3.
Dar, brusc, știu și întreaga lui jumătate de sus se ofilește și apoi că dispare cu totul.
Îşi amintise unde fusese semnul de carte noaptea trecută, la trei sferturi din roman. Îl terminase de citit. Ea ştia acum tot ce era de ştiut. Ştia că, până la urmă, nu Misery fusese cea stearpă; acela fusese Ian. Stătuse ea, oare, în salonul-încă-nevăzut-de-el, cu gura deschisă şi ochii holbaţi, în timp ce Misery realizase în sfârşit acest adevăr, se decisese şi se dusese pe furiş la Geoffrey? Se umpluseră ochii ei de lacrimi când a realizat că Misery şi Geoffrey, departe de a avea o legătură amoroasă clandestină în spatele omului pe care amândoi îl iubeau, îi dădeau acestuia cel mai frumos cadou posibil - un copil pe care el îl va crede al lui? Şi, oare, îi crescuse inima când Misery îi spusese lui Ian că este însărcinată şi Ian o strânsese în braţe cu lacrimile curgându-i din ochi, murmurând: "Draga mea, o, draga mea!" de multe, multe ori?
Fu sigur, în cele câteva secunde că toate aceste lucruri se întâmplaseră. Dar, în loc să plângă cu durere adâncă, aşa cum ar fi trebuit să facă atunci când Misery s-a stins dând naştere băiatului pe care, probabil, Ian şi Geoffrey îl vor creşte împreună, ea era furioasă ca dracu'.
- Nu poate să fie moartă! răcni la el Annie Wilkes.
Palmele ei se deschideau brusc şi apoi se încleştau într-un ritm din ce în ce mai rapid.
- Misery Chastain NU POATE FI MOARTĂ!
- Annie... Annie, te rog...
Pe masă era o carafă cu apă. Ea o apucă şi o aruncă spre el. Apa rece îi împroşcă faţa. Un cub de gheaţă ateriză lângă urechea lui stângă şi alunecă în jos pe pernă în scobitura umărului. În mintea lui
("Atât de intensă ")
o văzu lovindu-l în faţă cu carafa, se văzu pe sine murind din cauza craniului fracturat şi a unei masive hemoragii cerebrale, într-un şuvoi rece de apă cu gheaţă, în timp ce pe braţe pielea i se făcea de găină.
Ea voia să facă asta; nu exista nicio îndoială în această privinţă.
Chiar în ultimul moment, ea îi întoarse spatele şi aruncă carafa spre uşă, unde se sparse ca farfuria cu supă zilele trecute.
Se uită înapoi spre el şi îşi îndepărtă părul de pe faţă cu dosul palmei - două pete mici, tari, de roşu înfloriseră acum pe fondul alb.
- Pasăre mârşavă, gâfâi ea. Oh, tu păsăruică mârşavă, cum ai putut?
El vorbi rapid, cu insistenţă, cu ochii scăpărători aţintiţi asupra chipului ei - era convins că, în acel moment, viaţa lui s-ar putea să depindă de ce va fi în stare să spună în următoarele douăzeci de secunde.
- Annie, în 1871 femeile mureau frecvent la naştere. Misery şi-a dat viaţa pentru soţul ei, pentru cel mai bun prieten şi pentru copilul ei. Spiritul lui Misery întotdeauna va...
- Eu nu vreau spiritul ei! ţipă ea, arcuindu-şi degetele ca nişte gheare şi agitându-le spre el ca şi când ar fi vrut să-i scoată ochii. O vreau pe ea! Tu ai omorât-o! Tu ai asasinat-o!
Palmele ei se strânseră şi le coborî ca pe nişte pistoane, unul pe fiecare parte a capului lui. Se adânciră mult în pernă şi el sări ca o păpuşă de cârpă. Picioarele lui parcă luară foc şi el urlă.
- Nu am ucis-o eu! ţipă el.
Ea îngheţă, privindu-l fix cu acea expresie îngustă, neagră -acea privire de crevasă.
- Bineînţeles că nu, spuse ea cu un sarcasm amar. Şi dacă tu nu ai făcut-o, Paul Sheldon, atunci cine?
- Nimeni - spuse el mult mai încet. Pur şi simplu a murit.
În ultimă instanţă, ştia că ăsta era adevărul. Dacă Misery Chastain ar fi fost o persoană reală, ştia că foarte simplu s-ar fi putut să fie chemat "să ajute poliţia în desfăşurarea anchetei", aşa cum era eufemismul. La urma urmei, el avea un motiv - o urâse. Chiar de la a treia carte, o urâse. În urmă cu patru ani, de întâi Aprilie, tipărise în secret un mic pamflet pe care-l trimisese câtorva cunoscuţi. Îl intitulase Hobby-ul lui Misery. În el, Misery petrecuse un vesel weekend la ţară, făcând dragoste cu Growler, setterul irlandez al lui Ian.
Ar fi putut s-o ucidă... dar nu o făcuse. În final, în ciuda faptului că ajunsese s-o dispreţuiască, moartea lui Misery fusese un fel de surpriză şi pentru el. Rămăsese fidel lui însuşi, şi artei de a imita viaţa - chiar dacă de-abia perceptibil -, pană la sfârşitul aventurilor răsuflate ale lui Misery. Avusese o moarte, în mare parte, neaşteptată. Giumbuşlucurile lui voioase nu schimbaseră cu nimic acest fapt.
- Minţi, şopti Annie. Am crezut că eşti bun, dar nu eşti bun. Eşti doar o păsăruică mârşavă, bătrână şi mincinoasă.
- S-a stins din viaţă, atâta tot. Aşa se întâmplă câteodată. A fost ca şi în viaţă, când cineva...
Ea răsturnă noptiera de lângă pat. Sertarul îngust căzu afară. Ceasul lui şi mărunţişul de buzunar se împrăştiară. Nici măcar nu ştiuse că erau acolo. El se făcu mic, retrăgându-se din faţa ei.
- Probabil tu crezi că eu m-am născut ieri, spuse ea.
Buzele i se retraseră dezvelindu-i dinţii.
- În meseria mea am văzut o mulţime de oameni murind - sute, dacă mă gândesc mai bine. Câteodată mor ţipând şi câteodată se duc în timpul somnului - efectiv se sting, aşa cum ai spus tu, bineînţeles.
- Dar personajele din povestiri NU se sting pur şi simplu! Dumnezeu ne cheamă la el atunci când EL crede că ne-a venit timpul şi un scriitor e Dumnezeu pentru eroii din poveste, el îi creează tot aşa cum Dumnezeu ne-a făcut pe NOI şi nimeni nu poate să ia legătura cu Dumnezeu ca să-l facă să se explice; în ordine, okay, dar, în ce o priveşte pe Misery, o să-ţi spun un singur lucru, tu pasăre mârşavă, o să-ţi spun că, pur şi simplu, se întâmpla ca Dumnezeu să aibă două picioare rupte şi se întâmplă ca Dumnezeu să fie în casa MEA mâncând hrana MEA... şi...
În acel moment intră în transă. Se ridică în picioare cu mâinile atârnându-i fără vlagă, privind peretele pe care era atârnată o fotografie veche a Arcului de Triumf. Stătu nemişcată, iar Paul, întins în pat, cu pete rotunde pe pernă în dreptul urechilor sale, o privi. Auzea apa care fusese în carafă picurând pe podea şi realiză că este în stare să comită o crimă. Aceasta fusese o întrebare la care se gândise din când în când, strict academic, bineînţeles, doar că situaţia se schimbase şi acum îi ştia răspunsul. Dacă ea n-ar fi aruncat carafa, ar fi spart-o el însuşi de podea şi ar fi încercat să-i înfigă în gât unul dintre cioburile de sticlă în timp ce ea stătea acolo la fel de inertă ca şi un cuier de umbrele.
Se uita în jos la lucrurile care se împrăştiaseră din sertar, dar erau acolo doar nişte monede, un stilou, un pieptene şi ceasul lui. Niciun portofel. Mai important, niciun fel de stilet.
Ea începu încetul cu încetul să-şi revină, iar furia, cel puţin, îi dispăruse. Se uită cu tristeţe la el.
- Cred c-ar fi mai bine să plec acum. Nu cred că e bine, pentru un timp, să fiu în preajma ta. Nu cred că este... înţelept.
- Să pleci? Unde?
- Nu contează. Un loc pe care-l ştiu eu. Dacă stau aici, o să fac ceva nechibzuit. Am nevoie să stau şi să mă gândesc. La revedere, Paul.
Traversă repede camera.
- O să te întorci să-mi dai medicamentele? întrebă el alarmat.
Ea apucă clanţa şi închise uşa în urma ei fără să-i răspundă. Pentru prima dată el auzi zăngănitul unei chei.
Îi auzi paşii îndepărtându-se pe hol; tresări atunci când ea strigă supărată - cuvinte pe care nu le-a înţeles - şi încă ceva căzu şi se sparse. O uşă se trânti. Un motor dădu un rateu şi apoi porni. Scârţâitul slab, păcănitor al cauciucurilor pe zăpadă. Acum sunetul motorului începu să se îndepărteze. Se reduse la un sforăit apoi la un bâzâit slab şi apoi se stinse.
Era singur.
Singur în casa Armiei Wilkes, închis în camera sa. Prizonier în pat. Distanţa dintre aici şi Denver era ca şi... ei bine, ca şi distanţa dintre Grădina Zoologică din Boston şi Africa.
Stătu întins în pat, privind tavanul, cu gâtul uscat şi cu inima bătându-i nebuneşte.
După un timp pendula din salon bătu amiaza şi fluxul începu să se retragă.
14.
Cincizeci și una de ore.
Știa cât de mult timp trecuse, deoarece folosise stiloul Fliar-Fine-Liner, pe care-l avusese în buzunar când se produsese accidentul. Fusese în stare să se întindă și să-l apuce de pe jos.
De fiecare dată când bătea pendula își însemna o liniuță pe braț - patru semne verticale și apoi o linie diagonală ca să peceltuiască cvintetul.
Când ea reveni acasă avea zece grupuri de cinci și încă o liniuță în plus. Grupulețele mici, corect desenate la început, deveniseră din ce în ce mai zimțate pe măsură ce mâinile lui începuseră să tremure.
Era apropae sigur că nu omisese nici măcar o oră. Mai ațipise, dar niciodată cu adevărat. Bătaia pendulei îl trezise de fiecare dată.
După un timp începuse să simtă foamea și setea - chiar în ciuda durerii. Într-un fel parcă asista la o cursă hipică. încept, Regele Durerii conducea detaşat, Mi-e Foame se afla cam la un kilometru şi ceva în urmă. Destul-de-Sete era aproape pierdut în depărtare. Apoi, cam pe la apus în ziua următoare celei în care ea a plecat, Mi-e Foame chiar începu să-i ameninţe titlul Regelui Durerii.
Petrecuse aproape întreaga noapte moţăind şi trezindu-se scăldat într-o sudoare rece, fiind aproape sigur că o să moară. După un timp începuse să spere că moare. Orice, doar să scape. Nu-şi putuse închipui niciodată cât de rea putea să devină durerea. Pilonii creşteau şi creşteau. Vedea scoicile care se lipiseră de ei şi organisme pale, fără vlagă, care zăceau în crăpăturile lemnului. Ele erau norocoase. Pentru ele suferinţa se sfârşise. În jurul orei trei căzu într-o criză de urlete deşarte.
A doua zi, pe la prânz - Ora Douăzeci şi patru - realiză că, în ciuda durerii cumplite din picioare şi pelvis, încă ceva îl făcea, de asemenea, să sufere. Era retractarea. Numeşte asta Răzbunarea Toxicomanului, dacă vrei. Avea deja nevoie de capsule nu numai pentru durere.
Îi veni ideea să încerce să se dea jos din pat, dar gândul la cădere, la lovitură şi la escaladarea durerii care le va acompania, îl oprea de fiecare dată. Îşi putea imagina foarte bine
("Atât de intens")
cum se va simţi. Ar fi putut totuşi să încerce, dar ea încuiase uşa. Ce altceva putea face decât să se târâie până acolo ca un şarpe şi apoi să rămână întins lângă uşă?
De disperare împinse cu mâinile, pentru prima dată, păturile de pe el, sperând nebuneşte că nu era aşa de rău precum părea să sugereze forma pe care o aveau pledurile. Nu era aşa de rău; era mai rău. Se uită cu groază la ceea ce devenise el de la genunchi în jos. În mintea lui auzi vocea lui Ronald Reagan în filmul Misiunea Regelui, ţipând strident: Unde este ce a mai rămas din mine?
Ce a mai rămas din el era aici şi s-ar putea să iasă cumva din situaţia aceasta; şansele de a se întâmpla aşa ceva păreau din ce în ce mai îndepărtate deşi, presupunea că, teoretic, este posibil... dar s-ar putea să nu mai poată umbla niciodată - în mod sigur nu până când fiecare picior va fi refracturat, probabil în câteva locuri, întărit cu tije de oţel, ţinut fără milă în suspensie şi supus la sute de ofense chinuitor de dureroase.
Ea îi pusese picioarele în atele - bineînţeles că fusese conştient de acest lucru, simţise formele lor rigide, tari, dar până acum nu ştiuse ce folosise ea drept atele. Părţile de jos ale picioarelor erau încercuite cu bare subţiri care păreau a proveni din rămăşiţele unor cârje de aluminiu tăiate cu bomfaierul. Barele fuseseră zelos înfăşurate cu bandaj astfel încât, de la genunchi în jos se asemănau oarecum cu In-Ho-Tep când acesta fusese descoperit în mormântul lui.
Picioarele şerpuiau ciudat spre genunchi, în unele locuri având ridicături şi în altele, depresiuni. Genunchiul stâng - un focar pulsator de durere - părea că nici nu mai exista. Exista o gleznă, apoi o coapsă şi între ele, la mijloc, o masă de carne dezgustătoare care arăta ca un drob imens de sare.
Părţile de sus ale picioarelor erau foarte umflate şi păreau că se arcuiseră vag în afară. Şoldurile, zona dintre picioare, chiar şi penisul, erau încă împestriţate cu vânătăi care începuseră să se retragă. Crezuse că partea de jos a picioarelor sale s-ar putea să fie zdrobită. După cum se vedea, nu era aşa. Fuseseră pulverizate.
Gemând, plângând, se reînveli iarăşi cu păturile. Nici un fel de rostogolire afară din pat. Mai bine să zacă aici, să moară aici, mai bine să accepte această intensitate a durerii, atât de groaznică cum era, până când va dispărea cu totul.
În cea de-a doua zi, în jurul orei patru, Destul-de-Sete atacă. Pentru mult timp fusese conştient de o uscăciune a gurii şi a gâtului, dar acum începea sa se intensifice. Îşi simţea limba umflată, mult prea mare. Îl durea să înghită. Începu să se gândească la carafa cu apă pe care ea o aruncase.
Moţăi, se trezi, moţăi.
Ziua se sfârşi. Veni noaptea.
Avea nevoie să urineze. Îşi puse plicul de la plapumă deasupra penisului, încercând sa improvizeze un filtru grosolan şi urină prin el în palmele tremurătoare, făcute căuş. Încercă să-şi închipuie că e ceva reciclat şi bău ceea ce reuşise să reţină în palme, apoi îşi linse buzele. Încă un lucru de care, presupunea el, nu va povesti nimănui - dacă va trăi îndeajuns ca să mai poată istorisi ceva.
Începu să creadă că ea a murit. Era foarte debusolată, şi oameni instabili mintal în mod frecvent se sinucideau. O văzu
("Atât de intens")
parcând-o pe Bătrâna Bessie pe marginea şoselei, luând de sub scaun un pistol calibru 44, punându-şi ţeava în gură şi împuşcându-se.
"Dacă Misery e moartă, eu nu vreau să trăiesc. Adio, lume crudă!" strigă Annie cu obrajii scăldaţi în lacrimi şi apăsă pe trăgaci.
Scânci, apoi gemu, apoi urlă. Vântul urla o dată cu el... dar nu remarcă acest fapt. Sau un accident? Era oare posibil? Oh, da, domnule! Şi-o imagină conducând înverşunat, mergând cu viteză prea mare şi apoi
("Nu moşteneşte imaginaţia asta de la nimeni din familia MEA")
intrând în transă şi ieşind peste marginea drumului. La vale, şi la vale, şi la vale. Oprindu-se brusc şi explodând în flăcări, murind fără să apuce să-şi dea seama că moare.
Dacă ea era moartă atunci el va muri aici, ca un şobolan într-o capcană uscată.
Se tot gândea că va veni inconştienţa şi-l va alina, dar inconştienţa nu. vroia să apară; în locul ei veni Ora Treizeci şi Ora Patruzeci; acum Regele Durerii şi Destul-de-Sete se contopiră într-un singur cal (Mi-e Foame fusese lăsat de mult timp foarte departe în urmă) şi el începu să se simtă nimic mai mult decât o bucată de ţesut viu pe o lamă de microscop sau un vierme într-un cârlig - oricum, ceva, agitându-se la nesfârşit şi aşteptând numai moartea.
15.
Când ea intră, el crezu, la început, că trebuie să fie un vis, dar mai apoi realitatea - sau doar instictul pur de conservare - se instală și el începu să geamă, să cerșească și să se roage; totul sacadat, totul venind dintr-o fântână adâncă a irealității.
Singurul lucru pe care-l văzu clar era că ea purta o rochie bleumarin şi o pălărie împodobită cu crenguţe - era exact genul de vestimentaţie pe care şi-o imaginase el că o purtase ea în boxa martorilor în Denver.
Era foarte îmbujorată, iar ochii îi scăpărau de viaţă şi vioiciune. Era atât de aproape de a fi drăguţă, atât cât va ajunge Annie Wilkes să fie vreodată şi, mai târziu, când a încercat să-şi amintească această scenă, singura imagine clară pe care o putea vedea erau obrajii ei roşii şi pălăria cu rămurele. De undeva, dintr-un ultim ungher al minţii capabil să judece sănătos şi să evalueze clar situaţia, Paul Sheldon, cel raţional, gândi:
Arată ca o văduvă care taman a fost .......... după zece ani de visuri erotice neîndeplinite.
În mână ţinea un pahar cu apă - un pahar mare cu apă.
- Ia asta, spuse ea şi îi puse după ceafă o mână încă rece de la frigul de afară, aşa încât el să se poată ridica îndeajuns ca să bea fără să se înece. El luă trei înghiţituri mari, porii câmpiei aride care era limba lui lărgindu-se şi protestând împotriva şocului apei din care o bună parte se împrăştie pe bărbie şi pe tricoul pe care-l purta, apoi ea îndepărtă paharul.
El scânci după pahar, întinzându-şi mâinile tremurătoare.
- Nu. Nu, Paul. Câte puţin o data, dacă nu, o să vomiţi.
După puţin timp i-l dădu înapoi şi îl lasă să mai ia două înghiţituri.
- Calmantele, spuse el tuşind.
Îşi supse buzele, îşi plimbă limba peste ele şi apoi îşi supse limba. Îşi putea aminti vag că şi-a băut propria urină, cum fusese aceasta, cât de sărată.
- Capsulele - durerea - te rog, Annie, te rog, pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă, durerea e aşa de chinuitoare...
- Ştiu că e, dar trebuie să mă asculţi, spuse ea privindu-l cu acea expresie hotărâtă şi totuşi maternă. Trebuia să plec şi să mă gândesc. Am reflectat adânc şi sper că am ajuns la o concluzie bună. Nu eram foarte sigură, gândurile mele sunt adesea parcă nămoloase, ştiu asta. Accept asta. Din cauza asta nu-mi puteam aminti unde am fost în toate ocaziile acelea despre care ei mă tot întrebau. Deci, m-am rugat. Există un Dumnezeu, să ştii, şi El răspunde rugăciunilor. Întotdeauna o face. Deci m-am rugat. Am zis "Iubite Dumnezeu, Paul Sheldon ar putea să fie mort când mă întorc eu înapoi". Dar Dumnezeu a spus: "Nu va fi. L-am iertat, ca să-i poţi aorta tu calea pe care trebuie s-o urmeze".
Ea spusese arăta ca şi aorta, dar Paul, oricum de-abia o auzea; ochii lui erau fixaţi pe paharul cu apă. Îl lăsă să mai bea încă o înghiţitură. El fornăi ca un cal, râgâi şi apoi strigă atunci când crampele începură să-i chinuie burta.
În tot acest răstimp ea îl privise blajin.
- O să-ţi dau medicamentele ca să-ţi aline durerea - spuse ea - dar, mai întâi, ai o treabă de îndeplinit. Mă întorc imediat.
Se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă.
- Nu! ţipă el.
Ea nu-l luă deloc în seamă.
El rămase în pat, înconjurat de durere, încercând să nu geamă şi totuşi gemând.
16.
La început a crezut că delirează. Ce vedea era prea bizar ca să fie normal.
Când Annie s-a întors, împingea un grătar cu cărbuni.
- Annie, sufăr groaznic.
Lacrimile îi şiroiau pe obraji.
- Ştiu, dragul meu.
Îl sărută pe obraz; atingerea buzelor ce era tot atât de uşoară ca şi căderea unei frunze.
- În curând.
Ea plecă şi el se uită prostit la grătarul cu cărbuni; un obiect menit să se afle vara într-un chioşc din grădină, care era acum în camera lui, ducându-i cu gândul la imagini cu idoli şi sacrificii.
Şi un sacrificiu, bineînţeles, era, ceea ce avea ea de gând - când s-a întors, ducea într-o mână manuscrisul romanului Maşini de Lux, singurul rezultat concret existent al muncii lui de doi ani de zile.
În cealaltă avea o cutie de chibrituri Diamond Blue Tip. Chibrituri de lemn cu vârf de fosfor.
17.
- NU, spuse el, plângând și tremurând.
Îl rodea un gând, îl ardea ca un acid: pentru mai puţin de o sută de dolari ar fi putut să-şi tragă la xerox manuscrisul în Boulder. Prietenii - Bryce, amândouă fostele neveste, drace, chiar şi mama sa - îi spuseseră mereu că este nebun să nu-şi facă măcar o copie a muncii lui şi s-o pună deoparte; la urma urmei, hotelul Boulderado putea lua foc, sau casa din New-York; ar putea surveni un tornado, o inundaţie sau o altă calamitate naturală.
Refuzase în mod constant, fără a avea niciun motiv special: era doar că i se părea că dacă ar face asta, ar chema ghinionul.
Ei bine, aici era şi piaza rea şi calamitatea naturală, toate îngemănate într-un singur lucru; aici era Annie Uraganul. În inocenţa ei, în aparenţă, nu îi trecuse prin cap niciodată ideea că ar mai putea exista undeva o copie a cărţii Maşini de Lux - şi dacă el doar ar fi ascultat, dacă doar ar fi investit acei o sută de dolari nenorociţi...
- Da, replică ea, întinzând chibriturile spre el. Manuscrisul, cu coperta albă pe care scria titlul, era aşezat în poala ei.
Chipul ei era încă clar şi calm.
- Nu, spuse el, întorcându-şi faţa înfierbântată de la ea.
- Da. E obscen. Lăsând asta la o parte, nici nu e bun.
- Tu nu ai recunoaşte ceva bun nici dacă ar veni spre tine şi ţi-ar muşca nasul! tipă el, nepăsându-i de nimic.
Ea râse blând. În aparenţă furiile ei intraseră în vacanţă.
Dar, gândi Paul, după cum o ştia pe Annie Wilkes, se puteau reîntoarce pe neaşteptate, în orice moment, cu toate bagajele în mâini:
Nu ne-am putut abţine să fim departe de tine. Ce mai faci?
- În primul rând - spuse ea - binele nu mi-ar muşca nasul. Răutatea, poate, dar nu binele. În al doilea rând, eu recunosc binele când îl întâlnesc - tu eşti bun, Paul. Ai doar nevoie de un mic ajutor. Şi acum, ia chibriturile!
El îşi clătină anevoios capul într-o parte şi în alta.
- Nu.
- Ba da.
- Nu.
- Da.
- Nu, fir' ai a dracului!
- Foloseşte toate blasfemiile pe care vrei. Le-am mai auzit.
- Nu o s-o fac.
Îşi închise ochii.
Când îi deschise ea îi ţinea în faţă un cartonaş pătrat cu cuvântul NOVRIL tipărit cu litere albastre, în partea de sus. MOSTRĂ, spuneau literele de dedesubtul denumirii. SĂ NU FIE DISTRIBUIT FĂRĂ REŢETA MEDICULUI. Sub avertisment erau patru capsule în înveliş de plastic. Încercă să le înşface. Ea trase cartonul din raza lui de acţiune.
- Când o să-l arzi - spuse ea. Atunci am să-ţi dau pilulele - toate patru, cred - şi durerea va dispărea. Vei începe să te simţi iarăşi liniştit, şi când îţi vei reveni complet, voi schimba aşternuturile - văd că le-ai udat şi trebuie să fie foarte neplăcut - şi, de asemenea, te voi schimba şi pe tine. Atunci când o să termin, probabil că-ţi va fi foame şi pot să-ţi dau nişte supă. Poate şi nişte pâine prăjită fără unt. Dar, până când îl arzi, Paul, nu pot să fac nimic. Îmi pare rău.
Limba lui vroia să spună:
Da! Da, bine! şi deci şi-o muşcă. Îi întoarse iarăşi spatele - departe de pătratul de carton ispititor, înnebunitor; de capsulele albe în locaşurile lor romboidale, din plastic transparent.
- Tu eşti diavolul, spuse el.
Se aştepta iarăşi la mânie şi primi un râs îndelungat, cu subtonuri de tristeţe înţelegătoare.
- O, da! Da! Asta-i ce gândeşte un copil când mami intră în bucătărie şi-l vede jucându-se cu detergentul de vase de sub chiuvetă. El n-o spune, bineînţeles, în acest mod, pentru că el nu are educaţia ta. El spune doar "Mami, eşti rea!"
Mâna ei îndepărta părul de pe fruntea lui înfierbântată. Degetele ei alunecară lin peste obraji, peste gât şi apoi, înainte de a se îndepărta, îi strânse uşor, cu compasiune, umărul.
- Mama se simte prost atunci când copilul ei îi spune că-i rea sau dacă plânge pentru ce i s-a interzis, aşa cum plângi tu acum. Dar ea ştie că are dreptate şi deci îşi face datoria. Aşa cum eu mi-o fac pe a mea.
Urmară trei bufnituri rapide când Annie lovi manuscrisul cu pumnii - 190 000 de cuvinte şi cinci existenţe la care, un Paul Sheldon sănătos şi lipsit de dureri, ţinuse foarte mult; 190 000 de cuvinte şi cinci existenţe pe care, cu trecerea fiecărui moment, le găsea din ce în ce mai dispensabile.
Pilulele. Pilulele. Trebuia să ia blestematele de pilulele. Existenţele erau umbre, pilulele nu erau. Ele erau reale.
- Paul?
- Nu! hohoti el.
Zornăitul slab al capsulelor în locaşurile lor de plastic - tăcere - apoi zgomotul înfundat făcut de chibriturile de lemn agitate.
- Paul?
- Nu!
- Aştept, Paul.
Oh, pentru numele lui Dumnezeu, de ce joci acest rol prostesc de Horaţiu-pe-pod şi, pentru numele lui Dumnezeu, pe cine vrei să impresionezi? Crezi oare că e vreun film sau vreun spectacol de televiziune şi curajul tău este cântărit de nişte spectatori? Poţi să faci ce vrea ea sau poţi să te încăpăţânezi. Dacă te încăpăţânezi, o să mori şi ea o să ardă oricum manuscrisul. Deci, ce ai de gând să faci, să zaci aici şi să suferi pentru un roman din care vei vinde un număr de exemplare de două ori mai mic decât cartea din seria MISERY care a avut cel mai mic succes; şi pe care Peter Prescott o să se cace în cea mai elegantă şi dulce manieră când o să-i facă comentariul critic pentru acel mare oracol literar, NEWSWEEK? Haide, haide, fii înţelept! Până şi Galileo s-a dezis când a realizat că ei într-adevăr aveau de gând să-l ardă pe rug!
- Paul? Aştept. Pot să aştept toată ziua. Deşi eu cam bănuiesc că s-ar putea să cazi în curând în comă; cred că, acum eşti într-un stadiu aproape comatos şi am o mulţime de...
Vocea ei se stinse încet.
Da! Dă-mi chibriturile! Dă-mi un aruncător de flăcări! Dă-mi un Baby-Huey şi o încărcătură de napalm! Arunc şi o încărcătură strategică nucleară pe el, dacă asta vrei tu, tu muma-pădurii blestemată!
Aşa vorbea oportunistul, supravieţuitorul. Totuşi, altă porţiune, care acum dădea înapoi, aproape comatoasă ea însăşi, continua să se vaiete în întuneric:
O sută nouăzeci de mii de cuvinte! Cinci existenţe! Doi ani de muncă! Şi care era adevăratul rezultat:
Adevărul! Ce ştii tu despre BLESTEMATUL ADEVĂR!
Se auziră arcurile patului trosnind atunci când ea se ridică.
- Bine! Eşti un băieţel foarte încăpăţânat, trebuie să spun, şi nu pot să stau toată noaptea lângă patul tău, oricât de mult mi-ar plăcea să fac asta! La urma urmelor, am condus aproape o oră, grăbindu-mă să ajung aici. Mai vin peste câteva minute să văd dacă ţi-ai schimbat p...
- Arde-le tu, atunci! urlă el la ea.
Ea se întoarse şi-l privi.
- Nu. Nu pot să fac asta, oricât de mult aş dori să te scutesc de agonia pe care o simţi.
- De ce nu?
- Deoarece - spuse ea afectat - trebuie s-o faci tu de bunăvoie.
Atunci el începu să râdă şi faţa ei se întunecă, pentru prima dată de când se întorsese, şi părăsi camera cu manuscrisul sub braț.
18.
Când ea reveni o oră mai târziu, Paul luă chibriturile.
Ea puse pe grătar pagina cu titul. El încercă să aprindă unul dintre chibrituri dar nu putu, deoarece tot nu reuşea să atingă scăpăriciul roşu sau îi cădea chibritul din mână.
Deci, Annie luă cutia, aprinse chibritul şi îl puse în mâna lui, iar el îl atinse de colţul foii şi apoi lăsă chibritul să cadă în grătar şi privi fascinat cum flăcările gustau hârtia şi apoi o înghiţeau. De data aceasta ea venise cu o furculiţă lungă şi când hârtia începu să se strângă, o împinse în jos.
- O să dureze o veşnicie - spuse el. Nu pot...
- Nu, o s-o rezolvăm repede - zise. Dar tu trebuie să arzi câteva pagini, Paul - ca un simbol al înţelegerii tale.
Puse acum pe grătar prima pagină din Maşini de Lux, cuvinte pe care el şi le amintea că le-a scris cam cu douăzeci şi patru de luni în urmă, în casa din New-York:
"Nu am niciun fel de roţi - îi spuse Tony Bonasaro, urcând scările, fetei care le cobora - şi, de felul meu, învăţ foarte greu, dar conduc foarte rapid".
Oh, îi reaminti acea zi ca şi acele şlagăre celebre de la radio, îşi aminti cum patrulase prin apartament, din cameră în cameră, îmbibat de conţinutul cărţii; mai mult decât umflat, însărcinat, şi acelea erau durerile naşterii.
Îşi aminti că găsise un sutien al Joanei sub una din pernele de pe canapea şi ea plecase de trei luni încheiate; asta-ţi arăta ce fel de treabă îţi făceau cei pe care îi angajai să-ţi facă curăţenie. Îşi aminti cum auzise traficul New-York-ului şi, slab, bătaia monotonă a clopotelor bisericii, chemându-i pe credincioşi la liturghie.
Îşi aminti că se aşezase.
Ca întotdeauna, uşurarea binecuvântată a startului; un sentiment care era ca o cădere într-un abis plin de lumină strălucitoare.
Ca întotdeauna, certitudinea sumbră că nu va fi în stare să scrie atât de bine pe cât dorea.
Ca întotdeauna, groaza că nu va putea să termine, că accelerează spre un zid părăsit.
Ca întotdeauna, sentimentul minunat, voios, nervos al începutului unei călătorii.
Se uită spre Annie Wilkes şi spuse, clar dar nu tare:
- Annie, te rog nu mă obliga să fac asta.
Ea ţinu nemişcate chibriturile în faţa lui şi spuse:
- Poţi să faci ce doreşti.
În concluzie, el îşi arse cartea.
19.
Îl obligă să ardă prima pagină, ultima și nouă perechi de pagini din diverse locuri ale manuscrisului - deoarece nouă, spusese ea, era un număr care exprimă puterea, iar nouă dublat înseamnă noroc. El văzu că folosise o carioca groasă ca să înnegrească blasfemiile, cel puţin până acolo unde ajunsese ea cu cititul.
- Aşa, spuse ea, când a noua pereche fu arsă. Ai fost un băiat foarte bun şi ascultător şi ştiu că asta te doare aproape la fel ca picioarele, aşa că nu o mai lungesc.
Îndepărtă partea de sus a grătarului şi puse restul manuscrisului în cutia pentru cărbuni, sfărâmând rămăşiţele negre ale paginilor pe care le arsese deja. Camera puţea a fosfor şi hârtie arsă.
Miroase ca anticamera iadului, gândi el delirant, şi dacă ar fi fost ceva în coaja scofâlcită de nucă, care fusese odată stomacul său, presupunea că ar fi vomitat.
Ea aprinse un chibrit şi i-l puse în mână. Într-un fel reuşi să se aplece şi să scape chibritul în cutia de fier.
Deja nu mai conta. Nu mai avea importanţă.
Ea îl înghionti.
Obosit, deschise ochii.
- S-a stins.
Scăpără încă un băţ şi i-l puse în mână.
Deci, cum-necum, reuşi iarăşi să se aplece, trezind când s-a mişcat, în picioarele lui ferăstraiele ruginite şi atinse chibritul de colţul manuscrisului. De data aceasta flacăra se răspândi în loc să scadă şi să moară în jurul băţului.
Se lăsă pe spate, cu ochii închişi, ascultând pocnetele flăcărilor, simţind în totalitate căldura dogoritoare.
- Doamne sfinte! strigă ea alarmată.
Deschise ochii şi văzu că bucăţi arzânde de hârtie se înălţau deasupra grătarului, în aerul fierbinte.
Ea se repezi afară din cameră. Se auzi apa de la robinetele căzii lovind în găleată. El privi în dorul lelii o bucată înnegrită din manuscris cum pluteşte deasupra camerei şi aterizează pe una dintre perdelele subţiri ca de voal. Urmă o scânteie scurtă - avu timp să se întrebe dacă nu cumva camera va lua foc - care încercă să se extindă şi apoi se stinse lăsând o gaură mică, ca o arsură de ţigară. Pe pat începuse să cadă scrum.
Îi căzu şi pe braţe. Nu prea îi păsa, din partea lui putea să se întâmple orice.
Annie se întoarse; ochii ei căutând să privească peste tot deodată, încercând să urmărească traiectoria fiecărei pagini carbonizate care se ridica şi se legăna în aer. Flăcările se înălţau şi se întindeau deasupra cutiei de fier.
- Doamne sfinte! spuse iarăşi ea, ţinând găleata cu apă şi privind în jur, încercând să se decidă unde s-o arunce sau dacă, la urma urmei, e nevoie s-o deşerte. Buzele ei tremurau şi erau ude de salivă. În timp ce Paul privea, limba îi ieşi afara şi le umezi din nou.
- Doamne sfinte! Doamne sfinte!
Se părea că asta era tot ce putea ea să spună.
Chiar şi prins în menghina durerii chinuitoare, Paul, simţi instantaneu o plăcere imensă - deci aşa arăta Annie Wilkes când era înspăimântată. Era o imagine pe care, cu timpul, o va iubi.
Încă o pagină se ridică în aer, arzând cu mici pâlpâiri albăstrii şi asta o decise. Cu încă un "Doamne sfinte!", turnă cu grijă găleata cu apă în cutia de metal. Urmă un fâsâit monstruos şi un nor de fum. Mirosul era umed şi îngrozitor; de ars şi totuşi cumva fluid.
Când ea plecă, el reuşi să se ridice într-un cot, pentru o ultimă privire. Privi în cutia grătarului şi văzu acolo ceva ce semăna cu o bucată de buştean ars plutind într-o baltă neagră.
După un timp, Annie Wilkes se reîntoarse.
Incredibil, fredona.
Îl ridică în sus şi îi împinse în gură pilulele.
El le înghiţi şi se lasă pe spate gândind:
O s-o ucid.
20.
- Mănâncă, spuse ea de undeva din depărtare și el simți o durere înțepătoare.
Deschise ochii și o văzu stând lângă el - pentru prima dată era, de fapt, la același nivel cu ea, față în față. Realiză cu surprindere încețoșată, distantă, că, pentru prima dată după nespus de multe mii de ani, el, de asemenea, şedea... cu adevărat şedea.
Cui îi pasă? gândi el şi îşi lăsă ochii să se închidă iarăşi. Era perioada fluxului. Pilonii erau acoperiţi. În sfârşit, venise fluxul şi data viitoare când se va termina s-ar putea să dispară pentru totdeauna şi, deci, era decis să se lase dus de valuri acolo unde vroiau ele să-l ducă; se putea gândi mai târziu la faptul că şedea...
- Mănâncă! repetă ea şi aceasta fu urmată de o revenire a durerii. Bâzâia în stânga capului său, făcându-l să geamă şi să încerce să se îndepărteze.
- Mănâncă, Paul! Trebuie să te trezeşti pe deplin aşa încât să poţi mânca, sau...
Zzzzzing!
Lobul urechii. Ea îl ciupea.
- 'Ne! îngăimă el. 'Ne! Nu mi-o smulge, pentru numele lui Dumnezeu!
Îşi forţă ochii să se deschidă. Fiecare pleoapă cădea ca şi cum ar fi avut atârnată de ea un bloc de ciment.
Instantaneu lingura fu în gura lui, aruncând supă fierbinte în jos pe gât. Înghiţi ca să nu se înece.
Brusc, din neant - cea mai uimitoare revenire pe care acest comentator a văzut-o, doamnelor şi domnilor!
- Mi-e Foame apăru alergând nebuneşte. Era ca şi cum prima lingură de supă îi trezise stomacul dintr-o transă hipnotică. Înghiţi restul atât de repede pe cât putea ea să-i ducă lingura la gură, părând că i se face din ce în ce mai foame în loc ca, încetul cu încetul, să devină sătul în timp ce sorbea şi înghiţea.
Îşi amintea vag cum ea scosese afară acel grătar sinistru, care încă fumega, şi cum împinsese înăuntru în cameră ceva care, în starea în care se afla el - drogat şi aproape adormit - el se gândise că e un cărucior pentru cumpărături. Această idee nu-i produsese nici surpriză, nici uimire; la urma urmei, se afla în vizită la Annie Wilkes. Grătare pentru friptură, cărucioare de cumpărături; mâine, probabil un contor de parcare sau un focos nuclear. Când trăieşti într-o casă de distracţii, hohotele de râs nu se opresc niciodată.
Moţăise, dar acum realiză că acel cărucior de cumpărături fusese un scaun pe rotile pliant. Era aşezat în el, cu picioarele rupte întinse ciudat în faţă, iar zona pelvisului şi-o simţea incomod de umflată, aşa că nu era prea bucuros de noua sa poziţie.
M-a pus în scaun în timp ce eu eram inconştient, gândi el. M-a ridicat. Fără niciun ajutor. Dumnezeule, trebuie să fie foarte puternică!
- Gata! spuse ea. Sunt mulţumită să văd cât de mult ţi-a plăcut supa, Paul! Cred că o să te faci bine. Nu putem spune "ca şi nou" - vai, nu - dar dacă nu mai avem prea multe dintre aceste... aceste neînţelegeri... eu cred că o să te refaci aproape total. Acum am de gând să-ţi primenesc patul tău vechi şi scârbos, iar când o să termin o să te spăl pe bătrânul şi scârbosul de tine şi apoi, dacă n-o să ai dureri prea mari şi o să-ţi mai fie foame, o să-ţi dau nişte pâine prăjită.
- Mulţumesc, Annie, spuse el umil şi gândi:
Gâtul tău. Dacă pot, o să-ţi dau o şansă să-ţi lingi buzele şi să spui "Doamne Sfinte!". Dar numai o singură dată, Annie.
Numai o dată.
21.
Patru ore mai târziu se afla înapoi în pat și și-ar fi ars toate cărțile pentru un singur Norvil. Cât timp stătuse așezat nu-l deranjase chiar deloc poziția - avusese destul rahat în sânge încât să adoarmă jumătate din Armata Prusacă - dar acum, părea cu un întreg roi de albine își făcea de cap în jumătatea lui inferioară.
Țipă foarte tare - se pare că hrana realizase ceva pentru el, deoarece nu-și putea aminti să fi fost vreodată în stare să urle atât de tare, de când ieșise din norul negru.
O simți stând în spatele uşii dormitorului, pe hol, cu mult timp înainte ca ea să intre înăuntru, imobilă, stinsă, nebăgată în priză, privind în gol spre clanţă sau la păienjenişul de linii din palmele ei.
- Uite.
Îi dădu medicamentele - două capsule de data aceasta.
El le înghiţi, ţinând-o de încheietura mâinii ca să stabilizeze paharul.
- Ţi-am cumpărat din oraş două cadouri, spuse ea ridicându-se.
- Chiar aşa? întrebă el răguşit.
Ea arătă cu degetul spre scaunul pe rotile care stătea sprijinit în colţ - prevestind parcă nenorociri - cu rezemătoarele sale pentru picioare împinse ţeapăn în afară.
- Pe celălalt o să ţi-l arăt mâine. Acum dormi, Paul.
22.
Dar, pentru mult timp, somnul refuză să vină. Pluti pe aripile drogurilor și reflectă la situația în care se afla. I se părea acum puțin mai ușor să facă aceasta. Era mai ușor să se gândească la situația lui decât la cartea pe care o crease și apoi o nimicise.
Fapte.... fapte izolate ca niște bucăți dintr-un material care pot fi țesute împreună ca să faci o scoarță.
Erau la câteva mile depărtare de vecinii care, spusese Annie, nu o plăceau deloc. Care era numele? Boynton. Nu, Roydman. Asta era! Roydman. Și cât de departe de oraș?
Nu prea departe, cu siguranță. Se afla într-un cerc al cărui diametru putea fi tot atât de mic cât cincisprezece mile sau tot atât de mare cât patruzeci și cinci. Casa Annei Wilkes și afla în acest cerc și al Roydman-ilor și orașul Slidewinder, oricât de mic era acesta....
Și mașina mea. Camaro-ul meu este tot undeva în interiorul acestui cerc. O găsise, oare, poliția?
Nu credea. El era o persoană foarte cunoscută; dacă s-ar fi găsit o mașină cu numărul de înmatriculare înregistrat pe numele său, o verificare elementară ar fi arătat că el fusese în Boulder și apoi dispăruse.
Descoperirea automobilului său avariat și gol ar fi dat naștere imediat la căutări; la comentarii în buletinele de știri....
Ea nu se uită niciodată la știrile de la televizor, nu ascultă niciodată radioul - doar dacă nu îl ascultă cu ajutorul unui microfon sau în căști.
Totul semăna puțin cu acel câine din povestea cu Sherlock Holmes - acela care nu lătra. Maşina lui nu fusese găsită pentru că poliţiştii nu veniseră. Dacă ar fi fost găsită, ei ar fi verificat orice persoană din acest cerc ipotetic, nu-i aşa? Şi cam cât de mulţi oameni pot să fie într-o astfel de zonă, aici, atât de aproape de Western Slope?
Şi doar pentru că nu fusese încă găsită, asta nu însemna că nu va fi găsită.
Imaginaţia sa vie (pe care nu o moştenise de la nimeni din familia mamei sale) luă conducerea. Poliţistul era înalt, chipeş dar rece, cu perciunii poate un pic mai, lungi decât era regulamentar. Purta ochelari de soare negri, în care persoana chestionată îşi putea vedea faţa în dublu exemplar. Vocea lui avea un accent sec, de Midwest.
Am găsit o maşină răsturnată, la jumătatea drumului care coboară Munţii Humbuggy, care aparţine unui scriitor faimos, pe nume Paul Sheldon. Pe scaune şi pe bord sunt pete de sânge, dar nici o urmă din el. Poate că s-a târât afară, poate că a rătăcit ameţit prin zonă.
Îl pufni râsul când se gândi la halul în care erau picioarele lui, dar, bineînţeles, ei nu aveau cum să ştie ce vătămări suferise el. Puteau să presupună doar că, din moment ce nu era acolo, avusese destulă putere încât, cel puţin, să se îndepărteze de locul accidentului. Cursul logic al deducţiilor lor nu era apt să-i conducă la o posibilitate atât de neverosimilă ca răpirea, cel puţin nu la început şi, probabil că niciodată.
Vă amintiţi cumva dacă aţi văzut pe cineva pe şosea în ziua când a începui furtuna? Un bărbat înalt, cam de patruzeci şi doi de ani, păr şaten deschis? Probabil că purta jeanşi albaştri, cămaşă de flanel în carouri şi un hanorac. S-ar putea să fi ară tat ameţit, dezorientat. Drace, s-ar putea să nu fi ştiut cine este.
Annie i-ar fi dat poliţistului cafea în bucătărie; Annie ar avea mare grijă ca toate uşile dintre bucătărie şi dormitorul lui să fie închise. În caz că el ar începe să geamă.
Zău că nu, domnule ofiţer - n-am văzut niciun suflet. De fapt, m-am întors din oraş cât de repede am putut, atunci când Tony Roberts mi-a spus că furtuna aceea afurisită, rea, nu va coti, la urma urmei, spre sud.
Poliţistul, aşezând cana de cafea şi ridicându-se în picioare:
Ei bine, dacă o să vedeţi pe cineva care să se potrivească cu descrierea, doamnă, sper că veţi lua legătura cu noi cât de repede o să puteţi. E o persoană foarte cunoscută. A apărut şi în revista PEOPLE! De asemenea, şi în altele.
Cu siguranţă că aşa o să fac, domnule ofiţer!
Şi cu asta el va pleca.
Poate că ceva de felul ăsta se întâmplase deja şi el pur şi simplu nu ştia. Poate copia fidelă sau copiile adevărate ale poliţistului său imaginar o vizitaseră pe Annie cât timp el fusese inconştient din cauza drogurilor.
Dumnezeu Ştie, fusese mult timp în această stare. Gândindu-se mai mult, ajunse la concluzia că era improbabil.
El nu era un soldat din Kokomo, doar un vagabond în trecere. El apăruse în People (primul best-seller) şi Us (primul divorţ); fusese o întrebare despre el într-o duminica în programul Parada Personalităţilor al lui Walter Scott. Ar fi făcut reverificări, poate prin telefon, poate chiar poliţiştii înşişi. Când o celebritate - chiar şi o cvasi-celebritate cum era un scriitor - dispărea, era mare agitaţie şi se făceau multe presiuni asupra poliţiei.
Omule, astea-s doar supoziţii!
Poate supoziţii, poate deducţii. Oricum era mai bine decât doar să zacă acolo şi să nu facă nimic.
Dar parapetul de protecţie de lângă şosea?
Încercă să-şi amintească, dar nu reuşi. Ştia doar că se întinsese după ţigări, apoi pământul şi cerul schimbaseră uluitor locurile şi apoi întunericul. Dar iarăşi deducţia (sau supoziţie educată, dacă voiai să fii foarte riguros) îl făcea să creadă că nu fusese aşa ceva. Parapetele sfărâmate sau lanţurile rupte ar fi alertat echipele de reparaţii ale şoselelor.
Deci ce se întâmplase, de fapt?
Pierduse controlul într-un loc în care panta nu era prea mare, asta se întâmplase - o înclinaţie suficientă pentru ca maşina să se rostogolească. Dacă panta ar fi fost mai abruptă, ar fi fost foarte dificil pentru Annie Wilkes să ajungă la el, başca să-l târască de una singură până la şosea.
Deci unde era maşina lui? Îngropată în zăpadă, bineînţeles.
Paul îşi puse braţul peste ochi şi văzu un plug pentru deszăpezire urcând drumul spre locul unde făcuse el accidentul cu două ore mai devreme. Plugul este doar o pată palid-portocalie în ninsoarea deasă şi este aproape de sfârşitul programului. Omul care-l conduce este înfofolit până-n ochi; pe cap poartă o căciulă de muncitor feroviar cu benzi albastre şi albe şi foarte groasă. Spre dreapta lui, la capătul unei pante line care, nu departe de acolo, se adânceşte transformându-se într-un defileu mult mai tipic pentru o zonă de munte, zace Camaro-ul lui Paul Sheldon, cu sloganul HART PREŞEDINTE scris cu litere bleu pe capota din spate şi care trebuia să fie cea mai vie culoare din zonă. Individul care conduce plugul nu vede maşina; abţibildul de pe capotă e prea estompat ca să-i atragă atenţia. Lamele laterale ale plugului îi blochează aproape de tot câmpul vizual lateral şi, de altfel, este aproape întuneric şi el e sleit de oboseală. Dar vrea să-şi termine această ultimă cursă, astfel încât să poată să ducă plugul la garaj şi să bea o cană de rom cald.
Trece pe lângă locul accidentului, plugul aruncând în viroagă nori spumoşi de zăpadă. Camaro-ul, deja acoperit până la geamuri, este acum îngropat până la capota de sus. Mai târziu, în lumina sfârşitului de asfinţit furtunos, atunci când chiar şi lucrurile pe care le vezi în faţa ta par ireale, omul din schimbul doi trece pe acolo, din direcţie opusă, şi-l îngroapă de tot.
Paul deschise ochii şi privi tencuiala tavanului. Acolo sus era o reţea de crăpături foarte fine, care păreau să alcătuiască un trio de C-uri înseriate. În timpul nesfârşitei scurgeri a zilelor în care zăcuse acolo după ce ieşise din nor, se obişnuise cu ele, iar acum le privi iarăşi, gândindu-se leneş la cuvinte începând cu litera c, cum ar fi crudă, chinuit, cotoroanţă şi contorsiune.
Da.
S-ar putea să se fi întâmplat aşa. S-ar putea.
S-a gândit ea oare la ce s-ar putea întâmpla când maşina sa va fi găsită?
Nu era exclus.
Era nebună, dar fiind nebună nu însemna că-i proastă.
Şi totuşi, nu-i trecuse niciodată prin minte că el ar putea avea o copie la Maşini de Lux.
Mda. Şi avea dreptate. Căţeaua avea dreptate. Nu aveam.
Imagini ale paginilor înnegrite ridicându-se, flăcările, sunetele, mirosul nimicirii - îşi încleştă dinţii împotriva imaginilor şi încercă să-şi blocheze mintea, să nu se mai gândească la ele; imaginaţia intensă nu era întotdeauna un lucru bun.
Nu, nu aveai, dar nouă din zece scriitori au - cel puţin ar avea dacă ar fi plătiţi tot atât de bine pe cât erai tu plătit chiar şi pentru romanele ne-MISERY. Ea nu s-a gândit nici măcar o dată la acest lucru.
Ea nu e scriitoare.
Şi nu e nici idioată, aşa cum cred că am căzut amândoi de acord. Cred că este plină de sine - nu are numai un ego foarte mare, ci unul care este indiscutabil grandios. Arderea i s-a părut cel mai adecvat lucru care trebuia făcut şi ideea că noţiunea ei despre lucrul adecvat poate fi scurtcircuitată de ceva atât de neînsemnat cum ar fi un Xerox şi câteva fişicuri de monede... acel impuls scurt nu a apărut niciodată pe ecranul ei, prietene.
Celelalte deducţii ale sale puteau fi ca nişte case construite pe nisip mişcător, dar imaginea lui despre Annie Wilkes i se părea la fel de solidă ca Stânca Gibraltarului. Datorită cercetărilor pe care le făcuse pentru Misery, înţelegea nevrozele şi psihozele mult mai bine decât un profan şi ştia că, deşi o persoană care suferă de psihoză dar nu are un caz grav - la limita între sănătos şi bolnav - poate avea perioade alternative de stări depresive acute şi stări aproape agresive de voioşie şi ilaritate, egoul umflat şi infectat le surclasează pe toate, este sigur că toţi ochii sunt îndreptaţi spre el sau spre ea, convins că el ori ea participă la o mare dramă, iar deznodământul dramei era un lucru aşteptat cu sufletul la gură de milioane de oameni.
Un asemenea ego pur şi simplu nu permite anumite direcţii de gândire. Aceste direcţii erau previzibile deoarece toate duceau spre acelaşi punct; de la persoana instabilă la obiecte, situaţii sau alte persoane din afara câmpului controlabil de către subiect (sau iluzie: pentru neurotic s-ar putea să existe o anumită distincţie, dar pentru psihotic erau una şi aceeaşi).
Annie Wilkes dorise ca Maşini de Lux să fie distrus şi deci, pentru ea, existase doar un unic exemplar; acela.
Poate că aş fi putut salva manuscrisul nenorocit spunându-i că mai am copii după el. Ar fi văzut atunci că era inutil să distrugă originalul. Ea...
Respiraţia lui, care devenise din ce în ce mai lentă, apropiindu-se de adormire, îl înecă brusc şi ochii i se holbară.
Da, ar fi văzut că acel lucru era fără sens. Ar fi fost forţată să recunoască una dintre acele direcţii care duc într-un loc în afara controlului ei. Egoul ar fi fost rănit, ar fi guiţat.
Am un asemenea temperament!
Dacă ar fi fost atât de clar pusă faţă în faţă cu faptul că ea nu poate distruge "cartea lui obscenă", oare nu s-ar fi putut ea decide să-l distrugă, în comparaţie, pe creatorul cărţii obscene? La urma urmei, nu exista nici o copie a lui Paul Sheldon.
Inima îi bătea repede. În cealaltă cameră auzi pendula începând să bată şi deasupra corpului auzi bocănitul paşilor ei de-a lungul tavanului. Sunetul slab făcut de ea urinând. Apa la toaletă trasă. Mersul ei greu în timp ce se reîntorcea în pat. Scârţâitul arcurilor.
Nu o să mă mai faci să mă înfurii, nu-i aşa?
Brusc, mintea lui dori să înceapă să alerge în galop, un trăpaş nărăvaş încercând să rupă ritmul. Ce oare, înainte de toate, însemna pentru maşina lui, această psihanaliză de doi bani? Cam când va fi găsită? Ce însemna asta pentru el?
- Aşteaptă un minut, şopti el în întuneric. Aşteaptă un minut, aşteaptă un minut, rămâi pe recepţie. Încetineşte pasul.
Îşi puse iarăşi braţul peste ochi şi şi-l închipui din nou pe poliţistul cu ochelari negri de soare şi favoriţi.
Am găsit o maşină răsturnată la jumătatea drumului care coboară Munţii Humbuggy, spunea poliţistul şi bla-bla-bla-bla.
Doar că, de această dată, Annie nu-l invită să stea la o cafea. De această dată ea nu se va simţi în siguranţă până când omul nu va ieşi din casa ei şi va fi departe pe şosea. Chiar şi în bucătărie, chiar şi cu două uşi închise între ei şi camera de oaspeţi, chiar şi cu oaspetele drogat până peste cap, poliţistul s-ar putea să audă un geamăt.
Dacă maşina sa va fi găsită, Annie Wilkes va şti că ea e în încurcătură, nu-i aşa?
- Da, şopti Paul. Picioarele începeau iar să-l doară, dar în groaza din ce în ce mai mare a acestei certitudini, aproape că nu observă.
Ea nu se va afla în încurcătură pentru că l-a adus pe el acasă la ea, în special dacă era mai aproape decât acel Sidewinder (şi aşa credea Paul Sheldon că era); pentru asta probabil că i s-ar fi dat o medalie şi legitimaţie de membră pe viaţă a Fan-Clubului Misery Chastain (spre imensa mâhnire a lui Paul, acest lucru chiar exista).
Problema era că îl adusese la ea acasă, îl instalase în camera de oaspeţi şi nu spusese nimănui. Niciun telefon la serviciul de Salvare local:
"Aici e Annie care stă sus pe Şoseaua Muntele Humbuggy şi am un tip aici, care arată ca şi cum l-ar fi folosit King-Kong drept trambulină".
Problema era că-l saturase cu droguri la care, cu siguranţă, ea nu ar fi trebuit să aibă acces - în nici un caz dacă el era doar pe jumătate atât de dependent de ele pe cât credea că ar fi.
Problema era că ea, în plus, îi aplicase un fel de tratament aberant, băgându-i ace de perfuzie în braţe, punându-i picioarele în atele făcute din cârje de aluminiu, tăiate cu bomfaierul.
Problema era că Annie Wilkes fusese în boxa martorilor acolo sus, în Denver... şi nu ca martor al apărării, gândi Paul.
Pot să pun pariu pe tot ce am!
Deci îl priveşte pe sticlete îndepărtându-se pe şosea în automobilul de patrulare strălucitor de curat (strălucitor de curat, cu excepţia bucăţilor de zăpadă întărită şi sare care se adunaseră sub aripile roţilor şi sub barele de protecţie; asta e!) şi se simte iarăşi în siguranţă... dar nu prea în siguranţă, deoarece ea este acum ca un animal care a simţit vânătorul şi este speriat. Foarte, foarte speriat.
Sticleţii vor căuta şi vor căuta deoarece el nu este doar bunul şi bătrânul soldat din Kokomo; el este Paul Sheldon, Zeusul literar din pana căruia s-a născut Misery Chastain, drăguţa lăzilor de gunoi şi iubita supermagazinelor. Poate că atunci când nu or să-l găsească, se vor opri din căutări sau, cel puţin, vor căuta în altă parte; dar poate că unul dintre Roydman-i a văzut-o pe ea trecând în acea noapte şi a observat ceva ciudat în spatele Bătrânei Bessie, ceva învelit într-o cuvertură.
Chiar dacă ei n-au văzut nimic, ei nu i s-ar părea nimic deosebit din partea Roydman-ilor să inventeze ceva ca s-o bage pe ea în bucluc; ei nu o plăceau.
Sticleţii s-ar putea întoarce şi data următoare, oaspetele ei s-ar putea să nu mai fie atât de liniştit.
Îsi aminti cum ochii ei priviseră descumpăniţi în jur când focul din cutia grătarului era pe punctul de a scăpa de sub control. Îi vedea limba umezindu-i buzele. O vedea umblând încoace şi încolo, cu palmele încleştându-se şi descleştându-se, aruncând din când în când câte o privire spre camera de oaspeţi unde el zăcea pierdut în norul lui. Din când în când ea va rosti "Doamne Sfinte!" spre camerele goale.
Ea capturase o pasăre rară cu penaj superb - o pasăre rară, originară din Africa. Şi ce vor face ei dacă o vor descoperi?
Ce altceva, or s-o pună iarăşi în boxa martorilor, bineînţeles. Or s-o pună iarăşi în boxa martorilor acolo sus, în Denver. Şi de data aceasta s-ar putea să nu mai iasă liberă de acolo.
Îşi luă braţul de pe ochi. Se uită la succesiunea de C-un care dansau ameţitor pe tavan. Nu avea nevoie de încheietura cotului peste ochi ca să-şi poată imagina restul. S-ar putea să-l mai ţină o zi sau două. S-ar putea să fie nevoie de un telefon sau de încă o vizită ca s-o facă să se decidă să se descotorosească de rara avis a ei. Dar până la sfârşit o va face, tot aşa cum câinii sălbatici încep să-şi îngroape prăzile ilicite după ce au fost vânaţi o vreme.
O să-i dea cinci pilule în loc de două sau, poate, o să-l sufoce cu o pernă; probabil, pur şi simplu, o să-l împuşte. Cu siguranţă că avea o puşcă pe undeva - aproape oricine trăia în ţinuturile muntoase avea una - şi asta va rezolva problema.
Nu - nu puşca.
Prea multă mizerie.
S-ar putea să lase urme.
Nici unul dintre aceste lucruri nu se întâmplase încă deoarece nimeni nu găsise maşina. Probabil că-l căutau în New York sau în L.A., dar nimeni nu se gândea că el ar putea fi în Sidewinder, Colorado.
Dar în primăvară...
C-urile jucau pe tavan.
Curăţat. Curăţare. Ciunngit.
.............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu