Jocul lui Ender 1, Orson Scott Card

.................................................................................
                                                 6.

                               Nu era deloc  uşor. Ender n-o putu identifica multă vreme. Navele gândacilor se mişcau permanent. Nu purtau însemne exterioare, şi nici nu se vedea un centru de comandă distinct. Dar treptat, cu Mazer rulând filmele iarăşi şi iarăşi, băiatul începu să vadă cum toate mişcările se focalizau, radiau dintr-un punct central. Acesta nu menţinea o poziţie fixă, însă după ce privi îndelung, deveni evident că perspectiva din care se luau toate deciziile nu putea fi decât o anumită navă.
    I-o arăta lui Mazer.
    - Tu o vezi. Eu o văd. Până acum suntem numai doi dintre cei mulţi care au vizionat filmele. Însă ăsta-i adevărul.
    - Îşi deplasau nava ca pe oricare alta.
    - Ştiau că-i punctul lor slab.
    - Ai dreptate. Acolo e regina. Totuşi atunci când ai pornit spre ea, ar fi fost normal să încerce toţi să te oprească. Te-ar fi putut face fărâme.
    - Ştiu. Asta-i partea pe care n-o înţeleg. Să nu crezi că n-au încercat să mă oprească - au tras în mine. Dar până n-a fost prea târziu, parcă nu le venea să creadă cu adevărat că într-adevăr aveam să ucid regina. Poate că în lumea lor reginele nu sunt niciodată ucise, doar capturate, doar făcute şah mat. Eu am făcut ceva despre care ei nu credeau că poate fi făcut de un inamic.
    - Şi o dată cu regina, au murit toţi gândacii.
    - Nu, pur şi simplu au încetat să mai gândească. La bordul primelor nave abordate, ei mai trăiau. Organic. Însă nu se mişcau şi nu răspundeau la niciun stimul; nici chiar atunci când i-am vivisecţionat pe unii, încercând să aflăm lucruri noi. După o vreme au murit toţi. Când regina piere, în trupurile acelea nu mai rămâne nimic.
    - De ce nu te-au crezut?
    - Pentru că n-am găsit o regină.
    - A fost spulberată în explozie.
    - Avatarurile războiului. Biologia ocupă al doilea loc după supravieţuire. Există totuşi amănunte ce vin în sprijinul ipotezei mele. Nu poţi trăi aici fără să-ţi sară în ochi.
    - Aici, pe Eros?
    - Ender, priveşte în jurul tău! Nu oamenii au sfredelit asteroidul acesta. De plidă, noi preferăm plafoane mai înalte. Aici a fost avanpostul gândacilor în Prima Invazie. Au pregătit locul înainte ca noi să ştim de existenţa lor. Acum trăim într-un stup de gândaci. Dar ne-am plătit deja chiria. Ne-a costat o mie de soldaţi ca să-i curăţăm de aici. Gândacii s-au luptat pentru fiecare palmă de coridor.
    Băiatul pricepu arunci de ce încăperile i se păruseră întotdeauna stranii.
    - Ştiam că ceva nu-i în ordine...
    - Aici era tezaurul. Dacă ar fi ştiut că vom învinge în primul război, probabil că nu l-ar fi amenajat niciodată. Am învăţat să manipulăm gravitaţia, pentru că ei au amplificat atracţia gravitaţională a asteroidului. Am învăţat să utilizăm în mod eficient energia stelară, pentru că gândacii îi micşoraseră albedo-ul. De fapt, aşa i-am descoperit. În numai trei zile, Eros a dispărut treptat din telescoape. Am trimis un remorcher să afle motivul. L-a aflat. A transmis permanent imagini, inclusiv ale gândacilor omorând echipajul. Imaginile s-au oprit abia când aceştia au demontat remorcherul. Cauza era "orbirea" lor - niciodată n-au fost nevoiţi să transmită ceva prin intermediul unor aparate şi, de aceea, după uciderea echipajului nu s-au gândit că-i putea privi cineva.
    - De ce au ucis echipajul?
    - De ce nu? Pentru ei, dispariţia câtorva indivizi e cam totuna cu tăiatul unghiilor la noi. Nimic anormal. S-au gândit probabil că omorându-i, ne întrerupeau comunicaţiile. Nu ucideau fiinţe vii, conştiente, cu un viitor genetic individual. Pentru ei, moartea nu înseamnă mare lucru. Doar uciderea reginei e cu adevărat o crimă, pentru că doar aşa se sfârşeşte un traseu genetic.
    - Deci nu ştiau ce făceau.
    - Nu le lua apărarea! Faptul că nu ştiau că ucid fiinţe omeneşti nu înseamnă că nu au ucis fiinţe omeneşti. Noi avem dreptul să ne apărăm cât de bine putem şi singurul mod viabil pe care l-am găsit a fost de a-i omorî pe gândaci înainte să ne omoare ei. Gândeşte-te altfel: în toate războaiele de până acum, ei au ucis mii şi mii de fiinţe vii, gânditoare. Noi am ucis una singură.
    - Dacă n-ai fi distrus regina, crezi că am fi pierdut războiul?
    - Aş zice că şansele erau cam trei la doi împotriva noastră. Continui să cred că le-aş fi putut provoca pierderi masive înainte de a ne distruge. Răspundeau extrem de rapid şi aveau o putere de foc uriaşă, dar şi noi aveam câteva atuuri. Fiecare navetă de-a noastră conţinea un om inteligent care gândea individual. Fiecare dintre noi era capabil să găsească o soluţie excepţională la o problemă dată. Gândacii pot găsi doar o singură soluţie excepţională, la un moment anume. Ei gândesc rapid, dar luaţi individual nu sunt foarte inteligenţi. Chiar atunci când nişte comandanţi incapabili au pierdut principalele bălătii din a Doua Invazie, unii din subordonaţii lor au reuşit să producă destule distrugeri în flota inamică.
    - Şi când vom ajunge acolo? O să atacăm din nou regina?
    - Gândacii n-au descoperit întâmplător zborul interstelar. Strategia aceea poate reuşi doar o singură dată. Bănuiesc că nu vom mai găsi o regină decât dacă ajungem la planeta-capitală. La urma urmei, regina nu trebuie să fie cu ei ca să conducă o bătălie. Ea procreează alţi gândaci. A Doua Invazie era o colonie; regina sosea ca să populeze Pământul, însă acum... nu, n-o să mai meargă. Va trebui să-i învingem, flotă după flotă. Şi pentru că au la îndemână resursele unei duzini de sisteme planetare, bănuiesc că ne vor întrece numericeşte în fiecare luptă.
    Ender îşi aminti bătălia în care înfruntase două armate reunite.
    "Şi eu crezusem că trişau... Când va începe adevăratul război, aşa va fi tot mereu. Iar acolo n-o să existe o poartă prin care să pot scăpa."
    - Noi avem numai două atuuri, Ender. Nu trebuie să ochim cu prea multă atenţie. Armamentul are o rază mare de acţiune.
    - Deci nu mai folosim proiectilele nucleare din Prima şi a Doua Invazie?
    - Doctoraşul e mult mai puternic. La urma urmei, armele nucleare erau cândva atât de slabe, încât puteau fi utilizate pe Pământ. Doctoraşul nu poate fi folosit pe o planetă. Îmi pare rău că n-am avut în a Doua Invazie.
    - Cum funcţionează?
    - Nu ştiu, cel puţin nu atât de bine încât să pot construi unul. În punctul de intersecţie a două raze, creează un câmp în care moleculele nu mai pot rămâne legate laolaltă. Electronii nu mai sunt comuni. Cam câtă fizică cunoşti la nivelul ăsta?
    - N-am fost la majoritatea cursurilor de astrofizica, totuşi ştiu îndeajuns ca să înţeleg.
    - Câmpul se propagă sub formă de sferă; intensitatea scade cu distanţa. Însă atunci când găseşte o aglomerare moleculară, se autoîntreţine. Cu cât aglomerarea respectivă e mai mare, cu atât noul câmp este mai puternic.
    - Deci de fiecare dată când câmpul loveşte o navă, produce o sferă nouă...
    - Şi dacă navele lor sunt prea apropiate, iniţiază o reacţie în lanţ care le distruge pe toate. Când câmpul dispare, moleculele revin laolaltă şi în locul unei nave ai un maldăr de elemente cu multe molecule de fier. Fără radioactivitate, fără sfărâmături. Doar un bolovan. În prima bătălie s-ar putea să-i prindem apropiaţi, însă învaţă rapid. Se vor distanţa.
    - Deci Doctoraşul nu-i un proiectil... nu pot trage din adăpost.
    - Exact. În momentul de faţă, proiectilele nu mai sunt bune de nimic. Am învăţat multe de la gândaci în Prima Invazie, dar au învăţat şi ei de la noi... de pildă, să construiască Scutul.
    - Doctoraşul trece prin Scut?
    - Ca şi când n-ar exista. Nu poţi vedea prin Scut, ca să ţinteşti şi să intersectezi razele, dar deoarece generatorul Scutului este întotdeauna exact în centrul lui, nu-i greu de manevrat.
    - Eu de ce n-am fost învăţat să lupt cu aşa ceva?
    - Ai fost. Tot timpul. Numai că am lăsat calculatorul s-o facă în locul tău. Misiunea ta este să ajungi într-o poziţie superioară tactic şi să alegi o ţintă. Calculatoarele de bord sunt mult mai pricepute decât tine în ochirea cu Doctoraşul.
    - De ce i se spune aşa?
    - Când a fost inventat, l-au numit Dispozitiv de Disipare Moleculară. Dispozitivul D.M.
    Ender tot nu pricepea.
    - D.M. Iniţialele mai înseamnă şi Doctor în Medicină. Dispozitivul D.M., deci "Doctoraşul". E o glumă.
    Băiatul nu înţelese ce era amuzant.

                                                                  3.

                                        Simulatorul fusese schimbat. Ender putea controla  în continuare perspectiva şi detaliile, însă nu mai existau comenzi individuale. Fuseseră înlocuite cu un nou panou de control şi două căşti audio cu laringofon.
    Tehnicianul care îl aştepta arătă băiatului modul de fixare a căştilor.
    - Cum dirijez navele? întrebă Ender.
    Mazer îi explică. Se terminase cu navele.
    - Ai ajuns la următoarea etapă de instruire. Deţii experienţă la toate nivelurile strategice, dar acum e momentul să te concentrezi asupra comenzii unei flote întregi. Aşa cum ai lucrat cu şefii de pluton în Şcoala de Luptă, acum vei lucra cu şefii de escadrilă. Vei avea trei duzini de asemenea şefi pe care să-i antrenezi. Trebuie să-i înveţi tactici inteligente; trebuie să le afli punctele tari şi pe cele slabe; trebuie să-i trasformi într-un tot.
    - Când vor sosi?
    - Sunt deja în faţa propriilor simulatoare. Poţi vorbi cu ei prin intermediul căştilor şi al microfonului. Tastele de pe panoul de control îţi permit să vezi din perspectiva oricăruia dintre ei. În felul acesta se reproduc mai exact condiţiile unei bătălii adevărate unde vei şti doar ceea ce văd navele din subordine.
    - Cum pot lucra cu nişte şefi de escadrile pe care nu-i văd niciodată?
    - De ce trebuie să-i vezi?
    - Ca să ştiu cine sunt, cum gândesc...
    - Vei afla cine sunt şi cum gândesc din felul cum lucrează cu simulatorul. Chiar aşa însă, cred că n-o să ai probleme. Ei te ascultă chiar acum. Pune-ţi căştile ca să-i poţi auzi.
    Ender îşi puse căştile.
    - Salaam, se auzi o şoaptă.
    - Alai, rosti Ender.
    - Şi eu, piticul.
    - Bean!
    Şi Petra şi Dink; Tom Nebunu', Shen, Supă Fierbinte, Molo Musca, cei mai buni elevi cu care sau împotriva cărora luptase, toţi cei în care avusese încredere în Şcoala de Luptă.
    - Nu ştiam că eraţi aici, zise el. Nu ştiam că veniţi.
    - De trei luni ne omoară cu simulatorul, spuse Dink.
    - O să vezi că sunt de departe cel mai bun tactician, chicoti Petra. Dink încearcă, dar are minte de copil.
    Astfel începură să lucreze împreună, fiecare şef de escadrilă comandând piloţii individuali, iar Ender comandându-i pe şefii de escadrilă. Învăţară multe pe măsură ce simulatorul îi obliga să încerce situaţii diferite. Uneori, le punea la dispoziţie o flotă alcătuită din trei-patru escadrile. Alteori, simulatorul le dădea o singură navă stelară cu cele douăsprezece navete de luptă ale ei şi băiatul numea trei şefi de escadrilă, cu câte patru navete fiecare.
    Era plăcut; o joacă. Inamicul dirijat de calculator nu era prea grozav şi învingeau întotdeauna, în ciuda greşelilor lor, şi în ciuda unor dificultăţi de comunicare.
    Însă în cele trei săptămâni de antrenament împreună, Ender ajunse să-i cunoască foarte bine. Dink îndeplinea cu precizie instrucţiunile, dar nu strălucea prin originalitate; Bean, prea puţin eficient în a comanda o escadrilă, acţiona ca un bisturiu cu numai două-trei navete, contracarând prompt orice încercare a calculatorului; Alai era un strateg aproape la fel de bun ca Ender şi avea încredere să-i dea pe mână jumătate din flotă, însoţită doar de un plan general.
    Cu cât îi cunoştea mai bine, cu atât Ender îi putea desfăşura mai rapid şi-i putea folosi optim. Simulatorul afişa situaţia pe ecran şi atunci Ender afla pentru prima dată componenţa flotei lui şi dispunerea inamicului.
    În numai câteva minute, îi chema pe şefii de escadrilă de care avea nevoie, le repartiza nave sau grupuri de nave şi le comunica misiunile. Apoi, în decursul bătăliei, trecea pe rând prin unghiurile lor de vedere, făcea sugestii şi, ocazional, dădea comenzi atunci când era nevoie.
    Deoarece ceilalţi nu vedeau decât propriul sector de acţiune, uneori ordinele lui păreau lipsite de sens; însă şi ei învăţară să se încreadă în Ender. Dacă le spunea să se retragă, se retrăgeau, ştiind fie că erau într-o poziţie expusă, fie că manevra lor putea atrage inamicul într-o poziţie vulnerabilă. Mai ştiau de asemenea că Ender îi lăsa să procedeze aşa cum credeau de cuviinţă atunci când nu le dădea ordine.
    Dacă stilul lor de luptă n-ar fi fost potrivit situaţiei în care se aflau, nu ar fi fost aleşi pentru misiunea respectivă. Încrederea era completă şi reciprocă, acţiunile flotei rapide şi exacte. După trei săptămâni, Mazer îi arătă o reluare a celei mai recente bătălii a lor, făcută din punctul de vedere al inamicului.
    - Asta a văzut adversarul când l-ai atacat. Ce anume îţi sugerează? De pildă, rapiditatea răspunsului?
    - Seamănă cu flota gândacilor.
    -Eşti de forţa lor, Ender. Eşti tot atât de iute cât ei. Şi aici... fii atent!
    Ender privi cum toate escadrilele sale se mişcau... simultan, rezolvându-şi fiecare propria situaţie, toate dirijate de ordinele lui generale, însă îndrăzneţe, improvizând, fentând, atacând cu o independenţă nicicând dovedită de flota gândacilor.
    - Mintea lor colectivă e foarte bună, dar nu se poate concentra decât asupra câtorva probleme în acelaşi timp. Escadrilele tale abordează fiecare luptă cu inteligenţa proprie, iar misiunile lor sunt supervizate de inteligenţa ta. Vezi, deci, că ai unele atuuri. Armament superior, deşi nu perfect; viteză comparabilă şi disponibilităţi nebănuite de inteligenţă. Astea sunt atuurile tale. Dezavantajul e că întotdeauna, absolut întotdeauna, vei fi depăşit numericeşte şi, după fiecare bătălie, duşmanul va afla mai multe despre tine, despre cum să lupte împotriva ta, şi-şi va modifica strategia instantaneu.
     Băiatul aşteptă concluziile.
    - De acum, vom începe lucrul propriu-zis. Am programat calculatorul să simuleze genul de situaţii care ne-ar putea aştepta în întâlnirile cu gândacii. Folosim mişcările pe care le-ai văzut în a Doua Invazie. Dar simularea inamicului va fi comandată de mine, ca să nu se repete aceleaşi scheme. La început vei avea bătălii simple, pe care mă aştept să le câştigi fără probleme. Învaţă din ele, deoarece eu o să fiu mereu acolo, cu un pas înaintea ta, programând scheme tot mai dificile, aşa încât următoarea bătălie va fi mai grea şi vei fi împins până la limita capacităţilor tale.
    - Şi după aceea?
    - Timpul rămas e scurt. Trebuie să înveţi cât poţi de repede. Am acceptat să plec în călătorie relativistă, numai pentru ca să fiu viu atunci când vei apărea tu; când m-am înapoiat, soţia şi copiii muriseră, iar nepoţii aveau vârsta mea. Nu aveam nimic să le spun. Fusesem despărţit de toţi cei pe care îi iubisem, de tot ceea ce cunoşteam; trăiam în catacomba asta construită de extratereştri şi eram obligat să instruiesc elev după elev, fiecare dătător de speranţe, dar în cele din urmă dezamăgitor. Predau, predau, însă nimeni nu învaţă. Şi tu eşti extrem de promiţător, ca mulţi alţii înainte, totuşi seminţele eşecului pot exista şi în tine. Datoria mea este să le găsesc; să te distrug pe tine, dacă poţi fi distrus şi crede-mă, eu o pot face.
    - Deci nu sunt primul.
    - Bineînţeles că nu. Eşti însă ultimul. Dacă nu înveţi, nu mai avem timp să găsim pe altcineva. Cred în tine numai pentru că eşti singurul în care se mai poate crede.
    - Şi ceilalţi? Şefii mei de escadrile?
    - Care dintre ei ţi-ar putea lua locul?
    - Alai.
    - Fii cinstit.
    Băiatul tăcu.
    - Nu sunt un om fericit, Ender. Omenirea nu aşteptă de la noi să fim fericiţi. Ne cere doar să fim excepţionali, în numele ei. Mai întâi supravieţuirea, apoi fericirea, aşa cum o putem găsi. De aceea, sper că n-o să mă sâcâi în timpul antrenamentelor, plângându-te că te plictiseşti. Bucură-te cât poţi în orele libere, dar pe primul loc vine munca, adică învăţătura, şi ea aduce victoria care reprezintă totul, deoarece fără ea nu există nimic. Când o să mi-o poţi aduce înapoi pe soţia mea, Ender, atunci să te plângi de câte sacrificii presupune munca.
    - Nu încercam să mă eschivez.
    - Dar o vei face. Pentru că dacă pot, o să te fac praf. O să mă străduiesc din răsputeri să te surprind şi voi fi nemilos, pentru că atunci când te vei lupta cu gândacii, vor veni cu lucruri pe care eu nu mi le pot închipui, iar pentru ei mila faţă de oameni este imposibilă.
    - Nu mă poţi face praf, Mazer.
    - De ce?
    - Pentru că sunt mai puternic decât tine.
    Bătrânul surâse.
    - Asta o să mai vedem.

                                                                            4.

                                              Îl trezi cu noaptea-n cap; ceasul arăta 3:40 şi băiatul se simţea ameţit urmându-l prin tuneluri.
    - La culcare devreme, la sculare la fel, intona Mazer, mintea toropeşte şi-ochii-mpăienjeneşte.
    Băiatul visase că gândacii îl vivisecţionau. Atât doar că în loc să-i deschidă trupul, îi sfârtecau amintirile şi le etalau ca pe nişte fotografii, încercând să le găsească un înţeles. Era un vis ciudat şi Ender nu-l putea izgoni în vreme ce se îndrepta către sala simulatorului. Gândacii îl chinuiau în timpul somnului, iar Mazer nu-l lăsa în pace când era treaz. Nu mai avea timp să se odihnească. Se sili să-şi alunge somnul.
    Se părea că Mazer nu glumise, spunând că era decis să-l desfiinţeze; a-l obliga să joace când era obosit şi somnoros era exact genul de şiretlic murdar la care ar fi trebuit să se aştepte.
    Când ajunse la simulator, constată că şefii de escadrile erau deja la posturi, aşteptându-i comenzile. Inamicul nu apăruse pe ecran, de aceea începu o bătălie de antrenament, împărţindu-şi efectivele în două armate, ca să poată verifica starea băieţilor.
    Începură mai lent, dar în scurt timp ajunseră iuţi şi precişi.
    Apoi ecranul se întunecă, navele dispărură şi totul se schimbă. La marginea simulatorului, văzu trei nave terestre. Fiecare avea douăsprezece navete de luptă. Inamicul, evident conştient de prezenţa lor, formase o sferă cu o singură navă în centru. Ender nu se lăsă păcălit - nu putea fi o navă-regină. Gândacii erau de două ori mai numeroşi, dar stăteau mult prea grupaţi. Doctoraşul avea să-i lovească mai rău decât s-ar fi aşteptat.
    Alese o navă, o făcu să clipească pe ecran şi rosti:
    - Alai, e a ta; îi ai pe Petra şi Vlad la comanda navetelor.
    Distribui şi celelalte două nave, oprind din fiecare câte o navetă; pe acestea le trecu sub comanda lui Bean.
    - Strecoară-te pe lângă perete şi cazi înapoia lor, Bean. Dacă eşti urmărit, te-ntorci imediat. Dacă nu, rămâi acolo unde te pot mobiliza repede. Alai, grupează-ţi forţele într-un atac asupra sferei. Nu deschideţi focul, până nu vă ordon. Toate astea sunt numai manevre.
    - Mi se pare o bătălie uşoară, zise Alai.
    - Tocmai pentru că-i uşoară, vreau să fiţi atenţi. Nu vreau să pierd nici măcar o navetă.
    Rămase cu cele două nave de rezervă, la o distanţă sigură înapoia lui Alai; Bean dispăruse deja de pe ecranul simulatorului, însă la răstimpuri, Ender trecea în punctul lui de vedere ca să ştie unde ajunsese.
    Alai însă era cel care urma să controleze jocul delicat cu duşmanul. Alcătuise o formaţiune în formă de glonte şi cerceta sfera inamică. Ori de câte ori se apropia, gândacii se retrăgeau, atrăgându-i către nava din centru. Când se îndepărta, sfera se refăcea, iar la orice apropiere se deschidea spre interior.
    Fentă, retragere, ocol spre alt punct, iarăşi retragere, iarăşi simulare de atac; apoi Ender spuse:
    - Intră, Alai!
    Glontele porni iar băiatul îi vorbi lui Ender:
    - O să mă lase înăuntru, o să mă-nconjoare şi-o să mă desfiinţeze.
    - Ignoră nava din centru.
    - Cum zici, şefule!
    Bineînţeles, sfera începu să se strângă. Ender avansă cu rezervele, navele inamice se concentrară în partea respectivă a sferei.
    - Atacă unde-s mai multe, zise Ender.
    - Asta sfidează patru mii de ani de istorie militară, comentă Alai, deplasându-şi navetele într-acolo. În mod normal, ar trebui să atacăm unde avem superioritate numerică.
    - În simularea asta, e clar că ei nu ştiu ce pot face armele noastre. Manevra n-o să mai ţină şi altă dată, dar acum s-o facem cât mai spectaculoasă. Deschizi focul când crezi de cuviinţă.
    Alai deschise focul. Simulatorul reproduse efectele foarte verosimil; mai întâi una sau două, apoi o duzină, după aceea majoritatea navelor duşmane explodă cu o lumină orbitoare, pe măsură ce câmpul trecea de la una la cealaltă.
    - Feriţi-vă! ordonă Ender.
    Navele aflate de partea opusă a sferei n-au fost afectate de reacţia în lanţ, dar urmărirea şi distrugerea lor a fost o joacă de copii. Bean se ocupă de cele care încercau să fugă în direcţia lui.
    Bătălia luase sfârşit. Fusese mai simplă decât multe din antrenamentele anterioare.
    Când Ender i-o spuse, Mazer ridică din umeri:
    - Am căutat să mă aproprii cât mai mult de realitate. Mai mult ca sigur că în prima bătălie, ei n-or să ştie ce putem face. De-acum începe greul. Încearcă să nu te culci pe laurii victoriei ăsteia. În curând o să-ţi programez simulări mult mai diferite.
    Ender se antrena zece ore pe zi cu şefii de escadrile, dar nu neînrerupt; după-amiaza aveau o pauză de câteva ore. Bătăliile simulate sub supravegherea lui Mazer aveau loc la două-trei zile, şi, aşa cum îi promisese bătrânul, nu mai erau la fel de uşoare. Niciodată gândacii nu-şi mai grupară forţele atât de aproape încât să permită o reacţie în lanţ. De fiecare dată exista ceva nou, ceva mai dificil.
    Uneori, Ender avea o singură navă şi opt navete de luptă; o dată, inamicul se ascunse într-o centură de asteroizi; alteori lăsa capcane staţionare, nişte instalaţii de proporţii care explodau dacă o escadrilă se apropia prea mult de ele, distrugând sau avariind unele nave.
    - Nu-ţi poţi permite pierderi! răcnise Mazer la el după o bătălie. Când o să intri în luptă adevărată, n-o să mai ai luxul unei rezerve infinite de nave create de calculator. O să ai ceea ce ai adus cu tine şi nimic mai mult! Obişnuieşte-te să lupţi fără pierderi inutile.
    - N-au fost inutile, replica Ender. Nu pot câştiga bătălii, dacă sunt atât de obsedat de pierderea unei nave încât să nu risc niciodată.
    - Excelent, zâmbise Mazer. Ai început să-nveţi. Totuşi, într-o bătălie adevărată, o să ai pe cap ofiţeri superiori, ba şi mai rău, civili care o să zbiere tot ce ţi-am spus eu. Acum, dacă programul inamic ar fi fost cu adevărat inteligent, te-ar fi prins aici şi ar fi distrus escadrila lui Tom.
    Examinau laolaltă fiecare bătălie; la următorul antrenament, Ender le demonstra băieţilor ce-i arătase Mazer şi ştiau cum să reacţioneze înaintea unei situaţii similare.
    Până atunci crezuseră că erau pregătiţi, că acţionau perfect în echipă. Acum însă, luptând în condiţii cu adevărat dificile începură să aibă tot mai multă încredere unul în celălalt şi bătăliile deveniră o plăcere. Îl rugară pe Ender să-i cheme pe cei care nu jucau să le facă galerie.
    Băiatul îşi imagină ce ar fi însemnat să-şi aibă prietenii aici cu el, ovaţionând sau râzând sau ţinându-şi răsuflarea de emoţie; uneori i se părea că i-ar fi distras atenţia, dar alteori ar fi dorit-o din toată inima.Nici chiar atunci când petrecuse zile întregi bronzându-se pe o plută în mijlocul unui lac, nu fusese atât de singur. Mazer Rackham era tovarăşul lui, era profesorul lui, dar nu şi prietenul lui.
    Cu toate acestea, nu spuse nimic. Mazer îl avertizase că nu avea să existe compătimire, iar nefericirea lui personală nu însemna nimic, pentru nimeni. În cea mai mare parte nu însemna nimic nici chiar pentru Ender. Se concentra asupra jocului, încercând să înveţe din bătălii. Nu doar învăţămintele unei anumite înfruntări, ci şi ce ar fi putut face gândacii dacă ar fi fost mai inteligenţi, sau cum ar fi reacţionat el în situaţia respectivă.
    Trăia atât în vechile cât şi în viitoarele bătălii, treaz şi adormit, şi-şi cravaşa şefii de escadrile cu o furie care, uneori, trezea nemulţumire.
    - Ne tratezi cu prea multă blândeţe, spuse Alai într-o zi. De ce nu te enervezi pe noi pentru că nu suntem sclipitori în fiecare secundă a fiecărui antrenament? Dacă tot ne răsfeţi aşa, o să credem că-ţi place de noi.
    Unii chicotiră. Desigur, Ender înţelese ironia şi răspunse printr-o tăcere prelungă. Când în cele din urmă vorbi, ignoră observaţia lui Alai.
    - Din nou, rosti el, şi de data asta fără reţineri.
    Repetară şi izbutiră perfect.
    Însă pe măsură ce încrederea lor în comandantul Ender crescu, prietenia din zilele Şcolii de Luptă dispăru.
    Băieţii deveniseră apropiaţi între ei; îşi făceau confidenţe. Ender era profesorul şi comandantul lor, tot atât de îndepărtat de grupul lor pe cât era Mazer de el şi la fel de exigent.
    Dar în felul acesta luptară mai bine. Iar Ender nu era distras de la munca lui. Cel puţin nu cât timp era treaz.
    În fiecare seară, când se cufunda în somn, gândurile despre simulator îi alergau prin minte. Dar în timpul nopţii îl obsedau alte lucruri. Adesea îşi amintea Leşul Uriaşului, descompunându-se treptat.
    Însă nu şi-l amintea imobilizat în capcana imaginii de pe pupitru. Acum era real, înconjurat de duhoarea morţii. În visele sale, lucrurile se schimbaseră. Sătucul ridicat între coastele Uriaşului era populat de gândaci, care-l salutau gravi, precum gladiatorii înainte de-a muri pentru desfătarea cezarului.
    În visul său nu-i ura; şi, deşi ştia că ascunseseră regina, nu încerca s-o caute.
    Întotdeauna pleca repede de lângă corpul Uriaşului, iar când ajungea la terenul de joacă, copiii erau mereu acolo, sălbatici şi batjocoritori; purtau chipuri care-i erau cunoscute. Uneori Peter, alteori Bonzo, uneori Stilson şi Bernard; însă tot atât de frecvent, creaturile acelea erau Alai şi Shen, Dink şi Petra; alteori apărea faţa Valentinei şi, în visul lui, Ender o scufunda sub apă şi aştepta să se înece.
    Ea i se zbătea în mâini, zvârcolindu-se să iasă la suprafaţă, dar în cele din urmă rămânea nemişcată. O scotea din lac şi o târa pe plută, unde zăcea cu chipul schimonosit în chinurile morţii. Ender ţipa şi plângea deasupra ei, strigând, iarăşi şi iarăşi, că era un joc, doar un joc, că el se jucase...!
    Apoi Mazer Rackham îl trezea, scuturându-i umărul.
    - Strigai prin somn, spunea el.
    - Iartă-mă, răspundea băiatul.
    - Nu contează. Te-aşteaptă o bătălie.
    Treptat, frecvenţa acestora crescu. Acum avea câte două bătălii zilnic şi Ender reduse antrenamentele la minimum. Când ceilalţi se odihneau, el revedea ultimele lupte, încercând să-şi descopere propriile puncte slabe, încercând să ghicească ce avea să se întâmple în continuare. Uneori era pregătit în faţa surprizelor inamicului, alteori nu.
    - Cred că trişezi, îi spuse într-o zi lui Mazer.
    - De ce?
    - Îmi urmăreşti şedinţele de antrenament. Poţi vedea ce plănuiesc. Eşti pregătit în permanenţă pentru orice aş face.
    - Ceea ce vezi tu, răspunse bătrânul, sunt simulări pe calculator. Calculatorul e programat să răspundă la inovaţiile tale, numai după ce le utilizezi tu.
    - Atunci calculatorul trişează.
    - Ar trebui să te odihneşti mai mult...
    Dar băiatul nu putea dormi. În fiecare noapte, rămânea tot mai mult timp fără să închidă ochii, iar somnul nu era deloc odihnitor.
    Se deştepta des în cursul nopţii. Nu era sigur dacă se trezea ca să se gândească la joc, sau ca să scape din vise. Avea senzaţia că în timpul somnului cineva îl silea să-şi parcurgă cele mai urâte amintiri, să le retrăiască la fel ca prima dată. Nopţile erau atât de reale, încât zilele începură să i se pară vise.
    Începu să se teamă că n-avea să mai poată gândi destul de limpede, că avea să fie prea obosit în timpul jocului.
    Întotdeauna când jocul începea, intensitatea lui îl trezea, dar, se întrebase el, ar fi sesizat o scădere a capacităţilor sale mentale?
    Şi într-adevăr se părea că-i scădeau. Nu existase bătălie în care să nu piardă măcar două-trei navete. În câteva rânduri, inamicul reuşi să-l facă să-şi dezvăluie mai multe slăbiciuni decât era admisibil; în alte ocazii, izbutise să-l atragă în bătălii de uzură, din care ieşise victorios cu destul noroc.
    După joc, Mazer îl analiza dispreţuitor. "Ia uită-te aici!" îi spunea. "Nu trebuia să faci aşa!" Iar Ender revenea la antrenamentele cu şefii de escadrile, străduindu-se să le ridice moralul dar câteodată lăsând să se simtă dezamăgirea pentru slăbiciunile lor, pentru faptul că dăduseră greş.
    - Mai şi greşim uneori, îi şopti Petra odată. Fusese un ţipăt de ajutor.
    - Şi alteori nu, replicase Ender. De la el n-avea să capete ajutor. El era dascălul; prietenii trebuia să şi-i caute în altă parte.
    Apoi urmă o bătălie care fu cât pe aici să se încheie printr-un dezastru. Petra îşi conduse escadrila prea departe; era expusă şi o descoperi într-un moment când Ender urmărea alt sector.
    În numai câteva clipe, rămase doar cu două navete. Atunci o găsi Ender şi-i ordonă să se deplaseze într-o anumită direcţie; fata nu răspunse. Nu făcu nicio mişcare. Încă o clipă şi celelalte navete urmau să fie pierdute.
    Ender pricepu numaidecât că o solicitase prea mult; datorită calităţilor ei excepţionale, apelase la ea deseori în situaţii dificile. Deocamdată însă n-avea timp să se simtă vinovat, sau s-o compătimească pe fată.
    Îi ceru lui Tom Nebunu' să preia comanda celor două navete, apoi continuă, încercând să salveze bătălia; Petra ocupase o poziţie-cheie şi acum toată strategia lui se năruia. Dacă inamicul n-ar fi fost prea grăbit în a-şi exploata avantajul, Ender ar fi pierdut.
    Dar Shen reuşi să prindă un grup de nave duşmane într-o formaţiune prea strânsă şi le distruse cu o singură reacţie în lanţ. Tom Nebunu' îşi conduse navetele prin breşa ivită şi provocă panică printre adversari. Cu toate că navetele lui şi cele ale lui Shen au fost distruse, Molo Musca izbuti să aducă victoria.
    La sfârşitul bătăliei, Ender o putut auzi pe Petra strigând şi încercând s-ajungă la un microfon:
    - Spuneţi-i că-mi pare rău... eram atât de obosită... nu m-am putut concentra... de-asta... spuneţi-i lui Ender să mă ierte!
    Lipsi la următoarele antrenamente, iar când reveni nu mai era la fel de rapidă ca înainte, şi nici la fel de cutezătoare. Pierduse multe din calităţile ce făceau din ea un lider capabil. Ender n-o mai putea folosi decât în misiuni de rutină, sub supraveghere. Fata nu era lipsită de inteligenţă. Ştia ce se întâmplase.
    În acelaşi timp, ştia că Ender n-avea de ales şi i-o spuse.
    Realitatea era că ea cedase, deşi nu avea psihicul mai labil decât alt şef de escadrilă. Fusese un avertisment: nu-i putea solicita dincolo de anumite limite. Acum, în loc să-i folosească ori de câte ori avea nevoie de aptitudinile lor, trebuia să-şi amintească la câte lupte participaseră. Era nevoit să-i cruţe, ceea ce însemna că uneori intra în bătălie cu comandanţi pe care se bizuia ceva mai puţin.
    Slăbind presiunea asupra lor, o sporea asupra lui.
    În toiul unei nopţi, se trezi fulgerat de o durere intensă. Perna îi era umedă, iar în gură simţea gustul sângelui. Degetele îi pulsau. Văzu că în timpul somnului îşi muşcase adânc mâna. Sângele continua să curgă.
    - Mazer! strigă el. Rackham se trezi şi chemă imediat un medic. Pe când acesta îl pansa, Mazer spuse:
    - Să ştii că automutilarea n-o să te scape de aici.
    - Dormeam, răspunse Ender. N-am făcut-o ca să părăsesc Şcoala de Comandă.
    - Bun.
    - Ceilalţi... Cei care n-au reuşit...
    - Ce vrei să spui?
    - Înaintea mea... Ceilalţi elevi ai tăi, care n-au mai terminat... Ce s-a întâmplat cu ei?
    - N-au reuşit. Asta-i tot! Nu-i pedepsim pe cei care nu izbutesc. Pur şi simplu... nu mai continuă.
    - Ca Bonzo.
    - Cine-i Bonzo?
    - A plecat acasă.
    - Nu, nu ca Bonzo.
    - Atunci, cum? Ce s-a întâmplat cu ei? Când au dat greş?
    - De ce e important?
    Băiatul nu răspunse.
    - Nici unul dintre ei n-a dat greş în acest moment al instruirii, Ender. Tu ai făcut o eroare cu Petra. O să-şi revină. Însă Petra e Petra, iar tu eşti tu.
    - O parte din mine este ea. E ceea ce mi-a dat ea.
    - Tu n-o să dai greş. Nu aşa devreme. Ai avut câteva bătălii grele, dar ai câştigat întotdeauna. Nu-ţi cunoşti încă limitele, dar dacă ţi le-ai atins deja eşti mult mai slab decât am crezut.
    - Ei mor?
    - Cine?
    - Cei care nu reuşesc.
    - Nu, nu mor. Dumnezeule, băiete, sunt doar jocuri!
    - Cred că Bonzo a murit. L-am visat noaptea trecută. Mi-am amintit cum arăta după ce l-am lovit cu capul. Probabil că i-am spart nasul şi un os i-a perforat creierul. Din ochi îi curgea sânge. Cred ca-n clipa aceea era mort.
    - A fost doar un vis.
    - Mazer, nu vreau să tot visez asemenea lucuri. Mi-e frică să mai dorm. Mă gândesc întruna la întâmplările pe care nu vreau să mi le reamintesc. Prin faţa ochilor mi se derulează toată viaţa, de parcă aş fi un aparat de înregistrare şi cineva doreşte să vizioneze episoadele cele mai teribile.
    - Nu-ţi putem da tranchilizante, dacă asta speri. Îmi pare rău că ai coşmaruri. Vrei să lăsăm lumina aprinsă noaptea?
    - Nu râde de mine! Mi-e teamă că înnebunesc.
    Doctorul terminase bandajul şi Mazer îi făcu semn să plece.
    - Ăsta-i motivul adevărat al fricii tale? întrebă el.
    Băiatul se gândi, însă nu era sigur.
    - În visele mele, îi răspunse, niciodată nu sunt sigur dacă eu sunt cu adevărat eu.
    - Visele stranii reprezintă un fel de supapă de siguranţă, Ender. Pentru prima dată în viaţă, ai fost supus unor presiuni. Corpul tău caută modalităţi de compensare, asta-i tot. Eşti băiat mare acum. E timpul să nu-ţi mai fie teamă că vine noaptea.
    - Bine, încuviinţă Ender. Hotărî că n-avea să-i mai spună niciodată lui Mazer despre visele sale.
    Zilele trecură cu bătălii permanente şi Ender intră pe făgaşul autodistrugerii. Începuse să-l doară stomacul.
    Îl trecură pe o dietă de cruţare, dar în curând nu mai avea deloc poftă de mâncare.
    - Mănâncă! îi spunea Mazer şi, mecanic, Ender îl asculta. Dar dacă nimeni nu-i spunea să se hrănească, nu mânca nimic.
    Încă doi şefi de escadrile cedară aidoma Petrei; presiunea spori asupra celorlalţi. Acum inamicii erau de trei-patru ori mai numeroşi în fiecare bătălie; de asemenea, se retrăgeau imediat ce situaţia se complica, regrupându-se pentru a prelungi cât mai mult bătălia. Uneori dura ore întregi până ce distrugeau şi ultima navă duşmană. Ender începu să-i schimbe pe şefii de escadrile în decursul aceleiaşi bătălii, aducând alţii odihniţi în locul celor care reacţionau cu întârziere.
    - Ştii, spuse Bean o dată, când preluă de la Supă Fierbinte comanda ultimelor patru navete, jocul ăsta nu mai e aşa distractiv ca la început.
    Apoi într-o zi, la antrenamente, pe când Ender îşi instruia băieţii, odaia se întunecă şi el se trezi pe podea cu chipul însângerat. Se lovise cu capul de panoul de comenzi.
    Îl puseră atunci în pat şi trei zile fu foarte bolnav.
    Îşi amintea că în visele sale văzuse chipuri, dar nu erau reale şi ştiu asta chiar în clipa când le zări. Uneori i se părea că o vede pe Valentine, iar alteori pe Peter; uneori pe prietenii lui din Şcoala de Luptă şi alteori pe gândaci, vivisecţionându-l.
    Cel mai real i se păru când colonelul Graff se aplecă deasupra lui şi-i vorbi blând, ca un tată grijuliu.
    Dar apoi se deşteptă şi-l văzu doar pe duşmanul său, Mazer Rackham.
    - M-am trezit, spuse băiatul.
    - Văd, răspunse Mazer. Ţi-a luat destul de mult. Azi ai programată o bătălie.
    Aşa încât Ender se sculă, luptă şi câştigă bătălia. Totuşi în ziua aceea nu avu alt joc, şi-l lăsară să se culce mai devreme. Când se dezbrăcă, mâinile îi tremurau.
    În timpul nopţii i se păru că simte nişte degete atingându-l lin. Degete grijulii şi blânde. Visă că auzea glasuri.
    - Nu l-ai cruţat.
    - Nu asta mi-e misiunea.
    - Cât mai poate continua? Se autodistruge.
    - Suficient. Nu mai e mult.
    - Aşa repede?
    - Câteva zile şi-a scăpat.
    - Cum o să se descurce, când e-n halul ăsta?
    - Perfect. Chiar azi, a luptat mai bine decât oricând.
    În visul lui, vocile erau ale lui Graff şi Mazer. Dar aşa erau visele, se puteau întâmpla lucrurile cele mai incredibile, aşa cum, de pildă, auzi una dintre voci spunând:
    - Mi se face rău când văd cum îl nenoroceşte.
    Iar cealaltă răspunse:
    - Ştiu. Şi eu îl iubesc.
    Apoi cei doi se transformară în Valentine şi Alai, şi în visul său îl înmormântau, dar atunci când o făcură, deasupra lui se ridică o colină, iar el deveni un sălaş al gândacilor, aşa cum era Uriaşul. Toate, numai vise. Dacă pentru el exista iubire sau milă, nu putea fi decât în vise.
    Se trezi, primi o altă bătălie şi câştigă. Apoi se duse în pat, adormi şi visă. Se trezi din nou şi câştigă din nou şi dormi din nou. De-abia îşi mai dădea seama când se trezea şi când dormea. De altfel, nici nu-i păsa.
    Următoarea zi avea să fie ultima lui zi în Şcoala de Comandă, deşi el nu ştia acest lucru. Când se deşteptă, Mazer Rackham nu era în odaie. Îşi făcu duş, se îmbrăcă şi-l aşteptă să vină şi să descuie uşa. Bătrânul nu veni şi Ender apăsă pe clanţă. Uşa se deschise.
    Era oare o întâmplare faptul că Mazer îl lăsase liber în dimineaţa aceea? Nu-l însoţea nimeni care să-i spună că trebuie să mănânce, că trebuie să se ducă la antrenamente, că trebuie să doarmă.
    Era liber.
    Necazul era că nu ştia ce să facă. Pentru o clipă se gândi să încerce să-i caute pe şefii săi de escadrile, ca să vorbească cu ei, însă nu ştia unde se află. Se puteau găsi şi la douăzeci de kilometri de el. Aşa încât, după ce hoinări o vreme prin tuneluri, se duse la sala de mese. Mâncă micul dejun lângă câţiva soldaţi care spuneau bancuri porcoase, pe care el nici măcar nu-şi propunea să le înţeleagă. Apoi merse în camera simulatorului, ca să se antreneze. Deşi era liber, nu se putea gândi ce altceva să facă.
    Mazer îl aştepta. Ender pătrunse încet în odaie. Îşi târşâia picioarele şi se simţea obosit şi fără chef.
    - Eşti adormit? se încruntă bătrânul.
    În încăpere se găseau şi alţi oameni. Ender se întrebă ce căutau acolo, dar nu se obosi să afle. Nu merita să pună întrebări; oricum nu i-ar fi răspuns nimeni. Se îndreptă către comenzile simulatorului şi se aşeză, gata să înceapă.
    - Ender Wiggin, rosti Mazer. Te rog să fii atent. Jocul de azi necesită nişte explicaţii.
    Băiatul se întoarse spre el. Privi bărbaţii strânşi în capătul opus al camerei. Pe cei mai mulţi nu-i mai văzuse niciodată. Unii erau îmbrăcaţi în haine civile.
    Îl zări pe Anderson şi se întrebă ce făcea aici, cine conducea Şcoala de Luptă în timpul absenţei lui. Îl văzu pe Graff şi îşi aminti lacul din pădurile de lângă Greensboro şi dori să plece acasă.
    "Du-mă acasă", îi spuse în gând lui Graff. "În visul meu ai spus că mă iubeşti. Du-mă acasă!"
    Însă Graff doar aplecă puţin capul; un salut, nu o promisiune. Iar Anderson se comportă de parcă nici nu-l cunoştea.
    - Te rog să fii atent, Ender. Azi este examenul tău final în Şcoala de Comandă. Observatorii aceştia vor evalua ce ai învăţat. Dacă preferi să nu stea aici, pot trece la un simulator din altă cameră.
    - Pot să rămână.
    Examenul final. După aceea, poate că se va odihni...
    - Pentru ca să fie cu adevărat un examen total al capacităţilor tale, să nu repeţi doar ceea ce ai făcut şi ai exersat de multe ori, ci să înfrunţi şi situaţii inedite, bătălia de astăzi introduce un element nou. Ea se desfăşoară lângă o planetă. Acest amănunt va afecta strategia inamicului şi te va obliga să improvizezi. Te rog să te concentrezi asupra jocului de azi.
    Ender îi făcu semn să se apropie şi-l întrebă în şoaptă:
    - Eu sunt primul elev care a ajuns aşa departe?
    - Dacă învingi astăzi, da, vei fi primul care a reuşit. Mai multe nu pot să-ţi spun.
    - Dar să ştii că eu pot s-aud.
    - Mâine poţi să fii cât de rebel doreşti. Azi însă, aş aprecia dacă te-ai concentra asupra examenului. Să nu ne batem joc de ceea ce-ai făcut deja. Deci, cum ai de gând să procedezi cu planeta?
    - Va trebui să am pe cineva şi în spatele ei; altfel, acolo va fi un con de umbră.
    - Corect!
    - Iar gravitaţia va afecta consumul de combustibil - e mai avantajos să cobori spre planetă, decât să te ridici dinspre ea.
    - Da.
    - Doctoraşul are efect împotriva unei planete?
    Chipul lui Mazer împietri.
    - Ender, gândacii n-au atacat populaţia civilă în nici una din invazii. Trebuie să decizi dacă e înţelept să adopţi o strategie care poate atrage represalii.
    - Planeta e singurul element nou?
    - Când ţi-am programat o bătălie cu un singur element nou? Te asigur că azi nu voi fi tolerant faţă de tine. Faţă de flotă, am responsabilitatea de-a nu permite absolvirea unui elev de mâna a doua. Voi face tot ce pot împotriva ta şi nu intenţionez să te menajez. Aminteşte-ţi tot ce ştii despre tine şi tot ce ştii despre gândaci şi poate că vei avea o şansă.
    Mazer părăsi încăperea.
    - Sunteţi aici? rosti Ender în microfon.
    - Toţi, răspunse Bean. Ai cam întârziat la antrenamentele de dimineaţă, nu?
    Deci nu-i anunţaseră şi pe şefii de escadrile că era ultimul examen. Ender se întrebă dacă să le spună cât de important era pentru el acest joc, dar hotărî că o grijă suplimentară nu avea să-i ajute cu nimic.
    - Scuze, vorbi el. Am dormit prea mult.
    Ei chicotiră. Nu-l crezuseră.
    Executară o serie de manevre, încălzindu-se pentru bătălie. Ender avu nevoie de mai mult timp ca de obicei ca să-şi limpezească mintea şi să se concentreze asupra comenzilor, dar după o vreme îşi reveni; răspunzând iute şi gândind bine. "Sau cel puţin", îşi spuse, "crezând că gândesc bine".
    Ecranul simulatorului se întunecă. Băiatul aşteptă să apară jocul.
    "Ce o să se întâmple dacă azi trec examenul? Mai există şi altă şcoală? Încă un an sau doi de antrenamente dure, alt an de izolare, alt an de indivizi împingându-mă într-o direcţie sau alta, alt an fără să-mi pot orienta propria viaţă?"
    Încercă să-şi amintească ce vârstă avea. Unsprezece ani. Cu câţi ani în urmă împlinise unsprezece ani? Cu câte zile în urmă? Trebuie să se fi întâmplat aici, la Şcoala de Comandă, dar nu-şi putea aminti ziua. Poate că nici măcar n-o remarcase atunci când fusese. Nimeni n-o remarcase, cu excepţia Valentinei.
    Aşteptând apariţia jocului, îşi dori să poată pur şi simplu să-l piardă, să fie înfrânt rău de tot şi complet, aşa încât să-i întrerupă instrucţia, ca lui Bonzo, şi să-l trimită acasă. Bonzo plecase către Cartagena. Voia să vadă ordinul de drum în direcţia Greensboro. Succesul însemna că trebuia să continue. Eşecul însemna întoarcerea acasă.
    "Nu", îşi spuse, "nu-i adevărat! Au nevoie de mine şi dacă dau greş, s-ar putea să nu am unde mă întoarce."
    N-o credea însă. Mintea sa conştientă ştia că era adevărat, dar în alte locuri, mai tainice, se îndoia că aveau nevoie de el. Insistenţa lui Mazer nu era decât un alt vicleşug. "Tot o metodă de-a mă împinge să fac ceea ce doresc ei". O metodă de a-l împiedica să se odihnească. De a nu face nimic timp îndelungat.
    Apoi apărură inamicii şi oboseala lui Ender se transformă în disperare.
    Adversarii erau de o mie de ori mai numeroşi decât forţele sale; simulatorul era practic acoperit de luminiţele verzi care-i reprezentau. Erau grupaţi într-o duzină de formaţiuni diferite, schimbându-şi poziţiile, modificându-şi structura, deplasându-se în traiectorii aparent aleatoare prin câmpul simulatorului. Nu putea găsi un drum printre ele; un spaţiu ce păruse deschis se închidea brusc şi apărea un altul, iar o formaţiune aparent penetrabilă se transforma brusc, devenind ameninţătoare. Planeta se afla tocmai la celălalt capăt al câmpului. Ender bănui că şi dincolo de ea, în afara limitelor simulatorului, existau la fel de multe nave duşmane.
    În privinţa propriei sale flote, erau numai douăzeci de nave interstelare, fiecare cu câte patru navete. Cunoştea tipul acela de nave - erau vechi şi greoaie, iar puterea Doctoraşului nu atingea decât jumătate din cea a navelor noi. Optzeci de navete împotriva a cel puţin cinci mii, poate chiar zece mii de adversari.
    Îi auzi pe şefii de escadrile trăgându-şi răsuflarea; de asemenea auzi o înjurătură scăpată printre dinţi de observatorii din spatele lui. Era plăcut să ştie că unul dintre adulţi remarcase căexamenul nu era cinstit. Desigur, faptul avea puţină importanţă. Cinstea nu făcea parte din joc, astaera clar. Nu încercau să-i lase nici cea mai măruntă posibilitate de succes.
    "Prin câte am trecut şi de fapt nu intenţionau deloc să-mi permită să absolv."
    Îl văzu cu ochii minţii pe Bonzo şi gaşca lui, înfruntându-l şi ameninţându-l; izbutise să-l determine pe Bonzo să se lupte singur, dar acum n-o mai putea face. Şi nici nu putea surprinde inamicul cu aptitudinile personale aşa cum făcuse cu băieţii cei mari în sala de luptă. Mazer îl cunoştea ca pe propriul său buzunar.
    Bărbaţii dinapoia lui începură să tuşească şi să se foiască nervoşi. Îşi dădeau seama că Ender nu ştia ce să facă.
    "Nici nu-mi pasă", se gândi băiatul. "Vă puteţi păstra jocul. Dacă nu-mi daţi nici măcar o şansă, de ce să mai joc?"
    Precum ultimul său joc din Şcoala de Luptă, când îi opuseseră două armate.
    Şi tocmai când îşi aduse aminte de jocul acela, probabil că Bean şi-l aminti şi el, deoarece glasul îi răsună în căşti:
    - Nu uita, poarta inamică e jos!
    Molo, Supă, Vlad, Basculă şi Tom Nebunu' izbucniră în râs. Şi ei îşi aduseseră aminte. Ender râse şi el. Era într-adevăr amuzant. Oamenii mari priveau totul cu gravitate iar copiii jucau, jucau întruna, crezându-i şi ei, până când, deodată, adulţii întindeau prea mult coarda, împingeau lucrurile prea departe şi copiii puteau vedea dincolo de joc.
    "Las-o baltă, Mazer! Nu-mi pasă dacă-ţi trec examenul. Nu-mi pasă dacă-ţi respect regulile. Dacă tu poţi trişa, pot şi eu. N-o să te las să mă baţi în mod necinstit - te voi bate eu în mod necinstit!"
    În ultima bătălie din Şcoala de Luptă, câştigase deoarece ignorase adversarul şi-şi ignorase propriile pierderi; atacase direct poarta inamică.
    Iar poarta inamică era jos.
    "Dacă încalc şi regula asta, n-o să mă mai lase niciodată să ajung comandant. Ar fi prea periculos. Nu va mai trebui niciodată să joc un joc. Şi asta înseamnă victorie!"
    Începu să şoptească iute în laringofon. Şefii de escadrile îşi luară părţile lor din flotă şi formară un cilindru gros, ca un proiectil aţintit spre cea mai apropiată formaţiune inamică. Aceasta nu-l respinse ci, dimpotrivă, se deschise în faţa lui, aşa încât să poată fi perfect încercuit înainte de a-l distruge.
     "Cel puţin, Mazer ia în consideraţie faptul că, de-acum, au ajuns să mă respecte", gândi Ender. "Iar asta îmi oferă timp."
    Se deplasă în jos, spre nord, spre est şi iarăşi în jos, aparent fără nici un plan, dar apropiindu-se pe nesimţite de planeta inamică. După o vreme, navele duşmane începură să se strângă tot mai mult în jurul său. Atunci brusc, formaţiunea lui Ender explodă. Flota lui se destrămă într-un haos.
    Cele optzeci de navete păreau lipsite de un plan anume, trăgând la întâmplare în adversar, strecurându-se pe traiectorii individuale lipsite de speranţă printre navele gândacilor.
    Însă după câteva minute de bătălie, Ender şopti din nou în laringofon şi o duzină din navetele rămase întregi se regrupară într-o formaţie. Traversaseră unul din barajele cele mai formidabile ale inamicilor; îl străbătuseră cu pierderi teribile, dar parcurseseră mai mult de jumătate din distanţa până la planetă.
    "Acum o să-şi dea seama", se gândi Ender. "În mod clar, Mazer îşi dă seama ce vreau să fac."
    "Sau poate că nu-i vine să creadă c-o s-o fac. Cu-atât mai bine pentru mine!"
    Micuţa flotă a lui Ender ţâşnea într-o parte şi-n alta, trimiţând două-trei navete parcă gata de atac, apoi retrăgându-le. Gândacii se apropiau, adunând nave şi formaţii risipite până atunci, strângându-le pentru atacul final.
    În cea mai mare parte erau concentraţi înapoia lui Ender, astfel încât să nu poată fugi înapoi în spaţiu, tăindu-i orice retragere.
    "Excelent", gândi băiatul. "Mai aproape! Veniţi mai aproape!"
    Apoi şopti o comandă şi flota căzu ca o piatră către suprafaţa planetei. Erau nave interstelare şi navete, neechipate pentru a rezista frecării cu atmosfera. Dar Ender nu intenţiona ca ele să ajungă aşa departe. Chiar în clipa când începură picajul, îşi concentrară Doctoraşii asupra unui singur lucru.
    Asupra planetei.
    Una, două, patru, şapte navete fură distruse. Acum totul se bizuia pe şansa ca una dintre ele să supravieţuiască până să poată declanşa Doctoraşul.
    O dată ce se putea focaliza pe suprafaţa planetei, n-avea să mai dureze mult.
    "O clipă cu Doctoraşul, asta-i tot ce doresc".
    După aceea Ender se gândi că poate calculatorul nu era nici măcar programat să arate ce s-ar întâmpla cu o planetă atacată de Doctoraş.
    "Ce-o să fac atunci, o să strig: Pac! eşti mort?"
    Îşi luă mâinile de pe comenzi şi se lăsă pe spate, privind. Perspectiva era mult apropiată de planeta inamică, cu naveta năpustindu-se în puţul gravitaţional.
    "În mod sigur a intrat în raza de acţiune", îşi spuse băiatul. "E acolo, şi calculatorul nu-i programat să arate ce se poate întâmpla."
    Dar apoi, suprafaţa planetei care acum acoperea jumătate din ecranul simulatorului începu să fiarbă; urmă o erupţie, azvârlind bucăţi de materie spre navete. Ender încercă să-şi imagineze ce se petrecea în interiorul planetei. Câmpul crescând şi dilatându-se mereu; moleculele care se rupeau, şi atomii care nu mai aveau unde se duce.
    În trei secunde, întreaga planetă explodă, deveni o sferă de pulbere strălucitoare, azvârlită spre exterior. Navetele lui Ender pieriră printre primele, perspectiva lor dispăru brusc, iar acum simulatorul arăta numai stelele ce aşteptau dincolo de marginile bătăliei. Era atât de aproape pe cât dorise Ender să fie. Sfera planetei explodate se dilată mai repede decât puteau fugi navele duşmane.
    Şi purta acum cu ea Doctoraşul, care crescuse, câmpul spulberând totul în cale, transformând navele în puncte luminoase şi gonind mai departe.
    Intensitatea câmpului distructiv se reduse abia când ajunse la marginea simulatorului. Două sau trei nave inamice pluteau inerte. Navele interstelare ale lui Ender erau nevătămate. Dar acolo unde existase uriaşa flotă duşmană şi planeta pe care o apăra, nu mai rămăsese nimic. Un bulgăre de materie se forma din sfărâmăturile adunate de gravitaţie. Strălucea fierbinte şi se rotea; era mult mai mic decât corpul ceresc dinainte. O mare parte a masei sale forma un nor ce continua să se extindă.
    Ender îşi scoase căştile, în care vuiau ţipetele şi fluierăturile şefilor de escadrile şi abia atunci constată că în cameră se auzea acelaşi vacarm. Bărbaţii în uniformă se îmbrăţişau râzând şi răcnind; alţii plângeau; unii îngenuncheaseră ori stăteau încremeniţi şi băiatul îşi dădu seama că se rugau. Nu înţelegea. Ceva era în neregulă. Ar fi trebuit să fie furioşi...
    Colonelul Graff se desprinse dintre necunoscuţi şi veni spre el. Lacrimile îi brăzdau chipul, dar zâmbea. Se aplecă, întinse braţele şi, spre uimirea băiatului, îl îmbrăţişă, îl strânse puternic şi-i şopti:
    -  Mulţumesc, mulţumesc, Ender. Doamne, mulţumescu-ţi pentru Ender!
    Apoi veniră şi ceilalţi, scuturându-i mâna, felicitându-l.
    Încercă să priceapă. Absolvise totuşi examenul? Fusese victoria lui, nu a lor, şi în plus una găunoasă, prin încălcarea regulilor; de ce se purtau de parcă învinsese cu onoare?
    Mulţimea se dădu în lături şi apăru Mazer Rackham. Bătrânul se îndreptă către Ender şi-i întinse mâna.
    - Ai avut de făcut o alegere grea, băiete. Totul sau nimic. Sfârşitul lor, sau sfârşitul nostru. Dumnezeu însă ştie că altfel nu se putea. Felicitări! I-ai bătut şi s-a terminat!
    "S-a terminat." "I-ai bătut."
    Ender nu înţelegea.
    - Te-am bătut pe tine.
    Mazer hohoti sonor.
    - Ender, niciodată nu te-ai luptat cu mine. De când am devenit inamicul tău, n-ai jucat niciun singur joc!
    Băiatul nu pricepu gluma. Jucase foarte multe jocuri, care-l costaseră extrem de mult. Începu să se înfurie.
    Mazer îi puse mâna pe umăr. Ender şi-l scutură. Atunci bătrânul deveni serios şi zise:
    - Ender, în ultimele luni tu ai fost comandantul militar al flotei noastre. Aceasta a fost a Treia Invazie. N-au fost jocuri, ci bătălii reale şi singurii inamici au fost gândacii. I-ai învins în toate luptele, iar azi ai luptat lângă planeta-capitală, unde erau toate reginele din coloniile lor; toate erau acolo, iar tu le-ai distrus complet. Nu ne vor mai ataca niciodată. Tu ai făcut-o! Tu!
    "Reale." "N-au fost jocuri."
    Mintea lui Ender era prea înceţoşată ca să poată înţelege totul. Nu fuseseră simple puncte luminoase, ci nave adevărate cu care el se luptase, nave adevărate pe care le învinsese. Şi o planetă adevărată, pe care o făcuse praf, ştergând-o din univers. Trecu prin mulţime, fără să audă felicitările, ignorându-le mâinile, cuvintele, bucuria. Când ajunse în camera lui, se dezbrăcă, sui în pat şi dormi.
    Se deşteptă când îl scuturară. Avu nevoie de câteva secunde ca să-i recunoască. Graff şi Rackham. Le întoarse spatele.
    "Lăsaţi-mă să dorm."
    - Ender, trebuie să discutăm, rosti Graff.
    Băiatul reveni cu faţa le ei.
    - Pe Pământ se transmit încontinuu, zi şi noapte, filmele bătăliei de ieri.
    - De ieri?! Dormise o zi întreagă.
    - Eşti un erou. Toată lumea a văzut ce aţi făcut, tu şi ceilalţi. Nu cred că există vreun guvern care să nu-ţi fi acordat medalia lui cea mai importantă.
    - I-am ucis pe toţi, aşa-i? întrebă Ender.
    - Pe cine? făcu Graff. Pe gândaci? Asta şi trebuia să faci.
    - De asta era război, interveni Mazer.
    - Şi pe regine... Şi copiii...
    - Ei au declanşat totul când ne-au atacat. N-a fost vina ta. Ăsta-i rezultatul acţiunilor lor.
    Ender prinse pieptul uniformei lui Mazer şi-l trase în jos, astfel încât chipurile lor aproape se atinseră.
    - Eu n-am vrut să-i ucid! N-am vrut să ucid pe nimeni! Nu sunt un criminal! Voi nu mă voiaţi pe mine, ticăloşilor, îl voiaţi pe Peter, dar m-aţi împins s-o fac, m-aţi păcălit! Plângea. Îşi pierduse stăpânirea de sine.
    - Bineînţeles că te-am păcălit, spuse Graff. Altfel n-ai fi facut-o. Situaţia era clară. Ne trebuia un comandant cu atât de multă empatie încât să poată să judece ca gândacii, să-i înţeleagă şi să le anticipeze acţiunile. Cu atât de multă compasiune încât să câştige dragostea subordonaţilor lui şi să lucreze împreună cu ei ca o maşinărie perfectă. Totuşi, cineva dotat cu prea multă înţelegere n-ar fi putut să fie distrugătorul de care aveam nevoie. N-ar fi putut intra într-o bătălie animat de voinţa de-a învinge indiferent de preţ. Dacă ştiai adevărul, n-o puteai face. Iar dacă ai fi fost genul de individ care s-o facă chiar dacă ştie adevărul, atunci probabil că nu-i înţelegeai prea bine pe gândaci.
    - Trebuia neapărat să fie un copil, vorbi Mazer. Erai mai rapid decât mine. Mai bun decât mine. Eu sunt bătrân şi precaut. Orice om normal care ştie ce înseamnă un război nu poate intra în luptă cu toată inima. Însă tu nu ştiai. Ne-am asigurat că nu ştiai. Erai nepăsător, sclipitor şi tânăr. Născut pentru asta.
    - În navele noastre erau piloţi.
    - Da.
    - Le-am ordonat să meargă la moarte, fără să ştiu.
    - Ei ştiau, Ender, şi te-au ascultat. Ştiau pentru ce o făceau.
    - Nu m-aţi întrebat niciodată! Niciodată nu mi-aţi spus adevărul! Despre nimic!
    - Trebuia să fii o armă, Ender. Ca un pistol, ca Doctoraşul, funcţionând perfect, dar fără să ştie împotriva cui e aţintit. Noi te-am îndreptat către ţintă. Noi suntem responsabili. Dacă ceva a fost rău, noi suntem vinovaţi.
    - Discutăm mai târziu, zise Ender şi închise ochii.
    Mazer îl scutură.
    - Nu te culca! Mai e ceva; la fel de important.
    - Cu mine v-aţi terminat treaba, zise băiatul. Acum lăsaţi-mă în pace.
    - De-asta suntem aici, replică Mazer. Încercăm să-ţi spunem. N-am terminat cu tine; n-am terminat deloc. Jos, pe Pământ, e nebunie. Va izbucni un război. Americanii pretind că Tratatul Varşovia îi va ataca, iar Tratatul spune acelaşi lucru despre Hegemon. N-au trecut nici douăzeci şi patru de ore de la încheierea războiului cu gândacii şi cei de pe planetă sunt gata să se lupte iarăşi între ei, mai rău ca niciodată. Toţi sunt îngrijoraţi în privinţa ta şi toţi te vor. Cel mai mare conducător militar din istorie; te vor să le conduci armatele. Americanii... Hegemonul... Toţi, cu excepţia Tratatului, care te vrea mort.
    - E-n regulă din partea mea, spuse Ender.
    - Trebuie să te scoatem de aici. Eros e plin de soldaţi ruşi, iar Amiralul e rus. În orice clipă poate începe vărsarea de sânge.
    Băiatul le întoarse iarăşi spatele. De data aceasta, îl lăsară în pace. El însă nu adormi. Îi ascultă.
    - Mi-a fost teamă de asta, Rackham. L-ai forţat prea tare. Unele avanposturi minore puteau aştepta şi pentru mai târziu. L-ai fi putut lăsa să se odihnească câteva zile.
    - Şi tu-mi dai lecţii cum s-o fi făcut mai bine? Habar n-ai ce se putea întâmpla dacă nu l-aş fi forţat! Nimeni n-o ştie. Am facut-o aşa cum am facut-o; şi a reuşit. Ăsta-i principalul, a reuşit! Ţine minte justificarea asta, Graff. S-ar putea să ai şi tu nevoie de ea.
    - Scuză-mă.
    - Văd şi eu cum l-a afectat. Colonelul Liki afirmă că există posibilitatea unor post-efecte permanente, dar eu n-o cred. E prea puternic. Victoriile însemnau mult pentru el şi a câştigat.
    - Nu-mi mai povesti despre putere. Puştiul are unsprezece ani. Lasă-l să se odihnească! Situaţia n-a explodat încă. Îi putem pune o gardă la uşă.
    - Sau s-o punem la altă uşă, ca şi cum acolo ar fi camera lui.
    - De acord.
    Plecară şi băiatul adormi.

                                                                       5.

                                          Timpul trecu, atingându-l pe Ender doar din întâmplare. O dată se deşteptă pentru câteva minute, simţind în braţ o durere surdă, insistentă. Întinse cealaltă mână şi pipăi locul; era un ac ce-i pătrundea în venă.
    Încercă să-l scoată, dar era fixat de piele cu bandă adezivă, iar el era prea slăbit.
    Altă dată se trezise în beznă şi auzise glasuri, murmurând şi blestemând. Urechile îi ţiuiau din cauza zgomotului puternic care-l trezise; totuşi nu-şi amintea ce fusese.
    - Aprindeţi luminile! strigase o voce.
    Iar altă dată i se păruse că aude pe cineva plângând încetişor în apropierea lui.
    Poate că totul se petrecuse într-o singură zi; sau poate într-o săptămână; după visele lui ar fi putut trece câteva luni.
    În vise i se părea că trăieşte vieţi întregi. Din nou prin Pocalul Uriaşului, pe lângă copiii-lupi, retrăind morţile teribile, permanente. Auzi o voce şoptind în pădure: "Ca să ajungi la Capătul Lumii, trebuie să-i ucizi pe copii." Şi el încercă să răspundă: "Niciodată n-am vrut să ucid pe nimeni. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să ucid pe cineva." Însă pădurea râse de el. Iar când sărea de pe promontoriul de la Capătul Lumii, uneori nu-l prindeau norii, ci o navetă de luptă care-l purta undeva deasupra planetei gândacilor, ca să urmărească întruna erupţia morţii declanşate de Doctoraş; după aceea tot mai aproape, încât îi putea vedea chiar pe gândaci explodând, transformându-se în lumină şi un pumn de elemente chimice.
    Apoi zărea regina, înconjurată de copii; numai că regina era Mama, iar copiii erau Valentine şi toţi cei pe care-i cunoscuse în Şcoala de Luptă.
    Unul dintre ei purta chipul lui Bonzo, care zăcea, sângerând prin ochi şi prin nas, spunând: "N-ai onoare!"
    Şi întotdeauna visul se încheia cu o oglindă, sau suprafaţa unei ape, sau metalul unui blindaj de navă, ceva care-i reflecta faţa. La început fusese mereu faţa lui Peter, cu sânge şi coada unui şarpe ieşindu-i printre buze.
    După o vreme însă, începu să fie propriul său chip, îmbătrânit şi trist, cu ochi ce plângeau pentru un miliard de miliard de crime... dar erau ochii lui şi pentru asta era mulţumit. Aceasta era lumea în care Ender trăi multe vieţi în decursul celor cinci zile ale Războiului Ligii.
    Când se trezi iarăşi, era întuneric.
    În depărtare putea distinge bubuituri şi explozii. Ascultă o vreme. După aceea auzi nişte paşi uşori. Se răsuci şi întinse un braţ, ca să-l prindă pe cel care se furişa spre el. Apucă poala unei haine şi o smuci, gata să ucidă la nevoie.
    - Ender, eu sunt, eu sunt!
    Cunoştea vocea. Şi-o aminti de la o distanţă de un milion de ani.
    - Salaam, puştiule. Ce făceai, vroiai să m-omori?
    - Da. Am crezut că tu încerci să mă omori.
    - Încercam să nu te trezesc. Cel puţin văd că ţi-au mai rămas nişte instincte. După cum relata Mazer, deveneai un fel de legumă.
    - Mă străduiam. Ce-s bubuiturile alea?
    - E război. Sectorul nostru e decuplat, ca să ne camufleze.
    Ender îşi coborî picioarele peste marginea patului, încercând să se ridice în capul oaselor. Nu reuşi. Capul îl durea prea tare. Se strâmbă de durere.
    - Nu te scula. E-n regulă, se pare c-am putea învinge. Nu toţi cei din Tratat l-au urmat pe Amiral. Mulţi au trecut de partea noastră, când Strategul le-a spus că eşti loial FI.
    - Eu dormeam.
    - Bun, deci a minţit. Cred că nu urzeai gânduri de trădare în vise, nu? O parte din ruşii care au venit ne-au spus că atunci când Amiralul le-a ordonat să te găsească şi să te ucidă, au fost gata să-l ucidă pe el. Habar n-am ce cred ei despre alţii, Ender, dar pe tine te iubesc. Întreaga lume ne-a urmărit bătăliile. Filme, zi şi noapte. Am văzut şi eu câteva. Complete, cu vocea ta comandând. Totu-i acolo, nimic cenzurat. Excelente! O să faci carieră în filme.
    - Nu cred.
    - Glumeam. Hei, îţi vine să crezi? Noi am câştigat războiul! Eram atât de nerăbdători să creştem odată, ca să putem lupta, iar noi luptam deja. Adică, noi suntem totuşi nişte puşti, Ender. Dar am învins. Alai râse. De fapt, tu ai învins. Ai fost bun, pe cinstea mea! Habar n-aveam cum o să ne scoţi din ultima chestie. Dar ai făcut-o. Ai fost tare.
    Ender observă că vorbea numai la trecut. "Am fost tare".
    - Si acum cum sunt, Alai?
    - Tot bun.
    - La ce?
    - La... orice. Un milion de soldaţi te-ar urma până la capătul universului.
    - Nu vreau să merg la capătul universului.
    - Atunci unde vrei să mergi? Te-ar urma oriunde.
    "Eu vreau acasă", se gândi Ender, "dar nu ştiu unde e".
    Bubuiturile încetară.
    - Fii atent, spuse Alai.
    Ascultară tăcuţi. Uşa se deschise. În prag apăru cineva. O siluetă micuţă.
    - S-a terminat, vorbi necunoscutul. Era Bean. Parcă confirmându-i, luminile se aprinseră.
    - Salut, Bean, spuse Ender.
    - Salut, Ender.
    Îl urmară Petra şi Dink, ţinându-se de mână. Se apropiară de pat.
    - Hei, s-a trezit eroul, făcu Dink.
    - Cine-a învins? întrebă Ender.
    - Noi, răspunse Bean. Ai fost şi tu acolo.
    - Nu-i chiar atât de ţăcănit, Bean. Vrea să ştie cine-a învins acum.
    Petra luă mâna lui Ender.
    - E armistiţiu pe Pământ. Se negocia de mai multe zile. Acum au căzut de acord să accepte Planul Locke.
    - El nu ştie de Planul Locke...
    - E foarte complicat... Una din prevederi este că FI va continua să existe, dar fără Tratat în componenţa ei. Deci soldaţii din Tratat pleacă acasă. Eu bănuiesc că ruşii au fost de acord pentru că au pe cap răscoalele sclavilor. Fiecare cu necazurile lui... Vreo cinci sute au murit aici, dar pe Pământ a fost mult mai rău.
    - Hegemonul şi-a prezentat demisia, spuse Dink. E o nebunie acolo jos. Cui îi pasă?
    - Eşti sănătos? îl întrebă Petra atingându-i fruntea. Ne-ai speriat. Ziceau c-ai înnebunit, şi noi am zis că ei sunt nebuni.
    - Am înnebunit, încuviinţă Ender. Totuşi cred că-s sănătos.
    - Când ai decis asta? întrebă Alai.
    - Când am crezut că vrei să mă omori şi am hotărât să ţi-o iau înainte. Bănuiesc că-s pur şi simplu ucigaş până-n măduva oaselor. Dar mai bine să fiu viu decât mort.
    Toţi râseră şi încuviinţară. Apoi Ender începu să plângă şi-i îmbrăţişă pe Bean şi pe Petra, care se aflau cel mai aproape de el.
    - V-am dus dorul, le spuse. Voiam atât de mult să vă văd...
    - Ne-ai văzut destul de rău, răspunse Petra şi-l sărută pe obraz.
    - V-am văzut minunaţi, spuse Ender. Pe cei de care aveam cea mai multă nevoie, i-am epuizat primii. N-am gândit atent lucrurile.
    - Toată lumea e bine acum, vorbi Dink. Nici unul dintre noi n-a fost atât de rău atins încât să nu-l vindece cinci zile de tremurat în ca mere neluminate, în mijlocul unui război.
    - Nu mai trebuie să fiu comandantul vostru, nu-i aşa? întrebă Ender. Nu mai vreau să comand pe nimeni, niciodată.
    - Nu mai trebuie să comanzi pe nimeni, răspunse Dink, dar tu rămâi mereu comandantul nostru.
    Apoi tăcură cu toţii o vreme.
    - Şi-acum ce-o să facem? întrebă Alai. Războiul cu gândacii s-a terminat, s-a terminat şi războiul de jos, de pe Pământ, ba chiar şi cel de aici. Acum ce facem?
    - Suntem copii, spuse Petra. Probabil c-o să ne oblige să mergem la şcoală. E o lege. Trebuie să faci şcoală până la şaptesprezece ani.
    Cu toţii începură să râdă, când auziră asta. Râseră până ce lacrimile le şiroiră pe obraji.

                                                                  Capitolul 15
                                                         Vorbitor în numele morţilor
                                                                          1.

                                Lacul era  nemişcat; briza nu adia. Cei doi bărbaţi stăteau în scaunele instalate pe pontonul plutitor. De unul dintre piloni era acostată o plută mică din lemn; Graff agăţase parâma plutei cu piciorul, şi o trăgea înainte şi înapoi pe apă.
    - Ai mai slăbit...
    - Un anume stres mă îngraşă, altul mă slăbeşte. Sunt o fiinţă supusă proceselor chimice.
    - Trebuie să fi fost greu.
    - Nu tocmai, strânse din umeri Graff. Ştiam că voi fi achitat.
    - Unii dintre noi n-au fost chiar aşa siguri. O vreme, parcă înnebuniseră cu toţii. Tratament necorespunzător al copiilor, omoruri din imprudenţă... imaginile acelea cu morţile lui Bonzo şi Stilson erau groaznice. Să vezi cum un copil omoară pe altul...
    - Din punctul ăsta de vedere, cred că tocmai înregistrările video m-au salvat. Acuzarea le-a ciuntit, însă noi le-am prezentat integral. A fost clar că nu Ender era provocatorul. După aceea, a fost floare la ureche. Am declarat că am făcut ceea ce-am considerat necesar pentru protejarea rasei umane - şi-a ţinut; judecătorii au admis că acuzarea trebuie să dovedească că Ender putea câştiga războiul fără instrucţia primită de la noi. Mai departe, am jucat pe aceeaşi carte. Exigenţele războiului!
    - Oricum, a însemnat o mare uşurare pentru noi. Ştiu că am avut destule discuţii şi mai ştiu că acuzarea s-a folosit de înregistrările conversaţiilor noastre. Însă îmi dădusem deja seama că aveai dreptate şi m-am oferit să depun mărturie în sprijinul tău.
    - Ştiu, Anderson. Mi-au spus-o avocaţii.
    - Şi-acum ce-o să faci?
    - Nu ştiu. Încă mă odihnesc. Mi s-au strâns câţiva ani de concedii şi permisii. Suficient ca să ajung la pensie, şi am destule salarii care zac în bănci. Aş putea trăi numai din dobânzi. Poate că n-o să fac nimic.
    - Sună interesant. Eu însă n-aş putea rezista. Mi s-a oferit conducerea a trei universităţi diferite, plecând de la ipoteza că sunt pedagog. Nu mă cred când le spun că singurul lucru care mă interesa în Şcoala de Luptă era jocul. Cred c-o să accept cealaltă ofertă.
    - Antrenor?
    - Acum că războaiele s-au terminat, e timpul să mă-ntorc la jocurile clasice. Va fi aproape ca un concediu. În divizie sunt numai douăzeci şi opt de echipe. Deşi după atâţia ani de urmărit copiii ăia zburdând, fotbalul mi se pare o întrecere a melcilor.
    Râseră amândoi. Graff oftă şi mişcă parâma cu piciorul.
    - Ce plută... Cred că nici nu te poţi ţine pe ea.
    Colonelul clătină din cap.
    - Ender a construit-o.
    - Aşa-i! Aici l-ai adus...
    - I s-a dăruit tot locul ăsta. Am avut grijă să fie răsplătit împărăteşte. O să aibă oricâţi bani doreşte.
    - Dacă-i vor mai lăsa să se-ntoarcă şi să-i folosească.
    - N-or să-l lase.
    - Chiar dacă Demostene face propagandă pentru revenirea lui acasă?
    - Demostene nu mai apare în reţele.
    - Cum adică? se încruntă Anderson.
    - Demostene s-a retras. Definitiv.
    - Ia ascultă, moş băşinos! Tu ştii cine-i Demostene.
    - Cine a fost.
    - Zi-mi şi mie!
    - Nu.
    - Nu eşti deloc prietenos.
    - Nici n-am fost vreodată.
    - Măcar spune-mi care-i motivul. Mulţi dintre noi credeau că Demostene va ajunge Hegemon într-o bună zi.
    - N-avea nici cea mai mică şansă. Nu; nici măcar cretinii politici care-l susţin pe Demostene nu l-ar putea convinge pe Hegemon să-l readucă pe Ender pe Pământ. Ender e mult prea periculos.
    - N-are decât unsprezece ani. Ba a împlinit doisprezece.
    - Cu atât mai periculos, pentru că poate fi uşor manipulat. În toată lumea, numele lui este cel mai cunoscut Copilul-zeu, generalul-minune, ţinând în mâinile lui viaţa şi moartea. Orice viitor dictator şi-ar dori să-l aibă, să-l pună în fruntea unei armate şi să privească restul lumii fie trecând de partea lui, fie tremurând de spaimă. Dacă Ender ar coborî pe Pământ, ar dori să vină aici, să se odihnească, să mai salveze ce se poate din copilăria lui. Însă ei nu-l vor lăsa niciodată s-o facă.
    - Am înţeles. I-a explicat cineva asta lui Demostene?
    Graff surâse:
    - Dimpotrivă, Demostene a explicat-o cuiva. Cuiva care s-ar fi putut folosi de Ender aşa cum nimeni n-ar mai fi putut, pentru a conduce şi manipula întreaga lume.
    - Cui?
    - Lui Locke.
    - Nu cumva Locke a susţinut rămânerea lui pe Eros?
    - Nu totul este aşa cum pare a fi.
    - E prea subtil pentru mine. Mie dă-mi jocul. Elegant, cu reguli clare. Cu arbitri. Cu început şi sfârşit. Unii câştigă, alţii pierd şi toată lumea pleacă acasă la neveste.
    - Mai trimite-mi şi mie scrisori din când în când, de acord?
    - De fapt n-ai de gând să rămâi aici şi să aştepţi pensia, nu?
    - Nu.
    - Intri în Hegemonie, aşa-i?
    - Sunt noul Ministru al Colonizării.
    - Deci, au de gând s-o facă!?
    - Imediat ce primim rapoartele asupra coloniilor gândacilor. Ce naiba, sunt planete fertile, au industrii, locuinţe şi toţi gândacii morţi. Extrem de convenabil. Vom abroga legile de limitare a populaţiei...
    - Pe care toţi le detestă...
    - Iar terţii, cvarţii şi cvinţii se vor sui în nave şi vor pleca spre lumi cunoscute şi necunoscute.
    - Chiar crezi că aşa va fi?
    - Oamenii pleacă întotdeauna. Întotdeauna! Continuă să creadă că pot duce o viaţă mai bună decât în locurile vechi.
    - La naiba, poate că aşa-i!

                                                                 2.

                                             La început, Ender crezu că aveau să-l readucă pe Pământ imediat ce urmau să se potolească lucrurile. Dar lucrurile se liniştiseră de un an şi acum îi era limpede că nu avea să mai revină pe planetă; era mult mai util ca nume şi legendă decât putea fi ca persoană în carne şi oase.
    Mai exista şi problema tribunalului militar care ancheta delictele colonelului Graff.
    Comandorul Chamrajnagar încercase să-l oprească pe băiat să urmărească procesul, însă nu reuşise; Ender căpătase rangul de amiral şi aceasta fusese una dintre puţinele ocazii când recursese la privilegiile gradului său. Aşa încât văzu înregistrările bătăilor cu Stilson şi Bonzo, văzu fotografiile cadavrelor şi-i ascultă pe psihologi şi avocaţi contrazicându-se dacă fuseseră crime, sau exista circumstanţa autoapărării. Ender avea o părere proprie, însă nu i-o ceru nimeni.
    De fapt, el era principalul acuzat al procesului. Procurorul era prea inteligent pentru a-l învinui în mod direct, dar se strădui să-l facă să apară dement, pervers şi criminal.
    - Nu contează, spusese Mazer. Politicienii se tem de tine, dar încă nu-ţi pot distruge reputaţia. Abia peste vreo treizeci de ani te vor putea ataca istoricii.
    Băiatului nu-i păsa de reputaţia lui. Privise filmele impasibil, dar de fapt se amuzase.
    "În război am omorât zece miliarde de gândaci, vii şi inteligenţi ca oamenii, care nici măcar nu lansaseră un al treilea atac împotriva noastră şi nimeni nu se gândeşte să mă acuze de genocid".
    Toate crimele lui îl apăsau; moartea lui Stilson şi Bonzo nu erau nici mai grele şi nici mai uşoare decât restul.
    Aşa împovărat, aşteptă luni de zile până ce lumea pe care o salvase avea să decidă că el se putea întoarce acasă.
    Unul câte unul, şi fără tragere de inimă, prietenii îl părăsiră, chemaţi de familiile lor, pentru a fi primiţi cu onorurile cuvenite unor eroi. Ender văzu transmisiile ceremoniilor respective şi se simţi mişcat când în discursurile lor îl lăudară pe Ender Wiggin, care-i învăţase totul şi-i condusese spre victorie.
    Însă dacă cereau revenirea lui pe Pământ, cuvintele erau cenzurate şi nimeni nu-i putea auzi.
   Pentru un timp, cei de pe Eros au fost ocupaţi doar cu reparaţii după sângerosul Război al Ligii şi cu recepţionarea de rapoarte din partea navelor stelare ce explorau fostele colonii ale gândacilor.
    Acum însă activitatea era mai intensă ca oricând şi asteroidul devenise mai aglomerat decât în timpul războiului, datorită coloniştilor aduşi să se pregătească pentru călătoria interplanetară.
    Ender participa şi el, în măsura în care era lăsat, totuşi nimeni nu se gândise că acest băiat de doisprezece ani putea fi la fel de capabil în vreme de pace, ca şi în război. El era însă răbdător şi învăţase să propună şi să sugereze planuri prin cei câţiva adulţi care îi ascultau ideile, lăsându-i să le prezinte, ca şi când ar fi fost ale lor. Nu-l preocupa recunoaşterea meritelor personale, ci rezolvarea problemelor.
    Singurul lucru pe care nu-l putea suporta era adoraţia coloniştilor. Obişnuia să ocolească tunelurile unde locuiau aceştia, pentru că-l recunoşteau întotdeauna şi începeau să ovaţioneze şi să aplaude, să-l îmbrăţişeze şi să-l felicite, să-i arate copiii botezaţi cu numele lui şi să-i spună că era atât de tânăr, încât le frângea inimile şi că ei nu-l învinuiau pentru niciun omor, pentru că nu fusese vina lui, fusese doar un copil...
    Îi evita cât putea.
    Exista însă un colonist de care nu se putu ascunde.
    În ziua aceea nu stătuse în Eros. Plecase cu naveta la noul LIS, unde lucra pe puntea navelor stelare; Chamrajnagar îi atrăsese atenţia că pentru un ofiţer era nedemn să execute munci necalificate, însă Ender replicase că, deoarece meseria în care se pregătise nu mai avea mare căutare, era timpul să înveţe ceva nou.
    Prin receptorul căştii îl anunţară că era aşteptat.
    Băiatul nu cunoştea pe nimeni cu care să dorească să discute, aşa încât nu se grăbi. După ce montă protecţia unui ansiblu, intră în ecluză.
    Îl aştepta lângă vestiar. Pentru o clipă, Ender se înfurie că lăsaseră un colonist să vină acolo şi să-l sâcâie, apoi privi încă o dată şi-şi dădu seama că dacă tânăra femeie ar fi fost o fetiţă, ar fi cunoscut-o.
    - Valentine.
    - Bună, Ender.
    - Ce cauţi aici?
    - Demostene s-a retras. Plec cu primii colonişti.
    - Durează cincizeci de ani până ajungi acolo...
    - Numai doi ani după timpul navei.
    - Dacă o să te mai întorci vreodată, toţi cunoscuţii tăi de pe Pământ vor fi murit...
    - Aste îmi şi doresc. Speram totuşi că m-ar putea însoţi un cunoscut de-al meu de pe Eros.
    - Nu doresc să merg pe o planetă furată de la gândaci. Vreau doar să ajung acasă.
    - Ender, n-o să te mai întorci niciodată pe Pământ. Am avut eu grijă înainte de plecare.
    O privi tăcut.
    - Ţi-am spus-o pentru că dacă vrei să mă urăşti, să poţi începe de acum.
    Intrară în micuţa lui cabină din LIS şi fata îi explică. Peter dorea ca Ender să revină pe Pământ, sub protecţia Consiliului Hegemonului.
    - După cum se prezintă situaţia acum, ai ajunge efectiv sub controlul lui Peter, deoarece jumătate din consiliu face numai ce vrea el. Iar pe restul membrilor îi are la mână în alte feluri.
    - Ei ştiu cine este în realitate?
    - Da. Nu s-a dat nimic publicităţii, însă cei din vârf îl cunosc. Acum nu mai contează. Are prea multă putere ca să-şi facă griji legate de vârsta lui. A realizat nişte lucruri incredibile.
    - Am văzut că tratatul purta numele lui Locke.
    - El a reprezentat atuul decisiv. L-a propus prin intermediul prietenilor săi din reţelele publice, apoi a primit şi sprijinul lui Demostene. Acela a fost momentul pe care-l aştepta: să folosească influenţa lui Demostene în rândul populaţiei şi pe cea a lui Locke printre intelectuali pentru a reuşi ceva demn de luat în seamă. A pus capăt unui război cu adevărat teribil, care ar fi putut dura decenii.
    - A decis să fie om de stat?
    - Aşa cred. Însă în momentele lui de cinism, care sunt destule, mi-a atras atenţia că dacă ar fi permis destrămarea Ligii, ar fi fost nevoit să cucerească Pământul palmă cu palmă. Atâta timp cât există Hegemonia, o poate face dintr-o înghiţitură.
    - Ăsta-i Peter pe care-l cunosc, încuviinţă Ender.
    - Amuzant, nu? Tocmai el să salveze milioane de vieţi...
    - Iar eu să ucid miliarde...
    - N-aveam de gând să spun asta.
    - Deci voia să se folosească de mine?
    - Îşi făcuse un plan amănunţit. Când ar fi fost să soseşti, el urma să se deconspire şi să te întâmpine în faţa camerelor TV. Fratele mai mare al lui Ender Wiggin, este, absolut întâmplător, marele Locke, arhitectul păcii. Alături de tine, ar fi apărut destul de matur. Iar asemănarea fizică dintre voi este mai pronunţată ca oricând. Atunci ar fi fost destul de uşor să preia totul.
    - De ce l-ai oprit?
    - N-ai fi fost fericit să-ţi petreci restul vieţii ca marioneta lui Peter.
    - De ce nu? Toată viaţa am fost marioneta cuiva.
    - Şi eu. I-am arătat lui Peter dovezile pe care le-am adunat, suficiente ca să demonstrez că este un criminal psihopat. Inclusiv imagini ale veveriţelor torturate şi filmele monitor ale felului cum te-a terorizat. Nu mi-a fost uşor să le strâng, dar când le-a văzut a fost de acord să-mi dea ceea ce doream. Adică libertatea noastră.
    - Ideea mea asupra libertăţii nu este să trăiesc în casa celor pe care i-am ucis.
    - Trecutul e deja istorie. Acum planetele gândacilor sunt pustii, iar Pământul este suprapopulat. Şi putem lua cu noi ceea ce lumile lor n-au cunoscut niciodată: oraşe pline de oameni, care duc vieţi individuale, care se iubesc şi se urăsc pentru motive personale. Pe toate planetele gândacilor, n-a existat niciodată mai mult de o singură istorie ce putea fi povestită; când vom ajunge acolo, vor fi nenumărate poveşti, cu alte şi alte finaluri, în fiecare zi. Ender, Pământul aparţine lui Peter. Şi dacă nu pleci cu mine acum, te va aduce acolo şi te va manipula până o să-ţi doreşti să nu te fi născut niciodată. Acum este unica ta şansă de evadare.
    Băiatul tăcu.
    - Ştiu ce gândeşti. Crezi că încerc să te conduc, la fel ca Peter, sau Graff, sau oricare altul.
    - Mi-a trecut prin minte...
    - Bun sosit în rândul oamenilor! Nimeni nu-şi conduce propria viaţă, Ender. Lucrul cel mai bun pe care-l poţi face este să alegi să fii condus de oameni buni, de oameni care te iubesc. Eu n-am venit aici pentru că vreau să devin colonistă. Am venit pentru că mi-am petrecut întreaga viaţă cu fratele pe care l-am urât. Acum îmi doresc să-l cunosc pe fratele pe care l-am iubit, cât nu este prea târziu, cât încă mai suntem copii.
    - Pentru asta e deja prea târziu.
    - Greşeşti! Te crezi matur şi blazat, trecut prin toate, dar în adâncul inimii eşti la fel de copil ca mine. Putem păstra secretul ăsta. Când tu vei administra colonia, iar eu voi scrie filosofie politică, nimeni nu va ghici că la adăpostul nopţii, ne furişăm unul în camera celuilalt, ca să ne jucăm şi să ne batem cu pernele.
    Ender râse, însă reţinuse câteva lucruri pe care Valentine le pomenise cam prea nepăsătoare.
    - Administrator?
    - Ender, eu sunt Demostene. Am părăsit Pământul cu tam-tam, declarând public că am atâta încredere în mişcarea de colonizare, încât voi pleca în prima navă. În acelaşi timp, Ministrul Colonizării, un fost colonel pe nume Graff, a anunţat că pilotul navei va fi faimosul Mazer Rackham, iar guvernatorul coloniei... Ender Wiggin!
    - Puteau să mă fi întrebat şi pe mine...
    - Am dorit să te întreb chiar eu.
    - Ziceai că s-a anunţat deja.
    - Nu. Vor anunţa mâine... dacă eşti de acord. Mazer a acceptat acum câteva ore.
    - Le-ai spus că tu eşti Demostene? O fată de paisprezece ani?
    - Se ştie doar că Demostene va însoţi coloniştii. Lasă-i să-şi petreacă următorii cincizeci de ani studiind lista pasagerilor şi încercând să ghicească cine dintre ei este marele demagog al Erei Locke.
    Ender râse şi clătină din cap.
    - Dar ştiu că te distrezi, Val!
    - Nu văd de ce n-aş face-o.
    - Bine, încuviinţă băiatul, o să merg. Poate chiar ca guvernator, dacă tu şi Mazer sunteţi acolo, să mă ajutaţi. Deocamdată, talentele mele sunt cam nefolosite.
     Fata ţipă şi-l îmbrăţişa, aşa cum ar fi făcut orice adolescentă care tocmai a primit cadoul dorit de la fratele drag.
    - Val, spuse el, vreau să lămurim un lucru. Nu merg pentru tine. Nu merg nici pentru că voi fi guvernator, sau pentru că mă plictisesc aici. Merg pentru că-i cunosc pe gândaci mai bine decât oricare alt om în viaţă. Poate dacă ajung acolo îi voi înţelege şi mai bine. Le-am răpit viitorul; pot începe plata datoriei, încercând să învăţ din trecutul lor.

                                                                  3.

                                            Călătoria a fost lungă. Spre  sfârşitul ei, Val terminase primul volum al istoriei războaielor gândacilor şi-l expediase prin ansiblu, sub numele lui Demostene, pe Pământ, în vreme ce Ender câştigase ceva mai important decât adulaţia pasagerilor; acum îl iubeau şi-l respectau.
    Munci din răsputeri pe noua planetă, conducând mai mult prin putere de convingere decât decretând şi dedicându-se acţiunilor necesare pentru instaurarea unei economii autonome.
    Însă muncalui cea mai importantă, recunoscută de toţi, era de a explora ceea ce rămăsese de la gândaci; se străduia să găsească prin clădiri şi ogoare de mult părăginite orice putea fi folosit de oameni şi din care putea învăţa. Nu existau cărţi - gândacii nu avuseseră nevoie de aşa ceva. Având absolut totul în memorie, orice gând fiind transmis instantaneu, moartea lor însemnase şi dispariţia cunoştinţelor deţinute.
    Şi totuşi... Din robusteţea acoperişurilor ce acopereau adăposturile pentru animale şi silozurile, Ender înţelese că iarna avea să fie grea, cu căderi masive de zăpadă. Gardurile cu ţepuşe îndreptate către exterior îi spuseră că existau animale sălbatice ce reprezentau un pericol pentru recolte sau cirezi. La moară îşi dădu seama că fructele prelungi şi amărui din livezile neîngrijite puteau fi uscate şi măcinate. Iar chingile, utilizate probabil ca să-i transporte pe copii, îi dădură să înţeleagă că, deşi gândacii nu aveau o existenţă individuală conturată, îşi iubeau odraslele.
    Anii trecură. Coloniştii trăiau în case din lemn şi foloseau tunelele gândacilor drept depozite şi fabrici. Acum erau conduşi de un consiliu, iar administratorii erau aleşi prin vot, aşa încât Ender, deşi continuau să-i spună "guvernator", era de fapt doar judecător. Alături de blândeţe şi cooperare existau de asemenea crime şi conflicte, indivizi care se iubeau şi alţii care se urau; era o planetă a oamenilor.
    Nu mai aşteptau cu nerăbdare orice transmisiune a ansiblului; numele faimoase de pe Pământ însemnau acum prea puţin pentru ei. Singurul nume pe care-l cunoşteau era al lui Peter Wiggin, Hegemonul Pământului; singurele veşti primite vorbeau despre pace şi prosperitate, despre nave uriaşe ce părăseau graniţele Sistemului Solar, depăşind norul de comete şi populând lumile gândacilor.
    În curând aveau să apară şi alte colonii pe această planetă, Lumea lui Ender; în curând urmau să aibă vecini, care acum se aflau la jumătatea drumului spre ei, însă nimeni nu era prea interesat. Aveau să-i ajute pe noii-veniţi, să le arate tot ce învăţaseră, dar în viaţa lor acum era, important cine se căsătorea, cine era bolnav, când era vremea însămânţărilor şi "de ce să-i plătesc, când viţelul a murit la trei săptămâni după ce l-am luat?"
    - Au devenit ataşaţi de pământ, spuse Valentine. Nici unuia nu-i mai pasă că Demostene îşi expediază azi al şaptelea volum al istoriei lui. Nu-l va citi nimeni dintre cei de aici.
    Ender apăsă o tastă şi pupitrul îi arătă următoarea pagină.
    - Foarte profund, Valentine. Câte volume mai ai până la sfârşit?
    - Unul singur. Povestea lui Ender Wiggin.
    - Si ce-o să faci, aştepţi să mor şi după aceea o scrii?
    - Nu. Pur şi simplu mă apuc de scris şi când ajung la prezent, mă opresc.
    - Am o idee mai bună. Scrie-o până la ultima victorie. Opreşte-te acolo. Nimic din ce-am făcut de atunci nu merită să rămână scris.
    - Poate că nu, zise Valentine. Sau poate că da.

                                                                        4.

                                                 Ansiblul navei cu colonişti îi anunţă că se aflau la un an depărtare. Îi cereau lui Ender să le găsească un loc unde să se stabilească, destul de aproape de prima colonie pentru iniţierea de relaţii comerciale, totuşi suficient de departe ca să poată fi guvernată separat. Ender luă elicopterul şi începu să exploreze.
    Luă cu el un copil, un băieţel de unsprezece ani pe nume Abra; avusese numai trei ani când ajunseseră aici şi nu-şi amintea altă lume. Zburară cu elicopterul o zi întreagă, poposiră să se odihnească peste noapte şi în dimineaţa următoare plecară pe jos.
    În cea de-a treia zi, Ender încercă brusc senzaţia că mai fusese în locurile acelea. Privi înjur; era un ţinut nou, pe care nu-l mai văzuse în viaţa lui.
    Îl strigă pe Abra.
    - Hei, Ender! răspunse copilul. Vino-aici! Se afla în vârful unei coline abrupte.
    Ender începu să urce, lăsând urme adânci în solul moale. Abra arătă în jos şi-l întrebă:
    - Îţi vine să crezi?
    Colina era scobită. Avea în mijloc o depresiune adâncă, parţial umplută cu apă, înconjurată de pante concave ce se curbau deasupra eleşteului. Într-o direcţie, colina se despărţea în două creste lungi, adăpostind o vale în formă de V; în cealaltă direcţie se înălţa, terminându-se printr-o stâncă albă, ca un craniu rânjind cu un copac ce-i creştea din gură.
    - Parc-ar fi murit un uriaş, spuse Abra, şi pământul i-a acoperit trupul.
    Atunci Ender pricepu de ce i se păruse familiar. Leşul Uriaşului! Copil fiind, se jucase aici de prea multe ori ca să nu recunoască locul. Dar era imposibil! Calculatorul din Şcoala de Luptă n-avea de unde să cunoască locul acesta. Ridică binoclul într-o direcţie bine cunoscută şi privi, temându-se şi sperând că avea să vadă ceea ce existase acolo, în joc.
    Leagăne şi tobogane. Bare de gimnastică. Acum acoperite de sol şi vegetaţie, totuşi inconfundabile.
    - Cineva trebuie să fi construit toate astea, zise Abra. Uite, craniul ăsta nu-i piatră, fii atent! E beton.
    - Ştiu, spuse Ender. L-au construit pentru mine.
    - Ce?
    - Cunosc locul ăsta, Abra. Gândacii l-au construit pentru mine.
    - Gândacii au murit cu cincizeci de ani înainte să ajungem noi aici.
    - Ai dreptate, e imposibil, dar eu ştiu mai multe. N-ar trebui să te iau cu mine. Poate fi periculos. Dacă ei m-au cunoscut într-atât de bine încât să construiască locul ăsta, poate c-au plănuit să...
    - Să se răzbune.
    - Pentru că i-am ucis.
    - Atunci, nu te duce, Ender. Nu face ceea ce vor ei să faci.
    - Abra, nu mi-ar păsa dacă doresc să se răzbune. Dar poate că vor altceva. Poate că în felul acesta au încercat să comunice. Să-mi lase un bilet.
    - Nu ştiau să citească şi să scrie.
    - Poate că învăţau... când au murit.
    - Ei bine, eu nu te las să te duci singur. Vin cu tine.
    - Nu. Eşti prea tânăr ca să rişti.
    - Haide! Tu eşti Ender Wiggin. Nu-mi spune ce poate să facă un puşti de unsprezece ani!
    Împreună, zburară cu elicopterul peste terenul de joacă, peste păduri, peste fântâna din poiană. Apoi mai departe către locul unde, într-adevăr, exista o stâncă în care se deschidea o peşteră şi un promontoriu - acolo unde trebuia să fie Capătul Lumii. Iar în depărtare, exact ca în jocul calculatorului, se zărea turnul castelului.
    Îl lăsă pe Abra lângă elicopter.
    - Dacă nu mă-ntorc peste o oră, pleci imediat acasă.
    - Rahat, Ender! Vin cu tine.
    - Gura, că de nu, ţi-o umplu cu noroi.
    În ciuda tonului său glumeţ, băieţelul simţi că spusese adevărul şi nu mai insistă.
    Pereţii turnului erau găuriţi pe alocuri, oferind reazeme pentru mâini şi picioare. Fusese construit ca să permită o escaladare uşoară.
    Odaia era aşa cum fusese întotdeauna. Ender şi-o amintea suficient de bine ca să caute un şarpe pe podea, însă exista doar un covor, cu un cap de şarpe brodat într-un colţ. O imitaţie, nu o reproducere; pentru un popor ce nu avusese nici un fel de artă, se descurcaseră bine. Probabil că extrăseseră imaginile chiar din mintea lui Ender, aflându-i cele mai întunecate vise de la distanţe de mulţi ani-lumină. Dar de ce o făcuseră? Pentru a-l aduce în această cameră, desigur. Ca să-i lase un mesaj.
    Însă unde era mesajul şi cum avea să-l înţeleagă?
    Oglinda îl aştepta pe perete. Era o placă din metal pe care fusese zgâriată forma aproximativă a unei feţe omeneşti.
    "Au încercat să deseneze imaginea pe care ar trebui s-o văd."
    Privind oglinda, îşi amintea cum o spărsese, cum o smulsese de la locul ei şi cum şerpii se revărsaseră din tainiţă, atacându-l, muşcându-l cu colţii lor veninoşi.
    "Cât de bine mă cunosc?" se întrebă Ender. "Îndeajuns de bine ca să ştie cât de des m-am gândit la moarte, ca să ştie că nu mă tem de ea. Îndeajuns de bine ca să ştie că, chiar dacă m-aş teme de ea, asta nu m-ar opri să caut în ascunzătoare?"
    Se apropie de oglindă şi o trase către el. Nimic nu-l atacă din golul ascuns de placa metalică.
    Acolo se afla o sferă albă, făcută parcă din mătase, cu câteva fire scămoşate, ici şi colo. Un ou? Nu.
    Pupa unei regine a gândacilor, deja fecundată de masculi, pregătită să zămislească o sută de mii de gândaci, cu masculi şi regine. Putea vedea masculii, aidoma unor limacşi, agăţaţi de pereţii unui tunel întunecat, şi adulţii voluminoşi purtând regina-copilă spre sala de împerechere; pe rând, fiecare mascul penetra regina-larvă, se înfiora de extaz şi murea, căzând pe podeaua tunelului şi chircindu-se.
    Apoi regina nouă fu adusă înaintea celei bătrâne, o creatură minunată, învăluită în aripi moi, scânteietoare, care pierduse de mult puterea zborului, dar îşi păstra încă măreţia. Regina bătrână o sărută, adormind-o, cu otrava blândă de pe buze, apoi o înfăşură în firele secretate de pântecul ei şi-i porunci să devină ea însăşi, să devină un nou oraş, o nouă lume, să dea naştere la multe regine şi la multe lumi...
    "De unde ştiu toate astea?" se întrebă Ender. "Cum pot vedea lucrurile acestea, ca nişte amintiri în mintea mea?"
    Şi parcă drept răspuns, văzu prima lui bătălie cu flota gândacilor. O mai văzuse şi înainte, pe simulator; acum o privea din punctul de vedere al reginei, prin mulţi ochi diferiţi. Gândacii formară sfera lor de nave, apoi navetele se iviră din beznă şi Doctoraşul distruse totul într-o explozie de lumină. Simţi atunci tot ceea ce simţise regina stupului, privind prin ochii supuşilor ei cum moartea îi lovise, prea fulgerător ca să poată fi anticipată. Nu exista totuşi nicio amintire de durere sau teamă.
    Regina simţise doar tristeţe şi o anume resemnare. Nu gândise aceste cuvinte când îi văzuse pe oameni apropiindu-se să ucidă, dar Ender o înţelese sub formă de cuvinte: "Nu ne-au iertat", gândise ea. "Vom muri cu siguranţă."
    - Cum poţi trăi iarăşi? o întrebă.
    Regina aflată în gogoaşa ei de mătase nu putea să-i răspundă prin vorbe; dar când închise ochii şi încercă să-şi amintească, în locul amintirilor apărură imagini noi. Gogoaşa trebuia ţinută într-un loc întunecos şi rece, dar umed, ca să nu se usuce; iar vaporii de apă trebuiau să fie uşor călduţi şi saturaţi cu seva unui anumit arbore, pentru ca în gogoaşă să se poată desfăşura reacţii chimice. Apoi aşteptă zile şi săptămâni, până ce pupa dinăuntru se transformă. După aceea, când gogoaşa căpătase o culoare cafenie, Ender se văzu pe sine spărgând-o şi extrăgând micuţa şi fragila regină. Se văzu pe sine apucând-o de membrul anterior şi ajutând-o să umble până într-un cuib moale, făcut din frunze uscate aşezate pe nisip.
    "Atunci voi fi vie", sosi gândul în mintea lui. "Atunci voi fi trează. Atunci îmi voi naşte cei zece mii de copii."
    - Nu, rosti Ender. Nu pot.
    Durere.
    - Copiii tăi sunt monştrii coşmarurilor noastre de-acum. Dacă te trezesc, te vom ucide iarăşi.
    Prin mintea lui fulgerară o duzină de imagini de oameni ucişi de gândaci, însă însoţite de o milă atât de profundă, încât nu se mai putu stăpâni şi plânse pentru ei.
    - Dacă îi poţi face să simtă aşa cum m-ai făcut pe mine, atunci poate că te-ar ierta.
    "Sunt singurul", îşi dădu seama. "M-au găsit prin ansiblu; l-au urmărit şi s-au cuibărit în mintea mea. În agonia coşmarurilor mele, au ajuns să mă cunoască, deşi ziua îi distrugeam; au găsit teama mea faţă de ei şi au mai aflat că nu ştiam că-i ucideam. În puţinele săptămâni care le rămăseseră, au construit locul acesta special pentru mine, leşul Uriaşului, terenul de joacă şi platforma de la Capătul Lumii, ca să-l pot găsi văzându-l cu ochii mei. Eu sunt singurul pe care-l cunosc ei şi de aceea pot vorbi numai cu mine şi prin mine."
    "Suntem aidoma vouă", răsună gândul în mintea lui. "N-am vrut să ucidem, iar când am înţeles, n-am mai venit. Până să vă întâlnim pe voi, crezusem că suntem singurele fiinţe gânditoare din univers, însă nu ne închipuisem că gândurile pot apărea la creaturi individuale care nu pot visa visele altuia. De unde să fi ştiut? Am fi putut trăi în pace cu voi. Crede-ne, crede-ne!"
    Ender întinse mâna şi luă gogoaşa dinăuntru. Era incredibil de uşoară, deşi păstra în ea toate speranţele şi viitorul unei rase măreţe.
    - O să te iau cu mine, zise el. O să merg de la o planetă la alta, până voi găsi un timp şi un loc unde te poţi deştepta în siguranţă. Si voi spune oamenilor povestea ta, astfel încât, poate, o dată cu trecerea timpului, să vă ierte şi ei. Aşa cum voi m-aţi iertat pe mine.
    Înveli gogoaşa reginei în haina lui şi părăsi turnul.
    - Ce era înăuntru? întrebă Abra.
    - Răspunsul.
    - La ce anume?
    - La întrebarea mea.
    Asta a fost tot ce-a spus despre cele întâmplate; explorară încă cinci zile şi aleseră un loc pentru viitoarea colonie, mult în sud-estul turnului.
    După câteva săptămâni, Ender veni la Valentine şi o rugă să citească ceea ce scrisese; ea deschise fişierul indicat şi citi.
    Era scris în numele reginei stupului, povestind tot ce intenţionaseră ei să facă şi tot ce făcuseră.
    "Acestea sunt greşelile noastre şi a-cestea sunt reuşitele noastre; n-am dorit să vă facem rău şi vă iertăm pentru că ne-aţi ucis."
    De la primele scânteieri ale conştiinţei lor şi până la lungile războaie ce le bântuiseră planeta natală, Ender povestea concis, ca pe o legendă sau ca pe o amintire străveche. Când ajunse la istoria marii mame, regina absolută, cea dintâi care decise s-o educe pe noua regină, în loc s-o ucidă sau s-o alunge, acolo întârzie, descriind de câte ori fusese nevoită să-şi omoare propria copilă, până ce născuse una care să-i înţeleagă visul de a găsi armonie. Era ceva nou în lumea lor; două regine care nu se luptau între ele, ci se iubeau şi se ajutau şi, laolaltă, erau mai puternice decât oricare alt stup. Prosperaseră; avură mai multe fiice care li se alăturară în pace; era începutul înţelepciunii.
    "Dacă am fi izbutit să vă vorbim...", spunea regina stupului prin cuvintele lui Ender. "Dar pentru că n-am reuşit, vă rugăm doar atât: să ne ţineţi minte nu ca pe duşmani, ci ca pe fraţi tragici, pe care Soarta, sau Dumnezeu, sau Evoluţia i-a modelat în forme neplăcute vouă. Dacă v-am fi sărutat, ar fi fost miracolul care să ne facă umani, unii în ochii celorlalţi. Dar ne-am ucis între noi. Cu toate acestea, vă salutăm acum ca pe nişte prieteni veniţi în ospeţie. Veniţi în casa noastră, fii ai Pământului; locuiţi în tunelurile noastre, culegeţi recoltele de pe ogoarele noastre; acum voi sunteţi mâinile noastre. Înfloriţi, copaci; pârguiţi-vă, recolte; fiţi calzi pentru ei, sori; fiţi fertile pentru ei, plante; ei sunt fiii noştri adoptivi care s-au întors acasă."
    Cartea scrisă de Ender nu era lungă, însă conţinea tot binele şi tot răul cunoscut de regina stupului. O semnă, dar nu cu numele său, ci cu un pseudonim:
                             VORBITOR ÎN NUMELE MORŢILOR
    Pe Pământ, cartea fu publicată fără multă vâlvă şi, discret, trecu dintr-o mână în alta, până ce nu mai rămase nici un pământean care să n-o fi citit. Majoritatea o găsi interesantă; unii refuzară s-o uite. Pe cât puteau mai bine, încercară să trăiască după învăţăturile ei; la înmormântări, cineva era Vorbitor în Numele Morţilor şi povestea despre defunct, în modul cel mai onest, fără să ascundă relele şi fără să afirme virtuţi.
    Participanţii la asemenea ceremonii le găseau tulburătoare, chiar dureroase; existau totuşi destui care apreciau că viaţa lor, în ciuda unor scăderi, fusese destul de merituoasă pentru ca un Vorbitor să rostească adevărul în numele lor.
    Pe Pământ era doar un cult printre altele multe.
    Însă pentru cei care traversau hăurile spaţiului şi trăiau în tunelurile stupului şi culegeau ogoarele gândacilor, reprezenta singura religie. Nu exista nicio colonie care să nu aibă un Vorbitor în Numele Morţilor.
    Nimeni nu ştia şi nimeni nu dorea să afle cine fusese primul Vorbitor. Ender nu intenţiona să o spună.
    Când împlini douăzeci şi cinci de ani, Valentine termină ultimul volum al istoriei asupra războaielor cu gândacii. La sfârşitul acestuia anexă textul integral al cărţuliei lui Ender, dar nu deconspiră autorul.
    Bătrânul Hegemon, Peter Wiggin, acum în vârstă de şaptezeci şi şapte de ani şi bolnav de inimă, îi expedie un mesaj:
    "Eu ştiu cine-a scris-o. Dacă poate vorbi în numele gândacilor, atunci cu siguranţă poate vorbi şi pentru mine."
    Ender şi Peter discutară mult prin intermediul ansiblului, şi Peter îşi povesti zilele şi anii vieţii, relele lui şi faptele bune. Iar când muri, Ender scrise un alt volum, semnat tot de Vorbitor în Numele Morţilor. Laolaltă, cele două cărţi au fost denumite Regina-Stupului şi Hegemonul, şi au fost considerate cărţi sfinte.
    - Haide, spuse Ender către Valentine într-o bună zi. Hai să plecăm cu o navă şi să trăim veşnic.
    - Nu putem, zise ea. Există miracole pe care nici chiar relativitatea nu le poate înfăptui.
    - Trebuie să plecăm. Aici sunt aproape fericit.
    - Atunci să rămânem.
    - Am trăit prea mult timp în prezenţa suferinţei. Fără ea, nu voi şti cine sunt.
    Aşa încât se îmbarcară pe o navă interstelară şi rătăciră de la o planetă la alta. Oriunde s-ar fi oprit, el era întotdeauna Andrew Wiggin, pelerin Vorbitor în Numele Morţilor, iar ea era întotdeauna Valentine, istoric călător, înregistrând poveştile celor vii, în vreme ce Ender rostea poveştile celor morţi. Şi ca întotdeauna, Ender purta cu el o gogoaşă albă, uscată, căutând planeta unde regina
stupului se putea deştepta şi trăi în pace.
                 Căută mult timp.

                                                                  Sfârşit........