4.
Ochii îi alunecaseră spre stânga. Acolo, pe perete, era un calendar. Poza înfăţişa un băiat coborând pârtia cu sania. Conform cu calendarul era februarie, dar dacă estimarea sa era corectă, era deja începutul lui martie. Pur şi simplu Annie Wilkes uitase să întoarcă pagina.
Cât de mult va trece până când topirea zăpezilor va scoate la iveală Camaro-ul său cu plăcile de înmatriculare de New York şi cu eticheta de pe bord care-l proclama drept proprietar pe Paul Sheldon?
Cât de mult până când poliţistul îi va face ei o vizită sau până când va citi despre descoperire în ziar?
Cât de mult până la dezgheţ?
Şase săptămâni? Cinci?
Aceasta ar putea fi durata vieţii mele, gândi Paul şi începu să tremure. Deja picioarele i se treziseră de tot şi, până ce ea nu veni ca să-i dea o doză de medicamente, nu reuşi să adoarmă.
23.
Seara următoare îi aduse Royal-ul.
Era un model de birou, dintr-o eră când asemenea obiecte ca mașinile de scris electrice, televizoarele color și telefoanele cu microprocesoare erau numai science-fiction.
Era tot atât de neagră şi de caracteristică epocii ca şi cizmele închise cu nasturi. Pe margini, carcasa era de plastic, lăsând să se vadă pârghiile, arcurile, rotile cu clichet şi tijele mecanismului. O manetă din oţel, mată de uzură, folosită pentru a relua rândul de la capăt, ieşea proeminent într-una din părţi ca degetul unui autostopist. Ruloul era prăfuit, cauciucul lui tare fiind zgâriat şi ciupit. Literele ROYAL se întindeau de-a lungul feţei maşinii, în semicerc.
Mormăind, ea o aşeză pe pat între picioarele lui, după ce o ţinuse în sus un moment, pentru inspecţie.
El privi fix maşina de scris.
Rânjea oare?
Dumnezeu-le, aşa arăta!
Oricum, deja arăta ca o aducătoare de necazuri. Panglica decolorată era în două nuanţe, roşu şi negru.
Uitase că existau asemenea panglici. Felul cum aceasta arăta nu-i aducea aminte de nimic plăcut.
- Ei bine?
Zâmbea nerăbdătoare.
- Cum ţi se pare?
- E drăguţă, spuse el repede. Un adevărat obiect de altădată.
Zâmbetul ei se înnoră.
- N-am luat-o ca pe o vechitură. Am luat-o la mâna-a-doua. Un lucru de mâna-a-doua de calitate.
El răspunse cu mare rapiditate:
- Hei! Nu există un asemenea lucru, o maşină de scris învechită - nu, când te gândeşti mai bine. O maşină de scris bună durează, ce dracu', aproape o eternitate. Aceste doamne bătrâne de birou sunt tancuri!
Dacă ar fi putut ajunge până la ea ar fi mângâiat-o. Dacă ar fi putut ajunge până la ea ar fi sărutat-o.
Zâmbetul ei se reîntoarse. Bătăile inimii lui se mai domoliră puţin.
- Am luat-o de la Noutăţi Folosite. Nu-i aşa că-i un nume prostesc pentru un magazin? Dar Nancy Dartmonger, patroana, e o femeie prostuţă.
Annie se întunecă puţin, dar el observă imediat că nu s-a întunecat din cauza lui - instinctul de supravieţuire, descoperea, s-ar putea să fie numai instinct, dar crea scurtături uimitoare spre cunoaştere. Descoperea că este din ce în ce mai acordat cu stările ei sufleteşti; ciclurile ei; îi asculta ticăitul ca şi cum ea era un ceas stricat.
- Şi parcă nu-i de-ajuns că-i proastă, este, de asemenea, rea. Dartmonger! Numele ei ar trebui să fie Whoremonger. Divorţată de două ori şi acum trăieşte cu un barman. De asta când ai spus că e o vechitură...
- Arată bine, spuse el.
Ea făcu o pauză lungă şi apoi spuse ca şi când s-ar fi mărturisit:
- Îi lipseşte un "n".
- Chiar aşa?
- Da - vezi?
Înclină maşina de scris astfel încât el să poată observa semicercul clapelor şi să vadă litera lipsă, ca un molar care lipseşte dintr-o gură cu dantură uzată, dar altminteri, completă.
- Văd.
Aşeză maşina de scris la loc. Patul se clătină puţin. Paul presupuse că trebuie să cântărească cam douăzeci şi cinci de kilograme. Fusese făcută într-o epocă când nu existau aliaje şi nici materiale plastice... de asemenea, nici avansuri de şase cifre pentru o carte, nici ediţii deja contractate pentru un film, nici U.S. Azi, nici programul Seara Varietăţilor, nici celebrităţi făcând reclamă la cărţile de credit sau la vodcă.
Royal-ul îi rânjea, promiţând necazuri.
- A vrut patruzeci şi cinci de dolari, dar mi-a redus cinci la preţ. Din cauza "n"-ului care lipseşte.
Îi aruncă un zâmbet viclean. Spunea: nu sunt proastă.
El îi zâmbi. Fluxul venise. Asta făcea zâmbetul şi minciuna mult mai uşoare.
- Ţi l-a dat ţie? Vrei să spui că nu te-ai târguit?
Annie se umflă puţin în pene:
- I-am spus că "n" este o literă importantă, admise ea.
- Bine ai făcut!
Ei drăcia dracului! Aici era o nouă descoperire. Linguşeala devenea uşoară, o dată ce te obişnuiai cu ea.
Zâmbetul ei deveni pişicher, invitându-l să împărtăşească cu ea un delicios secret.
- I-am spus că "n" este una dintre literele care alcătuiesc numele scriitorului meu preferat.
- Sunt două dintre literele din numele asistentei mele medicale favorite.
Zâmbetul ei deveni radios. Incredibil, obrajii ei solizi se îmbujorară.
Aşa ar arăta - gândi el - dacă ai construi un cuptor în gura unuia dintre acei idoli din nuvelele lui H. Rider Haggard. Aşa ar arăta în timpul nopţii.
- Faci pe nebunul! surâse ea afectat.
- Nu! spuse el. Chiar deloc!
- Bine!
Pentru un moment păru dezorientată, nu în transă, ci doar mulţumită, puţin îmbujorată, încercând să-şi adune gândurile.
Paul ar fi trebuit să se bucure întrucâtva de întorsătura lucrurilor, dacă n-ar fi fost maşina de scris, la fel de solidă ca şi femeia de asemenea, stricată; stătea acolo rânjind cu dintele ei lipsă, promiţând necazuri.
- Scaunul pe rotile a fost mult mai scump, spuse ea. Produsele ortopedice parcă s-au volatilizat faţă de vremea când eu...
Se întrerupse, se încruntă, îşi drese vocea. Apoi se uită înapoi spre el, zâmbind.
- Dar e timpul ca tu să începi să şezi, şi nu-mi pasă câtuşi de puţin cât a costat. Şi, bineînţeles, nu poţi să baţi la maşină stând culcat, nu-i aşa?
- Nu...
- Am o placă... am tăiat-o la dimensiuni... şi hârtie... aşteaptă!
Se repezi afară din cameră ca o fetiţă, lăsându-l pe Paul cu maşina de scris, să se privească unul pe altul.
Zâmbetul lui dispăru în momentul în care ea îi întoarse spatele. Cel al Royalului nu se schimbă. Mai târziu, el presupuse că îşi dăduse seama foarte bine despre ce era vorba, după cum presupunea că ştiuse de atunci cum va suna maşina de scris, la fel ca Ducky Daddles, comicul acela bătrân şi deşucheat.
Ea se întoarse cu un top de hârtie marca Corrasable Bond şi o placă de lemn, cam de patru picioare lungime şi trei lăţime.
- Priveşte!
Puse placa pe braţele scaunului cu rotile care stătea lângă patul lui, ca un fel de vizitator scheletic solemn.
Deja el putea să-şi vadă fantoma în spatele plăcii, închisă acolo ca un prizonier.
Ea aşeză maşina de scris pe placă, cu faţa la fantomă şi puse lângă ea pachetul de Corrasable Bond - hârtia pe care Paul Sheldon o detesta cel mai mult pe lumea asta, datorită felului în care literele dactilografiate se ştergeau atunci când paginile se frecau una de alta. Ea crease acum un fel de birou pentru un olog.
- Ei, ce crezi?
- Arată bine, spuse el, fabricând cu mare uşurinţă cea mai mare minciună a vieţii lui, apoi puse întrebarea căreia îi ştia deja răspunsul:
- Ce crezi, ce o să scriu acolo?
- O, dar Paul! spuse ea întorcându-se spre el cu ochii plini de viaţă, cu faţa îmbujorată. Nu cred, eu ştiu! O să foloseşti această maşină de scris ca să creezi un nou roman! Cel mai bun roman al tău! Întoarcerea lui Misery!
24.
Întoarcerea lui Misery. Nu simțea nimic.
Presupunea că un om care de abia şi-a tăiat mâna cu un ferăstrău mecanic ar putea simţi acelaşi fel de nimic în timp ce-şi priveşte, cu mirare tâmpă, încheietura însângerată a mâinii.
- Da!
Faţa îi strălucea ca un reflector. Mâinile ei puternice erau încrucişate pe piept.
- Paul, va fi o carte doar pentru mine! Onorariul meu pentru că te-am îngrijit şi pentru că te-am adus înapoi la viaţă! Singura şi unica copie a celei mai noi cărţi din seria Misery! O să am ceva ce nimeni din lume nu are, oricât de mult şi-ar dori-o! Gândeşte-te la asta!
- Annie, Misery e moartă.
Dar, incredibil, el deja se gândea: Aş putea s-o aduc înapoi.
Gândul îl umplu de repulsie, dar nu îl uimi.
La urma urmei, un om care a putut să bea dintr-o găleată folosită la spălatul pe jos ar trebui să fie capabil de a scrie puţin dirijat.
- Nu, nu este, replică Annie visătoare. Chiar şi când am fost... când am fost atât de supărată pe tine, ştiam ca ea nu e cu adevărat moartă. Ştiam că tu nu puteai s-o ucizi. Pentru că eşti bun.
- Oare? spuse el şi privi spre Royal. Maşina de scris rânjea spre el.
O să afli tu exact cât de bun eşti, amice, şoptea ea.
- Da!
- Annie, nu ştiu dacă o să pot să stau în scaunul acela rulant. Ultima dată...
- Ultima dată te-a durut, te cred şi eu. Şi o să te doară şi data viitoare. Poate chiar puţin mai mult. Dar o să vină o zi - şi, de altfel, nu va dura mult, deşi s-ar putea ca ţie să ţi se pară mai mult decât în realitate - când te va durea mai puţin. Apoi şi mai puţin. Şi tot aşa.
- Annie, îmi spui un lucru?
- Bineînţeles, dragul meu!
- Dacă o să scriu povestirea asta pentru tine...
- Romanul! Unul mare şi frumos ca toate celelalte - poate chiar mai mare!
El închise pentru un moment ochii, apoi îi redeschise.
- Bine - dacă o să scriu acest roman pentru tine, o să mă laşi să plec când va fi gata?
Pentru o clipă tulburarea trecu ca un nor peste faţa ei şi apoi îl privi cu grijă, studiindu-l.
- Vorbeşti de parcă eu te ţin prizonier aici, Paul.
El nu răspunse nimic, doar o privi.
- Cred că pe când o să termini vei fi în stare să suporţi... să suporţi oboseala provocată de reîntâlnirea cu alte persoane, spuse ea. Asta voiai să auzi?
- Da, asta doream să aud.
- Nemaipomenit! Ştiam ce se spune despre scriitori, că sunt prea plini de ei, dar mi se pare că nu am înţeles că asta înseamnă totodată, şi ingratitudine!
El continua s-o privească, şi, după un moment, ea se uită în altă parte, iritată şi îmbujorată.
Până la urmă, el continuă:
- Am nevoie de toate romanele Misery, dacă le ai, deoarece nu am la mine agenda cu concordanţa.
- Bineînţeles că le am! spuse ea. Apoi:
- Ce este o concordanţă?
- Este o agendă în care am tot materialul pentru Misery, spuse el. Personaje şi locuri, în principal, dar indexate şi reindexate în trei sau patru moduri. Datele calendaristice. Material istoric...
Observă că ea aproape nu-l asculta. Era o doua oară când nu arăta nici cel mai mic interes pentru trucurile meseriei, care ar fi ţinut o clasă de viitori scriitori ca vrăjită. Motivul, gândi el, era naivitatea însăşi. Annie Wilkes constituia auditoriul perfect, o femeie care iubea povestirile fără să aibă nici cel mai mic interes să afle modul în care se creau. Ea era întruchiparea acelui arhetip Victorian. Cititorul Fidel. Nu voia să audă despre concordanţă şi indici deoarece, pentru ea, Misery şi persoanele care o înconjurau erau perfect reale. Indicii nu însemnau nimic pentru ea. Dacă i-ar fi vorbit despre recensământul din satul Little Dunthorpe, probabil că ar fi arătat ceva interes.
- O să mă asigur să ai cărţile. Sunt puţin jerpelite, dar ăsta e un semn că o carte a fost citită mult şi foarte iubită, nu-i aşa?
- Da, spuse el. De această dată nu trebuia să mintă. Da, aşa este.
- Am de gând să învăţ cum se leagă cărţile, spuse ea visătoare. Am de gând să copertez singură Întoarcerea lui Misery. Cu excepţia Bibliei mamei mele, va fi singura carte adevărată pe care o s-o deţin.
- Asta-i bine, zise el doar ca să spună ceva.
Ise făcuse puţin rău la stomac.
- Acum o să plec, ca tu să poţi să începi să te gândeşti, spuse ea. Ce pasionant! Nu crezi?
- Da, Annie. Bineînţeles că da.
- Peste o jumătate de oră o să-ţi aduc nişte piept de pui cu piure de cartofi şi mazăre. Chiar şi nişte jeleu pentru că ai fost băiat aşa de cuminte. Şi o să mă asigur să-ţi dau medicamentele la timp. Dacă ai nevoie, o să-ţi dau chiar şi o pilulă în plus la noapte. Vreau să fiu sigură că o să dormi bine, deoarece de mâine trebuie să începi să lucrezi. Când o să munceşti, o să te refaci mai repede, pun pariu!
Se îndreptă spre uşă, se opri acolo un moment, şi apoi, grotesc, îi trimise un sărut.
Uşa se închise în urma ei. Nu voia să privească maşina de scris şi pentru un timp se stăpâni, dar până la urmă ochii i se rotiră neajutoraţi spre ea. Stătea pe birou rânjind.
Să te uiţi la ea era ca şi cum ai privi un instrument de tortură - cizmă, roată, chingi - inactiv, dar numai pentru moment.
Cred că pe când o să termini vei fi... în stare să suporţi oboseala provocată de reîntâlnirea cu alte persoane.
Ah, Annie, ne minţi pe amândoi. O ştiu, şi tu, de asemenea. Am văzut asta în ochii tăi.
Viza pe termen limitat care se deschidea acum în faţa lui era extrem de neplăcută: şase săptămâni de viaţă pe care şi le va petrece suferind din cauza picioarelor rupte şi a reînnoirii cunoştinţei cu Misery Chastain, născută Carmichael, urmată de o înmormântare grăbită în curtea din spate. Sau probabil ea o va hrăni pe Misery, scroafa, cu rămăşiţele lui - ceea ce ar însemna că pe lume există o anumită dreptate, chiar dacă este neagră şi îngrozitoare.
