Jocul lui Ender 1, Orson Scott Card

                                                                   1.
                                                       
                                                     Capitolul 1

                                                         Terţul

                                   - Am privit prin ochii lui. Am ascultat cu urechile lui şi-ţi spun: el este! Oricum, unul mai bun nu vom obţine.
    - La fel ai spus şi despre frate-său.
    - A fost considerat incompatibil. Din alte motive. Fără nicio legătură cu aptitudinile lui.
    - Şi cu soră-sa, la fel. Există îndoieli şi-n legătură cu el. E prea maleabil. Gata oricând să se lase dominat de voinţa altuia.
    - Nu însă dacă respectivul îi este duşman.
    - Şi-atunci, ce-o să facem? Îl înconjurăm tot timpul cu duşmani?
    - Dacă va fi nevoie...
    - Parcă spuneai că-ţi place puştiul.
    - Dacă gândacii pun mâna pe el eu rămân prietenul lui cel mai bun.
    - Bine. La urma urmei, salvăm lumea. Ia-l!

                                                                         1.
                           Femeia de la monitoare  îi zâmbi prietenos, îi ciufuli părul şi spuse:
    - Andrew, cred că deja ţi-e pur şi simplu scârbă de monitorul ăsta oribil. Ei bine, am o surpriză pentru tine. Azi îl scoatem. O s-o facem chiar acum şi n-o să te doară deloc!
    Ender încuviinţă din cap. Bineînţeles, era o minciună că n-avea să-l doară deloc. Dar deoarece adulţii o repetau întotdeauna, când ceva urma într-adevăr să doară, se putea bizui pe afirmaţia aceea ca fiind o precizare destul de corectă a viitorului.
    Uneori, minciunile erau mai sigure decât adevărul.
    - Hai încoace, Andrew, şi aşază-te aici, pe masa de examinare. Peste câteva clipe vine şi doctorul.
    Fără monitor... Ender încercă să-şi imagineze cum avea să fie fără micuţul aparat implantat în ceafa.
    "O să mă întorc pe spate în pat şi n-o să mă mai apese. N-o să-l simt furnicându-mă şi absorbind căldura când îmi fac duş. Şi Peter n-o să mă mai urască. O să vin acasă şi-o să-i arăt că nu mai am monitorul, să vadă că nu-l păcălesc. Acum o să fiu un copil normal, ca el. Atunci n-o să mai fie aşa de rău. O să mă ierte că am purtat monitorul cu un an mai mult decât el. O să fim... Totuşi nu cred c-o să fim prieteni. Nu, Peter e prea periculos. Se înfurie mult prea rău. Totuşi, fraţi... Nu duşmani, nu prieteni, ci fraţi... capabili să trăim sub acelaşi acoperiş. N-o să mă urască, o să mă lase-n pace. Şi, când o să vrea să se joace de-a gândacii şi astronauţii, poate că n-o să fiu obligat să mă joc, poate c-o să pot sta liniştit să citesc o carte."
    Însă Ender ştia, chiar în timp ce se gândea, că Peter n-avea să-l lase în pace.
    Când îl apucau pandaliile, ochii îi sclipeau într-un fel anume şi, ori de câte ori îi zărea privirea aceea scânteietoare, ştia că în niciun caz Peter n-avea să-l lase în pace.
    "Exersez la pian, Ender. Vino şi-ntoarce-mi partiturile. Ah, băiatul-monitor e prea ocupat ca să-şi poată ajuta fratele? E prea deştept? Te duci s-omori nişte gândaci, astronautule? Nu, nu, n-am nevoie de-ajutorul tău! Mă descurc şi singur, puştiule. Terţul e mucos!"
    - N-o să dureze mult, Andrew, spuse doctorul.
    Ender încuviinţă din cap.
    - Monitorul este astfel construit încât să poată fi uşor deconectat. Vei simţi totuşi nişte furnicături. Unii spun că au încercat o senzaţie de lipsă. S-ar putea să te pomeneşti căutând ceva, ceva ce nu poţi găsi şi nici nu-ţi poţi aminti ce anume era. De aceea o să-ţi spun eu: o să cauţi monitorul, care nu mai e acolo. După câteva zile, senzaţia va dispărea.
    Doctorul răsucea ceva în ceafa lui Ender. Brusc, o durere îl străbătu pe băiat precum un ac, din gât până în rărunchi. Ender îşi simţi spinarea smucindu-se, iar trupul i se arcui violent spre spate; capul îi lovi masa. Picioarele i se zbăteau dezarticulate, iar mâinile i se încleştaseră, strângându-se între ele cu atâta putere, încât îl durură.
    - Deedee! răcni doctorul. Am nevoie de tine!
    Infirmiera apăru în goană şi icni, văzându-i.
    - Trebuie să relaxez muşchii ăştia! Vino încoace! Ce-aştepţi?
    Ender simţi alte mâini atingându-l, însă nu le putu vedea. Se răsuci pe o parte şi căzu de pe masă.
    - Prindeţi-l! strigă infirmiera.
    - Ţine-l nemişcat...
    - Tineţi-l dumneavoastră, domnule doctor, e prea puternic pentru mine...
    - Nu pe toată! Îi blochează inima!
    Ender simţi un ac înţepându-l deasupra gulerului cămăşii. Îl frigea, totuşi acolo unde se răspândea focul, muşchii i se relaxau treptat. Acum putea plânge de spaimă şi durere.
    - Cum te simţi, Andrew? întrebă femeia.
    Băiatul nu-şi mai amintea cum se vorbeşte. Îl ridicară pe masă. Îi verificară pulsul; făcură şi alte lucruri pe care nu le pricepea.
    Glasul doctorului tremura atunci când vorbi:
    - Când laşi câte trei ani chestiile-astea în copii, la ce te poţi aştepta? Îl puteam omorî, îţi dai seama? Îi puteam opri funcţiile creierului.
    - În cât timp trece efectul sedativului?
    - Ţine-l aici cel puţin o oră. Nu-l scăpa din ochi. Dacă peste cincisprezece minute nu-ncepe să vorbească, mă chemi.
    "Îl puteam omorî... Eu nu sunt gândac."

                                                                    2.

                                        Reveni în clasa domnişoarei Pumphrey cu un sfert de oră înaintea sfârşitului cursului. Încă se mai clătina.
    - Te simţi bine, Andrew? întrebă domnişoara Pumphrey.
    Încuviinţă.
    - Ai fost bolnav?
    Scutură din cap.
    - Nu arăţi prea bine.
    - N-am nimic.
    - Ar fi bine să te aşezi, Andrew.
    Porni spre locul său, dar se opri. "Ce căutam? Nu mai ţin minte ce căutam..."
    - Locul tău este acolo, spuse domnişoara Pumphrey.
    Se aşeză, dar îi trebuia altceva, ceva ce pierduse. "O să-l găsesc mai târziu..."
    - Monitorul tău..., şopti fata din spatele lui.
    Andrew înălţă din umeri.
    - Monitorul, spuse ea către ceilalţi.
    Băiatul întinse mâna şi-şi pipăi ceafa. Simţi un plasture. Monitorul dispăruse. Acum era ca toţi ceilalţi.
    - Eşti necăjit, Andy? întrebă un băiat aflat pe celălalt rând, mai în spate.
    Nu-şi putea aminti cum îl chema.
    "Peter... Nu, ăsta era altul."
    - Linişte, domnule Stilson, rosti domnişoara Pumphrey.
    Stilson pufni.
    Domnişoara Pumphrey explica înmulţirea numerelor. Ender se juca, desenând contururile unor insule muntoase, şi comandând pupitrului să le prezinte tridimensional, în rotaţie. Desigur, profesoara ştia că nu era atent, dar nu-l deranja. Ender cunoştea întotdeauna răspunsul, chiar şi atunci când ea îl credea neatent.
    În colţul pupitrului apăru un cuvânt, care porni să dea ocol perimetrului. La început era răsturnat şi inversat, totuşi Ender îl citi cu mult înainte să ajungă pe latura de jos a pupitrului, unde căpătă poziţia normală.
    TERŢUL
    Băiatul zâmbi. El descoperise primul cum putea expedia misive umblătoare - şi chiar atunci când un duşman necunoscut vorbea urât despre el, metoda prin care o făcea îl favoriza. Nu era vina lui că era un Terţ. Ideea fusese a guvernului, ei o autorizaseră - cum altfel ar fi putut urma şcoala un Terţ ca Ender? Iar acum dispăruse şi monitorul. Experimentul numit Andrew Wiggin nu reuşise.
    În caz contrar, era sigur că le-ar fi plăcut să abroge decretele care-i făcuseră posibilă naşterea. A dat greş, atunci opriţi experimentul!
    Soneria ţârâi. Toţi deconectau pupitrele, sau îşi scriau mesaje personale. Unii expediau lecţii sau notiţe în calculatoarele de acasă. Câţiva se adunaseră în jurul imprimantelor, aşteptând hârtiile pe care le comandaseră. Ender îşi răşchiră degetele peste mini-tastatura de pe marginea băncii şi se întrebă cum oare îşi simţeau adulţii mâinile. Probabil că mari şi stângace, cu degete groase, butucănoase şi palme grele.
    Bineînţeles, aveau tastaturi mai late - dar cum ar fi reuşit degetele lor masive să deseneze o linie fină, aşa cum putea Ender; atât de precisă încât o putea încolăci de şaptezeci şi nouă de ori într-o spirală ce se întindea din centrul pupitrului până la marginea lui, fără să atingă vreodată spirele între ele. Era un mod de a-şi trece timpul, în vreme ce profesoara vorbea despre aritmetică. Aritmetică! Valentine îl învăţa aritmetica de la trei ani.
    - Nu te simţi bine, Andrew?
    - Ba da, domnişoară.
    - Vezi să nu pierzi autobuzul.
    Ender încuviinţă şi se sculă. Ceilalţi copii plecaseră. Însă cei răi aveau să-l pândească. Monitorul nu mai exista pe ceafa lui, auzind ceea ce auzea el şi zărind ceea ce zărea el. Acum îi puteau spune orice doreau, îl puteau chiar lovi - nimeni nu-i mai vedea, şi nimeni n-ar fi venit să-l salveze pe Ender.
    Monitorul avusese anumite avantaje şi urma să simtă din plin lipsa lor.
    Bineînţeles, Stilson îl aştepta. Fără să fie mai voinic decât majoritatea copiilor, îl întrecea totuşi pe Ender.
    În plus, era însoţit şi de alţi băieţi.
    Întotdeauna umbla cu ei.
    - Hei, Terţule!
    "Nu-i răspunde. Nu spune nimic."
    - Hei, Terţule, cu tine vorbim, Terţule, băi, iubitorule-de-gândaci, cu tine vorbim!
    "Habar n-am ce să-i răspund. Orice aş zice, ar agrava şi mai mult situaţia. Mai bine, tac."
    - Băi, Terţule, băi, rahatule, ai amuţit? Ziceai că eşti mai grozav ca noi, da' ţi-ai pierdut papagalul, Terţule, n-ai decât un plasture pe gât!
    - Mă lăsaţi să trec? întrebă Ender.
    - Dacă-l lăsăm să treacă? Merită să-l lăsăm să treacă?
    Râseră cu toţii.
    - Sigur c-o să te lăsăm. Mai întâi o să lăsăm să-ţi treacă o mână, dup-aia fundul, dup-aia o bucată de picior...
    - Unde-i papa-ga-lul? Unde-i papa-ga-lul?
    Stilson îl împinse cu mâna; apoi, altcineva din spate îl îmbrânci îndărăt.
    - Ferăstrău, că-i mai rău! chicoti un glas.
    - Tenis!
    - Ping-pong!
    Lucrurile n-aveau să se termine cu bine. Ender decise că ar prefera să râdă la urmă. Când Stilson întinse braţul să-l înghiontească iarăşi, băieţelul încercă să-l prindă. Nu reuşi.
    - Hopa, vrei să te baţi cu mine, da? Vrei să te baţi cu mine, Terţule?
    Cei din spatele lui Ender îl înşfăcară, ţinându-l nemişcat.
    Râse, deşi nu-i ardea deloc de râs:
    - Aşa mulţi trebuie să fiţi ca să bateţi un Terţ?
    - Noi suntem oameni, nu Terţi, băi rahatule! Tu n-ai putere nici cât o ceapă degerată.
    Totuşi, îl eliberară. Imediat, Ender lovi puternic şi fulgerător cu piciorul, izbindu-l pe Stilson drept în piept. Băiatul căzu. Ender rămase surprins - nu se aşteptase să-l doboare dintr-o lovitură.
    Nu se gândise că Stilson nu luase în serios o asemenea luptă, că nu se aşteptase la un atac disperat.
    Pentru o clipă, ceilalţi se retraseră şi Stilson rămase inert. Poate că se întrebau dacă nu cumva e mort. Ender însă căuta să găsească o cale de a preîntâmpina orice răzbunare. De a-i opri pe băieţi să-l atace a doua zi în haită.
    "Trebuie să câştig acum, şi pentru totdeauna, altfel va trebui să mă bat în fiecare zi, şi va fi din ce în ce mai rău."
    Deşi avea numai şase ani, Ender cunoştea legile nerostite ale luptelor dintre oameni. Era interzis să loveşti adversarul care zace neajutorat; doar un animal putea face aşa ceva.
    De aceea, se apropie de trupul nemişcat al lui Stilson şi-l izbi din nou, cu răutate, în coaste.
    Stilson gemu şi se rostogoli, încercând să scape.
    Îl urmări şi-l lovi iarăşi, în testicule. Băiatul nu mai scoase niciun sunet; se chirci, şi de sub pleoape îi ţâşniră lacrimi.
    Ender se întoarse şi-i privi cu răceală pe ceilalţi.
    - Poate că vă trece prin minte să săriţi cu toţii pe mine. Probabil că m-aţi snopi în bătaie. Nu uitaţi însă ce le fac celor care-mi vor răul. Vă veţi întreba mereu când o să vă cad în spate şi cât de rău o să vă fie.
    Îl lovi pe Stilson cu piciorul în faţă. Sângele din nasul acestuia împroşcă solul.
    - Nu atât de rău, urmă Ender. Mult mai rău.
    Se întoarse şi plecă. Nimeni nu veni după el. Coti pe coridorul care ducea la staţia de autobuz.
    Înapoia lui, îi putea auzi pe băieţi vorbind:
    - Mamă-ă! Ia uite la el! L-a terminat!
    Ender îşi lipi fruntea de peretele coridorului şi plânse, până apăru autobuzul.
    "Exact ca Peter! Cum mi-au luat monitorul, sunt exact ca Peter."

                                                           Capitolul 2
                                                              Peter

                                    - Bun, e scos. Cum se descurcă?
    - Când trăieşti câţiva ani în trupul cuiva, te obişnuieşti cu el. Acum îi privesc chipul. Nu ştiu ce se întâmplă. Nu sunt obişnuit să-i văd expresia feţei. Sunt obişnuit s-o simt.
    - Haide, nu-i vorba de psihanaliză! Suntem soldaţi, nu vraci. L-ai văzut cum l-a rupt în bătaie pe şeful bandei.
    - A fost foarte meticulos. Nu numai că l-a bătut, l-a terminat! Ca Mazer Rackham la...
    - Scuteşte-mă! Deci comisia apreciază că a absolvit?
    - În mare parte. Să vedem ce va face cu fratele său, acum când nu mai are monitorul.
    - Fratele... Nu ţi-e teamă ce i-ar putea face lui frate-su?
    - Chiar tu mi-ai spus că nu există niciun risc.
    - Am mai reluat unele benzi. N-am ce face... Îmi place puştiul. Cred că o să-l nenorocim.
    - Bineînţeles că asta o să facem. E meseria noastră. Noi suntem vrăjitoarea cea rea. Promitem turtă-dulce, dar îi mâncăm pe copilaşi de vii.

                                                                  1.

                                          - Îmi pare rău, Ender, şopti Valentine.
    Îi privea plasturele de pe gât.
    Ender atinse peretele şi uşa se închise înapoia lui.
    - Nu-mi pasă. Mă bucur că nu-l mai am.
    - Ce nu mai ai? Peter apăru în hol, muşcând dintr-un sandviş cu unt.
    Ender nu vedea în Peter băiatul frumos de zece ani pe care-l zăreau adulţii, cu păr negru, des şi rebel şi un chip ce ar fi putut aparţine lui Alexandru cel Mare.
    Îl privea pe fratele său doar pentru a detecta furia sau plictiseala, stările periculoase care aduceau aproape întotdeauna suferinţa. Acum, când ochii lui Peter descoperiră plasturele de pe gât, apăru scânteierea rău-prevestitoare.
    Valentine o zări şi ea.
    - De azi e la fel ca noi, rosti ea încercând să-l liniştească.
    Peter nu se lăsă însă domolit.
    - La fel ca noi? Şi-a ţinut căpuşa până la şase ani! Tu când ai pierdut-o pe-a ta? Aveai trei ani. Mie mi-au luat-o la cinci ani. El aproape c-a reuşit, nenorocitul, gândacul naibii!
    "E bine", îşi spuse Ender. "Vorbe, şi iar vorbe. Peter... Vorbăria e minunată..."
    - Ei bine, continuă Peter, acum îngerii tăi păzitori nu te mai veghează. Nu mai verifică monitoarele să vadă dacă nu simţi durere, s-asculte ce-ţi spun, să vadă ce-ţi fac. Ce zici? Eh, ce zici de chestia asta?
    Ender strânse din umeri.
    Brusc, Peter zâmbi şi bătu din palme cu o falsă veselie.
    - Hai să ne jucăm de-a gândacii şi astronauţii, spuse el.
    - Unde-i mama? întrebă Valentine.
    - Afară, răspunse Peter. Eu sunt şeful.
    - Cred c-o să-l chem pe tata.
    - N-ai decât, făcu Peter. Ştii că nu-i niciodată acasă.
    - Bine, hai să ne jucăm, încuviinţă Ender.
    - Tu o să fii gândacul, spuse Peter.
    - Lasă-l măcar o dată să fie astronaut, interveni Valentine.
    - Ia mai ţine-ţi pliscul! o repezi Peter. Haide sus şi alege-ţi armele.
    N-avea să fie un joc corect, Ender o ştia. Nu se punea problema învingătorului. Când puştii se jucau pe coridoare, gândacii nu câştigau niciodată şi, uneori, jocul devenea violent.
    Însă aici, în apartamentul lor, avea să fie rău de la bun început, iar gândacii nu puteau pur şi simplu să fugă, aşa cum se întâmplă în războaiele adevărate. Trebuiau să rămână în joc atât cât voia astronautul.
    Peter trase sertarul cel mai de jos şi scoase masca de gândac. Mama se supărase pe el atunci când o cumpărase, însă tata fusese de părere că războiul n-avea să ia sfârşit doar pentru că ascunzi măştile şi le interzici copiilor pistoalele-laser jucării. Mai bine să se joace de-a războiul, şi să aibă o şansă în plus de supravieţuire, când urmau să revină gândacii.
    "Dacă voi supravieţui jocurilor," se gândi Ender.
    Îşi puse masca. Se strânse în jurul feţei sale precum degetele unei mâini.
    "Dar nu aşa simte un gândac", îşi spuse băiatul. "El nu poartă chipul acesta ca pe o mască, este chiar chipul lui. Oare pe planetele lor, gândacii se joacă cu măşti de oameni? Şi oare cum ne numesc ei? Viermii, pentru că suntem atât de moi şi lunecoşi în comparaţie cu ei."
    - Ai grijă, Vierme, rosti el.
    De abia îl putea vedea pe Peter prin găurile pentru ochi. Fratele său rânji:
    - Vierme, da? Bine, gândăcel mititel, ia să vedem cum ţi se sparge căpşorul!
    Ender nu văzu lovitura, ci intui doar o uşoară deplasare a centrului de greutate al lui Peter; masca nu-i permitea vederea periferică.
    Pe neaşteptate, simţi durerea şi şocul izbiturii în ureche; îşi pierdu echilibrul şi căzu.
    - Nu vezi prea bine, gândace? chicoti Peter.
    Ender încercă să-şi scoată masca. Fratele lui îi atinse testiculele cu vârful piciorului.
    - N-o scoate, şuieră el.
    Băiatul îşi coborî mâinile.
    Peter îl apăsă cu talpa. Durerea fulgeră prin Ender; se chirci.
    - Nu te strânge, gândacule! O să te disecăm. În sfârşit, am pus laba pe unul viu dintre voi şi-o să aflăm cum funcţionaţi.
    - Peter, gata..., spuse Ender.
    - "Peter, gata". Foarte bine! Deci gândacii ne pot ghici numele. Puteţi vorbi ca nişte copilaşi drăguţi, ca să vă iubim şi să fim drăguţi cu voi. Dar nu ţine! Eu îmi dau seama ce sunteţi de fapt. Au vrut să fii om, Terţişorul, dar de fapt eşti un gândac, şi-acum se vede.
    Ridică piciorul şi îngenunche pe Ender, apăsându-l pe abdomen, chiar sub stern. Treptat, începu să sporească apăsarea. Ender respira tot mai greu.
    - Te-aş putea ucide-n felul ăsta, şopti Peter. Să apăs mereu, până mori. Dup-aia aş zice că n-am ştiut că te durea, că noi ne jucam..., m-ar crede, şi totul ar fi în regulă. Iar tu ai fi mort. Totul ar fi în regulă!
    Ender nu putea răspunde; răsufla tot mai anevoios. S-ar fi putut ca Peter s-o facă. Probabil că nu intenţiona, totuşi s-ar fi putut...
    - Vorbesc serios, continuă fratele său. Nu ştiu ce crezi, dar vorbesc serios. Pe tine te-au autorizat doar pentru că eu eram atât de promiţător, însă nu le-am împlinit aşteptările. Tu te-ai descurcat mai bine. Ei cred că eşti mai bun. Dar eu nu vreau un frăţior mai bun, Ender. Nu vreau un Terţ.
    - O să spun totul, zise Valentine.
    - N-o să te creadă nimeni.
    - Pe mine mă vor crede.
    - Atunci o să mori şi tu, scumpă surioară.
    - Vezi să nu! replică Valentine. Cine te va crede când o să spui: "N-am ştiut că asta o să-l omoare pe Andrew. Iar după ce el a murit, nu am ştiut c-o s-o omoare şi pe Valentine".
    Apăsarea slăbi puţin.
    - Bun. Nu azi. Dar într-o bună zi, voi doi n-o să mai fiţi împreună. Şi va avea loc un accident.
    - Numai gura e de tine, spuse Valentine. N-o să faci nimic din toate astea.
    - Nu?
    - Şi ştii de ce? întrebă fata. Pentru că vrei s-ajungi în guvern, când o să fii mare. Vrei să fii votat. Şi n-or să te voteze, dacă adversarii or să descopere că atât fratele cât şi sora ta au murit când erau mici, în urma unor accidente ciudate. Şi mai ales datorită scrisorii pe care am introdus-o în fişierul meu secret, care va fi deschis în caz că voi muri.
    - Nu-mi vinde mie gogoşi, pufni Peter.
    - Scrie aşa: "N-am murit de moarte naturală. M-a ucis Peter şi, dacă nu l-a omorât deja pe Andrew, o va face în curând." Nu-i suficient ca să te condamne, dar ajunge ca să nu fii niciodată votat.
    - Tu eşti acum monitorul lui, spuse Peter. Ar fi bine să-l supraveghezi, zi şi noapte. Ar fi bine să stai tot timpul lângă el.
    - Ender şi cu mine nu suntem proşti. Avem note la fel de bune ca şi tine. Ba chiar mai bune, la unele materii. Suntem nişte copii teribil de inteligenţi. Nu eşti cel mai deştept, Peter. Eşti numai cel mai mare.
    - Da, ştiu. Va veni însă o zi când nu vei fi lângă el, când vei uita. Brusc îţi vei aminti şi vei fugi la el. Şi-o să-l găseşti, viu şi nevătămat. Iar data următoare n-o să te mai sperii atât de tare şi nici n-o să mai alergi. Şi, de fiecare dată, îl vei găsi nevătămat. Şi-o să crezi c-am uitat. Chiar dacă o să-ţi aminteşti ce-ţi spun acum, o să crezi c-am uitat. Aşa vor trece anii. Apoi va avea loc un groaznic accident, iar eu îi voi găsi trupul şi voi plânge în hohote lângă el şi tu o să-ţi aminteşti conversaţia asta, Vally, dar îţi va fi ruşine de tine însăţi că ţi-ai amintit-o, deoarece o să ştii că eu m-am schimbat, că într-adevăr a fost un accident, că-i crud din partea ta să-ţi reaminteşti ce am spus într-o ceartă din copilărie. Numai că va fi adevărat. Eu o să scap, el o să moară şi tu nu vei face nimic, absolut nimic. Însă n-ai decât să crezi în continuare că eu sunt doar cel mai mare.
    - Cel mai mare găozar, zise Valentine.
    Peter sări în picioare şi se repezi spre ea. Fata se feri. Ender îşi smulse masca. Peter se trânti pe spate în patul său şi începu să râdă în hohote, foarte amuzat, până îi dădură lacrimile.
    - Sunteţi grozavi voi doi, cei mai mari fraieri de pe planeta Pământ!
    - Acum ne va zice că totul a fost o glumă, comentă Valentine.
    - Nu o glumă, ci un joc. Vă pot face să credeţi orice. Vă pot face să dansaţi ca nişte marionete. Îngroşându-şi glasul, vorbi ameninţător: O să v-omor, şi-o să vă tai bucăţele, şi-o să v-arunc la gunoi! Izbucni din nou în râs: Cei mai mari fraieri din tot Sistemul Solar!
    Ender rămase locului, privindu-l cum râde şi se gândi la Stilson, amintindu-şi ce simţise când îi zdrobise nasul.
    "Lui ar fi trebuit să i-o fac. El ar fi meritat-o."
    Parcă citindu-i gândurile, Valentine şopti:
    - Nu, Ender!
    Peter se răsuci brusc pe o parte, sări din pat şi se ghemui gata de luptă.
    - Ba da, Ender, chicoti el. Oricând, Ender.
    Ender ridică piciorul drept şi-şi scoase pantoful. Îl ţinu în sus.
    - Vezi, aici pe vârf? E sânge, Peter.
    - Vaaai! Vaaai, mor! Mor! Ender a omorât o ploşniţă şi-acum o să m-omoare şi pe mine!
    N-aveai cum să-l impresionezi.
    În adâncul sufletului, Peter era un criminal, dar nimeni n-o ştia, cu excepţia Valentinei şi a lui Ender.
    Mama veni acasă şi-l consolă pe Ender, când află de monitor. Tata sosi şi el şi repetă întruna cât de grozavă era surpriza; aveau copii atât de fantastici, încât guvernul le spusese să facă trei şi acum guvernul nu mai voia să ia pe nici unul, aşa că rămăseseră cu trei, continuau să-l aibă pe Terţ... până când lui Ender îi veni să-i strige:
    "Ştiu că-s un Terţ, ştiu, dacă vrei o să plec, ca să nu te mai simţi ruşinat în faţa tuturor, îmi pare rău că nu mai am monitorul şi acum ai trei copii şi nicio explicaţie limpede, e atât de stânjenitor pentru tine, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă!"
    Stătea în pat, privind în sus prin beznă.
    În patul de deasupra lui îl putea auzi pe Peter, răsucindu-se şi foindu-se întruna. Apoi fratele său coborî şi ieşi din odaie. Ender auzi apa curgând la baie; după aceea, silueta lui Peter se contură în cadrul uşii.
    "Crede că dorm. O să mă ucidă!"
    Peter se apropie, dar nu sui în patul său.
    Veni şi mai aproape şi rămase lângă capul lui Ender.
    Totuşi nu întinse mâna, ca să ia o pernă şi să-l sufoce.
    Nu avea niciun fel de armă.
    - Ender, şopti el, iartă-mă... iartă-mă... Ştiu ce simţi, iartă-mă, sunt fratele tău. Te iubesc!
    Mult mai târziu, răsuflarea regulată a lui Peter dovedi că băiatul adormise. Ender îşi scoase plasturele de pe gât.
    Şi, pentru a doua oară în ziua aceea, plânse.

                                                         Capitolul 3
                                                              Graff

                                 - Punctul slab e soră-sa. O iubeşte cu adevărat.
    - Ştiu. Ea poate strica totul, de la început. N-o să vrea s-o părăsească.
    - Şi-atunci ce-o să faci?
    - Să-l conving că doreşte să vină cu noi mai mult decât doreşte să stea cu ea.
    - Cum o să faci asta?
    - O să-l mint.
    - Şi dacă nu reuşeşti?
    - Atunci o să-i spun adevărul. Avem voie să facem asta, în cazuri excepţionale. Ştii bine că nu putem prevedea totul.

                                La dejun, Ender nu avu poftă de mâncare. Se întreba mereu cum avea să fie la şcoală. Întâlnirea cu Stilson după bătaia de ieri... Ce aveau să facă prietenii acestuia? Probabil nimic, dar nu putea fi sigur. N-ar fi vrut să se ducă la şcoală.
    - Nu mănânci, Andrew? îl întrebă maică-sa.
    - Bună dimineaţa, Ender, rosti Peter intrând în odaie. Mersi că ţi-ai lăsat mizeria aia de burete în mijlocul băii.
    - Special pentru tine, mormăi băiatul.
    - Andrew, trebuie să mănânci!
    Ender îşi întinse încheieturile, într-un gest ce spunea: "Faceţi-mi perfuzii!"
    - Foarte amuzant, comentă mama. Încerc să fiu grijulie, dar asta nu-i interesează pe genialii mei copii.
    - Genele tale ne-au făcut geniali, mamă, spuse Peter. De la tata să ştii că n-am căpătat nimic.
    - Te-am auzit, spuse tatăl, fără să-şi ridice privirea de pe ştirile afişate pe tăblia mesei, în timp ce mânca.
    - Nici n-aş fi zis-o, dacă ştiam că nu m-auzi.
    Masa bâzâi. Aveau musafiri.
    - Cine-i? întrebă mama.
    Tatăl apăsă un buton şi pe ecranul său apăru un bărbat. Purta singura uniformă militară care mai însemna ceva, FI: Flota Internaţională.
    - Credeam că s-a terminat, comentă tatăl.
    Peter îşi turnă lapte peste fulgii de cereale.
    "Poate că", se gândi Ender, "într-adevăr, azi nu va trebui să mă duc la şcoală."
    - Mă duc să văd despre ce-i vorba, spuse tatăl sculându-se. Voi terminaţi de mâncat.
    Rămaseră locului, dar nu mâncară. După câteva clipe, tatăl apăru şi-o chemă pe mamă.
    - Ai încurcat-o, zise Peter. Au aflat ce i-ai făcut lui Stilson şi-o să te trimită la-nchisoare, în Centură.
    - N-am decât şase ani, prostovane, sunt minor.
    - Eşti un Terţ, rahatule! N-ai niciun drept.
    Valentine apăru somnoroasă, cu părul ciufulit.
    - Unde-s mami şi tati? Mi-e rău şi nu pot să merg la şcoală.
    - Ai examen oral, este? pufni Peter.
    - Gura, Peter! se răsti fata.
    - Ar trebui să te relaxezi şi să te bucuri. Putea fi şi mai rău.
    - Nu ştiu cum.
    - Putea fi un examen anal.
    - Ha, ha, făcu Valentine. Unde-s mama şi tata?
    - Vorbesc cu un tip din FI.
    Instinctiv, Valentine privi spre Ender. La urma urmei, ani de zile aşteptaseră să vină cineva şi să le spună că Ender fusese acceptat, că aveau nevoie de el.
    - Aşa-i, uită-te la el, spuse Peter. Dar să ştii că poate fi vorba de mine. Poate că şi-au dat seama că sunt totuşi cel mai bun.
    Se simţea frustrat şi de aceea era răutăcios, ca de obicei.
    Uşa se deschise.
    - Ender, rosti tatăl, vino, te rog.
    - Îmi pare rău, Peter, chicoti Valentine.
    - Nu-i absolut nimic de râs, se încruntă tatăl.
    Ender îl urmă pe hol. Ofiţerul FI se sculă în picioare când îl văzu, dar nu întinse mâna spre băiat.
    Mama îşi răsucea verigheta de pe deget.
    - Andrew, rosti ea, niciodată n-am crezut că eşti un bătăuş.
    - Stilson e în spital, spuse tatăl. L-ai aranjat destul de rău. Cu picioarele, Ender... n-a fost prea sportiv.
    Ender clătină din cap.
    În privinţa lui Stilson, se aşteptase să vină cineva de la şcoală, nu un ofiţer al flotei. Era mai serios decât crezuse. Şi totuşi nu ştia ce altceva ar fi putut face.
    - Ai vreo explicaţie pentru purtarea dumitale, tinere? întrebă ofiţerul.
    Băiatul clătină iarăşi din cap. Nu ştia ce să spună, şi-i era teamă să nu se prezinte mult mai monstruos decât îl prezentau propriile sale fapte.
    "O s-accept pedeapsa, oricare ar fi ea", îşi spuse.
    "Numai să terminăm odată."
    - Eram dispuşi să acordăm circumstanţe atenuante, urmă ofiţerul. Dar trebuie să-ţi spun că raportul n-arată deloc bine. L-ai lovit în testicule, apoi în faţă şi pe tot corpul, când era căzut... se pare că ţi-a făcut plăcere.
    - Nu, şopti Ender.
    - Atunci de ce-ai făcut-o?
    - Era cu banda lui.
    - Şi? Asta constituie o scuză?
    - Nu.
    - Spune-mi de ce ai continuat să-l loveşti? Îl doborâseşi deja.
    - Doborându-l, am câştigat prima luptă. Voiam să le câştig şi pe următoarele, chiar atunci, ca să mă lase-n pace!
    Ender nu se mai putu stăpâni, era prea înspăimântat, prea ruşinat de propriile sale fapte: deşi se străduise să n-o facă, plânse din nou. Nu-i plăcea să plângă. O făcea rareori; acum, în mai puţin de o zi, plânsese de trei ori. Şi de fiecare dată, fusese mai rău. Iar să te smiorcăi în faţa mamei, a tatei şi a ofiţerului, era de-a dreptul ruşinos.
    - Aţi luat monitorul, spuse el. Trebuia să mă apăr, nu?
    - Trebuia să fi cerut ajutorul unui adult, începu tatăl.
    Însă ofiţerul traversă holul către Ender.
    Întinse mâna:
    - Ender, numele meu este Graff. Colonel Hyrum Graff. Sunt directorul ciclului de antrenament primar al Şcolii de Luptă din Centură. Am venit să-ţi propun să intri la şcoală.
    - După toate...
    - Dar monitorul...
    - Ultima etapă a testării a fost de a vedea ce se va întâmpla în absenţa monitorului. Nu procedăm întotdeauna aşa, însă în cazul tău...
    - Şi-am absolvit?
    Mama era neîncrezătoare.
    - Pentru că l-a băgat în spital pe băiatul acela? Ce-aţi fi făcut dacă-l omora, îi dădeaţi o medalie?
    - Nu contează ce anume a făcut, doamnă Wiggin. Important este motivul. Îi întinse un dosar voluminos: acestea sunt ordonanţele. Fiul dumneavoastră a primit aprobarea Serviciului de Selecţie al FI. Desigur, avem deja acceptul dumneavoastră, acordat în momentul confirmării conceperii, altfel nu se putea naşte. Din clipa aceea era al nostru, dacă trecea testele.
    Când vorbi, glasul tatălui tremura:
    - N-a fost tocmai elegant din partea dumneavoastră să ne lăsaţi să credem că nu-l doriţi. Şi apoi să-l luaţi.
    - Iar şarada aceasta cu Stilson..., începu mama.
    - Nu a fost o şaradă, doamnă Wiggin. Până n-am ştiut care este motivaţia lui Ender, nu puteam fi siguri că nu era un alt... trebuia să ştim ce înţeles avea acţiunea lui. Sau, cel puţin, ce înţeles i-a conferit Ender.
    - E neapărat nevoie să folosiţi porecla aceea stupidă?
    Mama începu să plângă.
    - Îmi pare rău, doamnă Wiggin. Dar acesta e numele pe care-l foloseşte chiar el.
    - Şi acum ce veţi face, domnule colonel? întrebă tatăl. O să ieşiţi pur şi simplu pe uşă, amândoi?
    - Depinde.
    - De ce anume?
    - Dacă Ender doreşte să vină.
    Mama râse amar.
    - Aha, deci totuşi e vorba de voluntariat. Ce drăguţ!
    - Pentru dumneavoastră doi, alegerea a fost făcută atunci când l-aţi conceput pe Ender. Dar el n-a ales încă. Recruţii sunt o carne bună de tun, dar pentru ofiţeri ne trebuie voluntari.
    - Ofiţeri? întrebă Ender.
    La sunetul vocii sale, ceilalţi amuţiră.
    - Da, încuviinţă Graff. Şcoala de Luptă pregăteşte viitorii căpitani de nave stelare, comandanţi de flotile şi amirali.
    - Haideţi să nu ne păcălim singuri! rosti furios tatăl. Câţi din băieţii de la Şcoala de Luptă ajung să comande nave?
    - Din păcate, domnule Wiggin, informaţia respectivă este secretă. Vă pot spune că nici unul dintre băieţii noştri care au izbutit să termine primul an n-au absolvit cu grad mai mic decât cel de ofiţer. Şi nici unul n-a ocupat o funcţie inferioară celei de secund pe o navă interplanetară. Chiar şi în cadrul forţelor de apărare locale din propriul nostru sistem planetar, este o cinste deloc neglijabilă.
    - Câţi izbutesc să termine primul an? întrebă Ender.
    - Toţi cei care vor s-o facă.
    Ender fu gata să rostească: "Eu vreau!" Îşi ţinu însă gura. Ar fi scăpat pentru o vreme de şcoală, deşi drumul dura doar câteva zile. Ar fi scăpat de Peter - un lucru mult mai important, ce putea fi chiar o chestiune vitală. Totuşi, să-i părăsească pe mama şi pe tata şi, în primul rând, să se despartă de Valentine... Şi să devină soldat... Lui Ender nu-i plăceau luptele. Nu-i plăcea genul de confruntări preferate de Peter - cei puternici împotriva celor slabi - dar nu-i plăcea nici varianta folosită de el: cei inteligenţi împotriva celor proşti.
    - Cred, continuă Graff, că Ender şi cu mine trebuie să discutăm între patru ochi.
    - Nu, spuse tatăl.
    - Nu-l voi lua fără să vă las să mai vorbiţi, zise colonelul. Deşi nu m-aţi putea opri s-o fac.
    Tatăl îl privi îndelung, apoi se sculă şi părăsi holul. Mama rămase încă o clipă şi-l strânse uşor de mână pe Ender. Când ieşi, închise uşa după ea.
    - Ender, începu Graff, dacă vii cu mine n-o să te mai întorci aici multă vreme. În Şcoala de Luptă nu există vacanţe. Nici vizitatori. Un ciclu complet de instrucţie durează până la vârsta de şaisprezece ani - în anumite circumstanţe, poţi căpăta prima permisie când împlineşti doisprezece ani. Crede-mă, oamenii se schimbă mult în şase ani, sau în zece. Dacă vii cu mine, când îţi vei revedea sora, pe Valentine, ea va fi femeie. Veţi fi ca doi străini. Vei continua s-o iubeşti, dar n-o vei mai cunoaşte. Vezi, nu spun că va fi uşor.
    - Mama şi tata?
    - Eu te cunosc, Ender. De mai multă vreme am studiat înregistrările monitorului. Nu vei simţi lipsa părinţilor... oricum, nu mult timp. Şi nici ei nu-ţi vor duce dorul prea mult.
    Fără să vrea, lacrimile apărură în ochii băiatului. Îşi feri chipul, dar nu şi le şterse.
    - Ei te iubesc, Ender. Trebuie totuşi să înţelegi cât i-a costat viaţa ta. Amândoi s-au născut în familii evlavioase, ştiai? Tatăl tău a fost botezat cu numele de John Paul Wieczorek. Catolic. Al şaptelea din nouă fraţi.
    "Nouă copiii E incredibil. Criminal!"
    - În numele credinţei religioase, oamenii sunt în stare de acţiuni stranii. Cunoşti pedepsele, Ender - pe vremuri nu erau atât de aspre, dar nici neglijabile. Doar primii doi copii beneficiau de educaţie gratuită. Impozitele se majorau cu fiecare nou născut. La şaisprezece ani, tatăl tău a invocat Legea Nesupunerii Familiale pentru a se despărţi de ai săi. Şi-a schimbat numele, a renunţat la religia lui şi a decis să nu aibă mai mult de cei doi copii legali. Era hotărât. În copilărie a avut parte de atâtea persecuţii şi înjosiri, încât s-ajurat ca nici unul din copiii lui să nu treacă prin aşa ceva. Pricepi?
    - Nu m-a dorit...
    - De fapt, nimeni nu-şi doreşte un Terţ. Nu te poţi aştepta să fie fericiţi. Totuşi părinţii tăi reprezintă cazuri aparte. Amândoi şi-au abandonat religia - mama ta a fost mormon - însă sentimentele lor au rămas ambigue. Ştii ce înseamnă ambiguu?
    - Neclar...
    - Se simt ruşinaţi că provin din familii care au recurs la nesupunere. Ascund acest amănunt. Mama ta refuză să admită că s-a născut în Utah, tocmai pentru a nu fi suspectată. Tatăl tău îşi neagă obârşia poloneză, deoarece Polonia n-a aderat nici acum la Legea Nesupunerii şi din acest motiv suferă sancţiuni internaţionale. Deci, după câte vezi, faptul că au un Terţ, chiar şi în urma instrucţiunilor directe ale guvernului, anulează tot ce au încercat să facă.
    - Ştiu asta.
    - Situaţia e însă mult mai complicată. Tatăl tău ţi-a pus numele unui sfânt creştin. Ba mai mult, el însuşi v-a botezat pe toţi trei, imediat cum v-a adus de la maternitate. Mama ta n-a fost de acord. S-au certat de fiecare dată; ea nu se opunea botezului, ci ritualului catolic. În realitate, ei n-au renunţat la religiile lor. Pe tine te privesc ca pe un simbol al mândriei, deoarece au fost capabili să ocolească legea şi să aibă un Terţ. Dar, în acelşi timp, reprezinţi un simbol al laşităţii, deoarece  n-au îndrăznit să meargă mai departe şi să practice nesupunerea pe care continuă s-o considere corectă. În plus, eşti şi un simbol al ruşinii publice, pentru că la fiecare pas apari în calea eforturilor lor de-a fi asimilaţi în societatea normală, docilă.
     - De unde ştiţi toate astea?
    - Am monitorizat pe fratele şi pe sora ta, Ender. Vei rămâne surprins când vei afla cât de sensibile sunt aceste instrumente. Am fost conectaţi direct la creierul tău. Am auzit tot ce ai auzit şi tu, indiferent dacă ascultai atent sau nu. Indiferent dacă înţelegeai sau nu. Noi înţelegeam.
    - Deci părinţii mei mă iubesc... şi nu mă iubesc.
    - Te iubesc. Întrebarea este dacă te doresc aici. Prezenţa ta în această casă este o permanentă sursă de tensiune. Înţelegi?
    - Nu eu sunt cel care provoacă tensiunea.
    - Nu-i vorba de ceea ce faci, Ender. Ci de însăşi viaţa ta. Fratele tău te urăşte deoarece eşti dovada vie că el n-a fost îndeajuns de bun. Părinţilor tăi le aminteşti permanent de trecutul pe care vor să-l uite.
    - Valentine mă iubeşte!
    - Din toată inima. Complet, fără rezerve, ea îţi este devotată şi tu o adori. Ţi-am spus că nu va fi uşor.
    - Cum este... acolo?
    - Multă muncă. Lecţii, la fel ca şcoala de aici, dar mai multă matematică şi calculatoare. Istorie militară. Strategie şi tactică. Şi, în primul rând, Sala de Luptă.
    - Ce-i asta?
    - Jocuri de-a războiul. Toţi băieţii sunt organizaţi în armate. În fiecare zi au loc bătălii în imponderabilitate. Nimeni nu-i rănit, dar victoriile şi înfrângerile sunt importante. Toţi pornesc ca soldaţi simpli, executând ordine. Băieţii mai mari sunt ofiţerii voştri şi obligaţia lor este să vă instruiască şi să comande în bătălii. Mai multe nu-ţi pot spune. E ca un joc de-a gândacii şi astronauţii. Diferenţa e că ai arme care funcţionează şi camarazi soldaţi care luptă alături de tine iar întregul tău viitor şi viitorul rasei umane atârnă de cât de bine înveţi şi te lupţi. Este o viaţă dură şi n-o să ai o copilărie normală. Desigur, cu mintea ta şi fiind un Terţ, mereu înghiontit, oricum n-ai fi avut o copilărie normală.
    - Sunt numai băieţi?
    - Şi câteva fete. În general ele nu absolvă testele de acceptare. Au împotriva lor prea multe veacuri de evoluţie. În nici un caz nu vei găsi una ca Valentine. O să găseşti însă fraţi.
    - Ca Peter?
    - Peter n-a fost acceptat tocmai pentru că-l urăşti.
    - Nu-l urăsc. Doar că...
    - Ţi-e frică de el. Ei bine, să ştii că Peter nu-i deloc rău. Fusese cel mai bun pe care îl găsisem după multă vreme. Am cerut părinţilor tăi să aibă o fiică în continuare - ar fi făcut-o oricum - sperând că Valentine va fi un Peter mai blând. Ea a fost însă prea blândă. Atunci te-am cerut pe tine.
    - Ca să fiu jumătate Peter şi jumătate Valentine.
    - Dacă totul ieşea bine.
    - Şi-a ieşit?
    - Din câte ne dăm seama, da. Testele noastre sunt foarte bune, însă ele nu ne spun totul. De fapt, când ajungem la esenţă, nu ne spun aproape nimic. Totuşi sunt mai bune decât nimic.
    Graff se întinse şi apucă mâinile băiatului.
    - Ender Wiggin, dacă ar fi fost doar problema alegerii celui mai bun şi mai fericit viitor pentru tine, ţi-aş fi spus să stai acasă. Rămâi aici, creşti, fii fericit. Există lucruri şi mai rele decât să fii Terţ, lucruri mai rele decât un frate mai mare, care nu se poate decide dacă să fie o fiinţă omenească sau un şacal. Şcoala de Luptă este unul dintre acele lucruri. Însă noi avem nevoie de tine. Poate că tu consideri gândacii un simplu joc, dar ultima dată aproape că ne-au terminat. Ne-au fost superiori ca număr şi armament. Ne-a salvat doar faptul că noi l-am avut pe cel mai strălucit comandant militar de până acum. Îi poţi spune soartă sau Dumnezeu, sau noroc orb - l-am avut pe Mazer Rackham. Însă acum nu-l mai avem, Ender. Am strâns absolut tot ce-a putut produce omenirea şi am construit o flotă pe lângă care cea a gândacilor pare o ceată de copii zburdalnici. Avem şi arme noi. Totuşi, e posibil să nu fie suficient. La urma urmei, în cei optzeci de ani scurşi de la ultimul război şi ei au avut timp să se pregătească. Ne trebuie cei mai buni oameni pe care-i putem obţine, şi asta cât mai repede. Poate că n-o să lucrezi pentru noi, sau poate că da. Poate că vei ceda sub presiune, poate că-ţi vei distruge viaţa, poate că mă vei urî pentru că am venit astăzi în casa ta. Însă dacă există măcar o şansă ca datorită prezenţei tale în flotă omenirea să supravieţuiască şi gândacii să ne lase în pace pentru totdeauna... atunci îţi voi cere s-o faci. Să vii cu mine!
    Lui Ender îi venea greu să se concentreze asupra colonelului. Graff îi părea îndepărtat şi foarte mărunt; l-ar fi putut prinde cu o pensetă şi băga în buzunar. Să părăsească totul de aici, şi să meargă într-un loc extrem de dur, fără Valentine, fără mama şi tata?
    Se gândi apoi la filmele despre gândaci, pe care toţi erau obligaţi să le vadă cel puţin o dată pe an. Nimicirea Chinei. Bătălia Centurii. Moarte, suferinţă şi teroare. Şi Mazer Rackham cu manevrele sale sclipitoare, distrugând o flotă duşmană de două ori mai numeroasă şi cu o putere de foc dublă, utilizând micuţele nave pământene, care păreau atât de fragile şi nevolnice. Aidoma unor copii, luptându-se cu adulţii.
    "Şi am învins!"
    - Mă tem, şopti Ender. Dar o să vin cu tine.
    - Spune-o încă o dată, îi ceru Graff.
    - Pentru asta am fost născut, nu? Dacă nu merg, de ce mai sunt viu?
    - Nu-i îndeajuns de bine.
    - Nu vreau să merg, spuse Ender, dar o voi face.
    Graff încuviinţă.
    - Te poţi răzgândi. Te poţi răzgândi până în clipa când te sui în maşină alături de mine. După aceea, eşti la dispoziţia Flotei Internaţionale. Ai înţeles?
    Ender încuviinţă.
    - Bine. Atunci să le spunem.
    Mama începu să plângă. Tatăl îl strânse puternic în braţe pe Ender. Peter dădu mâna cu el şi-i spuse:
    - Băftosul naibii de căcăcios fără creier!
    Valentine îl sărută şi-şi lăsă lacrimile pe obrajii lui.
    Nu avea nimic de împachetat. Niciun obiect personal pe care să-l ia.
    - Şcoala îţi va pune la dispoziţie tot ce vei avea nevoie, de la uniformă la rechizite. Iar în privinţa jucăriilor... acolo există un singur joc.
    - La revedere, rosti Ender către familia sa.
    Îl prinse de mână pe colonelul Graff şi porniră spre uşă.
    - Omoară nişte gândaci şi pentru mine! strigă Peter.
    - Te iubesc, Andrew! hohoti mama.
    - O să-ţi scriem! spuse tatăl.
    Iar când sui în vehiculul silenţios de pe coridor, băiatul auzi plânsetul îndurerat al Valentinei:
    - Întoarce-te la mine! O să te iubesc toată viaţa!

                                                                  Capitolul 4
                                                                    Călătoria

                                             - Cu Ender va trebui să menţinem o balanţă delicată. Să-l izolăm suficient ca să rămână creativ, altfel se va adapta sistemului de aici şi-l vom pierde. În acelaşi timp, trebuie să ne asigurăm că-şi va dezvolta din plin capacităţile de conducere.
    - Va conduce, dacă va merita să fie avansat.
    - Nu-i atât de simplu. Mazer Rackham şi-a putut conduce micuţa flotă la victorie. Până la declanşarea următorului război, se vor aduna prea multe, chiar şi pentru un geniu. Prea multe nave. Trebuie să-şi conducă subordonaţii cu mână sigură.
    - Ce grozav! Să fii geniu şi amabil.
    - Nu amabil. Dacă va fi amabil, gândacii ne vor termina.
    - Deci îl vei izola.
    - Până ajungem la Şcoală, voi avea grijă să fie complet separat de restul băieţilor.
    - Nu mă îndoiesc. Abia aştept să ajungeţi aici. Am vizionat înregistrarea conflictului cu Stilson. Nu vii cu un băieţel drăgălaş...
    - Greşeşti. E foarte drăgălaş. Dar nu-ţi face griji. Vom rezolva problema cât ai bate din palme.
    - Uneori mă gândesc că-ţi face plăcere să faci bucăţi geniile astea mititele.
    - E şi asta o artă, iar eu sunt foarte, foarte priceput. Dar chiar să-mi facă plăcere? Mda, poate. Mai ales atunci când bucăţelele se remontează şi iese altceva mai bun.
    - Eşti un monstru.
    - Mulţumesc. Asta înseamnă şi-o gradaţie?
    - Doar o medalie. Bugetul nu-i infinit.

                                       Se spune  că imponderabilitatea poate provoca dezorientare, mai ales la copii, care nu stăpânesc încă sensul direcţiei. Însă Ender era de zorientat chiar înainte de a părăsi gravitaţia Pământului. Chiar înainte de lansarea navetei.
    Erau cu toţii nouăsprezece băieţi. Umpluseră mai întâi autobuzul, apoi ascensorul. Vorbeau, glumeau, se lăudau şi râdeau. Ender rămăsese tăcut. Văzuse cum îi observau Graff şi ceilalţi ofiţeri. Îi analizau.
    "Tot ceea ce facem înseamnă ceva", pricepu Ender. "Faptul că ei râd. Faptul că eu nu râd."
    Se jucă puţin cu ideea de a încerca să se comporte la fel cu restul băieţilor. Nu-i venea însă în minte nici o glumă şi nici una de-a lor nu i se părea amuzantă. Indiferent de sursa veseliei lor, Ender nu putea găsi o stare aidoma înăuntrul său. Era speriat şi teama îl făcea serios.
    Îl echipaseră într-o uniformă-combinezon; era straniu să nu porţi o centură în jurul mijlocului.
    Astfel îmbrăcat, se simţea parcă în pielea goală. Peste tot se vedeau camere TV, cocoţate de parcă ar fi fost nişte animale pe umerii unor bărbaţi care se plimbau peste tot. Indivizii se mişcau lent şi felini, ca imaginile să fie cât mai bune. Ender îşi dădu seama că şi el începuse să umble ca ei.
    Se închipui acordând un interviu televiziunii. Prezentatorul întrebându-l:
    "Cum vă simţiţi, domnule Wiggin?"
    "Destul de bine, doar flămând."
    "Flămând?"
    "Ah, da, nu ai voie să mănânci timp de douăzeci de ore înainte de lansare."
    "Ce interesant, nu ştiam acest amănunt."
    "De fapt, toţi suntem destul de înfometaţi."
    Iar în tot acest timp, pe durata interviului, Ender şi reporterul aveau să umble înainte şi înapoi prin faţa operatorului, cu paşi lenţi şi felini. Pentru prima dată, băiatului îi veni să râdă. Zâmbi. Cei de lângă el râdeau chiar atunci, din alt motiv.
    "Au crezut că râd de gluma lor", îşi spuse Ender. "Însă eu mă amuz de ceva mult mai caraghios."
    - Urcaţi pe scară unul câte unul, vorbi un ofiţer. Când ajungeţi la un rând cu locuri goale, ocupaţi-l. Nu există locuri la geam.
    Era o glumă. Ceilalţi băieţi râseră.
    Ender era printre ultimii, deşi nu chiar ultimul. Camerele TV continuau să transmită.
    "Oare Valentine mă va vedea dispărând în navetă?"
    Se gândi să fluture braţul, să alerge la camera mare şi să-l întrebe: "Pot spune Valentinei «La revedere»?"
    Nu ştia că, dacă ar fi făcut aşa ceva, episodul urma să fie cenzurat, deoarece se presupunea că toţi băieţii ce aspirau la Şcoala de Luptă erau nişte eroi. Nu duceau dorul nimănui. Ender nu avea habar de cenzură, totuşi ştia că ar fi fost o greşeală să fugă spre camera TV.
    Traversă pasarela scurtă până la uşa navetei. Observă că peretele din dreapta lui era mochetat, aidoma unei podele. Acolo începu dezorientarea, în clipa când se gândi la perete ca fiind o duşumea, avu senzaţia că el mergea pe un perete. Ajunse la scăriţă şi văzu că suprafaţa verticală dinapoia ei era, de asemenea, mochetată.
    "Urc în susul podelei. Mână cu mână, pas cu pas."
    Apoi, ca amuzament, îşi imagină că de fapt cobora în josul peretelui. O făcu aproape instantaneu, mental, autoconvingându-se de inexistenţa gravitaţiei. Se pomeni strângând cu palmele scaunul, deşi gravitaţia îl apăsa cu fermitate în el.
    Ceilalţi băieţi mai ţopăiră o vreme pe scaunele lor, împingându-se, trăgându-se şi ţipând.
    Ender examină atent centurile şi-şi dădu seama cum trebuiau aşezate ca să-l fixeze de umeri, de mijloc şi printre picioare. Îşi închipui nava atârnând cu susul în jos, de curbura inferioară a Pământului, ţinută cu fermitate de degetele uriaşe ale forţei gravitaţionale.
    "Dar vom scăpa din ele", se gândi. "Vom cădea de pe această planetă."
    Nu înţelese atunci semnificaţia ideii. Mai târziu însă, avea să-şi amintească cum, chiar înainte de-a părăsi Pământul, se gândise pentru prima dată la acesta ca la o planetă oarecare, nu neapărat lumea lui natală.
    - Aha, le-ai dat deja de capăt, remarcă Graff.
    Stătea pe scăriţă.
    - Nu veniţi cu noi? întrebă Ender.
    - De obicei nu cobor pe planete pentru recrutări, răspunse colonelul. Sunt un fel de şef pe acolo. Administratorul Şcolii. Ca un director. Mi-au atras atenţia că trebuie să mă întorc, altfel îmi pierd slujba.
    Zâmbi.
    Ender surâse şi el. Se simţea bine în prezenţa lui Graff. Era un om bun. Şi era directorul Şcolii de Luptă. Se relaxă puţin. Avea să aibă un prieten acolo.
    Băieţii care încă nu-şi puseseră centurile erau acum fixaţi cu ele. Rămăseseră aşa o oră, în timp ce un monitor le prezentă traiectoria navetei, istoria zborurilor spaţiale şi posibilul lor viitor cu marile nave FI. Extrem de plictisitor. Ender mai văzuse asemenea filme.
    Numai că atunci nu fusese fixat într-un scaun al navetei. Atârnând cu capul în jos sub globul pământesc.
    Lansarea n-a fost rea. Se speriase puţin. Câteva zgâlţâituri, câteva clipe de panică la gândul că putea fi şi prima lansare eşuată din istoria navetei. Din filme nu-şi dăduse seama câtă violenţă puteai simţi, întins pe spate într-un fotoliu moale.
    Apoi totul se linişti, şi într-adevăr atârna în ceruri, lipsit de orice greutate.
    Dar deoarece se reorientase deja, nu fu surprins când Graff apăru pe scăriţă cu spatele, de parcă ar fi coborât spre botul navetei. Nici nu se simţi şocat, când colonelul îşi strecură picioarele sub o treaptă şi se împinse cu braţele, aşa încât se balansă în poziţie verticală, ca într-un avion obişnuit.
    Pentru unii, reorientarea însemna prea mult. Un băiat icni, Ender înţelese de ce nu avuseseră voie să mănânce absolut nimic cu douăzeci de ore înainte de lansare. Voma n-ar fi fost prea amuzantă în imponderabilitate.
    Însă pentru el, jocul cu gravitaţia al lui Graff era distractiv.
    Îl împinse chiar mai departe, imaginându-şi că bărbatul atârna cu capul în jos de pe culoarul central, apoi că stătea perpendicular pe un perete lateral. Gravitaţia putea funcţiona în orice direcţie. "În orice direcţie doresc eu. L-aş putea face pe Graff să stea în cap, fără ca el s-o ştie."
    - Ce ţi se pare aşa caraghios, Wiggin?
   Glasul colonelului era răstit.
    "Oare ce-am greşit?" se întrebă Ender. "Am râs prea tare?"
    - Ţi-am pus o întrebare, soldat! lătră Graff.
    "Ah, da! Acesta e începutul instrucţiei." Ender văzuse câteva filme militare, şi întotdeauna se răcnea din plin la începutul instrucţiei, înainte ca soldatul şi ofiţerul să devină prieteni buni.
    - Da, domnule, rosti el.
    - Atunci, răspunde!
    - M-am gândit cum aţi atârna cu capul în jos. Mi s-a părut caraghios.
    Acum i se părea o imbecilitate, sub privirile reci ale lui Graff.
    - Pentru tine o fi caraghios. Mai gândeşte cineva la fel?
    Murmure negative.
    - Şi de ce, mă rog, nu este? Graff îi privi dispreţuitor. Cretini, asta avem în navetă! Imbecili cu mintea cât bobul de mazăre. Unul singur dintre voi a avut inteligenţa să-şi dea seama că, în imponderabilitate, direcţiile sunt acolo unde doreşti tu să fie? Pricepi asta, Shafts?
    Băiatul încuviinţă.
    - Ba n-ai priceput nimic. Bineînţeles că nu. Nu numai că eşti prost, dar şi mincinos! În naveta asta există un singur băiat cu creier, şi acela este Ender Wiggin. Uitaţi-vă bine la el, gogomanilor! El va ajunge comandant atunci când voi abia veţi ieşi din scutece. Pentru că el ştie cum să gândească în imponderabilitate, pe când voi de-abia vă abţineţi să nu vomitaţi.
    Totuşi nu aşa trebuia să continue filmul. Graff ar fi trebuit să-l muştruluiască, nu să-l numească cel mai bun. La început, ei doi trebuiau să fie duşmani, pentru a deveni prieteni mai târziu.
    - Cei mai mulţi dintre voi or să dea chix. Obişnuiţi-vă cu ideea, picilor! Cei mai mulţi vor sfârşi în Şcoala de Front, pentru că n-aveţi creieri pentru pilotajul în spaţiu. Cei mai mulţi nu meritaţi nici măcar costul transportului la Şcoala de Luptă, pentru că n-aveţi valoarea necesară. Unii dintre voi s-ar putea să reuşească. Unii dintre voi s-ar putea să aibă oarecare valoare pentru omenire. Dar nu vă bizuiţi pe asta! Eu fac prinsoare pe unul singur dintre voi.
    Brusc, Graff făcu un salt pe spate şi prinse scara cu mâinile, apoi îşi desprinse picioarele de pe treaptă. Stătea în mâini, dacă podeaua era jos. Atârna în braţe, dacă podeaua era sus. Deplasându-şi palmele pe trepte, parcurse rapid culoarul până la locul său.
    - Se pare că ai dat lovitura, şopti un băiat de lângă Ender.
    Ender clătină din cap.
    - Oho, nici măcar nu-mi răspunzi?
    - Nu i-am cerut eu să spună toate astea, şopti Ender.
    Simţi o durere neaşteptată în moalele capului. Apoi încă una. Câteva chicoteli înapoia lui. Probabil că băiatul din spatele său îşi desfăcuse centurile. Din nou o lovitură.
    "Lasă-mă!", se gândi Ender. "Eu nu ţi-am făcut nimic."
    Încă o lovitură. Râsete dinspre băieţi. Graff nu vedea ce se întâmplă? N-avea de gând să-l oprească? Altă lovitură. Mai tare.
    Îl duru cu adevărat. Unde era Graff?
    În clipa aceea, pricepu. Colonelul provocase totul în mod deliberat. Era mai rău decât şmotrul din filme. Când sergentul te chinuia, ceilalţi te simpatizau. Dar când eşti preferatul ofiţerului, eşti urât de toţi.
    - Hei, căcăciosule, se auzi o şoaptă dindărăt. Recepţionă o nouă lovitură. Asta-ţi place? Băi, super-creier, asta-i caraghios?
    O altă lovitură, atât de puternică încât Ender icni de durere.
    Dacă totul fusese premeditat de Graff, n-avea să primească niciun ajutor din exterior. Aşteptă, până când crezu că avea să urmeze altă lovitură.
    "Acum!", îşi spuse.
    Într-adevăr, lovitura sosi.
    Îl duru, însă Ender încerca de acum să aprecieze momentul următoarei. "Acum!" Exact aşa cum bănuise. "Te-am prins", se gândi el.
    În clipa următoarei lovituri, Ender ridică ambele braţe, prinse încheietura celui din spate şi o smuci cu toată puterea.
    În condiţii de gravitaţie, băiatul ar fi fost izbit de spătarul fotoliului lui Ender, strivindu-şi pieptul.
    În imponderabilitate, zbură însă complet peste locul din faţa lui, ridicându-se către plafon.
    Ender nu se aştepta la aşa ceva. Nu-şi dăduse seama că imponderabilitatea amplifica forţa unui copil.
    Băiatul pluti prin aer, ricoşă din tavan şi se lovi de un alt pasager, după care zbură pe culoar, rotindu-şi braţele până ce răcni, atunci când se izbi de batardoul din faţă, cu braţul stâng răsucit sub el.
    Durase numai câteva secunde. Graff ajunsese deja acolo, culegând băiatul din aer. Îl purtă cu dexteritate pe culoar, spre celălalt ofiţer.
    - Braţul stâng. Cred că-i rupt, spuse el.
    Peste o clipă, rănitul primi un sedativ şi rămase liniştit în aer, în vreme ce ofiţerul îi strânse o atelă în jurul braţului.
    Ender simţi că i se face rău. Vrusese doar să-i prindă braţul agresorului. Ba nu! Ba nu; dorise să-i facă rău şi smucise cu toată forţa. Nu intenţionase un asemenea deznodământ, dar acum celălalt simţea exact durerea pe care Ender dorise să-l facă s-o simtă. Imponderabilitatea îl păcălise, asta fusese totul.
    "Sunt Peter. Sunt exact ca el." Şi Ender se detestă pentru asta.
    Graff veni în faţa cabinei.
    - Ce-i cu voi, nu-nvăţaţi chiar nimic? În amărâtele alea de creiere nu v-a intrat măcar un singur lucru? Aţi venit aici ca să deveniţi soldaţi. În vechile voastre şcoli, în vechile voastre familii, poate că eraţi răsfăţaţi, poate că eraţi duri, poate că eraţi deştepţi. Însă noi alegem doar pe cei mai buni dintre cei mai buni şi de-acum încolo numai astfel de puşti veţi întâlni. Şi când vă zic că Ender Wiggin e cel mai bun din naveta asta, băgaţi-v-o bine în cap! Nu vă puneţi cu el! Să ştiţi că în Şcoala de Luptă au murit destui băieţaşi. E limpede?
    Tot restul drumului a fost tăcere. Băiatul de lângă Ender fu extrem de atent să nu-l atingă.
    "Nu sunt un ucigaş", îşi repetă întruna Ender. "Nu sunt Peter! Indiferent ce ar zice el, nu sunt aşa. Nu! M-am apărat doar. Rezistasem mult timp. Am fost răbdător. Nu sunt ceea ce zice el!"
    Difuzoarele îi anunţară că se apropiau de şcoală; în următoarele douăzeci de minute, frânară şi acostară. Ender rămase înapoia celorlalţi. Nimeni nu se opuse să-l lase să fie ultimul care părăsea naveta, urcând în direcţia care fusese "jos" când se îmbarcaseră. Graff aştepta la capătul tubului strâmt ce lega naveta de Şcoala de Luptă.
    - Ai călătorit bine, Ender? întrebă vesel colonelul.
    - Credeam că-mi sunteţi prieten. Fără să vrea, glasul băiatului tremură.
    - Ce te-a făcut să crezi asta, Ender? păru surprins bărbatul.
    - Pentru că... "Pentru că mi-ai vorbit cu blândeţe şi sincer." N-aţi minţit.
    - Nu voi minţi nici acum. Meseria mea nu este să-ţi fiu prieten. Meseria mea este să produc cei mai buni soldaţi din lume. Din întreaga istorie a lumii. Avem nevoie de un Napoleon. De un Alexandru. Numai că Napoleon a fost învins în cele din urmă, iar Alexandru a ars repede şi a murit tânăr. Ne trebuie un Iuliu Cezar, atât că el s-a transformat în dictator şi a murit din cauza asta. Meseria mea este să produc o asemenea personalitate, precum şi toţi bărbaţii şi femeile de care va avea nevoie să o ajute. Nicăieri nu spune că trebuie să mă împrietenesc cu copiii.
    - I-aţi făcut să mă urască.
    - Şi? Ce-o să faci? O să te-ascunzi într-un colţ? O să-ncepi să-i pupi în fund, ca să te iubească din nou? Există un singur lucru care-i va face să nu te mai urască: să fii atât de bun în tot ceea ce faci, încât să nu te poată ignora. Le-am spus că eşti cel mai bun. Acum ai face bine să fii cu adevărat aşa.
    - Şi dacă nu pot?
    - Ghinionul tău. Uite ce-i, îmi pare rău dacă te simţi singur şi speriat, însă gândacii sunt acolo, în spaţiu. Zece miliarde, o sută de miliarde, un milion de miliarde, habar n-avem. Nici măcar nu ştim câte nave au. Au arme pe care nu le putem înţelege, şi hotărârea de-a le folosi pentru a ne distruge. Nu-i vorba numai de Pământ, Ender. E vorba de noi! De omenire. Din punctul de vedere al restului Pământului, noi putem fi nimiciţi, deoarece planeta ar continua cu următorul pas evolutiv. Dar omenirea nu vrea să moară. Ca specie, am evoluat pentru a supravieţui. Iar modul în care o facem este să selectăm şi iar să selectăm, şi, în sfârşit, la câteva generaţii o dată, să obţinem geniul. Inventatorul roţii. Al focului. Al zborului. Întemeietorul de oraşe, de naţiuni, de imperii. Ai înţeles ceva din toate astea?
    Ender crezu că înţelesese, dar nu era sigur, aşa încât tăcu.
    - Nu. Bineînţeles că nu. De aceea, o să ţi-o spun în mod direct. Oamenii sunt liberi, cu excepţia cazurilor când omenirea are nevoie de ei. Poate că omenirea are nevoie de tine. Ca să faci ceva. Eu cred că omenirea are nevoie de mine - ca să aflu la ce te pricepi. Este posibil ca amândoi să facem nişte lucruri condamnabile; însă dacă omenirea supravieţuieşte, atunci am fost nişte unelte bune.
    - Doar atât? Simple unelte?
    - Oamenii, priviţi ca indivizi, sunt cu toţii unelte, pe care ceilalţi le folosesc pentru a ne ajuta pe noi toţi să supravieţuim.
    - Asta-i o minciună!
    - Nu. Este doar o jumătate de adevăr. Îţi poţi face griji despre cealaltă jumătate după ce vom câştiga acest război.
    - Se va termina înainte ca eu să cresc, spuse Ender.
    - Sper că greşeşti, replică Graff. Apropo, nu-ţi e de niciun folos faptul că discuţi cu mine. Fără îndoială, băieţii le spun acum celorlalţi că Ender Wiggin stă ca să-l lingă pe Graff. Dacă merge vorba că eşti omul profesorilor, te-ai ars.
    Cu alte cuvinte: "pleacă şi lasă-mă-n pace."
    - La revedere, spuse Ender. Se târî în braţe de-a lungul tubului pe unde dispăruseră ceilalţi băieţi.
    Graff privi după el.
    - El e? întrebă un ofiţer de alături.
    - Dumnezeu ştie, răspunse colonelul. Dacă nu-i el, atunci ar fi bine s-apară cât mai repede.
    - Poate că nu-i nimeni, zise ofiţerul.
    - Poate. În cazul ăsta, cred că Dumnezeu e un gândac. O poţi spune şi altora.
    - O s-o fac.
    Rămaseră tăcuţi o vreme.
    - Anderson?
    - Da?
    - Puştiul greşeşte. Îi sunt cu adevărat prieten.
    - Ştiu.
    - El e curat. E bun până-n adâncul inimii.
    - Am citit rapoartele.
    - Anderson, gândeşte-te ce-i vom face.
    - Îl vom face cel mai celebru comandant militar din istorie.
    - Şi după aceea îi vom arunca destinul lumii pe umeri. Pentru binele lui, sper să nu fie el. Vorbesc serios.
    - Linişteşte-te. S-ar putea ca gândacii să ne omoare pe toţi, înainte ca el să absolve.
    Graff zâmbi.
    - Ai dreptate. Deja mă simt mai bine.

                                                              Capitolul 5
                                                                 Jocurile

                                  - Ai toată admiraţia mea. Un braţ rupt... a fost o lovitură de maestru.
    - A fost un accident.
    - Vorbeşti serios? Eu te-am lăudat deja în raportul oficial.
    - E prea mult. Îl transformă pe puştiul ăla afurisit într-un erou. Ar putea strica instrucţia multora. Eram sigur că o să strige după ajutor.
    - Să strige după ajutor? Crezusem că asta apreciai cel mai mult la el - faptul că-şi rezolvă singur problemele personale. Când va fi în spaţiu, înconjurat de o flotă duşmană, nu va sări nimeni să-l ajute, oricât ar striga.
    - Cine s-ar fi gândit că fraierul de puşti o să-şi desfacă centurile? Şi c-o să se izbească aşa rău de batardou?
    - Încă un exemplu al imbecilităţii militare. Dacă ai fi avut un dram de minte, ai fi urmat o carieră profitabilă - de pildă, să vinzi asigurări pe viaţă.
    - E valabil şi pentru tine, minte diabolică!
    - Trebuie să ne obişnuim cu realitatea că suntem doar personaje secundare. Cu destinul omenirii în mâinile noastre. Îţi dă un sentiment delicios de putere, nu? Iar dacă de data aceasta vom fi învinşi, nu va exista nici o critică la adresa noastră.
    - N-am gândit niciodată aşa. Şi mai bine ar fi să nu fim învinşi.
    - Vezi cum se descurcă Ender. Dacă l-am pierdut deja, dacă nu poate rezolva situaţia, cine-i următorul?
    - O să fac o listă.
    - Între timp, gândeşte-te cum să lucrăm cu el.
    - Ţi-am spus. Nu poate fi smuls din izolarea lui. Îi este imposibil să creadă că va fi ajutat vreodată. Şi dacă va considera, fie numai şi o singură dată, că există o cale mal uşoară, e terminat.
    - Ai dreptate. Ar fi teribil dacă ar crede că are un prieten.
    - Prieteni poate avea. Părinţi însă, nu!

                                                                       1.

                               Când Ender ajunse  în dormitor, ceilalţi băieţi îşi aleseseră deja paturile. Se opri în uşă, căutând cu privirea locul rămas liber. Tavanul era scund - dacă se ridica pe vârfuri, îl putea atinge cu degetele. O încăpere ca pentru copii, cu patul inferior aşezat direct pe podea. Băieţii îl priveau pe furiş. După cum era de aşteptat, singurul pat neocupat era cel de jos, chiar lângă uşă. Pentru o clipă, Ender se gândi că acceptând locul cel mai prost, nu făcea decât să încurajeze ulterioarele încercări de intimidare. Cu toate acestea, n-ar fi putut da jos un alt băiat din patul său.
    Aşa încât, zâmbi larg şi rosti cu glas tare:
    - Hei, mulţumesc!
    Nu fu deloc sarcastic. O spuse cu atâta sinceritate, de parcă i s-ar fi păstrat poziţia cea mai bună. Continuă:
    - Credeam c-o să fiu nevoit să rog pe cineva să-mi cedeze patul de lângă uşă.
    Se aşeză şi privi în dulăpiorul ce stătea deschis la picioarele patului. Pe interiorul uşii era lipit un anunţ:
    "Pune palma pe scannerul de la căpătâiul patului şi rosteşte-ţi numele de două ori."
    Găsi scannerul, o placă de plastic mat. Aşeză mâna stângă pe ea şi pronunţă:
    - Ender Wiggin. Ender Wiggin.
    Scannerul străluci verzui. Ender închise uşa dulăpiorului, apoi încercă s-o deschidă. Nu reuşi.
    Puse palma pe scanner şi rosti:
    - Ender Wiggin.
    Dulăpiorul se deschise. La fel şi celelalte trei compartimente.
    Primul dintre ele conţinea patru salopete asemănătoare celei pe care o purta şi alta albă. Al doilea avea înăuntru un mini-pupitru, aidoma celor de la şcoală. Deci încă nu terminaseră cu studiile. Compartimentul principal conţinea lozul cel mare. La prima vedere părea un costum spaţial complet, cu cască şi mănuşi. Deşi lipseau fermoarele de etanşare pneumatică, îi acoperea perfect trupul. Era masiv capitonat, dar puţin cam rigid. Alături se găsea un pistol. Semăna cu o armă laser, deoarece ţeava era din sticlă groasă, transparentă. Totuşi, astfel de arme nu puteau fi lăsate pe mâna copiilor...
    - Nu este laser, rosti un glas.
    Ender ridică privirea. În faţa lui se afla un bărbat pe care nu-l mai văzuse până atunci. Tânăr şi  arătos.
    - Emite însă un fascicul destul de îngust, continuă necunoscutul. Bine focalizat. De la o sută de metri, poate proiecta un cerculeţ de lumină de şapte centimetri diametru.
    - La ce foloseşte? întrebă Ender.
    - La jocurile pe care o să le jucăm. Toată lumea şi-a deschis dulapul? Bărbatul privi în jur: aţi urmat instrucţiunile şi aţi introdus amprenta palmară şi vocală? Până n-o veţi face, nu puteţi deschide dulapurile. Dormitorul acesta e casa voastră pentru primul an... sau cam aşa ceva, de aceea alegeţi-vă patul dorit şi ocupaţi-l. De obicei, vă lăsăm să vă alegeţi un şef şi-l instalăm jos lângă uşă, dar se pare că locul respectiv a fost ocupat. Acum nu mai putem anula codurile introduse în dulapurile personale. Deci, gândiţi-vă pe cine vreţi să alegeţi. Cina se serveşte peste şapte minute. Urmaţi punctele luminoase de pe podea. Pentru voi, codul culorilor este roşu-galben-galben. De câte ori vi se va cere să urmaţi un traseu, va fi roşu-galben-galben, trei puncte alăturate... mergeţi acolo unde vă indică luminile respective. Care-i codul culorilor voastre, băieţi?
    - Roşu-galben-galben!
    - Perfect. Numele meu este Dap. Pentru următoarele luni, eu sunt mămica voastră.
    Băieţii râseră.
    - Râdeţi cât vreţi, dar nu uitaţi! Dacă vă rătăciţi prin şcoală, ceea ce este foarte posibil, nu începeţi să deschideţi uşi la întâmplare. Unele din ele dau direct în spaţiu. Alte râsete. Este mai bine să spuneţi cuiva că mămica voastră e Dap şi voi fi anunţat. Sau spuneţi codul culorii, şi vi se va lumina traseul spre casă. Orice problemă aveţi, veniţi să discutaţi cu mine. Nu uitaţi, eu sunt singura persoană de aici care e plătită să se poarte drăguţ cu voi. Însă nu prea drăguţ. Dacă sunteţi obraznici, vă ating. Aţi priceput?
    Râseră din nou. Toţi băieţii din dormitor deveniseră prietenii lui Dap. Copiii înspăimântaţi sunt uşor de cucerit.
    - Cine-mi zice în ce direcţie este "jos"?
    Îi spuseră.
    - Corect, aşa-i! De fapt, acest "jos" înseamnă spre exterior. Staţia se roteşte, şi din cauza asta aveţi senzaţia că "jos" e într-acolo. În realitate, podeaua se curbează în sus în direcţia aceea. Dacă aţi umbla mult încolo, aţi reveni în punctul de pornire. Nu încercaţi însă s-o faceţi. Deoarece mergând în "sus", acolo e sectorul profesorilor, iar în partea cealaltă - cel al băieţilor mari. Iar băieţilor mari nu le plac puştii curioşi. S-ar putea s-o încasaţi. De fapt, o veţi încasa! Iar atunci să nu veniţi bâzâind la mine. Aţi înţeles? Aici e Şcoala de Luptă, nu o grădiniţă.
    - Şi-atunci ce să facem? întrebă un negru, un băieţel extrem de mic, care ocupa un pat de sus, pe lângă Ender.
    - Dacă nu vă place s-o încasaţi, gândiţi-vă şi singuri ce aţi putea face. Dar vă previn: omorul e pedepsit de regulament. La fel şi orice rănire intenţionată. Am înţeles că în navetă s-a petrecut un incident. Un braţ fracturat... Dacă se mai întâmplă aşa ceva, autorul e congelat. Aţi înţeles?
    - Ce-nseamnă "congelat"? întrebă cel cu braţul rupt.
    - Congelat? Depozitat în frig. Expediat pe Pământ. S-a terminat cu Şcoala de Luptă!
    Nimeni nu se uită spre Ender.
    - Deci, băieţi, dacă vreunul dintre voi se gândeşte să fie zurbagiu, cel puţin s-o facă cu cap. Aţi înţeles?
    Dap plecă. Băieţii continuau să nu-l privească pe Ender.
    Ender simţi un nod în stomac. Nu simţea nicio părere de rău pentru puştiul al cărui braţ îl rupsese. Era un Stilson. Şi ca Stilson, îşi aduna deja o gaşcă. Un grup micuţ, câţiva dintre băieţii mai voinici. Râdeau în celălalt capăt al dormitorului şi, la răstimpuri, unul dintre ei se întorcea şi privea către el.
    Ender dorea din tot sufletul să revină acasă. Ce legătură aveau toate astea cu salvarea lumii?
    Monitorul nu mai exista acum. Era din nou singur împotriva bandei, numai că aceasta se afla chiar în dormitorul lui. Din nou Peter, însă fără Valentine.
    Teama se menţinu şi pe durata cinei, deoarece nimeni nu se aşeză lângă el în cantină. Ceilalţi băieţi pălăvrăgeau despre fel de fel de subiecte: tabela care acoperea un perete, mâncarea, băieţii mai mari... Ender nu putea decât să privească, singur...
    Pe tabelă erau afişate şi palmaresuri. Raportul victorii-înfrângeri şi scorul cel mai recent. Unii dintre băieţii mari priveau la anumite meciuri. Două echipe, Manticorul şi Vipera, n-aveau afişat ultimul scor - rubrica respectivă clipea luminos. Ender bănui că se înfruntau chiar arunci.
    Observă că cei mari erau împărţiţi în grupuri, după uniformele pe care le purtau.
    În general discuţiile se purtau între băieţi cu aceleaşi uniforme, dar existau şi excepţii.
    Ciclul întâi - colegii lui şi cele două, trei grupuri imediat superioare ca vârstă - aveau combinezoane albastre, simple.
    Însă ceilalţi, care făceau parte din echipe, purtau uniforme mult mai fistichii. Ender încercă să ghicească din ce echipe făceau parte. Scorpionii şi Păianjenii erau uşor de identificat. La fel, Flăcările şi Valurile.
    Un băiat mare se aşeză lângă el. Era mult mai vârstnic - părea să aibă doisprezece sau treisprezece ani. Intrase în pubertate.
    - Salut, rosti el.
    - Salut.
    - Eu sunt Mick.
    - Ender.
    - Ăsta-i un nume?
    - De când eram mic de tot. Aşa-mi spunea soră-mea.
    - Nu-i un nume rău aici. Ender... Terminatorul. Nu?
    - Aşa sper.
    - Tu eşti gândacul din ciclu-ntâi?
    Ender înălţă din umeri.
    - Am văzut că mănânci singur. Fiecare ciclu-ntâi are unul de-asta. Un puşti pe care nimeni nu-l iubeşte din capul locului. Uneori, mă gândesc că profesorii o fac intenţionat. Nu-s foarte cumsecade. O să vezi tu.
    - Da.
    - Deci, tu eşti gândacul?
    - Cred că da.
    - Hei! Să ştii că nu trebuie să plângi.
    Îi dădu lui Ender chifla sa şi-i luă desertul: Mănâncă chestiile nutritive. Te ţin în formă.
    - Şi tu? întrebă Ender.
    - Eu? Eu sunt un nimic. Un pârţ prin ventilaţie. Sunt tot timpul aici, dar de cele mai multe ori n-o ştie nimeni.
    Ender zâmbi fără chef.
    - Da, amuzant, da' nu-i un banc. Aici n-ajung nicăieri. M-am şi făcut mare... În curând o să mă trimită la următoarea şcoală. Nici vorbă să fie Şcoala de Tactică. Ştii, n-am fost niciodată priceput ca şef. Numai tipii care ajung şefi au şansa s-ajungă acolo.
    - Şi cum ajungi şef?
    - Păi, dacă ştiam, crezi că mai zăceam aici? Pe câţi de vârsta mea vezi în jur?
    "Nu mulţi", gândi Ender dar tăcu.
    - Câţiva. Nu-s singurul jumate-congelat. Mai suntem câţiva. Ceilalţi sunt toţi comandanţi. Toţi tipii din ciclul meu au acum echipele lor. Nu şi eu.
    Ender încuviinţă din cap.
    - Ascultă, piciule. Îţi fac o favoare. Fă-ţi prieteni. Fii şef. Pupă şi-n fund, dacă-i nevoie, însă dacă ceilalţi te dispreţuiesc... te-ai prins ce vreau să zic?
    Ender încuviinţă din nou.
    - Nu-u, habar n-ai de nimic! Voi, nou-veniţii, sunteţi toţi la fel. Habar n-aveţi de nimic. Aveţi capul ca spaţiul. Gol! Şi dacă v-atinge ceva, cădeţi grămadă. Auzi, când o s-ajungi ca mine, nu uita că cineva te-a prevenit. E ultimul lucru drăguţ pe care-o să-l mai facă cineva pentru tine.
    - Atunci tu de ce mi-ai zis? întrebă Ender.
    - Eşti şmecher, nu? Taci şi mănâncă!
    Ender tăcu şi mâncă. Nu-i plăcea Mick. Ştia însă că niciodată n-ar fi ajuns ca el. Poate că asta doreau profesorii, dar nu intenţiona să le cânte în strună.
    "Nu voi fi gândacul clasei mele", se gândi. "Nu i-am părăsit pe Valentine, pe mama şi pe tata ca să vin aici şi să fiu congelat."
    Ducând furculiţa spre gură, îşi putu simţi familia în jur, aşa cum fusese întotdeauna. Ştia în ce parte trebuia să întoarcă privirea, dacă voia s-o vadă pe mama, dăscălind-o pe Valentine să nu mai plescăie. Ştia unde era tata, parcurgând ştirile de pe masă şi lăsând impresia că participă la conversaţie. Peter, prefacându-se că scoate un bob de mazăre din nas... chiar şi el putea fi amuzant.
    Fusese o greşeală să se gândească la ei. Simţi un nod ridicându-i-se în gât şi-l înghiţi; nu-şi mai zărea farfuria.
    Nu putea plânge. Nu exista nicio şansă de-a fi tratat cu compasiune. Dap nu era mama. Orice semn de slăbiciune le-ar fi spus Stilson-ilor şi Peter-ilor că putea fi îngenunchiat. De aceea, Ender făcu ceea ce făcea întotdeauna când îl chinuia Peter. Începu să recite puterile lui doi.
    "Unu, doi, patru, opt, şaisprezece, treizeci şi doi, şaizeci şi patru." Mai departe, atât cât putea ţine minte numerele: "l28, 256, 5l2, l 024, 2 048, 4 096, 8 l92, l6 384, 32 768, 65 536, l3l 072, 262 l44." La 67 l08 864 începu să fie nesigur - uitase o cifră? Trebuia să fie la zecile de milioane, la sutele de milioane, sau pur şi simplu la milioane? încercă să dubleze totul şi pierdu şirul cifrelor. "l 342 nu-ştiu-cum. l6? Sau l7 738?" Nu mai ştia. "De la început!" Toate puterile lui 2 pe care le putea ţine minte. Durerea dispăruse. Lacrimile dispăruseră. Nu o să plângă.
    Nu plânse până când veni noaptea şi luminile se stinseră. Auzi câţiva băieţi, scâncind după mamele, taţii sau câinii lor. Nu se putu stăpâni. Buzele sale formară numele Valentinei.
    Îi putea auzi glasul, râzând undeva pe coridoare. O putea vedea pe mama, deschizând uşa ca să se asigure că totul era în regulă. Îl putea auzi pe tata, hohotind la un film. Totul era perfect clar, şi n-avea să mai fie niciodată aşa.
    "O să fiu mare când îi voi revedea, o să am cel puţin doisprezece ani. De ce am zis «da»? De ce am fost atât de prost?" Şcoala ar fi fost un fleac. Înfruntarea zilnică cu Stilson. Şi cu Peter. Era un pişăcios. Nu-i era teamă de el!
    "Vreau acasă", şopti Ender.
    Dar şoapta lui era aceeaşi pe care o folosea când striga de durere, chinuit de Peter. Sunetul nu ajunse mai departe de urechile sale, ba chiar nici până acolo.
    Şi lacrimile lui putură să se prelingă nedorite pe cearşaf, dar suspinele îi erau atât de slabe, încât patul nu se clinti, şi atât de tăcute, încât nu puteau fi auzite. Totuşi durerea rămase acolo, sufocându-i gâtlejul şi nările, arzându-i pieptul şi ochii. "Vreau acasă!"
    În noaptea aceea, Dap veni în dormitor şi trecu neauzit printre paturi, atingând ici-colo câte un copil. Acolo unde o făcea, suspinele nu încetau, ci sporeau.
    În locul acesta, un gest de blândeţe era suficient pentru a face un copil să plângă. Nu însă şi pe Ender. Când intră Dap, lacrimile lui încetaseră şi faţa îi era uscată. Era faţa neadevărată pe care o arăta mamei şi tatei, atunci când Peter fusese crud cu el şi nu îndrăznea să se trădeze.
    "Pentru asta, îţi mulţumesc, Peter. Pentru ochii uscaţi şi plânsul tăcut. M-ai învăţat cum să ascund orice aş simţi. Am nevoie de aşa ceva, mai mult decât oricând."

                                                                   2.

                                              Urmă  şcoala. Zilnic, lecţii. Citire. Matematică. Istorie. Video cu bătălii spaţiale sângeroase, cu soldaţi revărsându-şi măruntaiele prin navele gândacilor. Holofilme ale războaielor "curate" ale flotei, navete transformându-se în norişori de lumină, echipaje ucigându-se cu îndemânare prin bezna cosmică. Erau multe lucruri noi. Ender muncea din greu, ca fiecare.
    Cu toţii se străduiau din răsputeri pentru prima dată în viaţa lor, şi pentru prima dată în viaţa lor se întreceau cu colegi cel puţin la fel de inteligenţi.
    Însă jocurile... ele erau totul! Ele umpleau orele dintre deşteptare şi stingere.
    Dap îi duse în sala de jocuri chiar a doua zi. Se afla deasupra sectorului unde locuiau şi învăţau băieţii. Urcară scări de-a lungul cărora gravitaţia scădea treptat, şi apoi, ca într-o grilă, văzură luminile orbitoare ale jocurilor.
    Pe unele le cunoşteau; altele le jucaseră chiar acasă la ei. Simple, sau mai complicate. Ender trecu pe lângă jocurile video bidimensionale şi privi ce jucau cei mari: jocuri holografice cu obiecte deplasându-se prin aer. Era singurul puşti din partea aceea a sălii şi, din când în când, unul dintre băieţii mai mari îi dădea câte un brânci. "Ce cauţi aici? Şterge-o! Zboară!"
    Şi bineînţeles că zbura, în gravitaţia redusă, ridicându-şi picioarele şi plutind până se izbea de ceva, sau de cineva.
    Dar de fiecare dată se întorcea, poate în alt loc, pentru a studia jocul din alt unghi. Era prea scund ca să vadă comenzile, dar nu erau importante. Prinsese esenţialul. Felul cum jucătorul săpa tunele prin întuneric, tunele de lumină pe care inamicii le căutau şi le urmăreau nemiloşi, până îi ajungeau nava. Puteai folosi capcane: mine, bombe plutitoare, bucle prin care să-ţi rătăceşti duşmanul, parcurgându-le la infinit. Unii jucători erau inteligenţi. Alţii pierdeau repede.
    Cu toate acestea, lui Ender îi plăcea mai mult când se înfruntau doi oameni. Atunci trebuiau să se folosească de tunelele celuilalt şi în scurt timp era clar care dintre ei înţelesese strategia jocului.
    După vreo oră, se plictisi. Pricepuse deja regulile. Pricepuse şi algoritmul calculatorului şi ştia că l-ar fi putut păcăli cu regularitate, o dată ce stăpânea comenzile. Spirale când inamicul juca într-un anume fel; bucle, când juca altfel. Aşteptând în ambuscadă la o capcană. Instalând şapte capcane şi apoi ademenindu-l pas cu pas. Nu era nicio dificultate; jucai până ce calculatorul devenea atât de rapid încât reflexele umane nu-l mai puteau depăşi. Nu era amuzant. Ar fi preferat să se înfrunte cu ceilalţi băieţi. Băieţi care jucaseră atât de mult cu calculatorul, încât chiar şi atunci când se întreceau între ei, încercau să-l copieze.
    Gândeau ca o maşină, nu erau nişte oameni.
    "I-aş putea bate! I-aş putea bate!"
    - Aş vrea să fac o partidă cu tine, se adresă ultimului câştigător.
    - Vai de mine, ce-i asta? făcu băiatul. E un gând, sau un gândac?
    - A sosit ultimul transport de pitici, vorbi un altul.
    - Dar vorbeşte... Ştiaţi că pot vorbi?!
    - Am înţeles, făcu Ender. Ţi-e frică să te întreci cu mine, două din trei.
    - Să te bat pe tine e la fel de uşor ca pişatul sub duş, spuse băiatul.
    - Şi nici pe jumătate aşa de plăcut, comentă altul.
    - Eu sunt Ender Wiggin.
    - Ascultă, băi piciule! Tu eşti un nimeni. Te-ai prins? Eşti un nimeni, te-ai prins? Eşti un nimeni până n-ai fript pe cineva. Te-ai prins?
    Argoul băieţilor mai mari avea propriul lui ritm. Ender îl înţelese destul de repede.
    - Dacă-s un nimeni, atunci de ce ţi-e frică să vedem care câştigă două din trei?
    Acum ceilalţi băieţi deveniseră nerăbdători.
    - Frige-l odată pe căcăcios, că pierdem timpul!
    Ender trecu în faţa butoanelor nefamiliare. Mâinile lui erau mici, însă comenzile nu erau complicate. Îşi dădu seama destul de repede cum se comandau anumite arme. Mişcările se dirijau cu un joystick clasic. La început, reflexele îi erau încete. Celălalt băiat, al cărui nume nu-l aflase, îl întrecea cu uşurinţă. Totuşi, Ender învăţă multe şi se descurca mult mai bine când jocul luă sfârşit.
    - Mulţumit, puştiu'?
    - Două din trei.
    - Noi nu jucăm aşa.
    - Deci m-ai bătut prima dată când am atins jocul, replică Ender. Dacă n-o poţi face de două ori, n-o poţi face deloc.
    Jucară din nou şi de data aceasta Ender fu îndeajuns de abil ca să aplice câteva manevre, pe care adversarul nu le mai întâlnise, în mod sigur, niciodată. Tactica după care juca el nu se putea adapta. Ender nu învinse uşor, dar învinse.
    Băieţii mari încetară să mai râdă şi să glumească. Al treilea joc se desfăşură în tăcere absolută.
    Ender îl câştigă repede şi categoric. După ce luă sfârşit, unul dintre privitori spuse:
    - Era şi timpul să-nlocuiască rabla asta de maşină. A ajuns în aşa hal, că orice tăntălău o poate bate.
    Niciun cuvânt de apreciere. Aceeaşi tăcere apăsătoare şi când Ender plecă.
    Nu ieşi din sală. Se opri ceva mai departe şi privi cum următorii jucători încercau să folosească trucurile lui.
    "Orice tăntălău?" surâse el. "Nu mă vor uita."
    Se simţea bine. Câştigase împotriva celor mari. Poate că nu fuseseră cei mai buni dintre ei, însă scăpase de spaima că Şcoala de Luptă putea fi prea grea pentru el. N-avea decât să urmărească jocul şi să-l înţeleagă, iar apoi, utilizând sistemul, putea chiar să exceleze.
    Cu adevărat grele erau aşteptatul şi privitul. Trebui să le îndure pe toată perioada ce urmă. Băiatul al cărui braţ îl rupsese urmărea să se răzbune.
    Se numea Bernard. Îşi pronunţa numele cu accent franţuzesc, deoarece francezii, cu arogantul lor separatism, insistaseră ca învăţarea Standardei să nu înceapă înainte de patru ani, când structurile limbii franceze erau deja fundamentate. Accentul îi conferea un aer exotic, interesant; braţul rupt făcuse din el un martir, iar sadismul lui era un magnet natural pentru toţi cei cărora le plăcea durerea altora.
    Ender deveni duşmanul lor. Fleacuri...
    Îi loveau patul cu piciorul de câte ori ieşeau sau intrau în dormitor. Îl îmbrânceau când îşi ducea tava cu mâncare. Îi puneau piedică pe scări. Ender învăţă rapid să nu-şi lase niciun lucru neîncuiat în dulap; învăţă de asemenea să fie iute pe picioare, să-şi recapete echilibrul. Bernard îi spusese odată "Maladroit", şi porecla prinsese.
    Existau momente când Ender clocotea de furie. Desigur, mânia era inutilă în cazul lui Bernard. Pur şi simplu, băiatul era un torţionar. Pe Ender îl înfuria cât de supuşi îl urmau ceilalţi. Cu siguranţă îşi dădeau seama că răzbunările se datorau răutăţii. Cu siguranţă, ştiau că el declanşase totul în navetă, că Ender nu făcuse decât să replice violenţei, însă, dacă ştiau, se purtau ca şi cum n-ar fi avut habar; iar dacă nu ştiau, ar fi trebuit să-şi dea seama din purtarea lui Bernard că era viclean.
    Ender nu era unica ţintă. Bernard punea bazele unui regat.
    De la periferia grupului, Ender privea cum francezul stabilea o ierarhie. Unii băieţi îi erau folositori şi-i măgulea în mod deschis. Alţii erau de acord să fie slujitori, făcând orice ar fi dorit el, deşi îi trata cu dispreţ.
    Existau însă şi câţiva pe care îi irita comportarea lui Bernard.
    Privindu-i, Ender îi remarcă iute. Shen era micuţ, ambiţios şi uşor de scos din sărite. Bernard descoperise repede toate acestea şi începuse să-l numească Râmă.
    - Pentru că-i atât de mic, spuse el şi pentru că şerpuieşte. Uite cum bâţâie din fund când merge.
    Shen plecase iritat, dar băieţii hohotiseră şi mai tare:
    - Ia uitaţi-vă la fundul lui! Pa, Râmă!
    Ender nu-i spusese nimic lui Shen - ar fi fost prea evident că-şi forma propriul grup rival. Stătea cu pupitrul în poală, străduindu-se să pară cufundat în studiu. Nu învăţa.
    Îşi programa pupitrul să trimită un mesaj din treizeci în treizeci de secunde.
    Mesajul se adresa tuturor băieţilor, era scurt şi la obiect. Mai greu fusese să-şi scoată numele său, aşa cum puteau face profesorii.
    Întotdeauna, mesajele trimise de băieţi inserau automat şi numele autorului. Ender nu spărsese încă sistemul de protecţie al profesorilor, ca să afle cum anume putea expedia un mesaj neiscălit. Dar putea să înfiinţeze un fişier pentru un elev inexistent, pe care îl boteză Dumnezeu.
    Când mesajul fu gata, încercă să-i atragă atenţia lui Shen. Precum toţi ceilalţi băieţi, acesta îl privea pe Bernard şi gaşca lui râzând şi glumind, amuzându-se pe seama profesorului de matematică, care se oprea adesea în mijlocul unei fraze şi se uita în jurul lui de parcă nu ştia unde se află.
    În cele din urmă, Shen îşi luă ochii de acolo. Ender îi făcu semn din cap, arătă în jos şi zâmbi.
    Shen îl privi nedumerit. Ender ridică propriul pupitru şi-l indică. Băiatul întinse mâna după pupitrul său şi în clipa aceea, Ender expedie mesajul. Shen îl zări aproape imediat.
    ÎI citi, apoi râse sonor. Se uită la Ender, parcă întrebând:
    "Tu ai făcut-o?" dar Ender strânse din umeri, în semn de "habar n-am".
...........................................................................................