Africa,tu Zeiță.
I
Annie
Când privești în adâncul abisului,
Abisul, de asemenea privește în tine.
Friederich Nietzche
1.
pămââânnnntttt
immm pămââănntt
zeiiiţţăăă
Aceste sunete: chiar şi în ceaţă.
2.
Dar câteodată sunetele - ca și durerea - se stingeau și atunci rămânea doar ceața.
Își amintea întunericul: înaintea ceții fusese un întuneric adânc. Asta însemna oare că progresa?
Să se facă lumină (chiar dacă este încețoșată), iar lumina era bună și așa mai departe? Existaseră acele sunete în întuneric? Nu știa răspunsul la nici una dintre aceste întrebări. Avea vreun sens să le spună? De asemenea, nu cunoștea răspunsul nici la aceasta.
Durerea era undeva în spatele sunetelor. Durerea să găsea la estul soarelui și la sudul urechilor sale. Asta era tot ceea ce știa.
Pentru o anumită bucată de timp, care i s-a părut foarte lungă (şi aşa a fost din moment ce durerea şi ceaţa învolburată erau singurele lucruri care existau), acele sunete reprezentaseră singura realitate exterioară. Nu avea nicio idee despre cine era el sau unde se afla şi nici nu dorea să afle. Ar fi dorit să fie mort, dar, prin ceaţa plină de durere care-i umplea mintea ca un nor de furtună, nu era conştient de dorinţa aceasta.
Odată cu trecerea timpului a devenit conştient că existau perioade lipsite de durere şi că acestea erau ciclice. Şi, pentru prima dată de când ieşise din întunericul total care precedase ceaţa, avea un gând care exista, indiferent care ar fi fost situaţia lui în acel moment. Acest gând era imaginea unor piloni dărâmaţicare ieşeau din nisipul Plajei Revere.
Mama şi tatăl lui îl duseseră adesea la Revere Beach, pe vremea când era puşti, iar el întotdeauna insistase să-şi întindă pătura într-un loc de unde putea să vadă pilonii, care i se păreau că sunt colţii proeminenţi ai unui monstru îngropat. Îi plăcea să stea şi să privească apa care creştea până acoperea pilonii.
Apoi, câteva ore mai târziu, după ce mâncaseră sandvişurile şi salata de cartofi, după ce ultimele picături de citronadă Kool-Aid fuseseră scurse din termosul mare al tatălui său, chiar înainte de anunţul mamei că este timpul să strângă şi să pornească spre casă, vârfurile pilonilor putreziţi începeau să se zărească din nou - la început doar o umbră, o străfulgerare între valurile care se spărgeau, apoi din ce în ce mai mult. Pe când resturile de la masă erau aruncate în tomberonul care purta inscripţia PĂSTRAŢI-VĂ PLAJA CURATĂ, jucăriile de plajă ale lui Paulie strânse
(Paulie, ăsta-i numele meu, eu sunt Paulie şi diseară mami o să mă ungă peste arsuri cu ulei Johnson pentru copii, gândi el în interiorul norului învolburat în care trăia acum)
şi pledul împăturit, pilonii apăreau aproape în întregime; marginile lor înnegrite, acoperite cu nămol şi înconjurate de pete de spumă plutitoare. Era mareea, încercase tatăl său să-i explice, dar el întotdeauna ştiuse că sunt pilonii. Marea venea şi pleca; pilonii rămâneau. Doar că din când în când nu puteai să-i vezi.
Fără piloni, nu exista maree.
Această imagine revenea şi revenea, obsedantă, ca o muscă ce se învârteşte leneş. A căutat să-i găsească semnificaţia dar, pentru un lung răstimp, sunetele l-au întrerupt.
zeiiiţţţăăă
am cittitt tootttuulll
pămâânntt
Câteodată sunetele se opreau. Câteodată el se oprea.
Prima lui amintire cu adevărat clară a acestui acum, a prezentului din afara ceţii învolburate, a fost cea a opririi, a faptului că a devenit dintr-o dată conştient că nu mai putea să respire şi că asta era înregulă, că era bine, era de fapt sublim; putea să suporte un anumit nivel al durerii, dar totul are o limită şi era bucuros să părăsească jocul.
Apoi, o gură se strânse peste gura sa, o gură care era fără îndoială a unei femei, în ciuda buzelor tari şi uscate, iar aerul din gura femeii intră cu forţă în gura lui, pătrunzând în jos pe gât, umflându-i plămânii. Şi atunci când buzele s-au îndepărtat, şi-a mirosit temnicerul pentru prima dată, a mirosit-o în aerul pe care ea îl forţase să intre în el în acelaşi mod în care un bărbat ar forţa o parte a sa într-o femeie nedoritoare; un amestec scârbos de izuri de fursecuri cu vanilie, îngheţată de cacao, supă de pui şi cremă de arahide.
A auzit o voce strigând:
- Respiră, fir-ar să fie! Respiră, Paul!
Buzele acelea îi apăsară din nou gura. Respiraţia ei năvăli în gâtul lui. Un suflu precum curentul umed pe care-l creează un metrou rapid şi care trage după el foile de ziar şi ambalajele de bomboane. Apoi buzele acelea se retraseră, şi el se gândi: Pentru numele lui Dumnezeu, nu lăsa niciun pic din el să iasă pe nas, dar nu se putea stăpâni şi oh!, acel miros, acel miros, acel MIROS nenorocit.
- Respiră, dracu' să te ia! ţipă vocea nevăzută şi el gândi: O s-o fac, fac orice, te rog, dar să nu-mi mai faci asta, să nu mă mai infectezi şi încearcă, dar, înainte de a începe, buzele ei se strânseseră iarăşi peste ale lui, nişte buze la fel de uscate şi de moarte ca o piele sărată tăbăcită, şi îl violă încă o dată cu aerul ei.
De data aceasta, când ea îşi îndepărtă buzele, el nu lăsă aerul ei să iasă afară, ci îl împinse, transformându-l într-o gigantică expiraţie a sa. Îl îmbrânci afară. Îşi aşteptă pieptul nevăzut să se ridice singur, aşa cum făcuse toată viaţa, fără nici un ajutor din partea lui. Când aceasta nu se întâmplă, inhală iarăşi convulsiv o cantitate uriaşă de aer şi apoi o expiră din nou singur. Şi o făcea pe cât de repede putea ca să îndepărteze din el mirosul şi gustul ei.
Aerul curat nu avusese niciodată un gust atât de bun!
Începu să se piardă iarăşi în ceaţă, dar înainte ca lumea care se stingea să piară cu totul, auzi vocea femeii murmurând:
- Of!! A fost foarte aproape!
Nu îndeajuns de aproape, gândi el şi adormi.
Visă pilonii, atât de reali încât i se păru că poate să întindă mâna şi să-şi treacă palma peste formele lor fisurate şi acoperite cu mai verde, negricios.
Când s-a întors în starea dintâi, de semiconştienţă, a fost capabil să facă conexiunea între piloni şi situaţia lui actuală - era la mintea cocoşului. Durerea nu era ca o maree. Asta era lecţia învăţată din visul care reprezenta de fapt o amintire.
Durerea doar părea că vine şi pleacă. Durerea era ca pilonii, câteodată acoperită şi câteodată vizibilă. Atunci când durerea nu-l chinuia prin norul său cenuşiu ca de stâncă, era foarte recunoscător, dar nu mai putea fi înşelat - ea era încă acolo, aşteptând să se reîntoarcă. Şi nu exista doar un set de piloni ci două; durerea reprezenta pilonii, şi o parte din el a ştiut, cu mult timp înainte ca mintea lui să descopere acest fapt, că pilonii rupţi erau chiar picioarele lui fărâmate.
Dar a mai trecut încă mult timp până când a fost în stare să spargă crusta de salivă uscată care îi lipea buzele şi să o întrebe răguşit "Unde mă aflu?" pe femeia care stătea lângă patul său ţinând în mâini o carte. Numele autorului cărţii era Paul Sheldon.
Îl recunoscu, fără nici o surpriză, ca fiind al său.
- Sidewinder, Colorado, spuse ea când el a putut, în sfârşit, să pună întrebarea. Numele meu este Annie Wilkes. Şi sunt...
- Ştiu, spuse el. Eşti cel mai înfocat admirator al meu.
- Da, zise ea zâmbind. Chiar asta sunt.
3.
Întuneric. Apoi durere și ceață. Apoi conștientizarea că deși durerea era constantă, era câteodată îngropată într-un compromis nefiresc, care el presupunea că ar fi o ușurare.
Prima amintire reală: oprirea și apoi respirația urât mirositoare a femeii care l-a violat, readucându-l la viață.
Următoare amintire reală: degetele ei împingând ceva în gura lui, la intervale regulate; ceva de soiul pilulelor Contac, doar că, din moment ce nu i se dădea apă, rămâneau în gura sa şi, când se topeau, aveau un gust extrem de amar care semăna puţin cu cel al aspirinei. Ar fi fost tentat să scuipe afară acel gust amar, dar ştia că nu era indicat. Deoarece tocmai acel gust amar aducea fluxul deasupra pilonilor
(Bun! PILONII sunt PILONI, sunt DOUĂ seturi, perfect, sunt două seturi, acum taci, taci, taci acum, ssst)
şi pentru un timp îi făcea să dispară.
Aceste lucruri surveneau la intervale foarte mari, dar, în timp ce durerea, fără să scadă, începea să se erodeze (aşa cum şi pilonii de pe Plaja Revere trebuiau să se fi erodat, gândi el, deoarece nimic nu e veşnic - deşi, copil fiind, ar fi luat în râs asemenea erezie), lucrurile din afară începeau să se impună din ce în ce mai rapid în universul obiectiv, cu toată încărcătura de amintiri, experienţă şi prejudecăţi care se reinstalau din ce în ce mai ferm.
El era Paul Sheldon, care scria două genuri de romane: bune şi best-seller-uri. Fusese căsătorit şi divorţase de două ori. Fuma prea mult (sau aşa făcuse înainte de toate acestea, indiferent ce însemnau "toate acestea").
I se întâmplase ceva foarte rău, dar încă trăia. Acel nor gri-închis începea să se destrame din ce în ce mai repede. Va mai trece însă o bună bucată de timp până când cel mai înfocat admirator al său să-i aducă maşina de scris Royal, veche, zgomotoasă, cu gura rânjită şi ştirbă şi vocea ca a lui Ducky Daddles.
Dar Paul a înţeles cu multă vreme înainte că se găsea într-o încurcătură teribilă.
4.
În subconștient a văzut-o înainte să știe că o vede și, în mod sigur, trebuie s-o fi înțeles înainte de a fi conștient c-o înțelege - altminteri de ce asocia asemenea imagini triste, amenințătoare, cu persoana ei?
De fiecare dată când ea intra în cameră, se gândea la idolii venerați de triburile superstițioase africane din romanele lui H. Rider Haggard; la pietre și la pierire.
Imaginea de idol african a Anniei Wilkes, parcă ieșită din Ea și Minele Regelui Solomon, era în același timp absură și, în mod ciudat, foarte potrivită. Era o femeie masivă care, în afară de umflătura mare și dizgrațioasă pe care o formau sânii sub ploverul gri, tricotat, pe care-l purta tot timpul, părea că nu are niciun fel de alte forme specific feminine - nu exista nicio rotunjire definită a șoldurilor sau a feselor și nici glezne sub nesfârșita garnitură de fuste de lână pe care le purta în casă (înainte de a ieși afară ca să-și îndeplinească treburile de pe lângă casă, se retrăgea în dormitorul ei nevăzut ca să-și pună jeanșii). Corpul ei era mare, dar nu generos. Îți dădea sentimentul că este făcut mai degrabă din aglomerări și baraje, decât din orificii primitoare, din spații largi, deschise sau arii de armonie.
Îi inspira mai cu seamă un sentiment de soliditate, ca și cum femeia aceea n-ar fi avut vase de sânge şi nici măcar organe interne; ca şi când s-ar fi putut să fie doar statuia Anniei Wilkes, dintr-o parte în alta şi din cap până-n picioare. Simţea că este din ce în ce mai convins că ochii ei, care păreau că se mişcă, erau de fapt doar pictaţi, că nu se mişcau mai mult decât ochii aceia din portrete, care ai impresia că te urmăresc oriunde te-ai mişca în camera unde sunt atârnate tablourile.
I se părea că dacă îşi desface primele două degete de la mână într-un V şi încearcă să şi le vâre în nări, ele s-ar putea să intre doar câţiva milimetri înainte de a întâlni un obstacol solid (chiar dacă puţin flexibil); că şi puloverul ei gri, fustele de casă demodate şi jeanşii decoloraţi pentru treburile de afară, erau parte integranta din corpul compact, fibros, fără goluri. Deci acest sentiment - că era un idol dintr-un roman captivant - nu era deloc surprinzător. Întocmai ca un idol, ea îţi oferea un singur lucru: o stare de nelinişte care creştea constant spre teroare. Întocmai ca un idol, cerea de la tine totul.
Nu, aşteaptă, asta nu-i chiar drept. Îţi mai oferea şi altceva. Ea îi dădea pilulele care aduceau fluxul deasupra pilonilor.
Pilulele erau mareea; Annie Wilkes semnifica prezenţa Lunii care le punea în gura lui, ca obiectele aruncate de valuri pe ţărm. Îi aducea două la fiecare şase ore; la început anunţându-şi prezenţa doar printr-o pereche de degete vârâte în gura lui (şi foarte repede el a învăţat să le sugă cu lăcomie, în ciuda gustului amar); mai târziu, apărând în puloverul ei croşetat, într-una dintre cele şase fuste şi purtând de obicei sub braţ un roman de-al său, în ediţie de buzunar. Noaptea, apărea într-un veşmânt roz-estompat, faţa ei lucind de la un soi de cremă (el ar fi putut numi cu mare uşurinţă ingredientul principal, chiar dacă nu văzuse niciodată recipientul din care ea o lua; mirosul de oaie al lanolinei era puternic şi ostentativ), îl trezea din somnul adânc şi infestat de vise, cu pilulele cuibărite în palmă şi Luna proptită în fereastră, deasupra unuia dintre umerii ei solizi.
După un timp - după ce neliniştea lui devenise prea puternică şi nu mai putea fi ignorată - a fost în stare să afle cu ce-l hrănea. Era un calmant pe bază de multă codeină, numit Novril. Motivul pentru care ea trebuia să-i aducă plosca atât de rar nu se datora doar faptului că era supus unui regim alimentar constând în totalitate din lichide şi gelatine (mai devreme, când el se aflase în nor, ea îl hrănise intravenos), ci şi pentru că Novrilul avea o tendinţă să creeze constipare, la pacienţii care-l foloseau. Alt efect secundar, unul mult mai serios, erau depresiile respiratorii la bolnavii sensibili. Paul, în mod normal, nu avea nici o sensibilitate, chiar dacă fusese timp de optsprezece ani un fumător înrăit, dar, cu toate acestea, respiraţia lui se oprise cel puţin o dată (s-ar mai fi putut să se fi întâmplat şi în alte ocazii, în ceaţă, pe care el nu şi le mai amintea). Atunci ea îi făcuse respiraţie gură la gură. S-ar putea să fi fost doar o întâmplare nefericită, dar mai târziu a ajuns s-o suspecteze că aproape îl omorâse cu o supradoză accidentală. Ea nu ştia chiar atât de multe despre ce făcea, pe cât credea căştie. Acesta era unul dintre lucrurile care-l speriau la Annie.
A descoperit, aproape simultan, trei lucruri, la aproximativ zece zile după ce a ieşit din norul întunecat.
Primul era că Annie Wilkes avea o mare rezervă de Novril (ea avea, de fapt, foarte multe medicamente de toate felurile).
Al doilea era că devenise dependent de Novril.
Al treilea: Annie Wilkes era periculos de nebună.
5.
Întunericul precedase durerea şi nourul de furtună; în timp ce ea îi povestea ce se întâmplase cu el, începu să-şi amintească ce precedase întunericul. Asta s-a produs la scurt timp după ce a pus întrebarea tipică a celor ce se trezesc din comă şi ea i-a spus că se află în micul oraş Sidewinder din Colorado.
În plus i-a spus că a citit toate cele opt romane ale lui de două ori cel puţin şi că pe cele mai îndrăgite, adică din seria Misery, de patru, cinci sau şase ori. Singurul lucru pe care ea şi-l dorea era ca el să le scrie mai repede. I-a spus că aproape nu i-a venit să creadă că pacientul ei era într-adevăr chiar acel Paul Sheldon, nici după ce a verificat cartea de identitate din portofel.
- Unde este portofelul meu, că tot veni vorba? întrebă el.
- L-am păstrat pentru tine într-un loc sigur, spuse ea.
Zâmbetul îi pieri parcă dintr-o dată, transformându-se într-o privire îngustă, vigilentă, care lui nu i-a plăcut prea mult - era ca şi cum ai descoperi o crevasă adâncă, aproape acoperită de florile de vară, în mijlocul unei poieni însorite.
- Crezi că aş fura ceva de la tine?
- Nu, bineînţeles că nu. Doar că....
E doar că tot restul vieţii mele este acolo - gândi el. Viaţa mea în afara acestei camere. În afara durerii. În afara modului în care timpul pare că se dilată ca o gumă de mestecat roz pe care un puşti o întinde atunci când e plictisit. Fiindcă aşa este în ultima oră, sau cam aşa ceva, înainte de înghiţirea pilulelor.
- Doar ce, Domnule Bărbat? persistă ea şi el văzu alarmat că privirea îngustă devine mai neagră, tot mai neagră.
Crevasa se lărgea, ca şi când sub marginile ei avea loc un cutremur. Auzea de afară vaietul constant, pătrunzător al vântului şi avu instantaneu imaginea ei luându-l în braţe, aruncându-l peste umărul ei zdravăn, unde el va zăcea ca un sac de pânză aruncat peste un zid, scoţându-l apoi afară şi trântindu-l într-un troian de zăpadă. Va muri îngheţat, dar înainte să se întâmple asta, picioarele lui vor zvâcni şi vor urla.
- Doar că tatăl meu mi-a spus să am grijă întotdeauna de portofelul meu, zise el uimit de cât de uşor a inventat această minciună.
Tatăl său transformase în obicei faptul de a nu-l băga în seamă pe Paul mai mult decât era strict necesar şi, atât cât îşi aducea Paul aminte, i-a oferit un singur sfat în toată viaţa. La a paisprezecea aniversare a zilei de naştere a lui Paul, tatăl lui îi dăduse un prezervativ Red Devil într-un plic de hârtie.
"Pune asta în portmoneu" - spusese Roger Sheldon - "şi dacă vreodată te exciţi când te joci în parcare, prinde momentul între excitarea suficientă, cât să doreşti, şi supraexcitare, când nu-ţi mai pasă, şi pune-l. Sunt deja prea mulţi bastarzi pe lume şi nu vreau să te văd luat în Armată la şaisprezece ani.
Apoi Paul continuă:
- Cred că mi-a zis atât de des să am grijă de portofelul meu, încât până la urmă a devenit o manie. Dacă te-am ofensat, îmi pare tare rău.
Ea se relaxă, zâmbi.
Crevasa se închise. Florile de vară zâmbeau iarăşi voioase. El se gândi cum ar fi să-şi înfigă mâna prin acel zâmbet şi să întâlnească doar un întuneric flexibil.
- Nu m-am supărat. E într-un loc sigur. Aşteaptă - am ceva pentru tine.
Plecă şi se întoarse cu o farfurie plină cu supă aburindă, în care pluteau legume. Nu a fost în stare să mănânce prea mult, dar a înghiţit mult mai mult decât s-ar fi gândit la început că ar putea. Ea părea mulţumită.
I-a povestit ce s-a întâmplat, în timp ce el mânca, şi el şi-a adus aminte de tot, pe măsură ce ea îi relata; presupunea că este bine să ştii cum de ai ajuns să ai picioarele sfărâmate, dar maniera în care ajunsese la această cunoaştere era alarmantă - ca şi cum ar fi fost un erou într-o nuvelă sau într-o piesă de teatru; un personaj a cărui poveste nu era relatată ca o întâmplare adevărată, ci ca o ficţiune.
Ea se dusese la Sidewinder cu jeepul cu dublă tracţiune ca să cumpere furaje pentru animale, ceva produse de băcănie... şi cu ocazia asta să vadă ce romane mai primiseră la magazinul Wilson's Drug Center - asta se întâmplase în miercurea de acum două săptămâni, cărţile noi aducându-se totdeauna marţea.
- De fapt, chiar mă gândeam la tine, spuse ea, dându-i supa cu lingura, după care şterse în mod profesional cu un prosop o picătură care se prelinsese pe la colţul gurii.
- Asta face ca întâmplarea să fie o coincidenţă remarcabilă, nu vezi? Speram că, în sfârşit, Copilul lui Misery a apărut în ediţie de buzunar, dar n-am avut noroc. O furtună se apropia spre regiunea lor, a continuat ea, dar până la prânz meteorologii susţinuseră cu multă convingere că se va abate spre Sud, spre New Mexico şi Sangre de Cristos.
- Da, spuse el, aducându-şi aminte. Au spus că o să-şi schimbe direcţia. În primul rând, din cauza asta am plecat. Încercă să-şi aranjeze picioarele. Rezultatul fu un puseu îngrijorător de durere care-l făcusă geamă.
- Nu face asta, spuse ea. Dacă faci picioarele astea ale tale să vorbească, Paul, ele n-or să vrea să tacă... şi nu mai pot să-ţi dau pilule decât peste două ore înainte. Şi aşa îţi dau prea multe.
De ce nu sunt în spital?
Aceasta era fără îndoială, întrebarea care trebuia pusă, dar nu era sigur că era o întrebare pe care vreunul dintre ei o dorea rostită. Oricum, nu încă.
- Când am ajuns la băcănie, Tony Roberts mi-a spus că mai bine m-aş urca în maşină dacă vreau să ajung înapoi aici înainte ca furtuna să lovească şi eu am spus...
- Cât de departe suntem de acest oraş? întrebă el.
- Un drum bunicel, spuse ea vag, uitându-se către fereastră.
Urmă un interval de tăcere ciudat şi Paul se sperie de ceea ce văzu pe faţa ei, fiindcă ceea ce văzu era nimic; nimicul întunecat al unei crevase ascunse într-o poiană alpină, o întunecime unde nu putea să crească nicio floare, unde căderea ar putea fi foarte lungă. Era faţa unei femei care se eliberase momentan de toate stările vitale şi reperele vieţii ei, o femeie care pierduse nu numai memoria faptelor pe care începuse să le povestească, dar şi memoria însăşi.
Vizitase odată un azil de nebuni - aceasta s-a întâmplat cu mulţi ani înainte, când începuse să se documenteze pentru Misery, prima din cele patru cărţi care constituiseră principala lui sursă de venituri din ultimii opt ani - şi văzuse această privire... sau, mai precis, această ne-privire. Cuvântul care o definea era catatonia, dar ceea ce-l speria pe el, nu avea o definiţie atât de precisă - era, mai degrabă, o comparaţie vagă: în acel moment el crezu că gândurile ei deveniseră aproape la fel cum îşi imaginase persoana ei fizică: solide, fibroase, compacte, fără spaţii de armonie.
Apoi, încet, faţa ei se însenină. Gândurile păreau că au început să curgă înapoi în ea. Apoi realiză că, să curgă, era puţin greşit. Ea nu se umplea ca un eleşteu sau un lac creat de maree; ea se încălzea. Da... ea se încălzeşte, ca un mic dispozitiv electric. Un prăjitor de pâine sau poate o pernă electrică.
- I-am spus lui Tony: "Furtuna aia se îndreaptă spre sud".
La început vorbea rar, aproape bălmăjit, apoi cuvintele ei începură să revină la cadenţa normală şi să capete vioiciunea obişnuită unei conversaţii. Dar acum el era alertat.
Tot ce spunea ea era puţin straniu, puţin aiurit. Ascultând-o pe Annie era ca şi cum ai auzi un cântec interpretat într-o tonalitate greşită, falsă.
- Dar el a spus: "S-a răzgândit".
- "Uups!" am zis eu. "Ar fi bine să mă urc pe cal şi să-i dau bice". "În locul tău aş sta în oraş dac-aş putea, Coană Wilkes", a spus el. "Acum anunţă la radio că o să fie una foarte supărată şi că nimeni nu e pregătit". Dar bineînţeles că trebuia să mă întorc - nu e nimeni care să hrănească animalele în afară de mine. Cei mai apropiaţi oameni sunt Roydman-ii, şi stau la câteva mile depărtare de aici. De altfel, Roydman-ii nu mă plac.
În timp ce spusese ultimele cuvinte îi aruncase o privire vicleană. Şi când el nu a răspuns, a bătut cu lingura în marginea farfuriei, într-o manieră categorică.
- Ai terminat?
- Da, sunt plin, mulţumesc. A fost foarte bună. Ai multe animale pe lângă casă?
Fiindcă, se gândea el deja, dacă-i aşa, asta înseamnă că trebuie să ai pe cineva care să te ajute. Un angajat, cel puţin.
"Ajutor" era cuvântul de bază. Acesta se părea a fi cuvântul potrivit - şi mai observase că ea nu poartă verighetă.
- Nu foarte multe, spuse ea. Şase cloşti. Două vaci. Şi Misery.
El clipi.
Ea râse:
- Nu o să crezi că sunt foarte amabilă dacă am botezat o scroafă cu numele femeii brave şi frumoase pe care ai creat-o. Dar ăsta-i numele ei, şi nu-i nicio impoliteţe la mijloc.
După ce se gândi un moment adăugă.
- Efoarte prietenoasă.
Femeia îşi strâmbă nasul în sus şi, pentru un moment, deveni o scroafă, chiar şi prin cele câteva fire de păr care-i creşteau pe bărbie. Scoase un sunet porcin:
- Guiţ! Guiţ! Gui-Gui-GUIŢ!
Paul se uită la ea cu ochii holbaţi.
Ea nu sesiză; plecase iarăşi departe; privirea ei era tulbure şi gânditoare. Ochii n-aveau niciun fel de reflecţie, doar cea a lămpii de pe noptieră, de două ori reflectată, sălăşluind vag în fiecare.
În sfârşit, tresări uşor şi spuse:
- Am parcurs în jur de cinci mile când a început să ningă. A venit repede - o dată ce începe aici, sus, întotdeauna se întâmplă aşa. Am continuat aproape la pas, cu luminile aprinse şi apoi am văzut maşina ta ieşită din şosea, răsturnată.
Îl privi dezaprobator.
- Farurile tale nu erau aprinse.
- M-a luat prin surprindere, spuse el, amintindu-şi doar în acel moment cum fusese luat prin surprindere.
Dar nu-şi aducea însă aminte că fusese şi destul de beat.
- M-am oprit, zise ea. Dacă aş fi fost în urcuş, s-ar putea să n-o fi făcut. Nu-i foarte creştinesc, ştiu, dar erau deja trei degete de zăpadă depuse pe şosea, şi chiar cu dublă tracţiune nu poţi fi sigur că este posibil să pleci din nou o dată ce-ţi pierzi impulsul. E mai uşor doar să-ţi spui: "Oh, probabil c-au ieşit din maşina aia care a luat-o razna, au făcut autostopul". Dar era pe vârful celui de-al treilea deal mare de după casa Roydman şi acolo e o bucată de drum drept. Deci, am oprit pe marginea şoselei, şi de îndată ce am coborât am auzit gemete. Erai tu, Paul.
Îi zâmbi straniu, matern.
Pentru prima dată, foarte clar, gândul ieşi la suprafaţă în mintea lui Paul Sheldon:
Sunt la ananghie aici. Femeia asta nu e normală.
6.
Rămase lângă el următoarele douăzeci de minute, acolo unde el zăcea, în ceea ce ar fi putut fi un dormitor de rezervă, şi îi vorbi. Pe măsură ce corpul lui digera supa, durerea din picioare se trezi. Se forţă să se concentreze asupra celor zise de ea, dar fără un succes total. Mintea lui se bifurcase.
Cu o parte o asculta povestindu-i cum l-a târât afară din automobilul lui, Camaro '74, avariat - aceasta era partea în care durerea pulsa şi înjunghia ca nişte piloni vechi, rupţi, începând să scânteieze printre valurile reflexului.
Cu cealaltă parte, se vedea pe sine la hotelul Boulderado, terminându-şi noul roman, care n-o avea - mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile hatâruri - în centrul lui pe Misery Chastain.
Avea felurite motive ca să nu mai scrie despre Misery, dar unul dintre ele se ridica mult deasupra celorlalte, de fier şi de nezdruncinat.
Misery - mulţumesc lui Dumnezeu pentru marile hatâruri - era, în sfârşit, moartă. Murise cu cinci pagini înainte de sfârşitul romanului Copilul lui Misery.
Niciun ochi nu rămăsese neînlăcrimat când se întâmplase acel lucru, inclusiv cei ai lui Paul - doar că lacrimile care picurau pe sub ochelarii săi erau rezultatul râsului isteric.
......................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu