9.
Chipul lui Ned era zâmbitor ca totdeauna, obrajii bătrânei cam prea rumeni și fata o suspectă că-și dăduse din gros cu roșu.Făcuse câteva cumpărături și se duse să le lase la bucătărie.
- Cum a fost plimbarea? se interesă englezul.
- Mi-a făcut plăcere. E cam umed, dar nu mă sinchises niciodată de așa ceva.
- Și acasă?
- Totul în ordine. Câteva scrisori fără importanță, un aviz de plată, mai nimic....
Telefonul sună o dată și se opri brusc. După semnalul cuvenit, Emilia ridică receptorul abia la al doilea apel.
- Trebuie să fie Tolea sau Mirel.... Da, e Tolea. Ce-i spun?
- Diseară la opt ne întâlnim toți aici. Să vină neapărat cu mașina.
Profitând de neatenția Emiliei, Ned scoase o hârtiuță din buzunarul de la piept, o cercetă scurt și șopti surâzând:
- Am uitat să vă întreb: Cine e de fapt Melania Lupu?
4.
Când discutau despre Mirel Ionescu, la o șuetă întâmplătoare între foști colegi de liceu sau de facultate - când, ușor amețit și bine transpirat după mai multe șprițuri de vară care-ți stimulează dispoziția nostalgică, te întrebi „ce-o mai fi făcând cutare, nu l-am mai văzut de la bacalaureat” - toată lumea era de acord că economistul avusese o evoluție ciudată.
Camarazii își aminteau de un băiețaș rotofei, cu capul rotund, vesel și mâncăcios, apoi de un adolescent masiv cu surâs zeflemitor, autorul unor replici de spirit rămase vestite și pe care colegii de clasă sau seminar le citeau încă după douăzeci de ani, ori le recunoșteau surprinși în repertoriul generațiilor tinere, ceea ce-l determinase pe un amic să constate amuzat: „Mirel a intrat în folclor.”
Învăța bine, fără eforturi, profesorii îl agreau, deși nu le cerșea grațiile, era pe departe cel mai simpatic din toată clasa, institutul etc., etc. şi nu se putea concepe petrecere sau excursie fără participarea lui. Când isprăviseră facultatea, adresa şi numărul de telefon ale lui Nicolaescu figurau în toate agendele. Îşi făgăduiseră întâlniri lunare şi, ulterior, scoţând câte o fată la plimbare, imediat după suvenirele din armată sau "cum l-am driblat pe Vasiliu de Financiar în IV", ajungeau inevitabil la bancurile lui Mirel.
Dispăruse câţiva ani pe la Hunedoara sau Reşiţa, nimeni nu ştia exact, iar la întoarcere începuse să evite sistematic vechile relaţii. Acostat totuşi pe stradă ori pe culoarele ministerului de vreun entuziast dintre foştii suporteri, Mirel arbora un gen nou. Distrat, în permanentă eschivă, mereu grăbit, creând clar celuilalt senzaţia că abia aşteaptă să scape.
Astfel de dialoguri deveniseră clasice:
- Te însoţesc câţiva paşi, Mirel. Domnule, de când nu ne-am mai văzut! Îl ţii minte pe Rămureanu?
- Nu, răspundea invariabil Nicolaescu, oprindu-se în mijlocul drumului. Încotro o iei?
- În stânga, spre Cotroceni. Am treabă la Academie...
- Eu exact în direcţia contrară. Dezolat, iubitule! Servus! Rămas în mijlocul drumului, omul încurca timp de câteva secunde circulaţia, apoi închidea gura şi îşi vedea de treabă. Când se întâlnea cu alţi colegi, comenta stupefiat incidentul. Ceea ce-i deruta pe mulţi era în special atitudinea evazivă a lui Nicolaescu.
"Dacă-i ceri adresa ori telefonul, ai impresia că a uitat numărul şi unde stă sau e gata să te asigure că de fapt nu locuieşte nicăieri, că problema-l jenează, iar tu ai gafat ca un dobitoc... Nici bancuri nu mai face! Ce-i cu ăsta, domnule?"
Nu ştia nimeni. Explicaţiile spectaculoase, o mare carieră eşuată sau altceva asemănător, nu mulţumeau nici pe cei mai superficiali. Mirel nu era individul pe care viaţa să-l lovească. Există o vocaţie în acest sens, căci totdeauna, indiferent de circumstanţele exterioare, dar în funcţie de temperamentul lor, anumiţi oameni vor suferi, suferinţă permanentă, reală ori inventată, iar alţii, dimpotrivă, vor râde şi pe patul morţii, găsind că viaţa e o glumă straşnică.
Ori, Mirel nu avusese niciodată ambiţii grozave, problemele majore ale omenirii dezbătute mai mult cu patimă decât cu argumente în nopţile de cămin - discuţii ce degenerau uneori din cauza entuziasmului exagerat al participanţilor - îl lăsaseră totdeauna rece, dragostea era un act superb, sublim, înălţător, dar concret şi, în orice caz, fără nici o legătură cu somnul sau pofta de mâncare. Deşi foarte tineri pe atunci, băieţii şi-l puteau lesne imagina peste zece ori douăzeci de ani. Un domn de statură măreaţă, jovial, însurat cu o gospodină excelentă, el însuşi făcând cu plăcere bucătărie, tatăl unor copii "absolut geniali - îi pun în încurcătură pe profesori, mă înţelegi" - ospitalier, gutos şi cu tensiune arterială, odată quinquagenar.