Atunci nu scrie cartea. Înfuri-o. Chiar şi aşa, e ca o sticlă cu nitroglicerină ambalată. Împunge-o puţin. Fă-o să explodeze. Mai bine decât să zaci aici şi să suferi.
Încercă să privească în sus la succesiunea de C-uri, dar foarte curând îşi mută iarăşi privirea la maşina de scris. Stătea pe birou, mută, umflată, plină de cuvinte pe care el nu voia să le scrie, rânjind cu dintele ei lipsă.
Nu cred că asta intenţionezi, amice. Cred că tu vrei să trăieşti chiar dacă, ÎNTR-ADEVĂR, te doare. Dacă asta înseamnă s-o aduci pe Misery înapoi pentru un bis, o s-o faci. Oricum, o să ÎNCERCI - dar înainte, o să trebuiască să ai de a face cu mine... şi nu cred că-mi place mutra ta.
- Cu asta suntem chit, spuse Paul răguşit.
De această dată încercă să se uite pe fereastră; afară începuse să ningă. Destul de repede, totuşi, privea maşina de scris cu fascinaţie avidă şi repulsie, nefiind măcar conştient când îşi schimbase direcția privirii.
25.
Așezarea pe scaun nu l-a durut atât de mult pe cât se temuse și asta era bine, deoarece experiența anterioară i-a arătat că după aceea o să-l doară cu vârf și îndesat.
Ea lăsase tava cu mâncare pe birou și apoi împinsese scaunul cu rotile până lângă pat.
Îl ajutase să se ridice - a fost o durere surdă, pulsatorie, în zona pelvisului, care apoi s-a stins - apoi ea s-a aplecat, gâtul ei apăsând pe umărul lui ca grumazul unui cal.
Pentru o secundă Paul îi simțise bătaia pulsului, și fața lui se schimonosi de scârbă. Apoi brațul ei drept îi cuprinse ferm spatele său, iar cel stând fesele.
- Încearcă să nu te miști de la genunchi în jos, în timp ce fac asta, spuse ea și apoi îl puse, pur și simplu, pe scaun.
Făcuse asta cu ușurința cu care o femeie introduce o carte într-un spațiu liber din bibliotecă.
Da, era puternică și chiar dacă el ar fi fost în deplinătatea forțelor, deznodământul unei lupte între el și Annie nu ar fi putut fi previzibil. Iar în starea lui de acum era ca și cum Wally Cox s-ar fi bătut cu Boom Boom Mancini.
Ea puse placa în fața lui.
- Vezi cât de bine se potrivește? spuse ea și apoi merse la birou ca să ia mâncarea.
- Da. Mă întreb dacă poți să întorci mașina de scris. Așa încât să fie cu fața la perete.
Ea se încruntă.
- De ce Dumnezeu să fac asta?
Pentru că nu vreau să-mi rânjească toată noaptea.
- O veche superstiție de-a mea - spuse el. Întotdeauna înainte de a începe să scriu, întorc maşina de scris cu faţa la perete.
Făcu o pauză şi adăugă.
- De fapt, fac asta în fiecare noapte în perioada în care scriu.
- Asta sună cam aşa: Dacă păşeşti pe o cracă, rupi spinarea mamei tale, spuse ea. Niciodată nu calc pe o cracă dacă pot s-o evit.
O întoarse cu spatele aşa încât să rânjească la nimic altceva decât la peretele alb.
- Mai bine?
- Mult mai bine.
- Eşti un prostuţ! spuse ea, apoi veni lângă el şi începu să-l hrănească.
26.
O visă pe Annie Wilkes la curtea unui calif arab fabulos, strigând blesteme şi invocând vârcolaci din sticle şi apoi zburând în jurul palatului pe un covor magic. Când covorul trecu pe lângă el (părul ei fâlfâia pe spate; ochii ei erau aprinşi şi duri, ca ar unui căpitan navigând printre aisberguri) văzu că era vrâstat în verde şi alb; alcătuia un număr de înmatriculare de Colorado.
A fost odată - ca niciodată - striga Annie. A fost odată ca niciodată, demult, când s-a sfârşit. Aceasta s-a întâmplat pe vremea când bunicul bunicului meu era băiat. Asta este povestea despre cum un băieţel sărac. Am auzit-o de la un om care. A fost odată ca niciodată. A fost odată ca niciodată.
27.
Când se trezi, Annie îl zgâlțâia, iar soarele voios al dimineţii se reflecta pe fereastră - ninsoarea încetase.
- Trezeşte-te, cap somnoros!
Annie aproape graseia.
- Am adus iaurt şi un ou fiert pentru tine şi după aceea o să fie timpul ca tu să începi.
Îi privi faţa ei nerăbdătoare şi simţi o emoţie ciudată, nouă - speranţă. Visase că Annie Wilkes era Şeherezada - corpul ei mătăhălos îmbrăcat în rochii diafane, picioarele ei butucănoase încălţate cu papuci arbuşti roz, cu paiete - în timp ce zbura pe covorul ei magic şi cânta vrăjile care deschideau uşile spre cele mai frumoase poveşti. Dar, bineînţeles, nu Annie era Şeherezada.
El era. Şi dacă ceea ce va scrie va fi îndeajuns de bun, iar dacă ea nu se va îndura să-l ucidă până când va descoperi cum se sfârşeşte povestea, oricât de tare ar urla instinctele sale animalice s-o facă, că trebuie s-o facă...
Nu s-ar putea atunci să aibă el o şansă?
Privi pe lângă ea şi văzu că întorsese cu faţa maşina de scris înainte de a-l trezi; rânjea strălucitoare spre el cu dintele ei lipsă, spunându-i că era foarte bine că speră şi nobil că se străduie dar, la sfârşit, numai pieirea va conta.
28.
Îl împinse până lângă fereastră, astfel încât, pentru prima dată după câteva săptămâni, soarele îl încălzi și i se păru că pielea lui albă ca făina, presărată din loc în loc cu răni mici provocate de zăcerea la pat, îşi murmură plăcerea şi mulţumirile.
Rama geamului avea de jur-împrejur o margine de gheaţă şi când întinse mâna simţi o bulă de aer rece care înconjura ca o cupolă fereastra. Sentimentul care i-l provoca era în acelaşi timp şi reconfortant şi nostalgic, ca şi o scrisoare de la un prieten vechi.
Pentru prima dată de câteva săptămâni - i se părea că trecuseră ani - putea să privească un peisaj diferit de cel al camerei sale cu varietatea lui constantă - tapet albastru, poza Arcului de Triumf, lunga, lunga lună februarie ilustrată de imaginea băiatului lui care cobora cu sania o pârtie (se gândi că mintea lui va asocia venirea lui februarie cu faţa acelui băiat şi cu scufia lui, chiar dacă va mai trăi să vadă această schimbare a lunilor, de încă cincizeci de ori).
Privi această lume nouă cu aceeaşi poftă nerăbdătoare cu care seuitase la primul său film - Bambi - în copilărie.
Orizontul era aproape; totdeauna a fost aşa în Munţii Rockies, unde spaţiile largi erau inevitabil întrerupte de platouri înalte de stânci. Cerul era de un azuriu superb, lipsit de nori. Un covor de pădure verde acoperea versantul celui, mai apropiat munte.
Erau probabil şaptezeci de acri de teren viran între casă şi liziera pădurii - covorul de zăpadă care-l acoperea era perfect şi de un alb scânteietor. Era imposibil să-ţi dai seama dacă dedesubt pământul era arat sau era doar pajişte. Priveliştea acestei zone era întreruptă de o singură clădire: un grajd roşu.
Când ea vorbea despre animalele ei sau când el o vedea târşâindu-şi înverşunată picioarele pe lângă fereastra lui, spărgând aburii respiraţiei cu faţa ei impenetrabilă, îşi imaginase o clădire dărăpănată, ca o ilustrată dintr-o carte cu poveşti cu stafii - acoperişul înclinat şi încovoiat de greutatea zăpezilor din mulţi ani, geamurile pustii şi prăfuite, unele sparte şi acoperite cu bucăţi de carton, uşi lungi, duble, probabil scoase din ţâţâni şi bălăbănindu-se în afară.
Această structură îngrijită şi curată, cu vopseaua ei roşu-închis şi bordura crem arăta ca şi garajul pentru cinci maşini al unui nobil de ţară care vroia să pară un grajd. În faţa lui era un Jeep Cherokee, poate vechi de cinci ani, dar bine întreţinut. Lângă una din laturi era un plug de zăpadă Fisher, aşezat într-un suport făcut manual. Ca să ataşeze plugul la Jeep, ea trebuia să-l conducă cu grijă până la suport, astfel încât cârligele de pe bara din faţă să se potrivească cu găurile din plug şi să arunce cheia de strâns pe tabloul de bord. Vehiculul era perfect pentru o femeie care trăieşte singură şi nu are nici un vecin pe care să-l cheme în ajutor (cu excepţia acelor păsăruici-mârşave, familia Roydman, bineînţeles, şi Annie probabil nu ar accepta de la ei nici măcar o farfurie cu carne de porc, chiar dacă ar fi să moară de foame).
Drumul de acces spre şosea era bine curăţat de zăpadă, o demonstraţie a faptului ca ea într-adevăr folosea plugul, dar nu putea să vadă şoseaua - casa îi bloca privirea.
- Văd că-mi admiri grajdul, Paul.
El privi surprins în spate. Mişcarea rapidă şi nechibzuită îi trezi durerea din amorţeală. Mârâi înfundat în ceea ce rămăsese din tibiile sale şi în drobul de sare ca un dom care-i înlocuise genunchiul stâng.
Se zvârcoli, înţepându-l de acolo de unde era închisă în peştera ei de oase şi apoi adormi la loc.
Adusese pe tavă mâncarea. Mâncare uşoară, pentru invalizi... dar stomacul lui chiorăi la vederea ei.
În timp ce venea spre el, văzu că purta pantofi albi cu tălpi de plută.
- Da, spuse el. E foarte arătos.
Puse placa pe braţele scaunului cu rotile şi apoi aşeză tava pe placă. Îşi trase un scaun lângă el şi se aşeză, privindu-l în timp ce el începea să mănânce.
- Nu te juca cu aparenţele! Omul se judecă după fapte, nu după chip, spunea mama mea întotdeauna. Îl ţin ordonat pentru că dacă n-aş face aşa vecinii ar pălăvrăgi. Tot timpul caută un motiv ca să mă prindă, sau să înceapă să bârfească despre mine. Deci ţin totul ordonat. Este foarte, foarte important să păstrez aparenţele, în ceea ce priveşte grajdul, nu prea e multă muncă, atâta timp cât nu laşi lucrurile de pe o zi pe alta. Să îndepărtez zăpada ca să nu găurească acoperişul este problema cea mai oogy.
Problema cea mai oogy, gândi el.
Ţine minte expresia asta pentru lexiconul Annie Wilkes în memoriile tale - asta dacă vei avea vreodată şansa să-ţi scrii memoriile. La un loc cu "păsăruică mârşavă" şi "nu te juca cu aparenţele" şi toate celelalte care sunt sigur că vor apărea cu timpul.
- Acum doi ani l-am angajat pe Billy Haversham să-mi pună radiatoare în acoperiş. Apeşi pe un întrerupător şi ele se încălzesc şi topesc gheaţa. N-o să mai am prea multă nevoie de ele în iarna aceasta - vezi cum se topeşte de la sine?
Avea în mână furculiţa plină cu bucăţi de ou şi tocmai o ducea spre gură.
Se opri ca trăsnit şi se uită spre grajd. De-a lungul streşinii se formaseră ţurţuri. Vârfurile lor picurau - picurau foarte repede. Fiecare picătură sclipea în timp ce cădea într-un canal îngust de gheaţă care se formase la baza grajdului.
- Sunt zece grade afară şi e abia oara nouă!
Annie continua voioasă în timp ce Paul îşi imagina bara din spate a Camaro-ului său ieşind la suprafaţă din zăpada fleşcăită şi strălucind iar.
- Bineînţeles că nu o să dureze - mai avem în faţă încă o ninsoare puternică sau poate chiar trei şi probabil încă o furtună mare - dar primăvara vine, Paul, şi mama mea totdeauna obişnuia să spună că speranţa în venirea primăverii este ca şi speranţa în existenţa raiului.
El îşi puse înapoi furculiţa pe farfurie cu bucăţile de ou încă în ea.
- Nu mai vrei această ultimă îmbucătură? Ai terminat?
- Am terminat, fu el de acord şi în mintea lui îi văzu pe Roydman-i întorcându-se cu maşina din Sidewinder, văzu o săgeată orbitoare de lumină care se sparge pe faţa doamnei Roydman, făcând-o să clipească şi să-şi pună mâna protector la ochi.
- Ce este jos acolo, Ham?... Nu-mi spune că sunt nebună, este ceva jos acolo! Reflexia aproape că mi-a ars ochiul! Întoarce, vreau să mai arunc o privire!
- Atunci o să iau tava - spuse ea - şi tu te poţi apuca de lucru. Îl binecuvântă cu o privire foarte caldă. Nici nu pot să-ţi spun cât de emoţionată sunt, Paul!
Ieşi din cameră, lăsându-l pe el să stea în scaunul pe rotile şi să se uite la apa care se prelingea pe ţurţurii atârnaţi de streaşina grajdului.
29.
- Aș dori un alt tip de hârtie, dacă poți să-mi iei, spuse el când ea se întoarse ca să pună mașina de scris și placa pe hârtie.
- Diferită de asta? întrebă ea, bătând cu degetul în pachetul de Corrasable Bond, ambalat în celofan. Dar asta e cea mai scumpă dintre toate! Am întrebat când am intrat în magazinul Paper Patch.
- Nu ţi-a spus mama ta că lucrurile cele mai scumpe nu sunt întotdeauna cele mai de calitate?
Sprâncenele Anniei se întunecară. Defensiva ei iniţială fusese înlocuită de indignare.
Paul presupuse că va urma una dintre furiile ei.
- Nu, nu mi-a spus. Ce mi-a spus ea, Domnule Ştie-Tot, este că atunci când cumperi ieftin, obţii lucruri ieftine.
Climatul din interiorul ei, descoperise el, era ca primăvara în Midwest. Era o femeie plină de tornade gata să se dezlănţuie şi dacă el ar fi fost un fermier care studiază un cer care arată aşa cum arăta acum fața lui Annie, s-ar fi dus imediat să-şi ia familia şi s-o ducă în pivniţă, la adăpost.
Sprâncenele ei erau albe. Nările îi pulsau cu regularitate, ca ale unui animal care simte focul. Palmele ei începuseră să se deschidă brusc şi apoi să se încleşteze, prinzând aer şi apoi eliberându-l.
Nevoia lui pentru ea şi vulnerabilitatea sa faţă de ea urlau la el să se potolească, s-o împace cât mai era încă timp - dacă încă mai era - aşa cum un trib dintr-una din acele nuvele ale lui Rider Haggard ar fi împăcat-o pe zeiţa lor când ea era supărată, aducând sacrificii efigiei ei.
Dar exista altă parte a sa, mult mai calculată, şi mai puţin intimidată, care-i reamintea că nu poate să joace roiul Şeherezadei dacă devenea din ce în ce mai speriat şi împăciuitor de fiecare dată când în ea se dezlănţuia furtuna. Dacă făcea aşa, ea va izbucni tot mai des.
Dacă tu nu ai fi avut ceva ce ea doreşte foarte mult, chibzuia această parte a sa, te-ar fi dus imediat la spital sau te-ar fi omorât puţin mai târziu ca să se protejeze faţă de Roydman-i - deoarece pentru Annie, lumea e PLINĂ de Roydman-i, pentru Annie ei se ascund în spatele fiecărui tufiş. Dacă nu o potoleşti chiar acum pe căţeaua asta, Paulie băiete, s-ar putea să nu mai poţi să faci asta niciodată.
Ea începuse să respire mult mai repede, aproape că se sufoca; ritmul încleştărilor şi descleştărilor palmelor se înteţea, de asemenea, şi el realiză că în curând ea va fi de neoprit.
Adunându-şi puţinul curaj care-i mai rămăsese, încercând cu disperare să realizeze exact nota trebuincioasă de iritare tăioasă şi totuşi nepăsătoare, spuse:
- Şi ai putea foarte bine să încetezi. Dacă te enervezi nu poţi să schimbi cu nimic situaţia.
Ea îngheţă ca şi cum el ar fi plesnit-o şi îl privi rănită.
- Annie, - spuse el răbdător - nu e mare lucru.
- E un truc, zise ea. Tu nu vrei să scrii cartea mea şi deci inventezi minciuni ca să nu începi. Ştiam că aşa o să faci. O, băiete! Dar n-o să-ţi meargă. O...
- Asta-i o prostie - spuse el. Am spus eu că nu am de gând să încep?
- Nu... nu, dar...
- Corect. Deoarece am de gând. Şi dacă vrei să vii aici şi să arunci o privire la ceva, o să-ţi arăt care-i problema. Adu paharul Webster cu tine, te rog.
- Ce?
- Cana aia mică cu stilouri şi creioane, spuse el. La redacţiile ziarelor, aşa le spun ei uneori. După Daniel Webster.
Era o minciună pe care o fabricase pe moment, dar avu efectul dorit - ea arăta mai dezorientată ca niciodată, pierdută într-o lume a specialiştilor despre care nu avea nici cea mai vagă cunoştinţă. Dezorientarea dispersase (şi în acest fel o dezamorsase) mai mult furia ei; observă că ea nu mai ştia acum dacă are vreun drept să fie supărată.
Aduse cana cu creioane şi stilouri şi o trânti pe placă, iar el gândi:
Ei drăcie! Am câştigat!
Nu - nu era adevărat. Misery câştigase.
Dar nici asta nu-i corect. Fusese Şeherezada. Şeherezada câştigase.
- Ce? spuse ea ţâfnoasă.
- Priveşte.
Desfăcu pachetul de Corrasable şi scoase o foaie. Luă un creion proaspăt ascuţit şi desenă o linie pe hârtie. Apoi luă o carioca şi trasă încă o linie paralelă cu prima. Apoi îşi trecu degetul mare deasupra suprafeţei uşor poroase a hârtiei. Amândouă liniile difuzară, murdărind hârtia pe direcţia pe care se deplasase degetul său, iar linia desenată cu creionul se întinse puţin mai mult decât cea făcută cu carioca.
- Vezi?
- Și ce dacă?
- Cerneala de pe panglică se va întinde, spuse el. Nu aşa de mult ca mina de creion, dar mai rău decât cerneala din cariocă.
- Ai de gând să stai şi să ştergi fiecare pagină cu degetul?
- Doar frecarea paginilor una de alta e de ajuns, în câteva săptămâni sau chiar zile - spuse el - şi când un manuscris este în lucru, îl frunzăreşti foarte mult. Te întorci tot timpul înapoi ca să găseşti un nume sau o dată. Dumnezeule, Annie, unul dintre primele lucruri pe care-l afli în această afacere este că editorii urăsc să citească manuscrisele bătute la maşină pe Corrasable Bond aproape tot atât de mult ca pe cele scrise de mână.
- Nu o numi aşa. Urăsc când îi spui aşa.
O privi sincer nedumerit.
- Să numesc ce, cum?
- Când perverteşti talentul pe care Dumnezeu ţi l-a dat numindu-l o afacere. Urăsc asta.
- Îmi pare rău.
- Ar trebui să-ţi pară, spuse ea împietrită. Ai putea chiar să te numeşti pe tine o târfă.
Nu, Annie, gândi el, brusc plin de furie.
Nu sunt o târfă. MAŞINI DE LUX tocmai asta demonstra, că nu sunt o târfă. Despre asta a fost vorba când am omorât-o pe căţeaua aia nenorocită care era Misery, acum când mă gândesc mai bine. Mă îndreptam spre Coasta de Vest ca să sărbătoresc eliberarea mea din starea de prostituare. Ce ai făcut tu, a fost să mă scoţi din maşina distrusă atunci când am avut accidentul şi să mă pui înapoi în bordel. Pentru doi dolari: numărul normal; pentru patru dolari: te duc în jurul lumii. Şi, din când în când, văd o sclipire în ochii tăi care-mi spune că o parte din străfundul tău, de asemenea, ştie acest fapt. O curte de juraţi s-ar putea să te absolve din motive de instabilitate mintală, dar nu eu, Annie.
- Bine spus, zise el. Acum, întorcându-ne la problema hârtiei...
- O să-ţi iau hârtia ta cockadoodie, spuse ea posacă. Doar spune-mi ce să-ţi iau şi o să-ţi iau.
- Atâta timp cât înţelegi că sunt de partea ta...
- Nu mă face să râd. Nimeni nu a fost alături de mine când mama a murit acum douăzeci de ani.
- Atunci crezi ce vrei, spuse el. Dacă eşti atât de bănuitoare încât nu poţi să crezi că-ţi sunt recunoscător pentru că mi-ai salvat viaţa, asta-i problema ta.
O privi cu viclenie şi iarăşi văzu în ochii ei o sclipire de nesiguranţă, o dorinţă de a crede ce i se spune.
Bine. Foarte bine. Se uita la ea cu toată sinceritatea posibilă pe care o putea el mima şi din nou, în mintea lui, îşi imagină că-i înfige în gât un ciob de sticlă; lăsând, odată şi pentru totdeauna să se scurgă sângele care-i alimenta creierul nebun.
- Cel puţin, ar trebui să fii în stare să crezi că sunt de partea cărţii. Spuneai că vrei s-o legi. Am presupus că vrei să legi manuscrisul? Paginile dactilografiate?
- Bineînţeles că la asta m-am referit.
Da, bineînţeles. Fiindcă, dacă duci manuscrisul la un tipograf, s-ar putea să dea naştere la întrebări. S-ar putea să fii tu naivă în ceea ce priveşte lumea cărţilor şi a editurii, dar nu chiar atât de inocentă. Paul Sheldon este dat dispărut, şi tipograful tău s-ar putea să-şi aducă aminte că a primit un roman în manuscris, în care era vorba de cel mai faimos personaj al lui Paul Sheldon şi-că asta s-a întâmplat cam când omul a dispărut, nu-i aşa? Şi cu certitudine că-şi va aminti instrucţiunile - instrucţiuni atât de ciudate, încât orice tipograf şi le-ar aminti. O singură copie tipărită a manuscrisului unui roman.
Doar una.
- Cum arăta, domnule ofiţer? Ei bine, era o femeie masivă. Semăna puţin cu un idol de piatră dintr-o nuvelă a lui H. Rider Haggard. Numai o clipă, am numele şi adresa ei notate aici în registre... Doar să mă uit la copiile facturilor...
- Ideea nu e rea, spuse el. Un manuscris legat poate fi al dracului de arătos. Arată ca o ediţie in-folio bună. Dar o carte ar trebui să dureze mult timp, Annie, şi dac-o scriu pe asta pe Corrasable, o să ajungi peste zece ani să nu mai ai nimic, decât o masă de foi murdare. Doar dacă, bineînţeles, ai de gând doar s-o pui pe raft.
Dar ea n-ar dori asta, nu-i aşa? Hristoase, nu! Ea ar vrea s-o ia în fiecare zi, poate chiar s-o deschidă o dată la câteva ore. S-o ia de pe raft şi s-o privească cu desfătare.
Pe faţa ei apăruse o privire ciudată, de piatră. Lui nu îi plăcea această îndărătnicie, această privire aproape ostentativă de insensibilitate. Îl făcea nervos. Îi putea evalua furia, dar era ceva în această expresie nouă care era pe cât de opacă, pe atât de copilărească.
- Nu trebuie să mai spui nimic, zise ea. Ţi-am spus deja că o să-ţi iau hârtia aia a ta. Ce fel?
- La papetăria la care te duci tu...
- "Paper Patch".
- Da. "Paper Patch". Le spui că vrei două topuri - un top este un pachet care conţine cinci sute de foi...
- Ştiu asta. Nu sunt proastă, Paul.
- Ştiu că nu eşti, spuse el devenind şi mai nervos.
Durerea începuse să bodogăne mai tare în picioarele sale şi, - din pelvis vorbea chiar mai tare - stătea în şezut de aproape o oră şi oasele zdrobite începuseră să protesteze.
Păstrează-ţi sângele rece, pentru numele lui Dumnezeu - nu pierde tot ce-ai câştigat până acum!
Dar, am câştigat ceva? Sau e doar o impresie?
- Cere două topuri de hârtie de şapirograf, albă cu fibra lungă. Hammermill Bond e o marcă bună, la fel e şi Triad Modern. Două topuri de hârtie de şapirograf o să te coste mai puţin decât pachetul ăsta de Corrasable şi ar trebui să fie îndeajuns pentru întreaga carte, ca s-o scriu şi s-o rescriu.
- Mă duc chiar acum - spuse ea ridicându-se brusc.
El o privi, alarmat, înţelegând că ea are de gând să plece iarăşi fără să-i dea medicamentele şi în plus să-l lase aşezat, de această dată..
Această poziţie deja îl chinuia; durerea va fi monstruoasă pe când ea se va întoarce, chiar dacă o să se grăbească.
- Nu trebuie să faci asta, spuse el, vorbind foarte repede. Pentru început, hârtia asta e destul de bună - la urma urmei, oricum trebuie să rescriu...
- Numai un prost ar încerca să înceapă o lucrare bună cu o unealtă proastă.
Luă pachetul de hârtie Corrasable Bond, apoi înşfăcă foaia cu cele două linii mâzgălite şi o mototoli. Le înfundă pe toate în coşul de gunoi şi se întoarse cu faţa spre el. Acea expresie împietrită, insensibilă îi acoperea faţa ea o mască. Ochii ei aveau un luciu de monedă tocită.
- Mă duc acum în oraş, spuse ea. Ştiu că vrei să începi cât de repede poţi, din moment ce eşti de partea mea - rosti aceste ultime cuvinte cu un sarcasm intens, fumegând (şi, Paul credea, cu mai multă ură de sine decât ea ar putea bănui vreodată) - şi deci nu vreau să întârzii nici atât cât să te pun înapoi în pat.
Ea zâmbi; o alungire a buzelor care o asemăna în mod grotesc cu o păpuşă şi veni lângă el alunecând parcă cu pantofii ei albi de asistentă medicală. Degetele ei îi atinseră părul. El se crispă. Încercă să se abţină dar nu se putu stăpâni. Zâmbetul ei mort-viu se mări.
- Deşi, bănuiesc că va trebui să amânăm de fapt începutul Întoarcerii lui Misery pentru o zi.., sau două... poate chiar trei. Da, s-ar putea să dureze trei zile până când vei fi în stare să te ridici din nou. Din cauza durerii. Destul de neplăcut. Pusesem şampania la răcit în frigider: O să trebuiască s-o pun înapoi în cămară.
- Annie, zău aşa, pot să încep dacă tu...
- Nu, Paul.
Se duse la uşă şi apoi se întoarse, privindu-l cu faţa aceea împietrită. Numai ochii ei, acele monede tocite, erau plini de viaţă sub streaşina sprâncenelor.
- Am un gând pe care o să te las să-l rumegi. Poţi să crezi că mă poţi păcăli sau că mă poţi fenta; ştiu că dau impresia că sunt înceată la minte şi idioată. Dar nu sunt idioată, Paul, şi nu gândesc încet.
Brusc, chipul ei se nărui. Încăpăţânarea împietrită se sfărâmă şi ce strălucea dedesubt era chipul unui copil înfuriat cuprins de nebunie. Pentru un moment Paul gândi că agonia terorii sale s-ar putea să-l ucidă. Se gândise oare că a câştigat prima rundă? Chiar aşa? Era oare posibil ca cineva să joace rolul Şeherezadei când cel care-l ţinea captiv era dement?
Se repezi spre el, picioarele groase tropotind, genunchii îndoindu-se, coatele forfecând ca nişte pistoane aerul stătut al camerei de bolnav. Părul ei sălta şi se încolăcea în jurul feţei, pe când se desprindea din agrafele care-l fixau. Acum deplasarea ei nu era tăcută; era ca mersul lui Goliat când a intrat în Valea Oaselor. Poza cu Arcul de Triumf de pe perete trosni înfricoşător.
- Iiiii-aahhh! urlă ea, şi îşi lăsă pumnul să cadă cu putere pe drobul de sare care era genunchiul stâng al lui Paul Sheldon.
El îşi aruncă capul pe spate şi ţipă de durere; venele de la frunte şi gât umflându-i-se. Durerea izbucni din genunchi şi îl înveli ca într-un giulgiu, alb, radiant, ca nucleul unei nova.
Ea smulse maşina de scris de pe placă şi o trânti pe poliţa de deasupra căminului, ridicând greutatea ei de metal masiv ca şi cum ar fi ridicat el o cutie goală de carton.
- Deci o să stai aici - spuse ea cu buzele întinse în acel rictus rânjit - şi o să te gândeşti mai bine cine comandă aici şi la toate lucrurile pe care pot sa le fac ca să te chinuiesc daca te porţi urât sau încerci să mă fraiereşti. N-ai decât să ţipi dacă vrei, fiindcă nimeni nu te poate auzi. Nimeni nu trece pe aici, pentru că toţi ştiu că Annie Wilkes e nebună, toţi ştiu ce a făcut ea, chiar dacă m-au declarat nevinovată.
Merse până la uşă şi iarăşi se întoarse, iar el ţipă din nou, aşteptându-se s-o vadă cum se năpusteşte iarăşi.
Asta o făcu să rânjească mai tare.
- O să-ţi mai spun ceva, spuse ea încet. Ei cred că m-am fofilat, şi au dreptate. Gândeşte-te la asta Paul, cât timp eu sunt în oraş ca să-ţi iau hârtia.
Plecă trântind uşa dormitorului destul de tare încât să zgâlţâie casa. Apoi, se auzi păcănitul yalei de la uşă.
El se lăsă pe spate în scaun, tremurând din toate încheieturile, încercând să se stăpânească, deoarece îi amplifica durerea, dar nereuşind. Lacrimile i se rostogoliră pe obraji. Iarăşi şi iarăşi o văzu zburând de-a lungul camerei, iar şi iar o văzu lovindu-l cu pumnul în ceea ce mai rămăsese din genunchiul său, cu toată forţa unui beţiv furios care loveşte cu ciocanul un ţăruş de lemn, iar şi iar se văzu înghiţit de acel teribil nor de durere.
- Te rog, Doamne, te rog, gemu el în timp ce afară Cherokee-ul pornea cu un bubuit şi un răget. Te rog, Doamne, te rog, scapă-mă din situaţia asta, sau omoară-mă... scapă-mă din situaţia asta sau omoară-mă.
Uruitul motorului se pierdu pe şosea, iar Dumnezeu nu făcu nici una, nici alta şi el rămase cu lacrimile lui şi cu durerea lui, care acum se trezise deplin și făcea ravagii prin corpul lui.
30.
- Mai târziu se gândi că lumea, în perversitatea ei consecventă, ar fi interpretat acțiunile lui următoare ca niște acte de eroism. Și probabil că el nu îi va dezaproba - dar de fapt ceea ce făcu el nu era nimic altceva decât încercarea finală, ezitantă de a întreprinde ceva pentru a supraviețui.
I se părea că aude vag un comentator sportiv entuziasmat până la paroxism - Howard Cosell sau Warner Wolf sau, poate Jonny Most, acel nebun irecuperabil - descriind scena ca şi când efortul lui de a ajunge la rezerva ei de droguri înainte ca durerea să-l ucidă, era un eveniment sportiv ieşit din comun - un meci de verificare transmis în locul programului Football-ul de Luni Seara, probabil. Oricum, ce nume i-ai da unui sport de genul ăsta? Cursa pentru droguri?
- Pur şi simplu nu pot să cred de cât curaj dă dovadă azi băiatul ăsta, Sheldon! - se entuziasma crainicul din capul lui Paul Sheldon. Nu cred că cineva de pe stadionul Annie Wilkes - sau, de altfel, dintre telespectatori - gândea că are cea mai mică şansă să reuşească să mişte acel scaun pe rotile după lovitura pe care a primit-o, dar cred că... da, aşa e! Se mişcă! Hai să privim reluarea!
Transpiraţia îi curgea pe frunte şi îi înţepa ochii. Îşi linse de pe buze un amestec de sare şi lacrimi.
Tremuratul nu voia să se oprească. Durerea părea ca şi sfârşitul lumii. Gândi:
Vine un punct când doar să discuţi despre durere devine de prisos. Nimeni din lume nu ştie că există durere de o asemenea intensitate. Nimeni. Este ca şi când ai fi posedat de demoni.
Doar gândul la pilule; Novrilul pe care ea îl avea undeva în casă, îl convinse să se mişte. Uşa încuiată a dormitorului... posibilitatea că pilulele s-ar putea să nu fie în baia de la parter aşa cum trăsese el concluzia, ci ascunse undeva... ghinionul ca ea să se întoarcă şi să-l prindă asupra faptului... aceste lucruri nu aveau nicio importanţă, aceste lucruri erau doar umbre în spatele durerii. Va rezolva fiecare problemă pe măsură ce va apărea sau va muri. Asta era tot.
Mişcarea făcea ca menghina de foc de la brâu în jos să se adâncească mai tare. Dar scaunul se mişca.
Foarte încet, scaunul începu să se mişte.
Reuşi să parcurgă o distanţă de aproximativ patru picioare, înainte să realizeze că, dacă nu va putea întoarce scaunul nu o să facă altceva decât să treacă pe lângă uşă şi să ajungă în celălalt colţ al camerei.
Apucă strâns roata dreaptă, tremurând,
(gândeşte-te la pilule; gândeşte-te la alinarea pe care ţi-o vor aduce pilulele)
şi apăsă pe ea cât de tare putu. Cauciucul scârţâi slab pe podeaua de lemn; chiţăiturile unui şoarece. Apăsă în jos; muşchii odată puternici, iar acum moi, tremurând ca aspicul; buzele îndepărtându-i-se de dinţii încleştaţi, şi scaunul pe rotile începu, lent, să se rotească.
Înşfacă ambele roţi şi puse iar scaunul în mişcare. De data aceasta parcurse patru picioare înainte să se oprească şi să-şi adune puterile. Când se opri, leşină.
Cinci minute mai târziu, se trezi la realitate, auzind în cap vocea vagă, aţâţătoare, a comentatorului.
- Încearcă iarăşi să se deplaseze! Pur şi simplu e de necrezut ce voinţă are băiatul ăsta, Sheldon!
Partea din faţă a creierului său era conştientă doar de durere; spatele minţii îi coordona ochii. O văzu lângă uşă şi se duse spre ea. Îşi întinse mâna în jos, dar vârfurile degetelor lui se opriră la aproape o palmă de podea, unde era una dintre cele două sau trei agrafe care căzuseră din părul ei în timp ce ea se repezise spre el. Îşi muşcă buzele, inconştient de faptul că transpiraţia îi curgea pe faţă şi pe gât şi îi înnegrea gulerul cămăşii de pijama.
- Nu cred că poate să ia acul acela, oameni buni - a fost un efort fan-tas-tic, dar mi-e teamă că totul se sfârşeşte aici.
Ei bine, poate că nu.
Se aplecă spre dreapta, la început încercând să ignore durerea din partea lui dreaptă - durere care părea că este o bulă cu presiune din ce în ce mai ridicată, ceva similar cu creşterea dinţilor - apoi nemaiabţinându-se şi urlând. Aşa cum spusese ea, oricum nu era nimeni care să-l audă.
Vârfurile degetelor atârnau încă la doi centimetri faţă de podea, agitându-se încoace şi încolo chiar deasupra agrafei, iar soldul drept chiar părea că pur şi simplu o să explodeze într-un jet scârbos de jeleu alb de oase.
O, Doamne, te rog, te rog, ajută-mă...
Se aplecă mai tare, în ciuda durerii. Degetele atinseră acul dar reuşiră doar să-l împingă puţin mai încolo.
Paul alunecă în scaun, încă îndoit spre dreapta şi ţipă iarăşi din cauza durerii din picioare. Ochii îi ieşiseră din orbite, gura îi era deschisă, limba îi atârna printre dinţi ca o jaluzea. Picături mici de salivă se prelingeau de pe vârful ei şi cădeau pe podea.
Apucă agrafa între degete... o smulse... aproape o scăpă... şi apoi o strânse în pumn.
Când se îndreptă, îşi provocă un nou acces de durere. Şi când acţiunea fu terminată nu mai putu face altceva decât să rămână gâfâind pentru un timp, cu capul lăsat pe spate atât cât îi îngăduia spătarul neîndurător al scaunului pe rotile, agrafa aflându-se pe placa sprijinită pe braţele scaunului. Pentru un timp fu foarte sigur că o să verse, dar îi trecu.
Ce faci? îl certă după câteva minute o parte a minţii sale. Aştepţi să-ţi treacă durerea? Nu o să treacă. Ea o citează întotdeauna pe mama ei, dar şi mama ta avea câteva zicale, nu-i aşa?
Da. Avea.
Stând acolo, cu capul dat pe spate şi faţa lucind de sudoare, cu părul lipit de frunte, Paul rosti cu voce tare una din ele, aproape ca o incantaţie: "S-ar putea să existe zâne, s-ar putea să existe farmece, dar Dumnezeu îi ajută doar pe cei care se ajută singuri."
Mda. Deci termină cu aşteptarea, Paulie - singurul spiriduş care-şi va arăta faţa pe aici e acel boxer de categoria super-grea dintotdeauna, Annie Wilkes.
Se puse iarăşi în mişcare, deplasând lent scaunul spre uşă. Ea o încuiase, dar el credea că poate ar fi în stare s-o descuie.
Tony Bonasaro, care era acum numai mulţi, mulţi fulgi de scrum, fusese un hoţ de maşini. Ca o parte a pregătirilor sale pentru scrierea Maşinilor de Lux, Paul studiase aspectele tehnicii furtului de maşini cu un ex-poliţist versat, pe nume Tom Twyford.
Tom îi arătase cum să facă contactul cu ajutorul unor fire electrice, cum să folosească bucata subţire şi flexibilă de metal, pe care hoţii de maşini o numeau, Slim Jims, ca să deschidă brusc încuietoarea uşii unei maşini, cum să anihileze sistemul de alarmă.
Sau, spusese Tom acum doi ani şi jumătate într-o zi de primăvară în New-York, hai să presupunem că nu-ţi trece prin minte să furi o maşină. Ai una, dar ai cam rămas fără benzină. Ai un furtun, dar maşina pe care ai ales-o pentru donaţie are o încuietoare la rezervorul de benzină. E asta o problemă? Nu, dacă-ţi cunoşti meseria, pentru că majoritatea încuietoarelor de la rezervoarele de benzină sunt floare la ureche. Ai nevoie doar de o agrafă de păr.
Îi trebuiră lui Paul minute nesfârşite de dat înapoi, şi aranjat ca să reuşească să poziţioneze scaunul pe rotile exact în locul potrivit, cu roata stângă aproape atingând uşa.
Gaura cheii avea unul dintre acele modele demodate, amintindu-i lui Paul de desenele lui John Tenniel din Alice în Ţara Minunilor, amplasate în interiorul unui lacăt ruginit.
Se lăsă puţin în jos în scaun - scoţând un singur geamăt ca un lătrat - şi privi prin gaură. Văzu un hol scurt care ducea în ceea ce era ni mod cert salonul; un covor vişiniu pe podea, un divan demodat tapetat cu aceeaşi culoare, un lampadar cu abajur cu ciucuri.
Spre stânga, cam pe la jumătatea holului, era o uşă deschisă. Pulsul lui Paul se înteţi. Aceea era aproape cu siguranţă baia de la parter - o auzise pe Annie lăsând să curgă multă apă acolo (inclusiv atunci când ea umpluse găleata din care el băuse cu mult entuziasm) şi nu era totodată şi locul de unde venea ea de fiecare dată când îi aducea medicamentele?
Cam aşa ceva.
Înşfăcă agrafa de păr.
I se strecură printre degete, căzu pe placă şi apoi se rostogoli spre margine.
- Nu! strigă el răguşit şi îşi puse mâna peste ea înainte de a cădea jos. O ţinu strâns în pumn şi apoi leşină iarăşi.
Deşi nu putea să spună cu siguranţă, credea că leşinul nu a durat mai mult de câteva secunde. Durerea - cu excepţia torturii nemaipomenite din genunchiul stâng - părea că s-a mai potolit puţin. Agrafa se afla pe placa de lemn aşezată pe braţele scaunului rulant. De această dată îşi flexionă degetele mâinii drepte de câteva ori înainte de a o lua.
Acum, gândi el, desfăcând-o şi ţinând-o cu mâna dreaptă.
Nu o să tremuri. Ţine minte asta. NU O SĂ TREMURI.
Întinse mâna şi băgă acul în gaura cheii, ascultând cum comentatorul sportiv din mintea sa
(atât de intens!)
îi descria acţiunile.
Transpiraţia îi curgea continuu pe faţă, ca uleiul. Asculta... dar chiar mai mult, simţi.
Basculatorul dintr-un lacăt ieftin nu e nimic altceva decât un balansoar, spusese Tom Twyford, legănându-şi mâna demonstrativ.
Vrei să dai peste cap un balansoar? Cel mai uşor lucru din lume, nu-i aşa? Îl apuci de picioare şi-l întorci pe dos... o nimica toată. Şi asta-i tot ce trebuie să faci cu o închizătoare ca asta.
Împingi basculatorul în sus şi apoi deschizi repede capacul de la rezervor înainte ca să se închidă la loc.
Reuşi să atingă basculatorul de două ori, dar de fiecare dată agrafa alunecă şi basculatorul reveni la loc înainte ca el să reuşească să facă ceva. Agrafa începuse să se îndoaie. El credea bă după încă două sau trei încercări o să se rupă.
- Te rog, Doamne, spuse el introducând iarăşi agrafa. Te rog, Doamne, ce părere ai? Doar un mic răgaz, asta-i tot ce-ţi cer.
(Oameni buni, Sheldon a avut o comportare eroică azi, dar asta trebuie să fie ultima lui încercare. Mulţimea amuţise...)
Îşi închise ochii; vocea comentatorului dispărând în timp ce el asculta foarte atent să prindă zăngănitul acului de păr în închizătoare. Acum! Uite, aici întâmpină rezistentă! Basculatorul! îl putea vedea stând acolo ca şi piciorul curbat al unui balansoar, presând limba încuietorii, fixând-o, ţinându-l pe el în loc.
E pur şi simplu floare la ureche, Paul. Dar să-ţi păstrezi calmul.
Când sufereai atât de tare, era foarte greu să-ţi păstrezi calmul.
Prinse clanţa cu mâna stângă, trebuind s-o strecoare pe aceasta pe sub mâna dreaptă, şi începu să aplice presiunea asupra agrafei. Încă puţin... Încă puţin.
În minte putea să vadă basculatorul, începând să se mişte în alcovul lui prăfuit; putea vedea limba încuietorii începând să se retragă. Nu era nevoie să facă cursa completă; bine, Dumnezeule, nu - nu era nevoie să dea peste cap balansorul, ca să folosim metafora lui Tom Twyford. Chiar în momentul când iese din rama uşii - o împingere...
Agrafa începuse simultan să se îndoaie şi să alunece. Simţi că acest lucru se întâmpla şi de disperare împinse în sus cât de tare putu, apăsă pe clanţă şi trase de uşă. Se auzi un poc când agrafa se rupse în două, partea din încuietoare căzând înăuntru şi urmă un moment împietrit în care el se gândi că a eşuat, înainte ca să vadă că uşa se deschidea încet cu limba încuietorii ieşind ca un deget de oţel.
- Isuse, şopti el. Isuse, ţie-ţi mulţumesc!
Haideţi să urmărim banda video! ţipă Warner Wolf exaltat în mintea lui, în timp ce miile de spectatori din stadionul Annie Wilkes - ca să nu menţionăm şi miile de telespectatori - izbucniră în urale furtunoase.
- Haide, haide, Warner, murmură el şi începu munca lungă, istovitoare, de a da scaunul înapoi şi a-l
rearanja ca să fie exact pe direcţa ușii.
31.
Urmă un moment rău - nu, nu doar rău, teribil, oribil - când i se păru că scaunul cu rotile nu o să treacă printre canaturile ușii.
Nu era decât cu două degete mai lat, dar erau două degete mari.
L-a adus pliat înăuntru, de asta ai crezut tu atunci că este un cărucior pentru cumpărături, îl informă jalnic mintea lui.
Până la urmă reuşi să-l strecoare - aproape - poziţionându-se direct în uşă şi apoi aplecându-se în faţă şi apucând rama uşii cu mâinile. Osiile roţilor scrâşniră frecându-se de lemn, dar fu în stare să treacă.
După ce reuşi, îşi pierdu iarăşi cunoştinţa.
32.
Vocea ei îl chema din afara cetății. El deschise ochii şi o văzu ameninţându-l cu o puşcă de vânătoare.
Ochii îi sclipeau furios. Dinţii îi luceau de salivă.
- Dacă-ţi doreşti atât de mult libertatea, Paul - spuse Annie - o să fiu foarte fericită să ţi-o dăruiesc.
Trase ambele piedici.
33.
El tresări violent, așteptând explozia gloanțelor. Dar, bineînţeles, ea nu era acolo; mintea lui recunoscuse deja visul.
Nu un vis - un avertisment. Ea se poate întoarce oricând. Oricând.
.................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu