurie din cauza tăcerii sale.
    - Tu mi-ai cerut să venim aici; vorbeşte!
    - Domnule, aţi avut dreptate să nu mă încadraţi în nici un pluton. Nu ştiu să fac absolut nimic.
    - N-am nevoie să-mi spui tu că am dreptate.
    - Dar voi deveni un bun soldat. Nu vă voi deranja instrucţia, dar voi exersa şi o voi face cu singurii care vor să se antreneze împreună Cu mine, cei din fosta mea clasă.
    - O să faci ce-ţi zic eu, piticanie!
    - Exact, domnule. Voi îndeplini toate ordinele pe care sunteţi autorizat să le daţi. Dar în perioada de repaus nu se pot da ordine. Nici unul. De către nimeni.
    Constată cum îi sporea mânia lui Bonzo. Furia fierbinte nu era bună. Frica lui Ender era rece şi o putea întrebuinţa. A lui Bonzo era fierbinte şi-l stăpânea ea pe băiat.
    - Domnule, trebuie să mă gândesc la propria mea carieră. Nu voi interveni în decursul antrenamentelor şi bătăliilor, totuşi trebuie să învăţ. N-am cerut să fiu adus în această armată. Încercaţi să mă transferaţi cât mai repede. Dar nimeni nu mă va lua, dacă habar n-am de nimic, e adevărat? Lăsaţi-mă să învăţ câte ceva şi după aceea puteţi scăpa iute de mine, căpătând un soldat pe care-l puteţi folosi mai bine.
    Bonzo nu era lipsit de inteligenţă, pentru ca mânia să-l împiedice să recunoască o propunere de bun simţ. Totuşi, nu se putea calma imediat.
    - Atâta timp cât faci parte din Armata Salamandră, o să asculţi ordinele mele!
    - Dacă încerci să intri în timpul meu liber, aranjez să te congeleze.
    Probabil că nu era adevărat. Dar era posibil. Cu siguranţă, dacă Ender ar fi reclamat nerespectarea timpului său liber, Bonzo putea fi îndepărtat de la comandă. La aceasta se adăuga şi faptul că, în mod evident, ofiţerii văzuseră ceva la Ender, deoarece îl avansaseră. Poate că Ender avea într-adevăr influenţă în rândul lor şi putea congela pe cineva.
    - Ticălosule! şuieră Bonzo.
    - Nu-i vina mea că ai dat ordinul acela de faţă cu toţi. Dar dacă doreşti, mă voi preface că ai câştigat runda asta. După aceea, mâine, mă poţi anunţa că te-ai răzgândit.
    - N-am nevoie să-mi spui ce să fac!
    - Nu doresc ca restul băieţilor să creadă că ai cedat. N-ai mai avea aceeaşi autoritate.
    Bonzo îl urî pentru bunăvoinţă. Ender vorbise de parcă îi acorda funcţia de conducere ca o favoare. O neobrăzare, însă n-avea de ales. N-avea alternativă. Nu se gândea că vina îi aparţinea numai lui, deoarece dăduse un ordin absurd. Ştia doar că Ender îl învinsese, iar apoi îl şi batjocorise prin mărinimie.
    - O să te lichidez într-o bună zi, rosti el.
    - Probabil.
    Sună stingerea. Ender reveni în dormitor, părând descurajat. Înfrânt. Mânios. Ceilalţi băieţi traseră concluzia evidentă.
    Dimineaţă, când plecă spre sala de mese, Bonzo îl opri şi rosti cu glas tare:
    - M-am răzgândit, puţulică! Poate că dacă te-antrenezi cu ciclul întâi, o să-nveţi ceva. Şi o să te pot schimba mai uşor. Orice, numai să scap rapid de tine.
    - Mulţumesc, domnule, zise Ender.
    - Orice, şopti Bonzo. Sper să te văd congelat.
    Ender zâmbi recunoscător şi părăsi încăperea. După dejun, se antrenă iarăşi cu Petra. Toată după-amiaza îl urmări pe Bonzo comandând, şi-şi imagină căi prin care îi putea învinge armata.
    În timpul liber, el, Alai şi ceilalţi repetară până la epuizare. "O pot face", gândi seara, întins în patul său, cu muşchii zvâcnindu-i şi destinzându-se. "Mă pot descurca."

                                                                   5.

                                      Peste patru zile, Armata Salamandră avu o bătălie. Ender alergă înapoia soldaţilor care tropăiau pe coridoare spre sala de luptă. De-a lungul pereţilor pâlpâiau două benzi: verde-verde-maro a Salamandrei şi negru-alb-negru a Condorului. Când ajunseră în locul unde fusese întotdeauna sala, coridorul se ramifică, cu verde-verde-maro spre stânga şi negru-alb-negru spre dreapta; urmă un alt colţ la dreapta, şi armata se opri în faţa unui perete.
    Plutoanele se formară în tăcere. Ender se aşeză îndărătul lor. Bonzo dădea instrucţiunile:
    - A sus, B stânga, C dreapta, D jos. Aşteptă până ce plutoanele se orientară corespunzător, apoi adăugă: Puţică, tu aştepţi patru minute, după care intri şi te opreşti lângă uşă. Nu atingi arma!
    Ender încuviinţă. Brusc, peretele dinapoia lui Bonzo deveni transparent. Deci nu era perete, ci un câmp de forţă. Şi sala era diferită. Prin ea fuseseră suspendate uriaşe cuburi cafenii, acoperind parţial câmpul vizual. Deci acestea erau obstacolele pe care soldaţii le numeau stele.
    Păreau distribuite aleator. Bonzo părea că le tratează cu indiferenţă. Era clar că soldaţii ştiau deja cum se procedează cu ele.
    Dar privind bătălia de pe coridor, Ender îşi dădu seama că n-aveau habar să le folosească eficient. Ştiau să aterizeze pe ele şi să le utilizeze drept paravane, ştiau şi tacticile de asalt asupra unei stele deţinute de inamic. Nu demonstrau însă că ştiau care stele erau importante. Continuau să atace unele ce puteau fi depăşite prin simpla alunecare de-a lungul pereţilor.
    Celălalt comandant profita de neglijarea strategiei de către Bonzo. Condorii sileau Salamandrele la atacuri riscante. Tot mai puţine Salamandre rămâneau neîngheţate pentru următoarele asalturi. După numai cinci-şase minute, deveni limpede că Armata Salamandră nu-şi putea învinge adversarul atacând.
    Ender trecu prin poartă. Pluti uşor în jos. Sălile în care se antrenase avuseseră întotdeauna uşile la nivelul podelei.
    Însă în bătălii, uşa era situată la mijlocul peretelui, egal depărtată de podea şi de plafon. rusc simţi cum se reorientează, aşa cum se întâmplase în navetă. Ceea ce fusese "jos" era acum "sus", iar apoi "lateral".
    În imponderabilitate nu exista niciun motiv să rămâi orientat ca pe coridor. Uitându-te la uşile perfect pătrate, era imposibil de spus unde fusese "sus". Şi nici nu conta.
    Acum, Ender descoperise orientarea care avea sens. Poarta adversarului era "jos". Scopul jocului era de "a cădea" spre baza inamicului.
    Făcu mişcările care-l răsuceau în noua direcţie.
    În loc să stea răşchirat, cu tot trupul descoperit duşmanului, acum îşi expunea numai tălpile către acesta. Era o ţintă mult mai mică.
    Cineva îl zări. La urma urmei, plutea fără scop în loc deschis. Instinctiv, Ender ridică genunchii la piept.
    În acelaşi moment, raza armei îl atinse şi picioarele costumului îngheţară. Braţele îi rămaseră neîngheţate deoarece, dacă fasciculul nu lovea trunchiul, se rigidizau doar membrele atinse. Ender înţelese că dacă n-ar fi fost orientat cu picioarele către adversar ar fi fost nimerit în trup. Ar fi fost complet imobilizat.
    Deoarece Bonzo îi ordonase să nu-şi scoată arma, Ender continuă să plutească, fără să mişte capul sau braţele, de parcă şi ele ar fi fost îngheţate. Adversarii îl ignorau, concentrându-şi tirul asupra soldaţilor care trăgeau în ei. Era o bătălie aspră. Depăşită numeric, Armata Salamandră ceda pas cu pas. Lupta se fărâmiţă într-o duzină de confruntări individuale. Acum, disciplina lui Bonzo îşi dovedea roadele, căci fiecare Salamandră îngheţată scotea din luptă cel puţin un inamic. Nimeni nu dădu bir cu fugiţii sau nu intră în panică, toţi rămâneau calmi şi ocheau cu atenţie.
    Î special Petra era teribilă. Condorii o remarcaseră şi depuneau eforturi considerabile ca s-o îngheţe. Izbutiră să-i lovească întâi braţul drept, cu care trăgea şi potopul ei de înjurături fu întrerupt numai atunci când o îngheţară complet şi casca o împiedică să mai descleşteze maxilarele. Peste alte câteva minute, totul se termină. Armata Salamandră nu mai opunea rezistenţă.
    Ender observă cu satisfacţie că adversarii rămăseseră doar cu cei cinci soldaţi necesari pentru a deschide poarta, ca să consemneze victoria. Patru dintre ei îşi atinseră căştile de punctele luminoase din colţurile uşii Salamandrelor, iar al cincilea trecu prin câmpul de forţă. Jocul luă sfârşit. Luminile reveniră la intensitatea lor orbitoare şi Anderson îşi făcu apariţia prin uşa profesorilor.
    "Mi-aş fi putut scoate arma", se gândise Ender când inamicii se apropiaseră de uşă. "Mi-aş fi putut scoate arma şi să împuşc pe unul singur dintre ei, şi atunci ar fi fost prea puţini. Jocul s-ar fi terminat la egalitate. Fără patru băieţi care să atingă cele patru colţuri şi un al cincilea care să treacă prin poartă, Condorii n-ar fi obţinut victoria. Bonzo, prostule, te-aş fi putut salva de la înfrângerea asta! Poate chiar aş fi putut s-o transform într-o victorie, deoarece erau toţi laolaltă, ţinte uşoare, şi în primele momente n-ar fi ştiut cine trage. Ţintesc suficient de bine ca să fi reuşit."
    Însă ordinele erau ordine şi Ender promisese că avea să le respecte. Avu totuşi satisfacţia că pe fişa oficială a Armatei Salamandre nu apăreau patruzeci şi unu de soldaţi eliminaţi sau scoşi din luptă, ci patruzeci eliminaţi şi unul rănit. Bonzo nu putu înţelege, până nu consultă înregistrarea lui Anderson şi-şi dădu seama cine era. "Rănit, Bonzo", îşi spuse Ender. "Mai puteam trage!"
    Se aşteptase ca Bonzo să vină la el şi să-i zică: "Data viitoare, dacă se mai întâmplă aşa ceva, poţi trage".
    Însă acesta nu-i spusese absolut nimic, până a doua zi, după dejun. Bineînţeles, el mânca la popota comandanţilor, dar Ender era absolut sigur că scorul ciudat avea să stârnească şi acolo tot atâtea nedumeriri câte fuseseră în sala de mese a soldaţilor.
    În toate celelalte jocuri care nu se încheiaseră la egalitate, toţi membrii armatei învinse fuseseră fie eliminaţi - complet îngheţaţi - fie scoşi din luptă, ceea ce însemna că aveau unele părţi ale trupului neîngheţate, dar nu mai puteau trage. Salamandra era singura armată învinsă cu un soldat de categoria Rănit-dar-Activ.
    Ender nu oferi nicio explicaţie, însă alte Salamandre făcură cunoscut ce se întâmplase. Iar când fu întrebat de ce nu trăsese, răspunse calm:
    - Mă conformez ordinelor.
    După dejun, Bonzo îl căută:
    - Ordinul rămâne valabil, îi spuse, ar fi bine să nu uiţi!
    "O să te coste, prostule. Poate că nu-s un soldat foarte bun, dar pot fi de folos şi n-ai niciun motiv să mi-o interzici."
    Nu comentă deloc.
    Una dintre urmările interesante ale bătăliei a fost că Ender apăru pe locul întâi în clasamentul eficienţei individuale. Deoarece nu trăsese, avea calificativ maxim - nicio ratare. Şi deoarece nu fusese nici eliminat, nici scos din luptă, procentajul lui era excelent. Restul nu se apropiau nici măcar pe departe de el. Mulţi băieţi chicotiră iar alţii se înfuriară, dar în preţuitul clasament al eficienţei, Ender devenise liderul.
    Continuă să asiste la şedinţele de instruire ale armatei sale, şi continuă să se antreneze din răsputeri în paralel, dimineţile cu Petra, iar serile cu prietenii lui. Li se adăugaseră tot mai mulţi băieţi din ciclul întâi, nu ca distracţie, ci pentru că rezultatele erau vizibile - deveneau tot mai buni.
    Supremaţia o deţineau însă Ender şi Alai. Pe de o parte, datorită faptului că Alai încerca întruna lucruri noi, care-l obligau pe Ender să imagineze alte tactici pentru a-i replica. Pe de altă parte, deoarece continuau să facă erori prosteşti, ce le sugerau acţiuni pe care nici măcar nu le-ar fi încercat un soldat bine instruit şi care ţinea la respectul de sine. Multe se dovediră inutile. Dar întotdeauna era plăcut, întotdeauna excitant şi reuşiră suficiente acţiuni despre care ştiau că îi ajutau. Serile erau momentele cele mai bune ale zilei.
    Următoarele două bătălii reprezentară victorii uşoare ale Salamandrelor; de fiecare dată, Ender intră în sală după cinci minute şi rămase neatins de adversarul înfrânt. Băiatul începu să-şi dea seama că Armata Condor, care-i bătuse, era excelentă. Salamandrele, deşi sufereau de pe urma strategiei lui Bonzo, reprezentau una din cele mai bune echipe, urcând treptat în clasament, concurând cu Şobolanii pentru locul patru.
    Ender împlini şapte ani.
    În Şcoala de Luptă nu prea existau calendare, dar băiatul aflase cum să afişeze data pe pupitrul său, şi-şi remarcă ziua de naştere. Şcoala o observase şi ea; îi luară măsurile şi-i confecţionară o altă uniformă şi un costum pentru sala de luptă. Reveni în dormitor îmbrăcat cu hainele noi. Le simţea stranii, largi de parcă însăşi pielea lui nu i se potrivea.
    Ar fi vrut să se oprească la patul Petrei şi să-i povestească despre acasă, despre cum i se serbau zilele de naştere: pur şi simplu să-i spună că era ziua lui şi ea să-i răspundă ceva convenţional.
    Însă aici nimeni nu-şi sărbătorea ziua. Era o copilărie. Aşa făceau planetarii. Prăjituri şi obiceiuri prosteşti.
    Când împlinise şase ani, Valentine îi făcuse un tort. Nu reuşise şi fusese oribil. Nimeni nu mai ştia cum anume se prepara mâncarea; era exact genul de lucruri nebuneşti pe care le făcea Valentine. Toţi o tachinaseră, dar Ender oprise o felie de tort în dulapul său. După aceea îi scoseseră monitorul, el plecase şi, din câte ştia, putea să fie tot acolo, o bucăţică galbenă unsuroasă şi prăfuită. Nimeni printre soldaţi nu vorbea despre "acasă"; înainte de Şcoala de Luptă nu existase nimic. Nimeni nu primea nicio scrisoare. Toţi se prefăceau că nu le păsa deloc.
    "Dar mie îmi pasă", îşi spuse Ender. "Singurul motiv pentru care mă aflu aici este ca niciun gândac să nu tragă în Valentine, să nu-i facă ţăndări capul, aşa ca soldaţilor din benzile video ale primelor băălii. Să nu-i despice capul cu o rază atât de fierbinte încât creierii să-i ţâşnească din ţeastă şi să curgă ca aluatul, cum se întâmplă în coşmarurile mele cele mai urâte, în nopţile cele mai rele, când mă trezesc tremurând, dar tăcut; trebuie să rămân tăcut, altfel vor auzi că-mi lipsesc ai mei. Vreau acasă!"
    Dimineţile era mai bine. Căminul rămânea o durere surdă, undeva în adâncul memoriei. O oboseală în privire.
    În dimineaţa aceea, Bonzo apăru când se îmbrăcau.
    - Costumele de luptă! ordonă el.
    Era o bătălie. Al patrulea joc al lui Ender.
    Adversarul era Armata Leopard. Avea să fie uşor. Leoparzii erau noi şi ocupau o poziţie în ultimul sfert al clasamentului. Fuseseră înfiinţaţi cu numai şase luni în urmă şi-l aveau comandant pe Pol Slattery. Ender îşi îmbrăcă noul costum şi intră în monom; Bonzo îl smuci violent de acolo şi-l împinse la coada armatei.
    "Nu trebuia să faci asta", îşi spuse Ender. "M-ai fi putut lăsa în şir."
    Privi din coridor. Pol Slattery se număra printre cei mai tineri comandanţi, dar era inteligent şi avea idei originale. Soldaţii lui se deplasau permanent, ţâşnind de la o stea la alta, lunecând în lungul pereţilor pentru a ajunge deasupra sau înapoia Salamandrelor impasibile. Ender zâmbi. Bonzo era complet zăpăcit, şi la fel şi soldaţii lui. Leoparzii păreau că răsar din toate direcţiile. Cu toate acestea, bătălia nu era chiar atât de dezechilibrată pe cât părea. Ender observă că adversarii pierdeau mulţi luptători - tactica lor îi expunea prea mult. Mai important însă era faptul că Salamandrele se simţeau învinse. Cedaseră complet iniţiativa. Deşi erau, probabil, egali în număr cu inamicii, se adunaseră laolaltă precum ultimii supravieţuitori ai unui masacru, sperând parcă să fie trecuţi cu vederea.
    Ender se strecură uşurel pe poartă, se orientă astfel încât poarta adversă să fie "jos" şi pluti lent spre est, către un colţ unde n-avea cum să fie observat. Ba chiar trase în propriile picioare, ca să le îngheţe în poziţia îngenuncheată care-i oferea cea mai bună protecţie. Unui spectator obişnuit i-ar fi apărut ca orice alt soldat îngheţat, îndepărtându-se neajutorat din mijlocul luptei.
    Cum Armata Salamandră îşi aştepta resemnată distrugerea, Leoparzii le îndepliniră rapid dorinţa. Când ultima Salamandră încetă să mai tragă, mai rămăseseră nouă Leoparzi. Îşi formară echipa de deschidere a porţii adverse.
    Ender ochi atent cu braţul întins, aşa cum îl învăţase Petra.
    Înainte să înţeleagă cineva ce se petrece, îngheţase trei dintre soldaţi care erau gata să-şi apese căştile pe colţurile luminate ale uşii.
    Apoi fu reperat şi traseră în el - dar la început îi loviră doar picioarele deja îngheţate. Avu timp să-i ţintească şi pe ultimii doi băieţi de la poartă. Leoparzilor le mai rămăseseră doar patru soldaţi neîngheţaţi când, în cele din urmă, Ender fu lovit în braţ şi scos din luptă. Jocul se terminase la egalitate, şi nu fusese atins în corp.
    Pol Slattery era furios, dar regulamentul nu fusese încălcat. Toţi Leoparzii bănuiau că fusese strategia lui Bonzo, de a păstra un soldat până în ultima clipă. Nu se gândiseră că micuţul Ender trăsese încălcând ordinele. Dar Salamandrele o ştiau. Bonzo o ştia şi Ender îşi putea da seama, după felul cum îl privea, că-l ura pentru că-l salvase de la înfrângerea totală.
    "Nu-mi pasă", îşi spuse Ender.
    "Îţi va fi cu atât mai uşor să mă schimbi şi între timp n-o să cobori prea mult în clasament. Doar schimbă-mă! Am învăţat tot ce era de învăţat de la tine. Cum să pierzi cu stil, atâta ştii tu, Bonzo."
    "Şi de fapt, ce am învăţat până acum?" Dezbrăcându-se lângă pat, Ender îşi recapitulă în gând:
    "Poarta adversarului e jos. Să-mi folosesc picioarele ca un scut în luptă. O mică rezervă, păstrată până la sfârşitul jocului, poate fi decisivă. Iar uneori soldaţii pot lua decizii mai inteligente decât ordinele primite."
    Gol-puşcă, era gata să urce în pat, când Bonzo se apropie de el, cu faţa împietrită.
    "L-am mai văzut aşa pe Peter", se gândi Ender, "tăcut, şi cu ochi de ucigaş. Dar Bonzo nu-i Peter. Bonzo ştie de frică."
    - Wiggin, rosti comandantul, în sfârşit, am reuşit să te schimb. Am izbutit să-i conving pe Şobolani că incredibila ta poziţie în clasament nu-i un simplu accident. De mâine te duci la ei.
    - Mulţumesc, domnule, rosti Ender.
    Poate că tonul lui fusese prea recunoscător. Pe neaşteptate Bonzo îl pălmui cu toată puterea.
    Lovitura îl răsturnă pe băiat în pat. Apoi Bonzo îl izbi cu răutate în stomac. Ender căzu în genunchi.
    - Nu mi-ai respectat ordinele, vorbi Bonzo. Tare, ca să audă toţi: Un soldat bun respectă întotdeauna ordinele!
    Deşi plângea din cauza durerii, Ender nu putu să nu simtă satisfacţie la auzul murmurelor ce se înălţau prin dormitor.
    "Bonzo, prostule! Nu întăreşti disciplina, ci o distrugi. Ei ştiu că datorită mie, înfrângerea s-a transformat în egalitate. Iar acum văd cum mă răsplăteşti. Te-ai dovedit lipsit de minte în faţa tuturor. Ce preţ mai are acum disciplina ta?"
    În ziua următoare, Ender îi spuse Petrei că pentru binele ei, trebuiau să termine cu antrenamentele de dimineaţă. Bonzo n-avea nevoie de o nouă provocare, aşa încât ar fi fost mai bine ca fata să-l evite o vreme. Ea îl înţelese perfect.
    - În plus, îi zise, cred că te apropii de capacităţile tale maxime de ţintaş.
    Îşi lăsă pupitrul şi costumul în dulap. Putea purta uniforma Salamandrelor până ajungea la magazie, unde s-o schimbe pentru cea neagră-cafenie a Şobolanilor. Nu-şi adusese nimic cu el; avea să plece cu mâna goală. De altfel nu deţinea nimic - tot ceea ce era valoros se găsea în calculatorul şcolii, ori în capul şi mâinile sale.
    Utiliză unul dintre pupitrele publice din sala de jocuri şi se înscrise la un curs personal de autoapărare în condiţii de gravitate terestră. Nu se gândea să se răzbune pe Bonzo pentru că-l lovise.
    Dar intenţiona să nu mai permită nimănui s-o facă.

                                                                Capitolul 8
                                                                 Şobolanii

                                    - Domnule colonel,  până acum jocurile au fost programate cinstit. Cu stelele distribuite fie aleator, fie simetric.
    - Cinstea e un atribut minunat, Anderson. N-are nimic de a face cu războiul.
    - Jocul va fi compromis. Clasamentele comparative vor fi lipsite de sens.
    - Slava Domnului!
    - Va dura luni de zile, ani, până să proiectam şi să testam noile săli de luptă.
    - De asta ţi-am cerut-o acum. Ca să începi. Să fii creativ. Să te gândeşti la toate combinaţiile de stele. Imposibile şi incorecte. Să te gândeşti la alte căi de a forţa regulamentul. Anunţuri în ultima clipa. Forţe inegale. După aceea, rulează simulările şl vezi care sunt cele mai dure şi cele mai simple. Dorim o progresie inteligentă. Dorim să-l dezvoltăm.
    - Când intenţionaţi să-l faceţi comandant? La opt ani?
    - Bineînţeles că nu. Încă nu i-am strâns armata.
    - Ah, deci aşa intenţionaţi să aranjaţi lucrurile?
    - Te-ai apropiat prea mult de joc, maiorule. Uiti că nu-i altceva decât un exerciţiu de antrenament.
    - E în acelaşi timp poziţie, identitate, scop, nume; tot ceea ce-i modelează pe copiii aceştia vine din joc. Când se va afla că poate fi manipulat, cântărit, aranjat, Şcoala nu va mai exista. Nu exagerez.
    - Ştiu.
    - De aceea, sper că Ender Wiggin este într-adevăr cel căutat, pentru că veţi distruge eficienţa metodei noastre de instruire pentru mult timp.
    - Dacă nu-i Ender, dacă vârful lui de sclipire militară nu coincide cu sosirea flotei noastre la planetele gândacilor, atunci n-o să mai conteze care-i metoda de instruire.
    - Sper să mă scuzaţi, domnule Graff, dar consider că trebuie să raportez Strategului şi Hegemonului ordinele dumneavoastră şi opinia mea asupra consecinţelor.
    - De ce nu dragului nostru Amiral?
    - Toată lumea ştie că-l aveţi în buzunar.
    - Câtă ostilitate, maior Anderson! Şi crezusem că suntem prieteni.
    - Suntem. Şi cred că aveţi dreptate în legătură cu Ender. Pur şi simplu nu sunt de acord ca singur, absolut singur, să hotărâţi soarta lumii.
    - Nici măcar nu cred că am dreptul să decid soarta lui Ender Wiggin.
    - Deci nu vă deranjează dacă o să raportez?
    - Ba bineînţeles că mă deranjează, tembelule! Asta e ceva ce trebuie decis de oameni care ştiu ce fac, nu de politicienii ăştia speriaţi, care şi-au obţinut posturile pentru că, întâmplător, au putere politică în ţara din care provin.
    - Dar înţelegeţi de ce o fac.
    - Pentru că eşti un nenorocit de birocrat atât de miop, încât crezi că trebuie să te acoperi pentru cazul în care lucrurile ies prost. Ei bine, dacă lucrurile ies prost, toţi o să fim hrana gândacilor! Ai încredere în mine, Anderson, şi nu-mi aduce pe cap toată blestemata aia de Hegemonie! Ceea ce fac e îndeajuns de greu şi fără prezenţa lor.
    - Nu vi se pare cinstit? Jocurile sunt măsluite împotriva dumneavoastră? Lui Ender i-o puteţi face, dar nu vă place să fiţi într-o situaţie similară, aşa-i?
    - Ender Wiggin e de zece ori mai inteligent şi mai puternic decât mine. Ceea ce-i fac eu îi va scoate la iveală geniul. Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi fost strivit. Maior Anderson, ştiu că stric jocul, şi ştiu că-l iubeşti mai mult decât pe oricare dintre băieţii care-l joacă. Urăşte-mă dacă vrei, dar nu mă opri!
    - Îmi rezerv dreptul de-a înştiinţa oricând Hegemonul şi Strategul. Deocamdată... faceţi ce doriţi.
    - Îţi mulţumesc foarte mult.

                                                                            1.

                                 - Ender Wiggin, micul prostănac care conduce-n clasament, ce plăcere să te-avem printre noi! Comandantul Armatei Şobolan zăcea întins pe un pat, în pielea goală şi cu pupitrul în braţe. Dacă te-avem pe tine, cum să mai pierdem de acum? Câţiva băieţi din apropiere chicotiră.
    Nu puteau exista două armate mai diferite decât Salamandrele şi Şobolanii. Dormitorul era dezordonat şi gălăgios. După experienţa cu Bonzo, Ender crezuse că absenţa disciplinei urma să fie o bine venită uşurare.
    În loc de aşa ceva, descoperi că se aşteptase la linişte şi ordine, iar dezordinea de aici îl stânjenea.
    - Ne descurcăm a-ntâia, Ender Tender. Io-s Rose Năsosu', un evreiaş clasa unu, iar tu nu eşti decât o puţulică de creştin. Să nu uiţi cheştia-asta!
    De la formarea FI, Strategul forţelor militare fusese întotdeauna un evreu. Exista o legendă potrivit căreia generalii evrei nu pierdeau războaie. Şi, deocamdată, era adevărat.
    Îi făcea pe toţi evreii din Şcoala de Luptă să viseze la funcţia de Strateg, conferindu-le prestigiu de la început.
    În acelaşi timp, trezea şi resentimente. Adesea, Armata Şobolan era poreclită Forţa Cac, parodiind denumirea Forţei de Atac a lui Mazer Rackham. Multora le plăcea să-şi amintească faptul că în timpul celei de-a Doua Invazii, deşi un evreu american era Hegemonul alianţei, un alt evreu israelit ocupase funcţia de Strateg la comanda generală a apărării FI, iar un evreu rus fusese Amiralul flotei, adevăratul erou fusese Mazer Rackham, un neo-zeelandez puţin cunoscut, jumătate Maori, adus de două ori înaintea curţii marţiale, dar a cărui Forţă de Atac alungase, şi, în cele din urmă zdrobise, flota gândacilor în vecinătatea lui Saturn.
    Dacă Mazer Rackham a putut să salveze lumea, atunci nu conta câtuşi de puţin dacă erai sau nu evreu, ziceau oamenii.
    Dar de fapt conta, şi Rose Năsosu' o ştia. Obişnuia să glumească pe seama propriei sale persoane, pentru a diminua comentariile batjocoritoare ale antisemiţilor - aproape toţi cei pe care îi învingea deveneau, cel puţin o vreme, antisemiţi - dar în acelaşi timp se asigura că toţi îi cunoşteau naţionalitatea. Armata lui era pe locul al doilea, aspirând la primul.
    - Te-am luat, creştine, deoarece nu vreau ca lumea să creadă că eu câştig numai pentru că am soldaţi extraordinari. Vreau să se vadă că până şi cu un găinaţ ca tine, tot pot învinge. Aici avem numai trei reguli. Să faci ce-ţi zic eu şi să nu te pişi în pat.
    Ender încuviinţă. Ştia că Rose aştepta să-l întrebe care era a treia regulă. De aceea îl întrebă.
    - Au fost trei reguli. Aici nu prea avem timp de mate. Mesajul era clar. Victoria e mai importantă decât orice.
    - Antrenamentele tale cu picii din ciclul întâi s-au terminat, Wiggin. Ter-mi-nat! Acum eşti într-o armată de băieţi mari. Te-am pus în plutonul Blândului Dink. De-acum încolo, în ceea ce te priveşte, Blândul Dink e Dumnezeu.
    - Atunci, tu cine eşti?
    - Şeful de personal care l-a angajat pe Dumnezeu, rânji Rose. În plus, nu mai ai voie să te atingi de pupitru până nu îngheţi doi soldaţi inamici în aceeaşi bătălie. Ordinul ăsta e de autoapărare. Am auzit că eşti bun la programare. N-am chef să-ţi bagi nasul prin pupitrul meu.
    Toţi izbucniră în râs. După câteva clipe, Ender pricepu motivul. Rose îşi programase pupitrul să afişeze o pereche de organe genitale masculine gigantice, care se bălăbăneau.
    "Ăsta-i exact genul de comandant căruia m-ar fi dat Bonzo", gândi Ender. "Cum poate câştiga bătălii un băiat care-şi ocupă timpul în felul ăsta?"
    Îl găsi pe Blândul Dink în sala de jocuri, nu jucând, ci privind.
    - Mi te-a arătat cineva, zise Ender. Eu sunt Ender Wiggin.
    - Ştiu.
    - Fac parte din plutonul tău.
    - Ştiu.
    - N-am prea multă experienţă.
    Dink îl examină atent.
    - Uite ce-i, Wiggin, ştiu toate astea. De ce crezi că i-am cerut lui Rose să mi te aducă?
    Deci nu fusese azvârlit, fusese solicitat, fusese ales. Blândul îl dorise.
    - De ce?
    - Ţi-am urmărit antrenamentele cu ciclul întâi. Cred că eşti promiţător. Bonzo e prost şi voiam să capeţi o instrucţie mai bună decât ţi-o putea oferi Petra. Ea se pricepe numai la tir.
    - Trebuia să învăţ să trag...
    - Continui să te mişti de parcă ţi-ar fi frică să nu te scapi în pantaloni.
    - Atunci, învaţă-mă tu!
    - N-ai decât să ţii ochii deschişi.
    - N-o să renunţ la antrenamentele mele din timpul liber.
    - Nici nu vreau s-o faci.
    - Rose aşa mi-a ordonat.
    - Nu te poate opri. Aşa cum nu te poate opri să-ţi foloseşti pupitrul.
    - Crezusem că un comandant poate ordona orice.
    - Şi eu pot ordona Lunii să dispară, dar nu se va întâmpla. Uite ce-i, Ender, comandanţii au exact atâta autoritate cât îi laşi tu să aibă. Cu cât îi asculţi mai mult, cu atât au mai multă putere asupra ta.
    - Şi cum îi pot opri să-mi facă rău? întrebă Ender, amintindu-şi loviturile lui Bonzo.
    - Crezusem că de asta iei cursuri de auto-apărare.
    - M-ai urmărit peste tot?
    Dink nu-i răspunse.
    - Nu vreau să-l supăr pe Rose. Vreau să particip la bătălii. M-am săturat să tot privesc.
    - Procentajul de eficienţă o să-ţi scadă.
    De data aceasta, Ender fu cel care tăcu.
    - Ascultă, Ender, atâta vreme cât faci parte din plutonul meu, participi la toate bătăliile.
    În curând, Ender avea să afle ce însemna asta. Dink îşi instruia plutonul separat de restul Şobolanilor; nu se consulta niciodată cu Rose şi doar rareori toate plutoanele exersau împreună. Aveai impresia că Rose comanda o armată, iar Dink o alta, mult mai mică, aflată întâmplător în aceeaşi sală, în acelaşi timp.
    Dink începu prima şedinţă cerându-i lui Ender să demonstreze poziţia sa de atac cu picioarele înainte. Ceilalţi băieţi nu erau încântaţi.
    - Cum putem ataca, întinşi pe spate? întrebară ei.
    Spre surprinderea lui Ender, Dink nu-i corectă, nu le spuse: "Nu atacaţi întinşi pe spate, ci cădeţi în jos spre adversari."
    Văzuse cum proceda Ender, însă nu înţelesese ce implică poziţia aceea.
    În scurt timp, băiatul îşi dădu seama că deşi Dink era extrem de capabil, persistenţa lui în a păstra orientarea gravitaţională de pe coridor, în loc să-şi imagineze poarta duşmană ca fiind "jos", îi limita gândirea.
...............................................................................