De aceea, când îl vedeau acum rămâneau descumpăniţi, încercând totodată un sentiment de frustrare. Fiecare se vrea în sinea lui profet şi există puţine fraze care s-o echivaleze în satisfacţie pe aceea "ţi-am spus eu?"
Mirel era singurul care nu se însurase după cincisprezece ani de la absolvirea facultăţii. Nu părea nici mulţumit, nici nemulţumit, ci mai degrabă iremediabil plictisit, se complăcea într-o neglijenţă dezgustătoare, îţi întorceai ochii de la gulerele şi batistele lui, dar, ceea ce era mai trist, Mirel îşi pierduse principala calitate: veselia.
Nicolaescu intuia toate acestea, ori le citea limpede pe chipurile celor mai puţin abili. Şi atunci prefera să-i evite. În fond, părerea lor, părerea tuturor, de fapt, îi era relativ indiferentă. Decepţia însă, provocată de propria-ţi persoană, consternarea combinată cu repulsie şi compătimire se digeră mai greu. "Dobitoci!", îi taxa fără excepţie şi se ascundea într-un gang, sub umbrela coborâtă brusc pe faţă, neezitând uneori să traverseze strada pe stop pentru a scăpa de efuziunile vreunui fost simpatizant.
Bineînţeles, cu Mirel se întâmplase ceva. Trecuseră de atunci cincisprezece ani şi nu făcuse confidenţe nimănui. Cert este că dintr-o anume noapte de vară a lui 1962, petrecută pe terasa Hotelului Flora din Mamaia, existenţa lui Mirel se schimbase radical.
5.
La opt şi jumătate se aflau toţi împreună.
Melania acuzase o indispoziţie trecătoare: "Nimic grav, la vârsta mea o migrenă uşoară e ceva frecvent, nu aveţi de ce să fiţi îngrijoraţi", îi asigurase, deşi nimeni nu se simţea îngrijorat, şi se retrăsese în dormitor cu Mirciulică şi o carte sub braţ.
Ned le expuse în câteva fraze scurte programul.
În timpul prânzului dăduse târcoale Mitropoliei i reuşise să intre în vorbă cu un călugăr. Îi făcuse câteva instantanee color şi când, după zece minute, omul îşi admiră fotografiile, se bucură ca un copil. Bâlbâia o franceză fantezistă şi Morton izbuti să afle că există zece biserici în Bucureşti unde pot fi admirate moaştele unor sfinţi despre a căror activitate individul părea foarte informat.
Ned îşi notă numele bisericilor, le identifică pe hartă şi, vizitându-le în aceeaşi după-amiază, ajunsese la concluzia că, dacă Madona a fost într-adevăr ascunsă de camerista Melaniei substituind relicvele dintr-un sarcofag, atunci doar două dintre aşezămintele cercetate puteau constitui obiectul interesului său.
Celelalte opt trebuia excluse fie din cauza dimensiunilor reduse ale sicrielor, fie a conţinutului lor. Primul obiectiv avea să fie Biserica Sf. Damian.
Englezul îşi trase fermoarul vindiacului de antilopă. Se uită la balerin.
- Ai venit cu maşina, bănuiesc.
- Da, mi-a atras atenţia Emilia.
- În fond, n-am înţeles de ce ai nevoie de două maşini, spuse fata.
- O să înţelegi. Ned îşi verifică copcile mănuşilor. Cum transportăm Madona? Nu intră în portbagaj.
Emilia începu să râdă.
- Mai speri s-o vezi vreodată la faţă? Ce copil eşti!
- Am hotărât de comun acord să epuizăm orice şansă. Luni plec.
Nicolaescu întrebă cu tâlc:
- Sigur?
- Sigur, răspunse Ned sec. Nu te îmbraci, Emilia?
Fata se pregătea să deschidă televizorul. Se opri cu mâna pe buton şi îl cercetă surprinsă.
- Bătrâna rămâne singură?
- Nicio grijă, nu fuge.
Economistul reluă jocul.
- Sigur?
- Sigur, replică la fel de uscat Morton, făcând abstracţie de rânjetul celuilalt. Individul nu-i plăcea deloc. I se adresă Emiliei: Îmi asum toată răspunderea. Nu ne putem dispensa de nici un om, altfel nu te deranjam. Vei supraveghea strada.
- Mă rog, nu am nimic împotrivă.
Mirel Nicolaescu căută triumfător ochii fetei. Ned bătu în uşa Melaniei.
- Poftim! se auzi glasul firav al bătrânei. Când dădu ochii cu ceilalţi, sări confuză din pat. Scuzaţi-mă, credeam că-i numai domnişoara Emilia... Tocmai mă întinsesem puţin.
- Foarte bine, odihniţi-vă. Noi ne întoarcem repede.
- Plecaţi? Ce stupidă sunt... Bineînţeles, de vreme ce vă văd îmbrăcaţi. Petrecere plăcută! Dacă m-aş fi simţit mai bine, v-aş fi însoţit bucuroasă. La revedere, dragii mei...
Ca totdeauna, Vlăduţ Tolea nu ştia ce să creadă, dar nu îndrăzni să întrebe.
6.
După ce se asigură că e singură în toată casa, Melania intră în bucătărie și îi prepară cina lui Mirciulică. Îi dădu explicațiile necesare în timp ce-și schimba hainele.
- Voi face o vizită la locuința doamnei Tudor, dragul meu. Îţi garantez că dacă există în toată casa un singur amănunt care să aibă legătură cu Fecioara de aur, prietena ta îl va găsi. Nici umbră de fanfaronadă în această afirmaţie, ci doar hotărârea de a duce la bun sfârşit o treabă începută. Va trebui să iau cu mine un şperaclu. Nici broasca de la seiful colonelului n-a rezistat în faţa acestui instrument. Pare desigur ciudat, însă eu am foarte multe calităţi tehnice şi degete îndemânatice. Nu, nu pretind defel că aş fi Edison, deşi bănuiesc că am încurcat puţin lucrurile. Domnul acela a fost parcă fizician... Văd că n-ai mâncat totul, Mirciulică! Poţi să-mi explici şi mie de ce eşti bosumflat? Te-a indispus domnul Ned?... Nu aud bine! Ce spui? A, te-au agasat surâsul lui enigmatic şi privirile lungi, pătrunzătoare? Ei bine, găsesc că atitudinea ta e lipsită de cumpăt. Fără îndoială că eu personal m-am simţit măgulită. Nu cunosc multe cocoane de vârsta mea care să mai primească astfel de omagii. La şaizeci şi trei de ani - vezi, sunt îndeajuns de şireată pentru a nu face un mister din asta, când îţi ascunzi etatea rişti să ţi se dăruiască cam cinci-şase ani în plus, în treburile astea oamenii devin repede grozav de generoşi - deci, la vârsta mea, te preocupă de obicei buletinele de sănătate, consumi oţet de mere sau alte prostii la modă şi te îngrijeşti de locul de veci. O mentalitate morbidă... Din fericire, după cum ai constatat, domnul Ned se mulţumeşte să-şi manifeste doar o admiraţie plină de respect. Nici urmă de îndrăzneală în comportarea dumnealui, căci eu nu aş fi dispusă să accept aşa ceva. Nu pricep ce tot mormăi, ştii cât mă enervează persoanele care nu vorbesc răspicat. Ah! De unde ştia domnul Ned că mă cheamă Melania Lupu? A, n-o ştie, m-a întrebat numai cine e persoana, fără să-i treacă prin minte că o are în faţa lui. Crede-mă, nu mă înşel. Evident însă că voi studia problema. Numele acesta nu i-a venit pe buze din senin. Eu sunt gata, Mirciulică. Voi închide bine toate uşile şi ferestrele, nu pentru că mi-ar fi teamă că ai vrea să fugi. Mă bizui însă prea puţin pe simţul tău de orientare într-un loc necunoscut şi s-ar putea să te rătăceşti. Mulţumesc, dragul meu, urările tale mă îmbărbătează.
Bătrâna stinse toate luminile cu excepţia veiozei din dormitor, formă de două ori numărul de telefon al Olgăi Tudor, fără să-i răspundă cineva, apoi trase pe mâneci trenciul negru.
7.
- Vă veți duce la biserică singuri, spuse Ned, deschizând portiera Renault-ului.
Îl priviră deconcentrați.
- Și dumneata? întrebă Emilia.
- Mă interesează drumurile doamnei Tudor.
- Aha! exclamă economistul. Am înțeles.
- N-ai înțeles nimic, deși ești la vârsta la care aveam dreptul să ne așteptăm la mai mult.
Ned se așeză la volan. Economistul îl privea zâmbind.
- Mă întreb ce figură o să faci aflând că ți-am suflat Fecioara.
- Întâi trebuie s-o găsești. Succes!
8.
Parcarseră mașina pe o stradă din spatele bisericii.
Era un lăcaș religios specific românesc, cu contraforturi puternice, văruite, acoperiș cu olane roșii și pridvor sculptat în piatră. O scărăciă romantică, opt sau zece trepte din fier forjat, cu sinuozităţi de cochilie, ducea spre o uşă întunecată, toată numai înflorituri, spartă în zidul din coasta bisericii. Aceasta, construită separat de poarta grea din tindă, stârni mirarea Emiliei.
- Ce destinaţie are?
- Habar n-am, ridică din umeri Mirel Nicolaescu. N-am făcut religie în şcoală.
Tolea încercă o explicaţie fantezistă.
- E folosită probabil de paracliser.
- Adică intrare de serviciu, râse Mirel. Du-te, domnule, de-aici...
Balerinul, emoţionat, cu cârcei în stomac, încerca din răsputeri să se stăpânească pentru a nu face figură proastă. Se întrebă uimit: "Cum Dumnezeu îi mai arde de bancuri?!" De patru zile trăia într-o agitaţie continuă.
Tresărea ori de câte ori se auzea strigat de un coleg, vederea unei uniforme albastre îi tăia răsuflarea, îşi verifica mereu spatele, ezita înainte de a răspunde unui apel telefonic. Acum, ideea de a sparge o biserică îl crispa. Tolea nu era propriu-zis credincios.
Nutrea însă unele superstiţii tradiţionale. Cu ani în urmă, îl prinsese o furtună pe aleile cimitirului Belu. Mergea de mână cu Anca... Fata îşi încleştase braţele după gâtul lui, sărutându-l pătimaş sub streaşina unui cavou. Rămăsese consternat. Îşi închipuise că e perversă. După incident, interesul lui faţă de această legătură scăzu simţitor.
- Du-te, Emilia, şopti Mirel. Ştii ce ai de făcut.
Fata înclină capul. Urma să aştepte în maşina lui Vlăduţ. Dacă ceva nu era în regulă, trebuia să aprindă de trei ori farurile. Orientaseră Volkswagenul în aşa fel, încât geamurile bisericii să se afle în bătaia luminii. Se îndepărtă privind de câteva ori în urmă.
Economistul, îngenuncheat lângă uşa îngustă, cu podoabe de fier forjat, din coasta bisericii, introdusese în broască o tijă flexibilă de oţel. Constată că lanterna tremura în mâna balerinului şi-i surâse încurajator.
- N-ai niciun motiv să fii neliniştit, bărbate! O să meargă ca-n filme, o să vezi!
- Nu mi-e frică... Sunt puţin nervos.
Cercetă din ochi împrejurimile. Locul era destul de ferit. O grădină mare cu copaci bătrâni împrejmuia biserica, iar casa parohială avea ferestrele spre stradă.
Cartierul, rupt cumva de arterele importante, părea liniştit. În aproape zece minute, Tolea nu văzuse nicio maşină circulând. Îl îngrijorau mai mult urmele lor lăsate pe zăpadă. Îşi zise însă că englezul trebuie să-i fi dat lui Mirel o soluţie şi în privinţa asta.
- Gata! răsuflă Nicolaescu, apăsând pe clanţă.
Fierul înţepenit scrâşni strident. Spaima balerinului amplifică zgomotul. Avu senzaţia unei trâmbiţe care ţipă în întuneric.
Pătrunseră în altarul bisericii. Candela de la icoana Fecioarei Maria ridica un degetar de lumină albastră. Era linişte, liniştea caracteristică locurilor pustii, mirosea a ceară şi a insecticid. Vlăduţ Tolea îşi făcu pe furiş cruce, articulând mut: "Iartă-mă, Doamne..."
Mirel mergea înainte luminând calea. Lanterna rostogolea pe dalele de piatră un ou gălbui şi jucăuş. Se opri în pragul unei nişe. Trei trepte acoperite cu o carpetă persană duceau la un sarcofag bogat împodobit. În stânga şi în dreapta vegheau două suporturi de argint pentru lumânări.
Economistul agăţă lanterna de bucla unui motiv decorativ, urcă treptele şi apucă hotărât capacul sicriului. Vlăduţ îl privea amorţit, cu o ciudată senzaţie de greaţă. Mirel Nicolaescu rânji:
- Mă gândesc ce mutră o să facă mâine popa când o vedea că i s-a cărăbănit chiriaşul.
9.
Ned Morton urmărea prudent taxiul bătrânei. Recunoscu străzile din cartierul Olgăi Tudor și zâmbetul i se accentuă.
10.
Înainte de a suna la ușă, Melania dădu târcoale casei. Privi atentă ferestrele cu obloanele lăsate, prin care nu se strecura niciun firicel de lumină, apoi intră în curtea îngustă cu un copăcel împachetat în hârtie de ambalaj şi câteva tije din lemn descăpăţânate de globurile de sticlă care vara ridicau rotocoale strălucitoare roşii, albastre şi verzi.
Sună lung şi bătu insistent, dar cu discreţie, pentru a nu alarma vecinii, la uşa cu geamlâcuri şi, când se încredinţă că în casă nu se afla nimeni, începu să manevreze şperaclul.
"Un fleac de broască, draga mea, mai mult un pretext."
Îşi scutură zăpada de pe încălţăminte şi pătrunse într-un vestibul dreptunghiular, cu o carpetă de linoleum şi două cuiere-pom. O uşă de sticlă cu perdeluţe de creton dădea în sufrageria Olgăi Tudor.
"Sufragerie, hol, cameră de zi şi tot ce pofteşti", îşi spuse bătrâna dând ocol încăperii, după ce apăsase pe comutator.
Se aflau dispuse în funcţie de considerente practice, fără cea mai mică umbră de preocupare estetică, o sufragerie greoaie -"îngrozitorul stil Brumărescu, fetiţo, de care oamenii par că nu izbutesc să se plictisească" - o maşină de cusut, un jilţ înalt şi ponosit, cu urechi ascuţite, care te împiedica să vezi ce se întâmplă în stânga sau în dreapta atunci când întorci capul, un Phillips vechi, instalat pe o măsuţă de şah, o canapea tare şi urâtă, tapiţată cu păr de cal.
- N-ai văzut în viaţa ta un interior mai bătrânesc, Melania, iar în vaza aceea cenuşie - două doamne aproape dezbrăcate, spate în spate, care Dumnezeu ştie de ce îşi împreunează mâinile într-o mişcare extrem de incomodă, nici n-ai pomenit vreodată ceva mai absurd - poţi pune rămăşag: nimeni n-a mai aşezat o floare de o sută de ani. Un adevărat supliciu să trăieşti între asemenea lucruri urâte şi totuşi să fii convinsă că Olga Tudor le iubeşte şi se gândeşte cu tristeţe cum praful se aşterne peste ele... Ia te uită!
Culese de pe masă o bucată de hârtie pe care o mână nesigură - literele n-aveau fermitate şi scăpau mereu sub rând - aşternuse cu creionul:
Dragă Olguţa, ştiu că nu te poţi întoarce acasă, mi-a spus avocatul că procesul tău a fost fixat peste două săptămâni. Eu totuşi îţi scriu, sperând în imposibil. Mă reped până la Piteşti să-mi încasez pensia. Azi e marţi, pe duminică socotesc să fiu înapoi. Florile i le-am dat doamnei Gheorghiu. A fost cineva de la Paris trimis de George, dar n-am înţeles mare lucru... Pe curând. Sile.
- Mda... Este scrisoarea unei rude, frate, poate cumnat, care locuieşte la Piteşti. Cât despre persoana din Paris, cred că o cunoşti şi tu, Melania. Nu poate fi decât domnul Ned. Faptele se înlănţuie.
Fredonând bine dispusă, bătrâna inspectă micul dormitor, separat doar cu o draperie, la fel de searbăd: un divan acoperit de un brocart cu firele duse, o oglindă şi o măsuţă cu câteva dresuri obişnuite, un ruj ieftin, un borcănel cu un rest de cremă, o pensetă şi alte câteva fleacuri, un raft de cărţi şi un şifonier cu furnirul spart în dreptul broaştei. Cercetă garderoba săracă, apoi trecu în baie, unde constată că sifonul closetului era defect şi că, în loc de hârtie igienică, Olga Tudor folosea jurnale.
În sfârşit, vizită bucătăria cu oale vechi, fabricate înainte de război, şi eterna garnitură de cutii din tablă roşie pentru condimente, despre care Melania nu-şi amintea să le fi văzut într-o singură gospodărie întrebuinţate conform destinaţiei.
- Eu ţin înăuntru nasturi sau pun bine câteva chitanţe ori alte lucruri importante ca să nu-mi amintesc niciodată unde şi ce anume am pus.
Se întoarse în sufragerie, îngăduindu-şi o clipă de răgaz.
- După cum vezi, draga mea, doamna Tudor trebuie să fie o femeie nepăsătoare, cam delăsată, fără cine ştie ce poftă de viaţă. Chiar când nu ai bani, poţi pune un guleraş alb la o rochie ca să o învioreze, aşa ceva nu ruinează pe nimeni, numai că trebuie să-ţi şi ardă. Ori, hainele ei sunt sumbre, şi e de ajuns o singură privire ca să-ţi dai seama că puţin îi pasă ce pune în spinare. Ce concluzie ai mai tras, Melania, despre ea? Dezordonată, asta am auzit! O fire nu prea complicată, deşi habar n-am de unde ai dedus-o... Ce spui?! Nimic încuiat, nicio cheie în toată casa, nici zăvor la intrare, o broască simplă... Mde, nu te contrazic, dar ar mai putea să însemne şi altceva. De pildă, mult curaj fizic şi un simţ de proprietate atrofiat. Stă prost cu banii... Asta o observă şi un şcolar. O să ne uităm acuş la taloanele ei de pensie. Fii sigură că există în vreo cutie de bomboane împreună cu carnetul C.E.C., dacă-l are, două-trei fotografii, scrisori vechi şi un capăt de panglică albastră. Nu mă întreba de ce, fetiţa mea, dar vei găsi în-tot-dea-u-na în cutiile cucoanelor în vârstă un capăt de panglică albastră şi un clips de cauciuc roz rămas de la un portjartier vechi.
Se ridică atingând cu vârful degetelor înmănuşate marginea mesei acoperite de un covor roşu.
- Şi acum concentrează-te, Melania! Dacă există în această casă ceva, adresă, fotografie, un număr, semn sau orice amănunt care să aibă o legătură cât de firavă cu Madona de aur, unde ar fi pus sau ascuns acel ceva o femeie cu personalitatea şi mentalitatea doamnei Olga Tudor?
Bătrâna trase sertarele comodei, scotocind fără convingere printre rufe uzate, ciorapi şi un maldăr de tricouri cu miros specific de naftalină presărată peste lucru neaerisit. Împinse sertarele la loc şi, înainte de a intra în dormitor, deschise aparatul de radio. Cunoştea emisiunile de noapte. În funcţie de program, putea să-şi dea seama cât e ceasul. Crainicul o scuti de aprecieri aproximative, anunţând ora unu.
11.
Ned privea stupefiat printr-o crăpătură a oblonului manevrele bătrânei.
„Hm, ciudat! Foarte ciudat....”
12.
Economistul dădu la o parte velnița de mătase grea, purpurie, brodată cu aur, care acoperea trupul mumifiat.
Tolea îl urmărea cu ochii dilatați, gâfâind de o curiozitate crispată. Zâmbetul i se strâmbase într-un rictus.
- Cucu! făcu Mirel, i exclamaţia ţâşni cu zgomot de puşcă între zidurile cu coifuri înalte de piatră.
Balerinul se clătină, gata să cadă. Mormăi o înjurătură azvârlindu-i o privire otrăvită.
Economistul înghesui în sicriu cuvertura purpurie şi puse capacul.
- Ce-i? întrebă Vlăduţ.
- Nimic. Adică nu-i aici. I-am stricat somnul de pomană... Desprinse lanterna: Plecăm.
- Lăsăm totul vraişte?
Nicolaescu ridică din umeri.
- Oricum, îşi vor da seama că s-a umblat. Esenţial e să ne poată identifica urmele şi n-au cum s-o facă... Râse: Am auzit de unul care-şi dădea cu pumnii în cap pe scaunul electric pentru că avusese gustul să-şi cumpere pantofi de cauciuc cu zigzag pe talpă. Mă rog, aici sunt covoare. Afară vom răvăşi zăpada.
Emilia îi aştepta cu mâinile încleştate pe volan. Înainte de a urca în maşină, Mirel adună mucurile azvârlite de fată pe caldarâm.
- Ai fumat mai mult de cinci ţigări?
- Nu, nu cred...
- Ar trebui să fii mai atentă, darling, declară uscat, deschizând portiera şi introducând chiştoacele în scrumiera laterală.
Emilia îşi muşcă buzele.
- Ce-aţi făcut?
- I-am cerut scuze tovarăşului că l-am deranjat şi am şters putina. Tipul e cast, nu acceptă o fecioară în aşternut, chiar dacă are coapsele de aur.
- Eram convinsă. Şi acum?
Se uitară la Mirel. Tăcea încruntat, privind înainte. Ned ar fi încercat, probabil, a doua spargere. Ei erau însă cu nervii în vârful degetelor, făcuţi praf după câteva ore de tensiune.
- Tragem cuminţi pe dreapta.
Urcară în maşină. Tolea îşi trecu limba peste buze.
- Aş bea ceva.
- Şi eu, şopti Emilia. Am văzut o sticlă de coniac în bufet. Stăm în bucătărie să nu ne audă bătrâna.
- Şi pe acoperiş, lady, spuse vioi economistul, umezindu-şi buzele groase. Nu ştii ce înseamnă o sticlă de coniac la ora două noaptea, în Bucureşti.
Balerinul conducea cu abilitate. Fără să şi-o mărturisească, în ciuda eşecului, toţi trei se simţeau cuprinşi de-o bună dispoziţie bizară. Respirau uşuraţi şi priveau încrezători bulevardul pe care patrulau camioanele I.C.A.B.-ului, azvârlind zgrunţuri de sare.
13.
Două lucruri i se părură interesante Melaniei.
Un caiet cu coperte roșii care, pe lângă adrese și telefoane, numărul buletinului și al carnetului C.E.C., cuprindea diverse noutăți și o fotografie.
De fapt, Melania o alesese dintr-un set de cinci, toate imortalizând din diverse unghiuri un colț de parc sau grădină. Sau tufișuri, triunchiul unui arbore, un capăt de alee și o bancă de piatră.
Melania nu putea să-și dea seama dacă e vorba de o grădină publică sau particulară. Un amănunt însă o determinase să cerceteze cu luare-aminte fotografiile. În afară de faptul că priveliştea nu era din cale afară de pitorească, astfel încât să justifice repetarea clişeului, în toate cele cinci imagini nu apărea nicio persoană.
- Poţi să te uiţi şi cu lupa, fetiţo, n-ai să zăreşti, oricât te-ai strădui, nici măcar codiţa unui căţel. Crede-mă, căci tu ştii că nu te mint, aici se ascunde un mister... Doamne, Melania, de când foloseşti cuvinte din acestea ieftine, care nu au nicio legătură cu formaţia ta spirituală?! Mistere, fantome, senzaţii... Dacă nu te înşeli, ele figurau pe coperta "Colecţiei celor 15 lei", editată de domnul Ig. Hertz, după care se dădeau în vânt ordonanţele colonelului şi duduia Margot, casieriţa de la cofetăria Dobriceanu. Oh, da, trigoanele lor cu nuci erau de-li-cioa-se. În fine, te rog să fii atentă cum te exprimi. Nimic nu poate justifica o conversaţie neîngrijită. Eşti oare în toate minţile, draga mea? S-a făcut aproape două şi tu sporovăieşti, sporovăieşti. Hai, bagă în buzunar poza şi caietul şi ia-ţi rămas-bun, deoarece nu vei mai călca probabil niciodată în această casă. Nu pretind că doamna Olga Tudor n-ar fi o femeie interesantă în felul ei, dar nu ţi-ar plăcea s-o socoteşti printre prietenele tale. Fie vorba între noi, nici ea nu va tânji vreodată după compania ta. Eşti gata? Spune frumos noapte bună şi nu uita să stingi lumina.
Bătrâna îşi mai roti o dată ochii în jurul pereţilor şi, schiţând o reverenţă discretă, rosti cu glasul şi zâmbetul pe care le-ar fi dăruit gazdelor unei serate plăcute:
- Noapte bună.
Întunericul înghiţi dintr-o dată odaia mohorâtă.
14.
Bătrâna se întoarse în locuința din strada Dobreni. Englezul o conduse cu privirea până ce dispăru pe ușa blocului.
- Ned, băiatule, mai ai de învățat!
CAPITOLUL X
O FEMEIE IMPOSIBILĂ
1.
La trei dimineața isprăviseră sticla de coniac.
Băuseră mult, umplând des paharele, golite cu o lăcomie febrilă.
Scotocind minuțios cămara, Emilia mai descoperi o sticlă de șliboviță plină pe trei sferturi și un rest de vișinată într-o carafă de cristal.
Când le văzu, Mirel Ionescu izbucni în urale.
Fata, zâmbind cu o căldură neașteptată - alcoolul îi stimula dispozițiile duioase - încercă să-l tempereze.
- Mai încet. Nu mi-e atât de bătrână, cât de vecini. Se aude totul prin ţevi.
- Dă-i dracului! Ce-i aici, sanatoriu?
- Nu poţi să-i dai dracului pe toţi, filozofă sâsâind balerinul, chiar dacă vrei.
Nu era obişnuit cu băutura şi se ameţise uşor. Două pete roşii i se căţăraseră pe obraji, ochii îi străluceau, râdea tot timpul.
Economistul se interesă cu trabucul în gură, abia mişcând buzele:
- Totdeauna emiţi cugetări atât de adânci?
- Lasă-l în pace, zise Emilia. Privea absentă fereastra întunecată în care se oglindea bufetul, capul şi umerii balerinului. E un copil bun...
- ...şi pios. Mie-mi spui? Toată ziua prin biserici. Nu-i pasă de ora închiderii. Chiar, bărbate, de ce te-ai băgat tu în rahatul ăsta?
Emilia îşi înmuie buzele în pahar. Luă o înghiţitură mică şi zâmbi.
- Dar tu?
Chipul economistului se întunecă brusc. O strâmbătură îi schimonosi obrajii graşi, cu umbre verzui.
- Am nevoie de bani.
- Cine nu are nevoie?
- În fond, ce-ţi pasă?
- Mi se pare ciudat. Erai altfel...
- Şi tu erai altfel. Dacă ai fi dat niţel din coate, ajungeai şefă de promoţie. În anul trei ai lăsat-o pe proasta aia de Ţeculeasca să ţi-o ia înainte.
Emilia clătină hotărâtă din cap şi luă din nou paharul în mână.
- Te înşeli, eu am rămas aceeaşi, dar voi nu vă dădeaţi seama pe atunci. Nu mă cunoşteaţi... Eraţi prea preocupaţi de meciuri, de iubitele voastre, de filmele de pe bulevard. Nu mă vedeaţi, pur şi simplu... Mi-amintesc ceva nostim. Stăteam singură în sala de seminar şi citeam la Internaţional. La un moment dat, şi-a băgat capul pe uşă Gigi Moraru, ăla blondu'. S-a uitat distrat la mine şi-a închis-o la loc. L-am auzit spunându-i lui Dăniloiu probabil, căci erau nedespărţiţi: Nu-i nimeni înăuntru. Cam aşa se petreceau lucrurile.
Economistul o privi cu ochii micşoraţi de atenţie. Rosti în şoaptă:
- Nu-i nimeni înăuntru... Va să zică ăsta e micul nostru secret?
- N-am înţeles, se bâlbâi balerinul. Chiar nu te-a văzut?
- Dai din picioare, dar capul nu-l mişti deloc. Ţi-e teamă că se deranjează ceva?
Emilia îşi trecu degetele peste ochii fierbinţi.
- Ce naiba ai cu el? Nu-i mai rău decât noi. Poate mai bun.
- E prost, spuse sec economistul.
- Ei şi?
- Totdeauna m-a enervat prostia, deşi mănânc pâine de pe urma ei.
- Nu-s prost, declară balerinul cu o expresie stranie de beatitudine pe chip.
- Cu majuscule, iubitule! Atât de prost, încât nu-ţi dai seama ce fericire e să nu-ţi zumzăie creierii.
- Te-ai ameţit, Mirel, zâmbi Emilia.
- Aşi! Voiam să-i explic ăstuia cum stă treaba cu favorizaţii de soartă. Animalu-i un privilegiat şi-am impresia că nu se bucură îndeajuns.
- Nu-s prost, repetă încăpăţânat, dar fără umbră de iritare, Vlăduţ Tolea.
Încercă să găsească argumente, apoi renunţă. Alcoolul îl făcuse vorbăreţ. În general nu-şi trăda gândurile. Răsfiră proiecte vechi, devenite obsesie. Şi le repeta atât de des, încât nu mai schimba nici măcar ordinea enumerării.
- Peste zece ani ies la pensie. Voi deschide o şcoală de dans. Ca a doamnei Simian din Cotroceni, dar mult mai selectă. N-am să primesc pe oricine. Copii de familie...
- Ai auzit de Isadora Duncan? se interesă Nicolaescu. Mă-sa şi tat'su erau nişte derbedei fără un sfanţ.
- Nu vorbeam despre ea acum.
- Foarte bine! Zi mai departe, puiule! Vasăzică ai să înveţi să dea din craci nişte raţe deşelate de viţă nobilă. Apoi?
- Am relaţii de pe acum, sunt convins că-mi voi asigura o clientelă distinsă. Pentru asta însă îmi trebuie o locuinţă elegantă, în centru. Piese de calitate, puţine, înghesuiala e mitocănească, un personal stilat. În aşteptarea copiilor, părinţii vor răsfoi reviste interesante, Paris Match-uri, Adam, Jours de France... Vor putea lua o cafea sau ciuguli la discreţie fursecuri fine, patru sau cinci coşuleţe de argint pline le vor sta totdeauna la dispoziţie. Cea mai bună elevă din ziua respectivă va primi o floare, garoafă sau trandafir. Voi acorda trei distincţii la sfârşitul anului, bineînţeles cât mai substanţiale.
Emilia îl privea cu ochi mari. Râse.
- Ziceai că-i prost. Are cap de negustor.
- Dimensiunile corespund, în orice caz. Vorba ăluia, în şepcuţa lui încap pe puţin zece kilograme de mere.
- Nu-l băga în seamă.
- O fac de mult, dar nu observă, spuse Tolea. Ţi-aş putea descrie fiecare obiect din casa aceea. O prietenă de-a mamei, bine situată pe vremuri, vinde piese extraordinare la preţuri de nimic. Am ochit un tabernacul minunat şi un salon Regence în stare excelentă. Mi le-ar lăsa pe amândouă la treizeci de mii. Chestia e să am banii repede. Bătrâna preferă să piardă, dar să primească suma întreagă şi imediat. O tapează un puşti...
Nicolaescu nu-l mai asculta. Îşi umplu paharul până în dreptul buzei şi trase o înghiţitură lungă. Emilia se cutremură.
- Într-o zi o să dai de dracu' ! Are pe puţin şaptezeci de grade şi o bei ca apa.
- Într-o zi! Ce înseamnă într-o zi? Azi mă simt bine. Restul nu contează. Ceva brânză, o felie de salam n-ai prin casă?
- Două cutii cu sardine.
- Bune şi alea! Adă-le încoace să ţi le deschid... Zi, bărbate, mai departe, cum e cu şcoala aia de cimpanzei. Chestia-i captivantă.
Vlăduţ adormise cu capul pe mână. Nu se trezi nici când economistul lovi cu pumnul în cuţitul de tăiat conserve. Mirel mâncă lacom, asistat de Emilia, care morfolea o bomboană de ciocolată din provizia Melaniei. Afară se pornise viscolul. Îi auzeau gâfâitul, zăpada pulverizată se aşternea în colţul geamurilor, izbea în ferestre, zgâlţâindu-le cu furie.
- Huo, nebune! Ce te agiţi aşa? Nu-i nimeni înăuntru.
Chicoti. Emilia se uită la el nepăsătoare.
- A fost o afirmaţie oarecare, degeaba baţi monedă.
- Te contrazici, darling! În primul rând, spuse, săltând degetul gros, murdar de ulei, dacă era oarecare n-o ţineai minte. Al doilea, tu nu faci, cum ne zicea ăla de Logică, aserţiuni gratuite. În ce te priveşte, observaţia are valoare de simbol. Oamenii trec pe lângă tine fără să te vadă şi ticul ăsta al lor te râcâie. Cam pe aici, nu sunt prea subtil. Invizibilă cum eşti, făceai carieră la CIA sau Intelligence Service, şi în loc de asta, semnezi statele de plată la întreprinderea aia a ta prăpădită.
- Mi-e absolut egal ce crezi, dar baţi câmpii.
Emilia îşi înăbuşi un căscat fals. Economistul şterse cu o bucată de miez cutia goală, înghiţi cocoloşul plescăind de plăcere şi îşi turnă din nou în pahar.
- Mă rog, aşa o fi... Am impresia însă că dintre toţi, noi suntem cei mai fraieri. Rataţi autentici. Ceilalţi... Englezul îşi face meseria, riscul e profesiunea lui, cretinul ăsta visează să-şi deschidă un tractir select. O să trebuiască să-şi lase mustaţă. Ai văzut proxenet prosper fără moustache?
- Exagerezi. Doreşte o şcoală de dans. Restul sunt prostii d-ale tale.
- Ai răbdare! Baba, cât e de dementă, pare să aibă şi ea ceva în cap. Dar noi?
- Prefer să nu mă gândesc.
- Oricum o faci. Nu trece un singur minut fără să pui în ecuaţie. Dovadă ridurile, neglijenţa, otrava din privire...
Emilia îl măsură tristă.
- De ce mă zgândări?
......................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu