4.
Manoliu şi-ar fi aprins o ţigară, dar parcă îi era teamă şi jenă de declicul brichetei.
"În locul lui Dinu, mi-aş evacua musafirii în bloc. Vrea să fie singur... Trăieşte un moment acut. Foarte acut, pentru că îşi închipuie, sau chiar aşa e, că nimeni nu-l poate ajuta. Cea mai gravă, insuportabilă formă de singurătate..."
Emilia încremenise cu un zâmbet stereotip, dar ochii îi străluceau de satisfacţie.
"Aşa, domnule doctor! Am venit şi eu la zar. Făceai pe seniorul cu mine..."
Ciocolată fu primul care nu mai rezistă. Ţâşni din fotoliu ca un şrapnel:
- Ce-i asta? Parastas? Şedinţă de spiritism? Explicaţi-mi şi mie despre ce e vorba, barem să colaborez?
De afară, se auziră frânele unei maşini. Candian se apropie de fereastră.
- A venit taxiul, Emilia! Te conduc.
În urma lor, se ridică doctorul Manoliu. Îşi lăsase ţigările în servieta din vestibul. Auzi paşii Emiliei şi ai lui Candian coborând treptele, apoi glasurile:
- Să fim înţeleşi, Dinule. Marfa veche, nu ce ai tu la CEC! Şi fără trucuri. Amicul meu nu ştie de glumă.
- Bestie...
Doctorul Manoliu se întoarse gânditor în living.
"E mult mai complicat decât îmi închipuiam."
3.
La ora opt dimineaţa, Minerva îl chemă în birou pe căpitanul Macri.
- Ce mai faci?
Macri, deşi cel mai puţin "speriat" de originalităţile Minervei şi apreciindu-le cu umor, rămase totuşi cam deconcertat. Întrebarea sunase de parcă nu s-ar fi întâlnit de cel puţin câteva luni. Se despărţiseră doar de douăsprezece ore.
- Bine, zâmbi, mulţumesc.
Dobrescu, palid şi slăbit încă, urmărea scena cu atenţie. Începutul promitea.
- Am auzit că ţi-ai luat trenuleţ electric. Câte gări are?
- Unsprezece!
- Şi semafoare?
- Douăzeci şi opt, la toate intersecţiile. Continuă fericit: Adăugaţi şase viaducte, cinci tuneluri, trei locomotive, patruzeci de vagoane pentru călători şi marfare, două gări, cantoane...
- Personal?
- Păi vreo douăzeci. Şefi de gară, acari...
Ochii Minervei străluceau.
- Ai şi casă de bilete?
- Bineînţeles. Funcţionara e blondă şi seamănă cu Faye Dunaway.
- Straşnic! Îşi frecă palmele: Să mă chemi şi pe mine într-o zi. Tu l-ai văzut, Dobrescule?
- Nu, făcu locotenentul.
- Mergem împreună. Vreau să te documentezi. Am o problemă pentru tine. Admiţând că eşti şef de gară la Bârlad...
Dobrescu se clătină pe scaun. Nu fusese în viaţa lui în stare să rezolve problemele acelea absolut absurde de aritmetică gen: un tren pleacă la ora 11 din Chitila cu o viteză de 200 de km pe oră, în timp ce altul pleacă de la Honolulu la ora 19 cu o viteză de 1.000 de km... La ce oră se întâlnesc în Parcul Libertăţii...?
- Adică, se răzgândi Minerva, discutăm pe drum. Acum mă grăbesc. Uite, Macri, care-i chestiunea. Este ora opt şi un sfert. La ora două te aştept cu raportul.
- Despre ce-i vorba?
- Te duci la dispeceratul Serviciului taximetre-furgonet. Deci 054, nu 053.
- Bineînţeles.
- Îi oferi şoricuţei din spatele biroului o floare şi un zâmbet - am auzit că ai succes "il grande Cassanova, Chitila - crai de la cita" - şi ceri să-ţi dea relaţii asupra tuturor transporturilor de obiecte mai speciale din ultimele trei zile.
- Ce înţelegeţi prin obiecte mai speciale?
- Trebuie să ghiceşti că nu mă gândesc la un dinozaur. Lucrăm la dosarul statuii, nu? Deci mă refer la soclul statuii, bustul neridicând probleme de transport. Ditamai pietroiul presupune însă o furgonetă, nu-l poţi plimba într-un Trabant. Iei declaraţii de la toţi şoferii, indiferent de tură, care au lucrat în ultimele trei zile. Te-ai dus?
- Mă duc, surâse Macri. Există o problemă...
- Care?
- S-ar fi putut ca indivizii să fi dispus de o furgonetă particulară.
Minerva îşi săltă nasul:
- Ia ascultă, Macri, câţi dintre amicii, neamurile, cunoştinţele sau vecinii tăi, cetăţeni cumsecade şi sindicalişti, au în inventar motorizate din astea?
- Nu ştiu cum stau cu cotizaţiile băieţii din sectoarele respective...
- Care ar fi ăia? îl întrerupse Minerva nerăbdătoare.
- Păi pieţarii şi dricarii.
Fără să vrea, Dobrescu începu să râdă. Minerva se amuză şi ea. Macri, încurajat, îşi dezvoltă ideea:
- E normal ca bussinessmenii respectivi să aibă câte un camionaş. Nu cari marfa la Bucureşti în cinci sacoşe de un leu. Ăilalţi, sectorul "te-am condus cu şapca-n mână", idem. Zâmbi: Acum câţiva ani, aveam nişte vecini, soţ şi soţie. Tipul, boss în industria sicrielor, ţinea o prăvălie pe lângă Sfânta Vineri. Iarna era anotimpul lor iubit. Se rugau cerului de o epidemie de gripă sau viroză... "Dacă ne dă Dumnezeu un sezon bun, ofta nevastă-sa privind spre stele, mă aranjez de o haină de vulpi..."
Minerva sări de pe scaun întrerupându-l:
- Stai! Mi-ai dat o idee! Soclul putea fi într-adevăr transportat prin diferite aranjamente şi într-o maşină de la Pompele funebre. Acum ce mai stai?
Macri zâmbi:
- Mai există o posibilitate: ca respectiva furgonetă să nu fie din Bucureşti. Să fi fost angajată în provincie...
- Ştii ceva? se enervă Minerva. Avem şi aşa destule probleme, se vor mai ivi şi altele, aşa că nu-ţi mai scormoni fantezia născocind tu excedentele. Salve et i!
4.
De câteva zile, doamna Marta Bădescu se simţea prost dispusă şi mai ales neliniştită. Inima mereu strânsă, cârcelul din stomac, visele urâte o avertizau parcă asupra unei primejdii iminente.
Se ducea fără chef la familia Candian - unde, după cum i se confesa aceleiaşi prietene, Valentina - atmosfera devenise insuportabilă.
- Doamna stă tot timpul retrasă în iatac, domnul e taciturn şi cadaveric, le simţi nervii vibrând în vârful degetelor, la suprafaţa pielii.
- Nu văd în ce măsură te afectează pe tine situaţia, se mirase Valentina. Nu te-ai ataşat de ei, n-ai ajuns nicio clipă să faci parte din familie aşa cum se întâmplă adeseori, n-ai fost în confidenţele doamnei, nu te-au invitat să stai cu ei la masă. Ţi-ai îndeplinit obligaţiile ca o funcţionară care se află în relaţii stricte de serviciu cu şefii ei.
- Până şi băieţelul a devenit excesiv de nervos! E recalcitrant, plânge din orice. Nu mă mai pot înţelege cu el.
- Dacă maică-sii nu-i pasă...
Marta Bădescu nu se simţea însă mulţumită.
- M-am ataşat de copil. D'ailleurs, le mome est delicieux. Am încercat să vorbesc cu doamna Candian, sugerându-i că ar fi recomandabil ca, pentru o săptămână, două, să trimită băieţelul la bunici.
- Şi?
Marta Bădescu imită tonul înţepat al Lianei:
- "Stimată doamnă, aş prefera să nu vă amestecaţi în chestiuni care nu vă privesc. Asupra situaţiei lui Codruţ decidem numai eu şi soţul meu." Şi-a închipuit că m-a dat gata! Merita să vezi cu ce aere!
O neliniştea şi Bebe. Spre surprinderea ei, obişnuită cu absenţe care durau uneori săptămâni, după două zile o vizitase din nou. De astă dată, cu o mică valiză de voiaj: o pijama, schimburi, peria de dinţi.
- Poţi să mă găzduieşti pentru câteva zile?
Marta Bădescu se simţea uluită. Imediat după ce terminase liceul, Bebe reclamase locuinţă separată. Îi găsise o garsonieră pe Vasile Conta şi de atunci - trecuseră optsprezece ani - nu mai dormiseră o singură noapte sub acelaşi acoperiş.
- Ce s-a întâmplat?
- Plictiseli! răspunse nazal. S-a spart o conductă pe stradă şi nu mai avem apă. Povestea s-ar putea să dureze.
Îl instalase în camera din faţă, dar deşi îl menaja, evitând discuţiile care puteau lua o turnură neplăcută, îşi manifestă unele nedumeriri.
- Vei sta cât vei crede de cuviinţă şi, desigur, îmi face plăcere. Te credeam însă la Buftea. Spuneai că eşti supraaglomerat.
Bădescu săltă sâcâit din umeri:
- Au intervenit neînţelegeri în legătură cu scenariul. Regizorul a operat pe text, scenaristul nu este de acord şi deocamdată se dispută... Eh, rosti cu dispreţ, imbecili! Diagnosticul: nonvaloare şi impostură.
Marta Bădescu îl privi scrutător. Ştia când fecioru-său minte - deşi, mai corect, Bebe se automistifica -, detecta cu precizie inexactităţile gogonate.
- Înţelesesem de la tine că, în sfârşit, colaborezi la scenariu, că ai o contribuţie importantă.
Bebe emise suveran:
- Îmi cruţ nervii!
Marta Bădescu rămase circumspectă. N-avea posibilităţi de investigaţie la Buftea, în schimb putea să se informeze asupra situaţiei din strada Vasile Conta. Chiar a doua zi, plecând de la familia Candian, trecuse pe la locuinţa lui Bebe şi o trăsese de limbă pe îngrijitoarea blocului. Aceasta o privise nedumerită:
- Apă? Cum să n-avem apă, coniţă? Cât Bistriţa... Numa' ce am schimbat instalaţia anul trecut.
Deşi din ce în ce mai îngrijorată, Marta Bădescu nu comentase nimic cu Bebe. Îi era teamă să nu-l alunge şi, pentru moment, prefera un statu-quo. Nu putea face mare lucru, dar cel puţin îl avea sub ochi.
Ieri, intervenise încă un incident ciudat.
"Sau, poate, încerca să-şi adoarmă temerile, am început să cad în exces, în grav, să interpretez totul..."
Trebăluind prin mica bucătărie, constatase că lipseşte cheia de la pivniţă. De ani de zile atârna de butonul sertarului superior al bufetului.
- Ai luat tu yala de la boxă?
Bebe, întins pe canapea, citea ziarul. I se păruse ei sau, într-adevăr, mâna se încleştase pe marginea paginii, făcând hârtia să scrâşnească?
- Ce idee! Nu zău, mamă, devii curioasă! Ce naiba era să caut în boxă? Cine ştie pe unde ai rătăcit-o....
5.
Stinsese lumina la ora unu. Acele fosforescente ale ceasului de pe noptieră arătau două fără zece, dar bătrâna încă nu reuşise să adoarmă.
În odaia alăturată, telefonul emise un singur tril. Glasul vătuit al lui Bebe se auzea greu. Din pricina încordării, începu s-o doară trupul.
Sări din pat şi îşi lipi urechea de uşă. Reuşi să surprindă frânturi de frază:
- Da... E O.K.... Nu... Prea întârziem... imprudent... pe mâna ta...
Marta Bădescu nu închise ochii toată noaptea.
CAPITOLUL VI
1.
Maiorul de miliţie Cristescu se trezi cu convingerea că va avea o zi bună. Dimineaţa era strălucitoare, cu înălţimi azurii sidefate, ploaia din ajun primenise aerul, frunzele iederei îşi recăpătaseră verdele smaraldul, căţărându-se, invazie de şopârle, pe zidul blocului, păsărelele - vrăbii, rândunici, porumbei, ba i se păru că desluşeşte chiar şi viers de ciocârlie - se aflau în plin festival. În timp ce se rădea în baie, se trezi fluierând şi ascultă cu îngăduinţă melodiile interpretate la "Orele dimineţii" de diverse formaţii de muzică uşoară.
Nu-i plăcea muzica de formaţie, indiferent că era vorba de ABBA, Savoy, Express, boul Apis sau Georgică.
"Probabil am îmbătrânit, explica el subalternilor tineri, dar mie îmi place să ascult solistul. N-o să-mi scoată nimeni din cap că ăştia, de fac cooperativă câte cinci-şase, nu sunt altceva decât cântăreţi de mâna a doua sau a treia. Care e as se detaşează, domnule, n-are interes să stea în grămadă. Îi vezi pe un Elvis Priesley, pe un Tom Jones sau o Mireille Mathieu făcând pe coriştii?"
Ajunse la minister în aceeaşi dispoziţie formidabilă care-i amintea de fericirea vacanţelor de vară ale micului şcolar Cristescu Adrian, mai ales în primele zile:
"Hă! Hă! Mai e până se termină!"
Şi mereu pe aceeaşi stare de spirit, întâlnindu-l pe locotenentul Azimioară, îl complimentă - "ştii că ai mai slăbit?", adresă câteva cuvinte graţioase - "arăţi ca o floare", dactilografei veşnic nefericită din pricina unui nas trist, plin de acnee.
Găsi o notă pe birou că e aşteptat de colonelul Dragu şi se uită întrebător la Azimioară:
- Ştii cumva despre ce este vorba?
Locotenentul clătină din cap.
Şeful îl primi zâmbitor şi-i arătă un fotoliu.
- O cafea?
- Mulţumesc, nu zic nu.
Colonelul se lăsă pe spatele fotoliului şi aruncă o privire pe fereastră:
- Frumoasă vreme, ce zici?
- Magnifică!
- Nu mergi la ştrand?
În mod normal, dialogul l-ar fi pus pe gânduri pe Cristescu, dându-i impresia că Dragu tatonează, crează atmosferă pentru abordarea unei probleme cel puţin gingaşe.
Maiorul se simţea însă atât de fericit, încât îşi închipuia că toată lumea încearcă aceeaşi stare de spirit.
- Nu m-am gândit... Cred că n-am fost la ştrand din studenţie.
- Chiar aşa?
Colonelul lungea vorba. Cristescu zâmbi:
- Nici eu nu ştiu cum s-a întâmplat. Ori am plecat la mare, ori n-am avut timp.
- Ei, acuma nu te poţi plânge de timp. De vreo două săptămâni, dacă nu şi mai mult, am impresia că suntem rentieri. Câteva contravenţii, unele fleacuri de competenţa comisiilor de împăciuire sau a organelor de judecată de la locul de muncă.
Maiorul râse:
- E vară! Clienţii ne-au dat vacanţă, lucrează acum pe litoral şi în celelalte staţiuni.
- Da, fu de acord colonelul. Când îţi iei concediu?
- Ca totdeauna, în noiembrie. Îmi place toamna şi e sezonul în care ulcerul - sunt un caz special - mă supără cel mai puţin.
Sorbi din cafea şi aprinse o ţigară.
- Deci, conchise, momentan nu ai o agendă de lucru prea încărcată.
- Nu, sigur că nu, făcu maiorul.
- Mă bucur.
Abia acum lui Cristescu începu să-i sune vag, din depărtări, un clopot de alarmă: "De ce naiba s-o fi bucurând?"
- Vezi, dragul meu, totdeauna mi-a plăcut să fac un serviciu în măsura posibilităţilor. Fireşte, nu?
- Bineînţeles, spuse prudent maiorul.
- Cum ţi se pare cafeaua?
- Excelentă, mulţumesc.
- O ţigară?
Cristescu se foi neliniştit de-a binelea: "Ce vrea? Ceva nu-i în regulă..."
- Încă nu.
- Ia, totuşi.
Şi-i întinse pachetul.
- Uite despre ce-i vorba, dragul meu, începu Dragu evitându-i privirea. Am primit azi-dimineaţă un telefon de la colonelul Ionaş... Îl ştii, bineînţeles, colegul nostru de la Securitate.
Cristescu înclină uşor capul.
- Se află într-un impas, reluă Dragu, şi maiorul avu impresia că îşi găseşte greu cuvintele. După cum eşti informat, dosarul statuii se află pe masa lor, iar afacerea se arată a fi destul de încurcată...
- Au oameni foarte competenţi şi chiar câteva minţi sclipitoare, observă maiorul. În locul dumneavoastră, nu m-aş simţi câtuşi de puţin neliniştit.
- Sunt de acord, dragul meu, dar, vezi, fiecare individ, oricât de dotat ar fi, are unele limite, întâmpină situaţii când se poticneşte.
- Dosarul a fost preluat de maior Minerva Tutovan. Nu s-a poticnit în viaţa ei.
- Vezi, exclamă Dragu încântat, "aici am vrut să te aduc!", tocmai asta e!
- Ce?! întrebă alarmat maiorul.
- S-a poticnit.
- Tovarăşe colonel! Vorbiţi-mi, vă rog, desluşit Ce se întâmplă? Ce trebuie să fac eu? Care-i problema?
Dragu tăcu o vreme, apoi se aplecă peste masă şi suflă conspirativ un singur cuvânt:
- Melania.
- Ce-i cu Melania?
- Asta-i! N-o scoate la capăt cu ea.
Cristescu fu cuprins de-o presimţire sinistră. Glasul răsună piţigăiat:
- Şi ce vrea să-i fac eu?
Dragu hotărî să recite totul dintr-o suflare. Mai uşor înghiţi pilula dintr-o dată, întreagă, decât fărâmiţată.
- Prin intermediul colonelului Ionaş, superiorul ei care m-a sunat acum jumătate de ceas, ţinându-se seama de experienţa dobândită în contact cu personajul respectiv, eşti solicitat în calitate de colaborator.
Maiorul văzu concomitent roşu, verde şi galben dinaintea ochilor, auzi parcă râsul mefistofelic al Minervei şi sări catapultat din fotoliu:
- Niciodată!
- N-am isprăvit. Este vorba despre un ajutor colegial, maiorul Tutovan punându-şi nădejdile în această colaborare. Din câte am înţeles, speră să găsească în dumneata un consilier preţios şi nu cred că e cavalereşte s-o dezamăgeşti.
- Ei bine, prefer să fiu bădăran, dar am s-o dezamăgesc.
- Reflectând, urmă colonelul netulburat, că în momentul de faţă avem un program mai relaxat, consider că ai putea da curs acestei solicitări, pe care personal o consider o invitaţie care te onorează.
Maiorul tremura de enervare, mărul lui Adam, în general neobservat, se zbătea ca o nucă gonită de un şoarece.
- E un ordin?
Colonelul râse ostentativ:
- Dragul meu, hai să nu fim gravi...
- Ba eu sunt grav! În cinci ani, am avut patru dosare cu nebuna asta. Toate, în exclusivitate, monopolul meu. Vezi, Doamne, Cristescu specialistul "number one" în dandanalele cu Melania şi al său motan...
Vorbea cu o viteză ameţitoare, ochii, tulburaţi opinteau să scape din găoace, părul îi căzuse pe frunte.
- ...cinci ani în care, ţinând cel mai strict regim, am schimbat gastrita cu un ulceraş de toată frumuseţea. Fiecare dosar cu nebuna mi-a găurit câte o nişă, aşa că pot afirma acum că am butoniere la stomac. Ca să nu încep să dau bună ziua prin tramvaie, sau să nu mă dau drept amiralul Nelson, în timpul anchetelor respective consumam o chenzină pe tranchilizante, cheltuieli pe care nu mi le-a decontat nimeni. Vă mai pot raporta că din pricina coşmarurilor - visez zgomotos motani negri, Mirciulici şi alte lighioane - nevastă-mea a reclamat dormitor separat... La toate astea - şi nu-s toate - a mai trebuit să înghit şi inspiratele spirite ale colegilor, iar Tutovanca n-a făcut economie. Ei, bine, acum a venit şi rândul ei!
Colonelul Dragu râdea cu hohote.
- Ai haz, Cristescule!
- Mi-ar părea bine, dar aia e că n-am. Am ajuns să cred că femeile îmi sunt nefaste! Întâi nevastă-mea care, în douăzeci de ani, n-a învăţat că în solniţă vreau sare şi nu naftalină sau talc, că locul umbrelei e în vestibulul meu şi nu al Popeştilor, care au fost în vizită, i-a apucat ploaia şi le-a împrumutat-o, iar ăia tot uită de ea, că biblioteca a fost făcută pentru cărţi şi nu pentru izmene, blide de musafiri şi reţete de chec...
Dragu se sufoca de râs, dar Cristescu nu-şi isprăvise pomelnicul.
- ... Nu mi-a fost de-ajuns şi vine smintita de Melania cu idei gangstereşti, să-i lase ţuţ pe Al Capone, Dillinger, Vito Genovese, care faţă de asta au murit cu biberonul în gură, şi să facă grămadă toată oastea de poliţişti de la Interpol, cu computere cu tot. Eu n-am pretenţii, sunt un miliţian oarecare, n-am nimic împotrivă să-mi isprăvesc numărul în comuna Pârliţi, judeţul care-l doriţi dumneavoastră. Dar vreau linişte. Linişte...!
Se învârti de câteva ori prin birou şi reluă de parcă îşi adusese aminte:
- Acum îmi pică pleaşcă şi Tutovanca! Nu s-a săturat cât a râs - era principala colportoare de folclor de câte ori am avut de-a face cu scumpa Melania - acum mă vrea consilier. Nu mai pomenesc de balamucul ce-l va stârni în mod matematic ciocnirea dintre ea şi Melania. Îşi scutură mâinile: A, nu! Pentru nimic în lume nu vreau să mă aflu între ele două şi, în general, nu vreau să aud nimic despre afacerea asta.
- Dacă aşa stau lucrurile, suspină colonelul Dragu ştergându-şi lacrimile, îi voi comunica lui Ionaş că nu-l poţi ajuta.
- Îl ajut în oricare altă problemă, dacă vrea îi fac şi parchetul, dar în chestiunea asta îl rog respectuos să-mi primească toate scuzele.
- Bine, Cristescule... Eu totuşi te rog să mai reflectezi până mâine. E o rugăminte personală.
Maiorul ieşi negru din birou.
"Zi bună! Să mai crezi în presimţiri."
2.
Locotenentul Azimioară îl aştepta întocmind nişte fişe de rutină. Îi aruncă o privire, dar, văzându-i chipul răvăşit, se abţinu de la orice întrebare.
Instinctiv, Cristescu se apropie de fereastră. Un soare de aur alb inunda sărbătoreşte piaţa din faţa ministerului. Se simţi în mod perfid tras pe sfoară şi, cu un gest brusc, coborî transperantele lăsând încăperea în semiîntuneric.
3.
Amurgul se strecura în odaie cu paşi leneşi. Era o seară de vară cu transparenţe albăstrui. Nu adia firicel de vânt şi natura întreagă părea încremenită ca într-un tablou academic, ca într-un peisaj de ceară.
În asemenea seri, Melania simţea o pace desăvârşită pogorându-i în suflet şi era incapabilă să-şi imagineze că la alt capăt de lume ar putea fi altfel, că furtuni vrăjmaşe opintesc asupra copacilor şi zidurilor, că nemila destinului, împrejurări oarbe şi crunte aruncă oamenii în înfruntări sălbatice.
Şi, tot în asemenea seri, nostalgia aducerilor aminte îi înroura privirea, călătorindu-i gândul spre uliţi şi oameni demult părăsiţi.
Amintirile Melaniei - o olfactivă — aveau aromă. Casa bunicii mirosind a Patchuli - colonia preferată - şi tutun Macedonia păstrat în cutii de tablă; într-a mamei, suferind veşnic de migrene imaginare, stăruiau amoniacul şi sărurile, iar la vreme de molimă, camforul. În propria ei locuinţă - mirosuri cazone: piele, tutun şi... surâdea bătrâna amintirii, grajd.
Gândindu-se la Minerva, îşi spunea cumva contrariată că femeia aceasta n-are niciun miros, dar, dacă ar fi avut vreunul, acesta ar fi trebuit să fie de bradolină.
- E tot atât de puţin cochetă ca un stâlp de telegraf şi cred că în viaţa ei nu şi-a cumpărat măcar o cutie de pudră. Bănuiesc că se tunde singură, cu un foarfece de croitorie, iar hainele şi le cumpără de la Adam. N-ai întâlnit în viaţa ta o asemenea persoană şi trebuie să recunoşti, ştii că-mi place să fii sinceră, că ţi-e puţin frică...
Se gândi câteva clipe şi rectifică:
- Cam mult... Ridică glasul: Da' de ce ţi-e frică? Ştiu, draga mea...
Din pricina înfăţişării austere, a ţinutei lipsite de cel mai inofensiv amănunt frivol, şi-o imagina de o severă virtute. Dar, aici, Melania se înşela, extinzând şi generalizând.
Bătrâna, discret, dar constant şi cu mult bun gust, acordase totdeauna importanţă aspectului său exterior. De aceea, pentru ea, o femeie care nu se farda, nu-şi agăţa un lănţişor ori o floare la rever, habar neavând de toalete şi îmbrăcându-se ca un dorobanţ, nu putea fi decât o virtuoasă de impresionante dimensiuni, iar excesul de puritanism incomodează. O asemenea persoană arareori este simpatică.
Se înşela din nou, căci Minerva nu era o virtuoasă în parametrii sensului uzual şi, în orice caz, nu în cei imaginaţi de bătrână. Califica greşit, confundând noţiunile.
Minerva era, cu generoase majuscule, o mare originală. În culori cam stridente, poate, manifestându-se în special în îmbrăcăminte şi celibatul practicat cu încăpăţânare, dar se afla tot atât de departe de obtuzitatea unui căpitan din Armata Salvării ca portocalii Andaluziei de oamenii de zăpadă din Alaska.
- ... da, draga mea... ţi-e teamă. Trebuie să fie o persoană foarte severă, ca o minte ascuţită, deci cu atât mai redutabilă. Bineînţeles şi domnul maior Cristescu este foarte inteligent, dar, vezi, dumnealui are blândeţe şi..., uite, îţi dau voie pentru o singură dată să nu fii prea modestă, mai are şi o slăbiciune pentru tine. Din păcate, doamna Tutovan nu a gustat nimic din personalitatea, din ceea ce califică alţii drept farmecul tău.
Mieunatul lui Mirciulică o avertiză că trebuie să prepare cina. Concentrată, gândindu-se mereu la statuie şi la Minerva, îi încălzi laptele şi vârî la cuptor o tavă de biscuiţi. Curând, garsoniera se umplu cu miros de vanilie, aromă care-i stimula totdeauna dispoziţia: parcă veneau sărbătorile.
La zece seara se băgă în pat. Înainte de a-şi lua cartea şi ochelarii de pe noptieră, se adresă motanului care, în ceea ce-l priveşte, anunţa stingerea ghemuindu-se melc în fotoliu.
- Mă auzi? Ştiu ce am de făcut. Chiar mâine dimineaţă am să mă duc la Biblioteca Academiei. Bineînţeles nu voi uita ochelarii. Am să îmbrac tailleurul şi o să pun cravata. Înţelegi, ca să par intelectuală... Ce mă interesează la bibliotecă? Ţi-o spun pentru că n-ai să ghiceşti în ruptul capului: Ghidul Bucureştiului din anii 1940-1945... De ce? Chicoti: Nu pot să-ţi spun, e secret.
Se afla cu o lungime înaintea Minervei.
4.
Bărbatul era înalt, brun, osos, cu aspectul viril pus în circulaţie după război de actorii americani şi care determinase evoluţia gustului estetic pentru deceniile următoare. Deci, nu clasic frumos, ci puternic, întreprinzător, puţintel sau mai mult aventurier. Un bărbat în preajma căruia o femeie se simte în siguranţă, iubită, ocrotită, şi - chestie de doză - dominată. Sentimente pe care un Charles Boyer, Tyrone Power sau Ramon Novarro nu le-ar fi putut inspira sexului slab al anilor '80.
Avea probabil în jur de cincizeci de ani şi, o intuiai din prima secundă, o impresionantă carieră sentimentală. Emilia nu-i dădea mai mult de patruzeci, se simţea fascinată de întreaga lui făptură, adora accentul ciudat, în care ea nu desluşea decât distincţie şi bună instruire. Se numea Grig. Grig şi atât.
- Ştii, chicotea înveselită, eşti primul bărbat din viaţa mea cu care m-am culcat, fără să ştiu cum îl cheamă.
Şi se simţea îmbătată de original. Totul era original la Grig: locuinţa...
- Ce ciudat! chicoti Emilia.
(Chicotul era una din caracteristicile ei, motivat de o dentiţie splendidă şi de o veselie permanentă, generată de inconştienţă, trai uşor şi succes la bărbaţi.)
- Ce ciudat! Un om ca tine să locuiască într-o garsonieră închiriată.
- Îmi place variaţia. Este singura modalitate de a-mi schimba domiciliul când mă plictisesc. Serviciul...
- De ce nu-mi dai numărul de la birou? Uneori, mi se face dor de tine, aş vrea să-ţi aud doar glasul.
- Şefa de cabinet ar intra la idei, constatând că sunt solicitat de o voce insinuantă...
Emilia râsese gâdilată.
Chevaliera de la mâna stângă, două ciolane încrucişate pe un fond de email negru...
- E un inel sinistru. Aş fi preferat un şarpe sau...
- ... un nud. Poate că-i sinistru, dar e necesar să ne amintim mereu că există şi cavoul familiei. Gustăm mai intens viaţa.
Misterul de care se înconjura...
- De ce nu pot veni neanunţată la tine? Mi-ai spus că nu eşti însurat.
- Obişnuinţa ucide dragostea Mi-e teamă să nu te plictiseşti prea curând...
Emilia, în sutien şi ciorapi colanţi, îşi făcea toaleta, întârziind deliberat în faţa oglinzii. Dezbrăcată se simţea în avantaj, iar fiecare gest putea fi filmat.
Grig o studia cu un zâmbet imperceptibil. Fără îndoială, femeia era atrăgătoare.
Subţire în talie, încheieturi fine, picioare zvelte cu fibră lungă, bust generos şi şezut bombat, de negresă.
- Din când în când, sugeră scuturând scrumul ţigării, să pui combinezon.
- Furou? Ca pe vremea bunicii? Dar e complet demodat, micule. Cine mai poartă aşa ceva?
- Tocmai de aia devine nou. E altceva decât vezi în orice dormitor. Ca şi ciorapii negri prinşi cu portjartier.
- Micuţul meu e pervers?
- Nu. Priceput... Franţuzoaicele sunt experte în materie: îmbrăcându-se, de fapt se dezbracă... Mai ai mult?
- În zece minute, sunt gata.
În maşină, o Lancia roşie, Emilia îşi verifică încă o dată machiajul în oglinda pudrierei.
- Cât e ceasul?
- Şase şi zece.
- Îţi spun sincer, mă plictiseşte îngrozitor. Nu mai au nici un haz. El e funebru, iar ea...
- Ea, ce? Crezi că i-a spus ceva?
N-avea încredere în femei. De Emilia era obligat să se folosească şi se simţea sigur de ea. O gonzesă de mâna a doua, gata să-i ciugulească din palmă. În Pigalle, asemenea specimene se găsesc cu duzina, la fiecare colţ de ruelle...
Emilia zâmbi:
- Nu, dar cred că Liana a început să vrea şi altceva... Se plânge de spleen... Ştii ce înseamnă asta. Unde duce.
Grig îi azvârli o privire amuzată:
"Ia te uită! A uitat să fie imbecilă..."
Opri la câţiva metri de vila Candian. Emilia îi întinse buzele. I le sărută fugar şi o prinse de bărbie.
- Îţi dau un telefon diseară...
- Ştiu, făcu Emilia îmbufnată. Raportul. Preferam să-mi închipui că ţi-e dor de mine. Se agăţă de el: Grig, aş vrea să dorm o noapte întreagă în braţele tale.
Bărbatul o bătu uşor cu degetele pe obraz:
- O s-o facem şi p-asta.
Lancia dădu un ocol parcului, apoi Grig apăsă pe accelerator, ieşi din Aleea Dr. Conţescu şi se angajă pe bulevard.
Casa continua să fie supravegheată. Pe bancă, picior peste picior, citea acelaşi tânăr pe care-l reperase cu o zi înainte. Aparent de nerecunoscut - mustaţă, altă vestimentaţie, ochelari, dar...
Grig zâmbi. Puştiul avusese probabil o entorsă şi purta gleznieră. Ca şi cel de ieri.
Ori faptul că doi inşi suferind acelaşi accident şi la acelaşi picior, sunt văzuţi în acelaşi parc, o zi după alta, era departe de a convinge, excludea ideea de coincidenţă.
"Asta-i situaţia! Nici măcar nu mă pot apropia. Greg, my boy, trebuie să găseşti un truc..."
CAPITOLUL VII
1.
Strigătele se auzeau până în odaia lui Codruţ. Se trezi speriat şi începu să plângă.
Marta Bădescu se strecură în vârful picioarelor şi închise uşa care dădea spre living, apoi cea a sasului, vătuind astfel zgomotele.
"E primul scandal la care asist, în doi ani..."
Luă o carte cu poze şi încercă să distragă atenţia copilului.
- Dacă o mai prind pe scorpia asta în casă, o iau de coc şi o azvârl pe uşă. Tu nu mă cunoşti încă!
Nu se mai putea stăpâni, mânia îi umflase toate venele: pe tâmple, la gât, la mâini. Erau albastre, vii, se zvârcoleau gata să pocnească.
Liana, palidă, îl privi cu dispreţ:
- Bineînţeles, nu te-am cunoscut. Nu m-aş fi încurcat niciodată cu un necioplit.
- Îţi interzic categoric s-o mai primeşti pe târâtura asta în casă!
Buzele suave ale Lianei deveniseră o aţă albă.
- Am să primesc pe cine-mi place! Ce sunt eu aici? Sclavă de harem? Mă ţii închisă ca într-o puşcărie şi-mi aduni numai babalâci. Am douăzeci şi cinci de ani şi vreau să trăiesc! Urlă: Înţelegi că vreau să trăiesc?! Tu te-ai epuizat în petreceri şi abuzuri, ţi-ai făcut mendrele şi la patruzeci de ani, când a început să-ţi ţipe ficatul şi să te blocheze spondiloza, ţi-ai luat nevastă minoră.
Candian, atins dur, şuieră:
- Şcoala Emiliei! Faci şi conspecte? Îi recunosc cuvintele şi stilul! Ai ştiut, stimată doamnă, când m-ai luat că sunt un babalâc.
- Babalâc, dar nu tiran! Crezi că am să mai suport viaţa asta? Plec! Îl iau pe Codruţ şi plec!
Doctorul Candian îşi aprinse o ţigară. Mâinile îi tremurau. Verigheta şi bricheta de metal, ciocnindu-se, zăngăniră. Se uită cu ironie ucigătoare la nevastă-sa:
- Chestia cu copilul e discutabilă. Codruţ te interesează cu mult mai puţin decât ultimul fason de soutien-gorge...
Liana sări sufocată:
- Minţi! N-ai dreptul să spui asta! Eşti un sadic!
- Mint? În patru ani nu i-ai dat o singură dată de mâncare. Când a lipsit Bădeasca, l-am hrănit eu. Te obosea până şi să-i încălzeşti laptele. Dacă îi acorzi cincisprezece minute pe zi, înseamnă că te-ai purtat princiar. Când e bolnav, te refugiezi în "budoar". Ai migrenă.
- Perfect! gâfâi Liana. Sunt mamă şi soţie ticăloasă, un motiv în plus ca să plec.
- Unde te duci, nefericito? Ce ai să faci?
- La vârsta mea şi la cum arăt, mai găsesc un gentleman ca tine!
- Asta-ţi inoculează Emilia, aşa-i? Proasto! Ca tine sunt cu miile! Suficient să baţi bulevardul şi să întinzi mâna. Plin de şoricuţe nostime, care n-au în cap decât să vâneze un fraier cu bani. Ce ştii tu să faci? Ce calificare ai? În afară de coafor, croitoreasă, Paris Match şi cleveteală cu Emilia, cu ce ţi-ai ocupat tu timpul de când ai terminat liceul? Nu citeşti nici măcar o carte. Aş vrea să te văd în fabrică...
- Aha! îl întrerupse Liana. Îl citezi pe Voicu.
- Crezi că trebuia să-mi deschidă el ochii? Îţi închipui că nu te-am cunoscut?
- De ce m-ai luat?
- De imbecil, care te-a iubit necondiţionat şi a încercat să-ţi scuze toate păcatele: e tânără, abia un copil...
- Îţi dau ocazia să nu mai fii imbecil! Chiar acum plec la ai mei. Slavă Domnului, se mai găseşte câte ceva în frigider, n-o să trebuiască să bat bulevardul, căutând o casă de bani.
Dinu Candian ştia că procedează greşit, fără tact, că face afirmaţii care, chiar conciliindu-se ridicau un zid între ei, dar nu se mai putea cenzura.
- Indiferent ce ai de gând să faci, ia înainte câteva lecţii de la Emilia Este o mentoră ideală pentru debutante.
- O idee excelentă.
Soneria muzicală de la intrare emise trei triluri melodioase.
2.
Se uitară unul la celălalt, şi Liana, răsucindu-se brusc, dispăru în dormitor trântind uşa ostentativ. Candian îşi trecu degetele prin păr cu un gest reflex, trase de poalele hainei de casă şi se duse să deschidă.
Minerva, cu un zâmbet lung care îi accentua asemănarea cu un cap de Pinocchio, rosti gentilă bună seara şi-i întinse legitimaţia ţinută cu două degete. O însoţea locotenentul Dobrescu: slăbit de boală, blond, firav şi cu ochi albaştri, candizi, părea un elev în ultimele clase de liceu.
Medicul îi cercetă scurt, "ce-i cu ăştia? nu seamănă a miliţieni", şi-i pofti înăuntru.
Minerva îl găsi sec, de o politeţe strictă - nimic îmbietor - şi tulburat.
"După cum arată, pare foarte iritat. Pot să jur că a avut o scenă, pe care am întrerupt-o noi. Era ca o locomotivă care alerga cu două sute pe oră, oprită brusc."
Se uită la Dobrescu şi-i veni să râdă. Locotenentul mânca literalmente din ochi videocasetofonul din colţul încăperii. Alături, pe o măsuţă, se vedeau vreo treizeci, poate mai multe, de casete împrăştiate de o mână care căutase nerăbdătoare. În general le cunoştea tematica: unele filme erau realmente de calitate, dar ponderea o aveau filmele de groază şi porno.
Minerva ştia că nu gusturi atrofiate ori perverse adunau seară de seară cinci-zece - sau douăzeci de microbişti (în funcţie de dimensiunile locuinţei fericitului proprietar), ci curiozitatea şi stimulentul "interzisului" care acţionează totdeauna, prompt şi fără greş, până şi asupra celor mai paşnici indivizi. Ea însăşi asistase la o asemenea vizionare - "să văd cum devine chestia"; abandonase şedinţa cu stomacul întors pe dos, dar satisfăcută. Se lămurise.
Cu acest prilej, mai trăsese o concluzie: oamenii se împart în normali - cei mai mulţi - sau atinşi la mansardă. Pentru prima categorie, e de ajuns să vizioneze o singură partitură de exhibiţionism ca, după aia, să-şi vadă liniştiţi de nevastă, copii şi serviciu.
Perverşi, lubrici, obsedaţi sau neputincioşi sexual au existat şi vor exista întotdeauna, după cum au existat şi clişee porno, indiferent că erau imortalizate pe pergament, stampe, porţelan, fotografii sau faţa cărţilor de joc. Toată povestea intră în resortul spitalelor de psihiatrie. Şi cu aceasta curiozitatea şi concluziile Minervei pe temă fuseseră definitiv epuizate.
O scurtă privire circulară prin livingul lui Candian îi fu de-ajuns: finanţe comode, de cel puţin două generaţii, prosperitate, rafinament.
- Nu vă voi reţine mult, debută Minerva zâmbind mereu fermecător.
Medicul mişcă mâna din poignet: "Poftiţi..."
- Aţi constatat, probabil, că statuia care se afla în parcul din faţa locuinţei dumneavoastră a dispărut.
Pe chipul lui Candian se aşternu surpriza. Minerva îi cercetă figura frumoasă cu trăsături bărbăteşti.
"În general, nu ştie să mintă. Sau poate că starea de spirit nu-i permite acum. Vom vedea.."
- Ce înseamnă a dispărut?
Minerva surâse:
- O mai vedeţi! Sau nici n-aţi observat că nu mai există?
- Bineînţeles că am observat, ceea ce mă nedumereşte este termenul pe care l-aţi folosit. "Dispariţia" presupune un act clandestin şi, implicit, ilegal. Mi-am închipuit că este vorba despre o simplă măsură de ordin edilitar, aşa cum Lupoaica a fost transferată de la Mitropolie în Piaţa Confederaţiei, nu mai pomenesc de grupul din faţa Muzeului Simu şi exemple mai există.
"Just! îşi zise locotenentul. Spune-i unuia că s-a furat un tramvai, un bloc sau o statuie şi, în funcţie de sistem nervos, fie o ia la goană, fie te trimite la plimbare, negustând bancurile proaste de dimineaţă şi pe stomacul gol."
- Nu, domnule Candian, n-a fost o măsură edilitară şi de aceea mi-am permis să vă deranjez.
- Mă rog, vă stau la dispoziţie, dar nu văd în ce măsură vă pot fi de folos.
- Ferestrele dumneavoastră dau în parc. Aş zice, cad perpendicular pe locul unde se afla statuia. Era suficientă o privire întâmplătoare...
Candian o întrerupse. Nu nepoliticos, ci considerând că discuţia e inutilă.
- Cu condiţia ca eu să fi fost acasă. Lipsesc zilnic zece-douăsprezece ore, iar când sunt de gardă, douăzeci şi patru.
- Poate că soţia dumneavoastră a remarcat ceva. Lucrează?
- Nu.
- Înseamnă că petrece, în principiu, cea mai mare parte din timp acasă.
Tonul medicului deveni imperceptibil tăios:
- Inutil. Dacă ar fi remarcat ceva, care să-i atragă atenţia, fără îndoială că mi-ar fi relatat.
"Joacă strâns! gândi Minerva. Dar de ce? Tot ce spune e logic, replica promptă, nimic ambiguu, şi totuşi simt o rezervă, îl simt pe acel «ascund ceva»."
- Aş vrea să stau de vorbă şi cu doamna.
- Se simte foarte rău. E în dormitor.
"Aha! conchise Minerva. Matchul a fost deci conjugal..."
- N-o voi reţine mai mult de câteva minute.
Medicul se ridică din fotoliu. Rosti cu vădită neplăcere:
- Mă duc s-o chem.
Liana apăru în ţinută de oraş. De-ajuns să-şi ia geanta şi cheile şi putea străbate, fără probleme, Calea Victoriei sau să se ducă la teatru.
Minerva îşi stăpâni zâmbetul:
"Ciudată ţinută pentru o femeie care-şi dă sufletul în dormitorul întunecat, cu comprese pe frunte şi cana cu infuzie de muşeţel pe noptieră".
Locotenentul era atent la alt soi de amănunte. Femeia îl lăsase cu gura căscată.
Tânără, superbă, strălucitoare şi elegantă, făcea parte din exemplarele pe care le admirăm la cinema, pe prima copertă a revistelor editate pe hârtie japoneză, de lux, sau prospectele de reclamă, dar nu le întâlnim niciodată pe stradă sau la serviciu, nu le suntem vecini, nu stăm la aceeaşi coadă şi nu îl luăm împreună pe 320, în fiecare dimineaţă.
Minerva îi aruncă o privire pătrunzătoare:
"Obrazul e îngheţat, dar n-a plâns... Evită să se uite la bărbatu-său... Aici a fost scandal, nu zbenguială pe câmp de maci şi margarete, cu plase de prins fluturi... Gelozie?"
Nu era greu să intuieşti peisajul căsniciei Candian. Diferenţa de aproximativ douăzeci de ani, poate şi mai mult, dintre soţi, şi aspectul uluitor al doamnei spuneau mai mult decât un desen de detaliu a la Bruegel.
- Regret că sunt obligată să vă stânjenesc. Soţul dumneavoastră mi-a spus că nu vă simţiţi bine.
- N-are importanţă.
Candian îşi muşcă inconştient buza de jos. Se retrăsese în colţul opus al încăperii şi stătea cu mâinile încrucişate peste piept, simplu martor care asista fără intenţia de a interveni în discuţie.
- Am venit să iau câteva relaţii privitoare la - să-i spunem pe nume - furtul statuii din parc.
- Ştiu, m-a informat soţul meu.
Privea atât de fix chipul Minervei, încât aceasta îşi zise că face eforturi extraordinare pentru ca ochii să nu-i alunece spre Candian.
- Dat fiind că nu sunteţi încadrată, reluă Minerva, presupun că mare parte din timp vi-l petreceţi în casă.
- Vă înşelaţi. Cea mai mare parte din timp nu-l petrec în casă.
"Dar la ce moară-l macini, soro?"
Se mulţumi însă să emită convenţional.
- A, da...
Maxilarele lui Candian jucau sub piele. Dacă n-ar fi avut gura încleştată, probabil i s-ar fi auzit scrâşnetul măselelor.
- Deci n-aţi remarcat când a fost ridicată statuia. Vedeţi, operaţia care a avut loc în doi timpi - a fost subtilizat întâi bustul şi abia în ziua următoare soclul - nu se poate efectua în câteva minute.
- Sunt de acord cu dumneavoastră, dar n-am văzut şi n-am auzit nimic.
- Mai locuieşte cineva aici?
- Doar fiul meu, de patru ani. Nu cred că v-ar fi de mare ajutor.
"Fiul meu, înregistră Minerva, şi nu al nostru."
- Aveţi femeie de serviciu?
- Nu. Se corectă: Desigur, există doamna Bădescu, "guvernanta" lui Codruţ, dar nu locuieşte la noi. Cu unele excepţii, la ora cinci pleacă acasă.
Minerva îşi privi ceasul.
- E şase.
- A ieşit acum zece minute, interveni răguşit medicul. Dacă m-aţi fi avertizat că vreţi s-o audiaţi, o reţineam.
- Îi ştiţi cumva adresa?
- Numărul de telefon. Stă pe lângă Radio, din câte îmi amintesc.
- Perfect. Dobrescule, notează-l tu... Încă o întrebare: Cunoaşteţi persoanele care locuiesc în imobilul maur de vis-a-vis?
- Nu, spuse doctorul.
Nevastă-sa se mulţumi să dea doar hotărât din cap.
- Nici măcar din vedere?
- Nici.
- De câţi ani locuiţi aici, domnule doctor?
- De patruzeci de ani.
- Într-adevăr bizar, observă Minerva.
- Ce anume?
Minerva enumeră - comentă, pe gânduri:
- Patruzeci de ani, o stradelă cu cinci imobile, izolată, un părculeţ unde îmi închipui că, în serile de vară, când căldura îţi dă brânci afară din casă, nu există un singur loc pe bancă...
- Ei, şi? se încăpăţână medicul.
Minerva râse:
- Păi asta e! Mi se pare cu totul singular să nu observi măcar cine stă peste drum, cum arată la faţă. Cât de englez ai fi ca mentalitate în materie de relaţii cu străinii, şi tot, fără să vrei, te ciocneşti în atâta amar de vreme cu un vecin sau altul. Îl vezi întorcându-se de la serviciu ori de la piaţă, la geam, curăţind zăpada sau udându-şi florile.
- Probabil, spuse sarcastic Candian, eu nu am spirit de observaţie.
- Nici doamna? De obicei femeile sunt mai dotate în acest sens.
Liana ridică din umeri:
- Nu observ nimic din ceea ce nu mă interesează.
Minerva îi azvârli o privire subţire: "Dar ce te interesează?"
- ... cât priveşte ceasurile de arşiţă ale serilor de vară consumate în parc pălăvrăgind cu vecinii, isprăvi Candian, constituie un gen de divertisment pe care nu-l practic.
- Vă mulţumesc, spuse Minerva ridicându-se. Îmi permit să vă dau o sugestie: cercetaţi cu atenţie toată casa. Cum s-ar zice, din pivniţă până în pod.
Candian o privi mirat. Liana întoarse capul.
- Ce trebuie să caut?
- Pe cine! râse Minerva. Dat fiind că dumneavoastră nu vă cunoaşteţi vecinii şi, normal, nu întreţineţi relaţii cu ei, înseamnă că aici în casă se ascunde un terţ.
- Nu înţeleg nimic.
- Probabil, făcu neglijent Minerva Căutaţi totuşi. Astă-noapte la ora două şi cincisprezece minute exact, a fost înregistrat un schimb de semnale luminoase între lucarna vilei dumneavoastră şi mansarda imobilului maur de dincolo de parc. Încă o dată, vă mulţumesc pentru timpul acordat.
3.
Se aflau încă în grădina Candienilor şi Minerva simţea în ceafă, în spinare, privirea medicului care-i urmărea - putea să jure că nu se înşeală! - ascuns probabil după perdele. El! Nu şi ea, care printr-un act de mică, inofensivă complicitate, ar fi acceptat implicit un început de reconciliere.
Minerva se uită maşinal în jur. Copaci bătrâni, gazon îngrijit, tufişuri de trandafiri. Pe o latură a casei, un stol de vrăbiuţe ciocăneau zidul neted.
"Astea-s fraiere, făcute grămadă! Ce naiba ciugulesc în pustiu? Sau s-or fi jucând de-a Sesam, deschide-te! Ridică din umeri: Treaba lor! Pesemne au energie..."
- Ţi-aştept impresiile, Dobrescule! Şi îl trase pe trotuarul celălalt, căutând umbră.
- O pereche clasică, emise prudent locotenentul.
- Mai pe larg...
- Ea tânără, el bătrân...
Minerva se opri în mijlocul străzii şi holbă ochii, şi-aşa imenşi. Părea consternată.
- Cum adică, Dobrescule? Un tip la circa patruzeci şi cinci de ani e bătrân? Adică eu sunt bătrână după capul tău?
- Nu m-aţi înţeles, făcu locotenentul fâstâcit, deşi asta era părerea lui şi a tuturor oamenilor de bun simţ pe care-i cunoştea: "După treizeci şi cinci de ani, mult patruzeci, nu mai eşti tânăr". Mă gândeam că faţă de ea...
- Gândeşti cam mult de la o vreme...
În sinea ei însă se amuză.
"Parcă eu eram mai isteaţă! La optsprezece ani îi ţineam teorie lui tanti Caliopi că, dacă nu devii celebru până la douăzeci şi şase de ani - de ce tocmai douăzeci şi şase? - nu mai devii niciodată şi nici nu merită să mai trăieşti".
Mătuşă-sa îi dăduse dreptate la modul absolut. Se simţise din totdeauna celebră şi, în multe privinţe, nu se înşela.
- Te ascult, Dobrescule.
- O diferenţă de vârstă care nu promite...
- Ce să promită? Ai început să vorbeşti eliptic?
- Vreau să spun că o asemenea căsătorie nu durează. Nu poate să dureze.
Locotenentul îşi înfipse unghiile în palmă. Dacă-l scotea ceva din sărite erau situaţiile când Minerva se făcea că nu înţelege.
- De ce să nu dureze?
- Pentru că mai devreme sau mai târziu o să se ivească unul de vârsta ei şi atunci, adio, daddy!
- ...şi adio video, îi preluă intonaţiile Minerva, adio vilă, adio maşină, adio dolce farniente! Măi băiete, o vezi tu pe alde Candianca răpusă sufleteşte de un tinerel, abandonându-şi avuţia şi suspinând de fericire cu respectivul într-o garsonieră achiziţionată în rate şi sperând că poate în cinci ani - dacă o mierleşte naşu' sau bunica Anghelina - or să se plimbe într-o limuzină Trabant...? Ce-i drept, ea nu e rău...
- Z..., scăpă Dobrescu, dar crezu că o îndreaptă la timp şi declară ipocrit: Da... Arată destul de bine...
- De câte ori ţi-am spus, Dobrescu Vasile, că nu suport să faci pe filistinul? Zână ai vrut să spui! Recunoaşte!
- Recunosc, îngână locotenentul spăşit.
- Îmbucurător! Tu îţi imaginezi că eu sunt incapabilă să sesizez frumosul sau că m-aş putea simţi atinsă că o femeie este admirată în prezenţa mea? Măi băiete, făcu ridicându-şi nasul ca o suliţă, pe mine nu m-a interesat genul acesta de competiţie. (Era sută la sută sinceră!) Eu nu m-am preocupat de fleacuri, am avut altele în şi pe cap, dar ţi-o spun eu, maior Tutovan, că încă nu s-a născut tipul ăla pe care, dacă aş vrea, aşa, ca exerciţiu, să nu-l fac să-mi lege şireturile, dansând tango.
"Dacă tipu-i de la circ, poate!", gândi Dobrescu, dar se abţinu de la comentarii.
Minerva schimbă brusc tonul:
- Băiatule, Candian ascunde ceva Nu-mi dau seama şi de ce, dar sesizez că, într-o măsură care nu-i neglijabilă, chestiunea cu statuia îl afectează, că nu-i străin de această poveste.
Locotenentul, fericit că subiectul a deviat, observă:
- L-aţi făcut K.O. când i-aţi pomenit de semnalele luminoase.
- Înainte de a porni către Candian, am citit raportul lui Moraru. Trebuie să vedem neapărat ce se întâmplă în imobilul maur. Este categoric locuit şi probabil şi vizitat... Nu mă întreba cum... Nu ştiu. De mâine vom schimba modul de supraveghere. Postul fix văd că n-a dat rezultate. Mai aştept exact două zile şi trec la acţiune...
Dobrescu o privi atent. Când Minerva "trecea la acţiune", colaboratorii trebuiau să umble pe vârful picioarelor şi cu o viteză de trenuleţ japonez. Trei sute pe oră.
- La ce vă gândiţi?
- O să vezi, zâmbi Minerva. Şi-o voi face pe proprie răspundere.
4.
Gogu Manoliu se prezentă la oră fixă şi în conformitate cu cele mai ortodoxe tradiţii: în costum, cămaşă albă impecabilă şi o cravată care-l deranja în mod evident, cu un carton de bomboane de la Capsa şi un buchet de flori: şapte garoafe sângerii.
Mara Varlam, aranjând florile în glastră, începu să râdă.
- De ce şapte?
Manoliu o privi întâi deconcertat, apoi zâmbi.
- Sincer?
- Bineînţeles.
- Să nu par calic. Aş fi luat mai multe, dar mi-era teamă să nu te sperii, exagerând.
- Nu mă sperii aşa de uşor, deşi uneori aş avea aerul. Surâse cochet: Eu credeam că vrei să dai un sens buchetului.
- Habar n-am la ce te referi.
- Ei, cum aşa? Soiul florilor, ca şi numărul lor, au un limbaj discret, înlocuiesc declaraţiile timizilor.
- N-am fost în viaţa mea timid şi tot nu ştiu ce vrei să spui.
Mara, într-o rochie deschisă cu fusta foarte largă, îşi dădu drumul pe un taburet.
Doctorului i se păru că tabloul pe care-l oferea era foarte graţios. O figurină brună, în mijlocul unei spume de dantelă - în realitate o pânză topită foarte fină, dar aşa o "interpreta" el - cu palmele răsucite în sus pe poale. O fetiţă, o păpuşă, o... Mara!
- Dragul meu, un buchet de trei flori semnifică politeţea, actul de convenienţă şi-atât. Cinci - "îmi placi, dar încă nu ştiu cât, încă nu sunt sigur..."
Făcu o pauză urmărindu-l cu dulce maliţiozitate. Manoliu se interesă nerăbdător:
- Şi şapte?
Mara pronunţă cu glas adânc, din piept:
- Je t'aime...
Doctorul sări de pe canapea şi, într-o clipă, fu la picioarele ei.
- Adevărat?
Râsul Marei, arpegiu argintiu de clopoţei, îi scutura tot corpul.
- Nu eu ţi-am oferit buchetul...
- Dar îl primeşti?
Mara îi trecu uşor degetele prin părul încărunţit.
- Florile sau...
- Sau! Pe ăla vreau să-l primeşti.
Se închise dintr-o dată în ea însăşi. Îi plăcea să cocheteze, dar nu atunci când simţea că partenerul arde, este angajat, poate nădăjdui inutil. În asemenea situaţii, devenea prudentă, îşi cântărea cu zgârcenie afirmaţiile care ar fi putut fi interpretate eronat de o minte înfierbântată, evita gesturile de tandreţe.
- Mara, te iubesc de doi ani...
Femeia se încordă, trupul deveni ţeapăn. Ca toţi oamenii scunzi, Mara avea o ţinută foarte dreaptă, dar şi crezul ei personal în materie. La orele de dirigenţie, îşi dăscălea mereu elevele: "Nu staţi cocoşate şi cu burta înainte, ca servitoarele de altădată! Fiţi atente cum mergeţi... Un mers defectuos, de raţă, sau dezarticulat, ori bălăngănind o mână de parcă aţi vrea să scăpaţi de ea, pune minus şi uneori anulează cea mai bună siluetă..."
- Te iubesc, repetă Gogu cu o intensitate care o înspăimântă.
- Nu vrei să vorbim despre altceva? La telefon mi-ai spus că trebuie să discutăm serios.
Manoliu îşi îndreptă haina şi se aşeză din nou:
- Să nu crezi că recurg la subterfugii, la trucuri ieftine. N-oi fi eu vreun expert în materie, dar am curajul sentimentelor mele. Într-adevăr, am o chestiune pe care vreau s-o discut cu tine, dar nenorocirea e că tot acolo ajungem.
- N-ar fi mai bine să renunţăm?
Manoliu oftă:
- Nu, draga mea. Te iubesc prea mult - vezi? - mă interesează mult prea mult ce se întâmplă cu tine, sunt prea îngrijorat.
Mara încercă să râdă.
- Mă sperii.
- O doresc din suflet. M-ai asculta şi ai deveni prudentă. Mara, am o mare rugăminte...
- Cred că-i rândul meu să fiu îngrijorată. Devii patetic...
- Ironiile n-au sens. Te implor, ascultă-mă. Evită să-l vezi pe Bebe în următoarele două-trei săptămâni. Măcar două!
Mara întinse mâna, iritată, după pachetul de ţigări.
- Vasăzică asta era...
- Nu fi proastă! se enervă Manoliu. Dacă ai fi nevasta sau fiica mea te-aş plesni acum cu plăcere!
- Mulţumesc! Splendide perspective în cazul că suspinele tale ar reuşi să-mi desfunde urechile!
- Repet, eşti o proastă! Pune-ţi mintea în priză şi chibzuieşte: Ce câştig eu, eu Gogu Manoliu, un bou gata să mă iau în piept cu oricine care ţi-ar jigni doar umbra, dacă tu nu te întâlneşti până la chenzina ailaltă cu marţafoiul?
- Ce-ar fi să-ţi perii termenii?
- Puţin îmi pasă de termeni când e vorba de situaţia ta! Gândeşte-te, Mara! Ce aş putea urmări eu, rugându-te să faci acest sacrificiu? Sacrificiu, pe dracu! Nu se putu abţine să nu completeze. Nu te-am sedus în doi ani, mi-am pus în cap s-o fac acum? Nici măcar pe mine n-ai să mă vezi, dacă ai suspiciuni. Ştiu că-l iubeşti, e un blestem şi pentru tine şi pentru mine, şi, dacă aş fi cu cinci minute mai inteligent, mi-aş vedea de drum, vorba aia, madame, je vous tire ma reverence, şi m-aş aşeza la altă masă şi cu alte cărţi. Ce nu-i logic aici?
Mara, deşi uşor descumpănită, încercă să surâdă:
- Ştii ce-i ăla fals silogism?
- Închipuieşte-ţi! Am patru clase primare la Pocreaca şi nu le dau pe toate Sorbonele. Vrei să-mi spui şi mie care-i ipoteza falsă?
- Imaginara primejdie în care mă aflu, fiind alături de Bebe.
- E lucrul cel mai adevărat pe care l-am spus vreodată, jur!
- Explică-mi-l!
- N-am să ies bine pe uşă şi ai să te repezi la telefon!
- Fireşte. Ştii că-l iubesc şi mi s-ar părea cât se poate de normal să încerc să-l salvez. Aşa cum faci tu, acum, cu mine...
Manoliu îşi trecu palma peste fruntea înfierbântată de parcă s-ar fi şters de sudoare.
- Mara, Mara! Bădescu nu poate fi salvat. E intrat în cloacă, în fiecare zi - îmi vin în minte îngrozitoarele mlaştini din Amazoane - mocirla îl înghite, îl trage, centimetru cu centimetru.
Femeia se ridică ostentativ:
- Refuz să discut în condiţiile astea!
La fel de ostentativ, doctorul Manoliu se înfipse în fotoliu.
- Dacă-ţi închipui că mă poţi concedia, te înşeli.
- Faci ce pofteşti! Am teze de corectat, trec dincolo!
Gogu Manoliu îi azvârli o privire de şmecheraş de stadion, sau bulevardul şase a treia.
- Vrei să-mi spui că ţi-ai chemat învăţăceii, acum în iulie, de la Mamaia şi Sinaia, ca să le dai extemporal?
Fără replică, Mara îi întoarce spatele, îndreptându-se spre dormitor. Dintr-un salt, medicul fu lângă ea. O prinse brutal de mână şi o aşeză cu forţa pe canapea.
- Isprăvesc în cinci minute.
Mara îl privea înspăimântată şi Manoliu surâse:
- N-avea grijă, fetiţo, n-am dat niciodată buzna în patul unei femei, dacă nu era proaspăt înfăţat, cu colţul cuverturii îndoit, "poftiţi vă rog!", iar ea în cămaşă de noapte transparentă, parfumată cu Coty, după urechi şi nu fredona "Gogule, te mai aştept mult?", pe muzică de Vivaldi.
- Hm, pretenţios ca un paşă!
- Asta-i firma!... Ne-am împăcat? Hai, draga mea, râzi.
- Spune-mi desluşit despre ce-i vorba!
- Am vrut să te cruţ!
- N-am nevoie.
Gogu Manoliu o privi lung. Brusc, mâinile îi zvâcniră:
- Tu l'as voulu, George Dandin! Ştiai că Bebe a trăit doi ani de zile cu Emilia? Că, în primele timpuri, aţi fost contemporane?
Mara păli. Îşi încleştă mâna pe braţul canapelei:
- Este o mârşăvie din partea ta.
- Am fost convins că aşa vei gândi. Nu-mi rămâne decât să plec.
Se ridică hotărât şi îşi băgă în buzunar bricheta şi ţigările. Mara întinse mâna.
- Stai! Spune... Iartă-mă.
- E inutil!
- Nu, te rog. Se bâlbâi ca un copil: Nu mai zic nimic...
Manoliu ezită câteva secunde. Se apropie de fereastră şi începu să vorbească cu spatele întors:
- Dacă aş fi fost o scârnăvie, ţi-o spuneam de mult. De ce aş fi aşteptat atât?
- Ai dreptate... Lasă asta acum... Zi odată!
Simţea că ochii o frig şi, ca totdeauna când îşi stăpânea eroic lacrimile, durerea de cap îi prinsese în cleşte nemilos timpanele şi ceafa.
- Cum de eşti atât de informat?
- Emilia a fost acum trei ani pacienta mea.
- N-am ştiut...
- Sunt o grămadă de lucruri pe care nu le ştii...
- Mai departe!
- În perioada respectivă, trăiau în semiconcubinaj. Emilia nu-i o pudică, îi place să-şi fluture amorurile, îşi face o fală din numărul lor. Nu-i oricine în stare de asemenea performanţe, înţelegi... Pe urmă, chestiunea era de notorietate. Şi Candienii sunt în temă.
- Nu mi-au spus nimic.
- Normal. Ce sens avea?
- Suntem prieteni de cincisprezece ani.
- Din care zece ai lipsit din Bucureşti.
- Puteau totuşi să mă avertizeze.
Manoliu se răsuci. Un zâmbet blând îi scălda chipul.
- În legătură cu ce? Eşti un copil! Să-ţi comunice că un bărbat la treizeci şi ceva de ani a avut o legătură înaintea ta...?
Mara privea mereu fix, pentru a-şi împiedica lacrimile. Întrebă gâtuită:
- De unde ştii că legătura a continuat şi..., şi după ce m-a cunoscut?
- De! oftă medicul. Îţi place să-ţi răsuceşti cuţitul în rană. Voi v-aţi încurcat la 1 mai... Ţin minte exact, pentru că plecaserăm cu toţii să dejunăm la Cernica. În vară, Bebe te-a anunţat foarte esenţial că are filmări la Cernavodă. Asta, ca să-şi justifice ulterior trupul bronzat. Cernavodă şi nu o staţiune unde tu l-ai fi însoţit. Bref, i-am întâlnit la Eforie, închiriaseră, mai bine zis Emilia închiriase, ea era cu safe-ul, o vilă pe faleză, chiar vis-a-vis de restaurantul Neon...
Mara îşi acoperi faţa cu palmele deschise, ca un copil, şi Manoliu se simţi stors de milă. Ar fi mângâiat-o pe păr, i-ar fi cuprins umerii cu sentimentele cele mai inofensive, dar, instinctiv, simţi că e mai bine să evite gesturile de tandreţe concretă.
- De-ajuns! rosti Mara. Spune-mi ce se întâmplă acum? Şi de ce sunt eu în primejdie...? Pe scurt, te rog, simt că nu mai rezist.
- Emilia, o ştii sau o bănuieşti, este amestecată în tot felul de afaceri necurate, cultivă societatea unor oameni dubioşi pe care nu i-aş recomanda în nici un caz fiicei sau surorii mele. N-a avut niciodată serviciu şi totuşi poşeta i-a fost totdeauna bine garnisită cu albastre.
- Trăieşte cu şeful de sală de la restaurantul Excelent.
- Ei, şi? Cât şi-ar jupui ăla muşteriii, şi tot n-ar putea satisface apetiturile Emiliei. Şi să mai ştii, fetiţo, că banii nu se scot din restaurantele de lux, ci de la bombe. Preţuri accesibile, clientelă buluc şi în toate zilele săptămânii. Mi-amintesc de un tip care cânta la Cina, lăutar, din tată-n fiu. Era amărât, i se părea că nu ciubucăreşte destul: "Ehe! Avea dreptate bietu' tata când zicea, măi băiatule, să nu cânţi niciodată în cârciumi cu geamuri mari..."
Mara ridică enervată capul:
- Isprăveşte cu divagaţiile!
- Scuză-mă! Ziceam că Emilia învârteşte tot soiul de matrapazlâcuri. În momentul de faţă, croşetează unul dintre cele mai abjecte, dat fiindcă loveşte în prieteni.
- Despre cine-i vorba?
- Candienii. Îl şantajează pe Dinu. Nu cunosc mobilul, dar faptul este cert şi categoric. Iar Bădescu o secundează.
- Nu se poate!!
- Fetiţo, totul e posibil când ai de-a face cu oameni imposibili. De aceea te-am rugat să fii mai rezervată un timp. Sunt indivizi fără scrupule şi n-ar şovăi să te lovească - şi de obicei o fac perfid - dacă asta le-ar cânta ceva. Mai există şi aspectul discreditării tale. Lucrurile de acest gen se descoperă totdeauna. Urmează o anchetă în care obligatoriu vei fi amestecată, ca amantă oficială a lui Bădescu. Eşti în învăţământ, pretenţiile de moralitate sunt aici mai exigente decât în oricare alt domeniu. Ce impresie crezi că ar face în cancelarie, la inspectorat, la minister, o profesoară care "trăieşte cu un escroc", dacă nu cumva calificarea juridică e mult mai gravă, iar activitatea acestuia face obiectul serviciilor de anchetă penală?
Se aşternu tăcerea. Minute lungi în care Mara, deşirată, încerca senzaţia fizică stranie că pe umeri o apasă, strivind-o, blocul, o lume, viaţa, universul... Pe Manoliu îl sfâşia suferinţa femeii iubite şi sentimentul de neputinţă.
"Am să plec..., îi dau un calmant şi plec."
Telefonul îi făcu să tresară pe amândoi. Mara privi câteva clipe aparatul de parcă n-ar fi înţeles despre ce e vorba. Întinse mâna şi emise un alo răguşit.
- Da, eu... Vino.
Manoliu se interesă scurt:
- El?
- Da, el.
Manoliu o privi scurt şi părăsi apartamentul, fără niciun cuvânt.
5.
Spre surpinderea Melaniei, lucrurile merseseră foarte repede. La zece, intelectuală până în vârful unghiilor - ţinută sobră, ochelari şi servietă - se prezentase la bibliotecă, iar la zece şi douăzeci i se eliberase permisul. După circa un sfert de oră, Ghidul Bucureştilor pe anul 1942 se afla în faţa ei.
- Lucrez la o istorie a Bucureştilor, se justificase dinaintea bibliotecarei, care nu manifestase niciun interes special, servind-o automat, ca un robot.
- Foarte interesant, apreciase femeia.
N-o mai surprindea nimic. Deunăzi, cineva îi solicitase un tratat despre psihologia peştilor. Şi culmea era că tratatul cu pricina exista.
- Va fi o lucrare vastă, preciză bătrâna.
- Îmi închipui, îi concuraţi pe Giurăscu şi Ionescu-Gion.
Melania surâsese echivoc. Era sigură că persoanele nu făcuseră niciodată parte din cercul cunoştinţelor ei.
Scoase din servietă un teanc de coli comerciale şi un pix de trei lei. Îşi fixă ochelarii şi aruncă o privire încântată în jur. În sală, puţină lume. Vacanţa studenţilor, concediile goleau bibliotecile în lunile de vară.
Deschise ghidul şi începu să-l răsfoiască cu atenţie. De fapt, o interesa fasciculul final. Aici erau însemnate, pe harta cartierului respectiv, principalele imobile din Bucureşti: fabrici, uzine, societăţi, instituţii, clădiri administrative, hoteluri, mari magazine şi restaurante sau locuinţe private de relief: Palatul Ghica, Ştirbey, Cantacuzino, Casa Vernescu, Filipescu etc..
Când reperă Aleea Alexandru Conţescu, se simţi atât de mirată încât îşi scoase ochelarii, ca să vadă mai bine. La numărul 3 era semnalat, sub "pavilion" turcesc, sediul unei societăţi de import-ex-port, Abdulah Kulesi.
Melania avu impresia că pică din nori.
"Sfinte, Doamne, ce căutau turcii în '42, pe strada Conţescu?"
Ca foarte multă lume avea o imagine clasică, cumva tradiţională, despre supuşii otomani. Când spunea turc, îi mişunau dinaintea ochilor şalvari, fesuri şi turbane, iatagane, narghilele şi iminei. Secolele nu măturaseră reprezentările romantice din cărţile copilăriei, reverberaţii ale autenticelor clişee trăite cândva de străbuni.
Părăsi biblioteca îngândurată. Nu putea face nicio legătură, apelând chiar la cele mai jonglate asociaţii de idei. Cu toate acestea, simţea că dă târcoale misterului, că, în cele din urmă, porţile la care bate vor ceda.
CAPITOLUL VIII
1.
Maiorul Cristescu ntră în biroul Minervei. Fără să salute, cu mâinile în buzunare, se trânti ostentativ în singurul fotoliu din încăpere şi începu s-o privească fix.
Minerva îşi lăsă lucrul. Zâmbea mieros şi părea turtită de admiraţie.
- Ia te uită! Aşa vă învaţă la miliţie? Intraţi fără bună ziua, ca-n biserică?
Maiorul respiră adânc. Glasul îi trepida de mânie înăbuşită:
- Auzi, Minerva? Chestia asta n-am să ţi-o iert niciodată! Să nu uiţi!
Pe chipul Minervei se zugrăvi o expresie de inocentă şi nemărginită uimire.
- A naibii să fiu dacă înţeleg ceva. Îl luă martor pe Dobrescu: Vasilică, ai idee la ce se referă nen'tu Cristescu?
Maiorul îşi scoase mâinile din buzunare şi îşi îndreptă ţinuta. Rosti plictisit:
- Dansează tango în figuri cu alţii! Dă-i drumul! Unde ai zbârcit-o?
- Nu-mi amintesc s-o fi zbârcit nici măcar o singură dată în viaţa mea, replică Minerva înţepată. Poate doar acordându-ţi, în mod nechibzuit, prietenia şi încrederea mea.
Presimţind că schimbul de replici ce va urma nu-i tocmai indicat din punct de vedere pedagogic pentru a fi urmărit de un învăţăcel, dispuse scurt:
- Dobrescule, vezi ce-a făcut Macri cu pieţarii şi dricarii.
Maiorul se ridicase:
- Perfect. E mai indicat să discut cu colonelul Ionaş.
Minerva mugi:
- Stai jos, Cristescule!
Maiorul îşi aprinse ţigara:
- Ai luat-o razna rău! Ne aflăm aici într-un birou al Ministerului de Interne şi nu predai tabla înmulţirii la şcoala elementară. Mă confunzi cu nefericiţii ăştia de-ţi sunt subalterni? Păi, în locul lor, îmi luam lumea în cap şi mă duceam să pasc albine! Îi tratezi ca pe preşcolari, le dai tot felul de şarade aiurite....
.......................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu