12.
"Cretinii ştiau! Nici unul n-a venit să-mi ardă una la bilă. Dezmeticeşte-te, boule! Ştii cine-i asta?"
...Cinci zile la Mamaia. Hotelul Flora cu paturi albe şi pături înflorate. Trandafiri galbeni... Mirel aflase cum arată paradisul. Nopţile i se păreau de argint, zorile de faianţă violet, cu irizări sidefii, luna de cauciuc se rostogolea pe trupurile lor. O ţinea în braţe. Mirosea a săpun Mona Lisa şi a algă.
- E ciudat! Ai acceptat să... Îşi găsea greu cuvintele. Şi totuşi nu vrei să ne căsătorim. Sunt fericit, dar incapabil să te înţeleg.
- Ne iubim, Mirel. Nu mi-e teamă că ai să mă abandonezi. Pentru rest avem timp. Nu-mi place să mi se spună doamnă. Peste un an, poate doi...
Era măritată de-o săptămână. Scrisoarea ei, o capodoperă de cinism, o găsise pe noptieră, sprijinită de iepuraşul roşu Puc, mascota Iuliei.
...te-am minţit, Mirel. N-am nicio mătuşă la Constanţa. Am aşteptat să pleci la pescuit, m-am întors şi mi-am luat valiza. M-am măritat de câteva zile cu N., regizorul, pentru că în el văd singura mea şansă de a mă realiza. Un post de actriţă în Capitală, televiziune, film. Meseria mea nu suportă anonimatul... Dar am discutat de atâtea ori lucrurile astea, încât este imposibil să nu înţelegi. Te iubesc, Mirel. Eşti primul bărbat din viaţa mea şi N. o ştie. A vrut probabil să mă ferească de obsesii ulterioare şi mi-a dăruit această săptămână divină. Un gest unic, ai să-ţi dai seama mai târziu. Să nu mă blestemi... N-am fi fost fericiţi. Peste câţiva ani, n-aş mai fi deschis televizorul, n-aş mai fi intrat într-un cinema ca să nu-mi recunosc îngălbenită de invidie o colegă sau alta, mai norocoase decât mine. Viaţa alături de un om înăcrit e departe de a fi veselă. Ţi-l las pe Puc. Nu ştiu de ce nu intră în valiză...
Nicolaescu stinse lumina. Rămase vreme îndelungată cu ochii aţintiţi în întunericul de sticlă. Viscolul zgâlţâia capişonul de tablă al felinarului, umplând noaptea de vaiet.
6.
După ce ascultă isprăvile lui Azimioară și Simionescu, spășiți și cu nasul în pământ, maiorul dobândi certitudinea că individul pe care-l căuta era Ned Morton.
Era atât de încredințat că nu se înșală, încât dispuse încetarea supravegherii celorlalţi, concentrându-şi întreaga atenţie asupra englezului. Însărcină cinci din cei mai buni oameni cu urmărirea lui. Azimioară continua să rămână paravan.
La zece seara fu anunţat că Morton s-a întors. Lua cina la braseria hotelului, în compania cuplului Gino N. - Ingrid B., sosiţi chiar în dimineaţa aceea.
7.
- Eu aș mai rămâne, declară Gino, sorbind visător din pahar.
Ingrid îl repezi:
- N-ai decât! Te anunţ însă că mâine la douăsprezece voi fi la aeroport. Nimic nu mă va determina să întârzii măcar o jumătate de oră. Vecinătatea imbecililor încăpăţânaţi îmi face silă.
- În fond, hotărâserăm să petrecem două-trei zile.
- Am petrecut destul în prima. Mi-ajunge!
- Îmi pare rău, spuse Ned de circumstanţă.
Se uită prin local, încercând să-şi depisteze umbra.
- Pe dracu'! scrâşni Ingrid. Abia aştepţi să scapi de noi.
- De ce? Nu mă incomodaţi.
- Cu alţii, puişor! Pe mine nu suporţi să mă vezi smulgând penele zânei tale, iar Gino a căpiat şi el. Poate că Baba-Cloanţa preferă genul latin, firma concurentă.
- Copilării! Suntem prieteni.
- Ned Morton, ascultă ce-ţi spun! Îţi frângi gâtul!
Italianul interveni:
- Nu vă mai certaţi. Plecăm mâine, Ingrid, eşti mulţumită?
- Să vină şi prostul ăsta cu noi şi nu mai cer nimic de la viaţă.
Gino o privi surprins.
- Ingrid, iubito, există un viking care te aşteaptă.
Ned râse. Comandă şampanie, apoi discutară despre altceva. Pe la unu părăsiră restaurantul. Împreună cu ei urcă în lift un neamţ ameţit, cel mai blond subaltern al maiorului Cristescu. Avea camera 1707, vizavi de-a lui Morton. Gino îl ajută să nimerească cheia în broască. Auzi apoi zgomote caracteristice în baie.
- Tipul e pulbere! A turnat în el cu damigeana, râse italianul.
Ned clătină capul.
- Ciudat... E primul neamţ pe care-l văd în costum fără o insignă la reverul stâng, care nu cântă după cinci sticle de bere şi nu face complimente grase unei seducătoare şi blonde Fraulein...
8.
Morton își petrecu ziua plimbându-se cu Renaultul albastru. Se lăsă urmărit comod și, spre surprinderea sublaternilor lui Cristescu, nu încercă să le joace niciun renghi. Îl salută de câteva ori pe Azimioară și, intrând în braserie la Athenee Palace, îi arătă din ochi o brună cu părul până la talie, extrem de reușită.
Azimioară își făcu drum până la masa englezului ți-i șopti din mers:
- Ași! E bărbat.
9.
La al doilea Campari, Morton sfârși reconstituirea evenimentelor din ultima săptămână. O idee pe care n-ar fi mărturisit-o niciodată lui Gino sau Ingrid îi dădea târcoale.
„Oricum trebuie să verific.”
Plăti consumația și făcu colaboratorilor lui Cristescu o demnostrație de profesionalism, pierzându-și urma în mai puțin de trei minute.
10.
Ned sună la ușa Olgăi Tudor și așteptă cu răbdare. Bătrânii se mișcă greu. Auzi pașii târșâiți, zăvorul pe care degetele neîndemânatice încercau să-l tragă.
- Imediat, doamnă Gheorghiu, imediat....
Când se trezi față în față cu Morton, fratele Olgăi Tudor se dădu înapoi înspăimântat.
Englezul profită de buimăceala bătrânului şi se strecură înăuntru.
- Nu trebuia... De ce-aţi venit? Am... Am promis la Miliţie să nu vă mai primesc.
- Ia te uită! Le-aţi făcut o vizită?
- Nu, ei au... Vă rog să plecaţi.
Englezul îl cercetă atent: "Ce-i cu ăsta? Tremură ca de frica morţii."
- Ce v-au întrebat?
- Nimic. Nu ştiu... De unde pot să ştiu? Le-am arătat parfumul... Eu nu mă ascund, n-am niciun amestec. Poftim! Luaţi-l... Chiar aşa, luaţi-l înapoi!
- Dacă vă incomodează, n-aveţi decât să-l aruncaţi. Îl privi ţintă: Vreţi să scăpaţi repede de mine?
Bătrânul clătină din cap atât de violent, încât Ned, deşi se simţea iritat, începu să râdă.
- Perfect. Arătaţi-mi o fotografie a doamnei Tudor.
Omul îl privi o clipă nedumerit, dar preferă să nu înţeleagă. Scoase din comodă o cutie şi răsfiră cu mâini tremurânde vreo douăzeci de instantanee. Olga Tudor pe Calea Victoriei la braţ cu o prietenă, la băi, undeva la poalele unei păduri. Morton se uită lung la o fotografie din tinereţe, cu un colier de funduliţe din catifea neagră la gât.
Fără îndoială, Olga Tudor fusese o femeie remarcabil de frumoasă şi la fel de sigur era că seducătoarea doamnă în vârstă pentru care aranjase evadarea, se numea altfel.
11.
Fără să-și ia măsuri de precauție deosebite, atent doar să nu lase urme identificabile, Ned pătrunse în garsonieria Melaniei Lupu folosind aceeași cale: geamul de la baie.
Plimbă lanterna în lungul zidurilor, apoi apăsă pe comutator. Interiorul nu-i făcu nicio impresie.
O încăpere comodă, locuită în mod cert de un om în vârstă, cu mobilă caracteristică, cum găseai în magazinele anticarilor din Londra, sau le puteai cumpăra de ocazie la licitaţie. Tinerii nu mai ţin la piese greoaie, sufrageriile masive din lemn de nuc de-acum cincizeci de ani, ori dormitoarele impozante cu paturi separate, unde bunicii făceau dragoste decent, legal şi conştienţi de misiunea lor, detestă şifonierele înalte, preferând debaralele încăpătoare. Reţin cel mult din moşteniri împovărătoare câte o mobilă graţioasă, franţuzească, uneori cărţi pentru al căror conţinut manifestă multă indiferenţă, dar care au meritul să fie legate în antilopă fină sau piele de viţel.
Morton îşi spuse că era o casă în care toate ceasurile se opriseră în loc. Deceniul putea fi fixat cu aproximaţie. 1900? 1910?
În ultimul sertar al scrinului găsi albumul cu scoarţe de catifea verde. Ned deschise prima pagină, apoi le răsfoi pe celelalte cu un şoc. Acelaşi chip, foarte tânăr şi foarte pur, acelaşi chip din ce în ce mai puţin tânăr şi din ce în ce mai distins, în diverse ipostaze. Doar zâmbetul rămăsese intact de-a lungul anilor. Captivant, misterios, de o feminitate discretă, ca al fetiţelor de paisprezece ani. Era zâmbetul Melaniei Lupu.
Avu impresia că obiectele din jur încep să se învârtească.
- Dumnezeule! Am organizat evadarea Abatelui Brown!
12.
- Englezul tău s-a încurcat cu vreo matracucă, ascultă-mă pe mine, spuse Mirel Nicolaescu. Ăsta-i fustangiu rău!
Ned nu dăduse niciun semn de viaţă toată ziua. Balerinul privea ţintă telefonul, Emilia îşi pocnea nervoasă degetele.
- Cine ştie... Probabil nu s-a descotorosit de umbră.
- Probabil! acceptă rânjind economistul.
- Ce propui?
- Tipul are cheie. Lasă-i un bilet unde ne găseşte şi dăm startul. Trebuie să ajungem înainte de a închide şmecherii cimitirul.
Emilia părea nedormită, cu un aer rătăcit. Nicolaescu zornăi mărunţişul din buzunare.
- Ia o înghiţitură! Ce facem cu baba? O lăsăm singură?
- Fireşte.
- Credeţi... Vlăduţ îşi umezi buzele. Credeţi c-o să găsim ceva?
- De data asta aflăm repede, spuse Mirel. Făcu o pauză, mutându-şi privirea de la unul la celălalt. În definitiv, ne putem descurca şi singuri.
- Adică?
- Ned nu ştie unde-i ascunsă zâna de aur şi s-ar putea să nu afle niciodată dacă ne grăbim niţel.
Emilia îl măsură cu silă. Scrise câteva rânduri pe o hârtie şi o rezemă de telefon.
13.
Cinci minute după plecarea lor, Melania ieși de sub plapumă complet îmbrăcată. Ochii îi străluceau în chip neobișnuit, ținea buzele strânse. Mirciulică i se încurca între picioare, dar nu-l băgă în seamă.
- Joci o carte mare, draga mea, șopti. Oare te-ai gândit îndeajuns de bine? Îmi dai cuvântul tău? Foarte bine. Sunt ultima persoană care ar încerca să te abată de la o hotărâre luată. Văzu biletul lăsat de Emilia şi râse încetişor. Doamne, cât de naivi pot fi oamenii când nu au în faţa ochilor decât metalul blestemat! Până şi domnul Ned... Ciudat, încă nu şi-a făcut apariţia. Cu atât mai bine, vei pleca înainte, draga mea.
Deschise noptiera şi scoase un ghem de lână roşie. Rupse un fir cu dinţii, apoi luă motanul în braţe. Animalul se zbătea. Bătrâna îi explică cu blândeţe:
- Nu-ţi fac nimic, dragul meu. Cine pretinde că-l deranjează un firicel de lână legat în jurul gâtului, e un mare mincinos. Încearcă să nu-l pierzi, Mirciulică. Dacă cumva noi doi ne rătăcim, n-am să pot inventa nişte oameni atât de drăguţi ca domnul Ned, Mirel sau Vlăduţ, care să te caute prin toate coclaurile. Cel puţin şnuruleţul acesta mă va împiedica să trec pe lângă tine fără să te recunosc... În sfârşit, a venit totuşi momentul să ne despărţim. Dacă se va întâmpla să nu ne mai vedem, să ştii că n-ai avut niciodată o prietenă mai devotată. Mi-ar face plăcere să ţi-o aminteşti măcar din când în când.
Îi trecu delicat degetele peste urechi, ferindu-şi ochii umezi.
"Nu trebuie să te vadă emoţionată, fetiţo. E sensibil şi îşi pierde lesne cumpătul."
Trase după ea uşa apartamentului cu senzaţia că nu-l va mai revedea niciodată.
Mirciulică se plictisi un timp, apoi îşi înhăţă cârnatul pregătit în bucătărie şi se culcă devreme.
14.
Melania se strecură pe străduțele întunecate, privind mereu în urmă. Continua s-o obsedeze faptul că Ned Morton nu se arătase toată ziua.
„Ceva nu e în regulă, fetițo, și te implor, fii foarte atentă.”
Descoperi pe neașteptate silueta zveltă a englezului lipind zidurile.
Bătrâna dădu colțul, așteptă câteva clipe apoi se întoarse brusc, răsărindu-i pe neașteptate în față.
- O, ce surpriză!
Îi surâse cald, cu o spontaneitate convenţională. Ned întâlnise mii de surâsuri asemănătoare în holul hotelurilor din staţiuni unde, întorcându-se de la plajă, de la plimbare, ori de la "ape", oameni cu desăvârşire indiferenţi, în fond, unii faţă de ceilalţi, îşi zâmbesc la fel în aşteptarea ascensorului sau a cheii de la recepţie.
- Surpriza e reciprocă, doamnă.
- Sunt convinsă. Am ieşit să fac câţiva paşi... E o seară minunată.
- Observ.
- Dumneavoastră?
- Mi-am propus exact acelaşi lucru.
- Ador coincidenţele.
- Nu-i aşa? Putem face câţiva paşi împreună?
- Dar bineînţeles.
Melania îi primi propunerea cu un zâmbet discret în care doză modestia, măgulirea cumpătată, recunoştinţa ce trebuie să răsplătească orice amabilitate, gratitudinea amuzată a doamnei în vârstă faţă de bunăvoinţa unui tânăr.
Curmă hotărâtă noianul de amabilităţi, "ochii acestui domn strălucesc prea tare, draga mea, se vede că ai exagerat niţeluş".
- După cum v-am făgăduit, am încercat să mă gândesc. Îmi amintesc desigur câte ceva, dar nu cred că atâta v-ar putea fi de folos. Aş fi vrut mult să nu vă dezamăgesc.
"Fii atentă la ce-i înşiri, fetiţo. Procedează în aşa fel încât, dacă va fi interogat vreodată de domnul Cristescu, ceea ce nu i-o doreşti, să nu poată declara nimic precis. Deci nu intra în a-mă-nun-te. Există o mare deosebire între acest dialog şi discuţiile tale cu Mirciulică pe care ei le înregistrează fă-ră şti-in-ţa ta. Ţi-am mai spus-o, dar simt nevoia s-o repet. Nu s-a născut încă un judecător atât de extravagant încât să te condamne pentru că ai pălăvrăgit cu motanul câte în lună şi-n stele. Ia ascultă, Melania! Nu ţi se pare că tânărul acesta e mai atent la obrazul tău decât la cuvintele pe care le rosteşti?"
Morton pipăi instinctiv pachetul de ţigări. Îşi aminti însă recomandările Emiliei şi renunţă. Melania îl îmbie amabilă:
- Nu mă supără decât ţigările proaste, pipa şi trabucurile. Scot mai mult fum decât sunt în stare plămânii mei să suporte. Am fost însă totdeauna de părere că o ţigaretă bună dă relief atmosferei dintr-o încăpere. Aprindeţi-o şi vom discuta apoi pe îndelete despre lucrurile care vă interesează.
- Obiectul interesului meu s-a schimbat, declară englezul.
Tonul, mai mult decât afirmaţia, i se păru lui însuşi cam brusc. Bătrâna făcu ochii mari.
- Nu cred că vă înţeleg. Vreţi să spuneţi că aţi renunţat la Fecioara de aur?
- În principiu, răspunse Ned, minţind doar pe jumătate.
Madona, fără a fi abandonată, trecuse pe un plan secundar. Ştia că Melania n-avea să adauge un singur cuvânt în plus faţă de amintirile depănate lui Mirciulică.
Bătrâna îşi strecură mâinile în buzunarele paltonului.
- E atât de ciudat... Aţi venit de la Paris special pentru statuie, şi-acum...
Englezul o privi câteva clipe şi pocni încet din degete.
- Timpul nu e de partea mea. Am să mă exprim fără ocolişuri. V-am cunoscut luni seara. Începând de marţi, ipostaza pe care aţi ales-o, o femeie... În sfârşit...
- Bătrână, surâse Melania, cuvântul nu mă supără, căci nu ştiu dacă v-am spus, luna trecută am împlinit şaizeci şi trei de ani.
- Bătrână, hm! Am impresia că dintre toate, acesta e trucul la care ţineţi cel mai mult. Deci, ipostaza de femeie excentrică şi puţin slabă de minte, nutrind o dragoste senilă pentru motanul ei, a încetat repede să mă convingă. V-am urmărit jocul şi mi-am ridicat pălăria. Aţi reuşit să-i păcăliţi pe Tolea, pe Emilia şi pe celălalt, nu şi pe mine.
- Să-i păcălesc?
- Exact. Eu, fără a fi mai deştept, am avantajul experienţei. Iar experienţa mi-a ascuţit intuiţia. Evenimentele au dovedit că mă pot bizui pe ea.
"Unde vrea să ajungă, pentru numele lui Dumnezeu, draga mea? Sunt nedumerită, îngrijorată, iar despre abilitatea ta prefer să nu mai discutăm..."
- Miercuri seara pe la zece, urmă Ned - încerc să fiu cât mai scurt - i-am telefonat Emiliei. Suna ocupat. După un sfert de ceas mi-am zis că ceva nu e în regulă.
- Probabil, suflă Melania, discuta cu o prietenă.
- Nu e genul ei. Prietene, taifasuri prelungite la telefon şi încă în plină conspirativitate. Am venit să văd ce se întâmplă, şi urcând treptele am auzit paşi... Râse calm, aproape tandru, văzând obrajii roşii ai Melaniei. După cum bănuiţi, m-am luat după dumneavoastră.
- Un bărbat discret ar fi procedat cu totul altfel, suspină bătrâna.
- Un bărbat încetează să fie discret atunci când în joc e pielea lui, sau vrea să afle ce e în mintea unei femei care-l interesează mult.
Melania îşi ridică ochii îngrozită.
"Ce vrea să spună, fetiţo? Nici măcar colonelul nu şi-a îngăduit să pună la îndoială moralitatea ta. Găsesc că e o adevărată ruşine ca la şaizeci şi trei de ani să dai impresia unei femei care se com-pro-mi-te."
- E necesar să continuu? întrebă Ned.
Bătrâna oftă.
- Presupun că aţi văzut totul, dar nu aţi înţeles mai nimic. Poate că dacă vă voi explica...
- Când asişti la felul în care o doamnă deschide cu o tehnică strălucită fereastra unui apartament sigilat, se strecoară înăuntru şi se dedică unor manevre cât se poate de stranii...
- Aţi intrat după mine?
Părea jignită şi revoltată. Ned scutură capul râzând.
- Am azvârlit o privire discretă prin oberlihtul de la bucătărie. Uşa era deschisă spre interior... Şi ca să-mi termin ideea, când asişti apoi la ştergerea magistrală a tuturor urmelor - apropo, am apreciat în mod deosebit modalitatea de a pulveriza praful - cred că explicaţiile prisosesc. Trebuie să recunosc că m-am distrat straşnic, deşi n-aş vrea pentru nimic în lume să fiu în locul persoanei pentru care aţi pus la cale acest mic spectacol. Cum spunea mătuşa mea, e foarte greu să citeşti literele de-a-ndoaselea şi nu ai totdeauna o oglindă la îndemână.
Melania suspină abia auzit.
"Şi te mai întrebai de unde-ţi ştie numele... A, nu, de data asta nimeni nu mă va împiedica să-ţi spun părerea mea răspicat: eşti o tâm-pi-tă şi încă nu-mi amintesc să mă fi scos cineva din sărite în aşa hal încât să folosesc asemenea cuvinte." Se smiorcăi cu ochii în pământ:
- Dacă m-aţi asculta...
- Nu vreau să vă ascult, o întrerupse englezul, prinzându-i pumnul mic. Mi-e absolut egal ce aţi făcut în casa aceea. Urmăresc un singur lucru. Să vă determin să înţelegeţi că nu trebuie să vă feriţi de mine. V-am văzut de pildă când aţi azvârlit pachetul în coşul de gunoi. Ştiu şi ce conţine. Dacă intenţionam să vă şantajez, luam cu mine toate fleacurile acelea...
"Zero, Melania! Zero barat în paişpe şi chiar în o sută! Nu am cuvinte să-ţi spun cât sunt de supărată pentru neatenţia şi prostia ta. Da, termenul nu-i deloc prea dur, ba-i chiar prea blând. Te-ai lăsat descoperită ca o gâscă. Din momentul acesta nici nu mai vorbesc cu tine."
Adoptă o expresie serafică.
- E aproape imposibil, oftă, să lupţi cu prejudecăţile oamenilor. Ştiu de pe vremea când trăia soţul meu ce se cheamă o idee fixă. Îmi pare rău că vă imaginaţi atâtea grozăvii despre mine. Aş vrea să-mi eliberaţi mâna, căci simt că am transpirat.
Morton îi dădu drumul. Rămase un moment pe gânduri, apoi vorbi căutându-i privirea pală.
- Nu ştiu dacă trebuie să vă spun... Deşi nu-i prea elegant din partea mea, nu ascund că sunt gata să exploatez orice posibilitate care să-mi asigure măcar sinceritatea dumneavoastră. Pe de altă parte, mi-e teamă că nu sunteţi în siguranţă. La întoarcere, cu trei sau patru sute de metri înainte de a urca în taxi, un bărbat v-a luat urma. Se vedea imediat că individul e din poliţie. Meseria şi stilul săreau în ochi.
- Cum arăta? întrebă stins Melania.
- Înalt, extrem de voinic, genul halterofil, agil, în ciuda greutăţii. Figură simpatică.
"Locotenentul Azimioară", gândi bătrâna muşcându-şi buzele. "Deşi nu pot înţelege. Doar nu l-o fi postat acolo domnul Cristescu. Nu, e o prostie."
- Ce s-a întâmplat până la urmă cu tânărul acela simpatic?
- L-am imobilizat pentru a vă asigura retragerea.
- Sper că, în sfârşit, n-a avut prea mult de suferit.
- După un sfert de ceas s-a trezit, probabil.
- Ar trebui să-i dau un telefon să mă interesez cum se simte, declară Melania, deşi au trecut patru zile de atunci. Din păcate nu ştiu cine-i persoana.
Ned o măsură uluit, apoi izbucni în râs.
- Aveţi un umor de factură specială.
- Nu găsesc nimic hazliu în afirmaţia mea. În orice caz vă sunt recunoscătoare că aţi intervenit şi mă gândesc ce aş putea face pentru dumneavoastră.
- Ajungem şi acolo, râse Ned. Două zile mai târziu ne-aţi expediat la Biserica Sfântul Damian. S-au dus Tolea, Nicolaescu şi Emilia. Ca să fiu sincer, eram grozav de curios să văd ce urmăriţi. N-a trebuit să aştept mai mult de jumătate de oră.
Bătrâna îşi ridică încet ochii. Glasul îi tremura.
- Vreţi să spuneţi că m-aţi urmărit din nou?
- Dacă preferaţi să mă exprim altfel, v-am escortat, să zicem, până la casa doamnei Tudor. Acolo am avut prilejul să constat un lucru interesant...
Bătrâna consternată aştepta cu sufletul la gură.
- Nu ştiu la ce vă referiţi.
- Ce rost are jocul ăsta? Ned îi ridică bărbia privind-o în ochii decoloraţi. Am înţeles că locuinţa aceea nu vă aparţine. Aţi procedat exact ca un copoi care face o percheziţie sau ca un spărgător de profesie. Un as!
- Doamne sfinte!
- În momentul în care părăseaţi casa aveaţi în poşetă o fotografie şi un carnet roşu. Este exact?
Melania se strădui să zâmbească.
- Mi-ar trebui foarte mult timp ca să vă explic. Am impresia că interpretaţi greşit multe lucruri.
Întoarse încet capul, surprinsă de tăcerea lui Ned. O privea lacom, intens.
- Un singur ins putea proceda astfel: Abatele Brown. Râse. Cine şi-ar fi închipuit?
Bătrâna tresări violent.
- Poftim?
- Numai Abatele Brown, "duhovnicul" care reuşeşte să rezolve unele enigme de la distanţă, citind presa occidentală unde se relatează un furt sau o crimă puţin obişnuită. Trimite apoi inspectorului Stanley de la Interpol soluţia într-o scrisorică. Datorită unei asemenea epistole, Interpolul a pus mâna pe cel mai bun prieten al meu, canadianul Villard... Vă amintiţi desigur spargerea băncii KOK din Zurich. Acum o lună, Stanley, întors din România, mărturisea cu satisfacţie într-un interviu acordat televiziunii britanice că a avut fericita ocazie să-l cunoască pe modestul şi singuraticul prelat. Am reţinut numele: Melania Lupu... Astă-seară am fost la dumneavoastră acasă. Nu, nu mă înşel. Garsoniera în care aţi pătruns prin fereastra de la baie pentru a truca acele pendulei, tabloul şi perdeaua. Albumul de fotografii şi cartea de vizită mi-au alungat ultimele îndoieli. N-am să vă întreb de ce-aţi făcut-o, sunt chestiuni care vă privesc, în schimb aş vrea să ştiu de ce aţi luat locul Olgăi Tudor. Probabil vizaţi aceeaşi ţintă: Fecioara de aur. Zâmbi larg. Nu m-aş mira s-o fi descoperit în timp ce noi admiram bisericile. În sfârşit, pentru mine Madona nu mai prezintă interes.
- Atunci? întrebă ostenită bătrâna.
- Am o propunere. Daţi-i curs, şi nu mai cer nimic altceva.
Melania îşi ridică obrazul îngust. Avea aerul unei fetiţe căreia i s-a comunicat că a reuşit să rămână repetentă. Nu plângea, dar îi simţeai lacrimile adunate în vârful bărbiei. Ned, înduioşat, ridică mâna să-i mângâie buclele argintii, dar se opri la jumătatea mişcării. Melania îşi ridică ochii întrebătoare.
- Veniţi cu mine la Londra. Mă oblig să vă procur un paşaport şi, în general, ca voiajul să vă fie cât mai agreabil. Sunt dispus să-mi amân plecarea pentru a pune la punct amănuntele.
- Ideile năstruşnice într-adevăr nu vă lipsesc. Ce să fac la Londra?
- Eventual ce aţi făcut şi aici, spuse Morton cu un zâmbet, accentuând cuvintele.
- Adică să discut cu Mirciulică şi să mă uit la televizor. Clătină capul abătută. Pentru atâta lucru nu merită să mă deplasez. La vârsta mea pionieratul nu-i nostim...
- Ştiţi foarte bine că nu la o asemenea existenţă m-am referit. Aveţi toate calităţile pentru a face o carieră strălucitoare.
Albăstrelele din ochii Melaniei deveniră mari şi rotunde.
- Ce fel de carieră?!
- De gangster! În scurt timp, chiar foarte scurt, veţi deveni cel mai interesant şi redutabil caid.
După un moment de stupoare, bătrâna începu să râdă. Râsul din tinereţe, despre care-şi închipuise că-l uitase, cu cascade de clopoţei şi flori albastre înlăcrimate. Râdea cu tot trupul, cu obrajii de porţelan, cu buclele scăpate din casca de fixativ. Izbuti să rostească printre hohote:
- O glumă minunată! Hotărât, englezii au umor, m-am convins în ziua când şi-au pierdut imperiul.
- Niciodată n-am avut mai puţină poftă să glumesc ca acum. Sunt încredinţat de fiecare cuvânt pe care l-am pronunţat.
- Domnule Ned, admiţând că eu aş avea toate acele calităţi pe care le-a născocit fantezia dumneavoastră, propunerea mi s-ar părea la fel de năstruşnică. Nu de gangsteri mi s-a părut că duceţi lipsă.
- Bineînţeles. Dumneavoastră însă depăşiţi mult vocaţia obişnuită.
- Inimaginabil!
- Mi se întâmplă uneori să mă înşel, dar nu acum. Vreau să mai fac o precizare. Nu vă cer Madona de aur, în alternativa că aţi descoperit-o. Facem abstracţie de ea, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Vi se vor pune la dispoziţie fonduri substanţiale şi oameni. Nu-mi doresc decât să fiu bancherul şi locotenentul dumneavoastră.
"E nebun, draga mea! Deşi te-am pedepsit să nu mai stăm de vorbă, trec peste mine de astă dată, căci te simt mult prea uluită. Da, fetiţo, e un nebun şi jumătate! Dar ce nebunie ciudată! După cum ai posibilitatea să constaţi, există tot felul de sortimente. Până acum, îţi închipuiai că persoanele într-o ureche reacţionează la fel. Se dezbracă în pielea goală sau dau bună ziua când urcă într-un tramvai supraaglomerat. Recunoaşte însă că în alte privinţe face cea mai bună impresie. Are multă bărbăţie şi se îmbracă admirabil. Florence apreciază grozav genul. În alte condiţii i l-ai fi prezentat."
- Am impresia că discut cu un copil. Sunt sigură că nu mai departe de săptămâna viitoare, când veţi fi acasă, la Londra, şi vă veţi aminti de toată această discuţie, veţi fi primul care o să râdă.
- Eu nu sunt deloc sigur.
Ned îşi aprinse nervos ţigara. Se simţea iritat şi ridicol. La prima vedere, avea dreptate. Oricare femeie de bun-simţ ar fi reacţionat la fel. Propunerea în sine părea isterică şi, în orice caz, suspectă. Un bărbat cu douăzeci şi cinci de ani mai tânăr te cheamă la celălalt capăt al Europei ca să devii regina trosnitorilor eleganţi de pe Tamisa, starul hold-up-urilor şi devalizărilor fabuloase, cap de afiş în listele Interpolului.
Privite astfel lucrurile, ele păreau de un penibil grotesc. Aceleaşi lucruri însă, discutate cu Gris-Gris, cu Gino, cu Elefantul sau cu Ingrid şi-ar fi pierdut dimensiunile ilare. Ned ştia că nu se înşală.
Femeia avea calităţi ieşite din comun şi, o constatare mai veche, la A.O.A.E. se simţea nevoia unui suflu proaspăt. Elveţianul îmbătrânea, ideile lui erau din ce în ce mai cuminţi, combinaţiile mai prudente, nu ieşeau dintr-un şablon clasic.
Morton uitase, sau voia să uite, că doar cu patru zile în urmă intenţiona să se retragă din asociaţie. Acum nutrea o singură dorinţă. S-o convingă pe Melania să-l urmeze. Vorbindu-i deschis, mizase pe capacitatea specială de înţelegere pe care trebuia să i-o dea în mod normal fantezia ei, inteligenţa, personalitatea plină de originalitate.
"M-am pripit, probabil. Nu mă ţin minte vreodată mai puţin abil şi mai idiot. Foarte bine, voi merge până la capăt."
Îi luă din nou mâna. Bătrâna avu un gest de recul instinctiv.
- Nu e bine, şopti.
- Fiţi fără grijă. Mă voi feri de orice gest care v-ar putea supăra. De fapt, n-am îndrăznit să vă spun adevărul. Îmi închipuiam că, o dată ajunşi la Londra, situaţia se va aranja de la sine, iar eu îmi voi câştiga dreptul de a fi mai cutezător. Vă repet, vremea nu e în favoarea mea. Mă grăbesc, pentru că nu am timp să am tact. Dumneavoastră mă veţi ierta.
- Ce introducere protocolară! surâse Melania. Puteţi vorbi fără ca eu să mă supăr. Am început să am impresia că noi doi ne cunoaştem de mulţi ani. Îl privi lung: În noaptea aceasta tot pe Abatele Brown îl urmăreaţi?
- Nu. Pe Melania. Mi-a fost frică să nu dispară pentru totdeauna. Declară brusc, cu sentimentul că se află la capătul unei piste înalte şi abrupte, de o strălucire orbitoare: Aş vrea să-mi acordaţi mâna dumneavoastră.
15.
Bătrâna îl privi cu ochi de miel.
- O propunere neașteptată.... Sunt copleșită.
- Oare?
Merseră un timp în tăcere. Melania se opri în fața bodeguței de cartier.
- Aș bea o cafea. Adăugă îmbujorată: Și puțin coniac, foarte puțin....
Luară loc la o masă lângă fereastră.
Melania se foi un timp pe scaun, apoi se ridică zâmbind jenată și intră în toaletă.
Zece minute mai târziu, Ned înțelese că bătrâna dispăruse.
16.
„Sunt îngrozitor de supărată pe tine, draga mea” își spuse Melania, îndreptându-și ținuta.
„O doamnă adevărată n-ar fi sărit niciodată pe geamul unui WC, chiar dacă ar fi primit o cerere în căsătorie atât de originală. Puteai găsi o soluție care să te onoreze, ce Dumnezeu!”
17.
„Cotroceniul de plin de medici, draga mea, strada Dr. Lister, Dr. Tomes cu... Dr. Bagdasar... Mi se pare că nu mai ai mult până la nr. 41. Trebuie să fie clădirea aceea albă, ca o cabană... De ce tremuri, Melania? Ţi-e frig? Ah, ţi-e frică să nu dai de vreun căţel în curte. Îi azvârli câteva feliuţe de salam şi vă împrieteniţi cât ai zice peşte."
Bătrâna se strecură ca o umbră pe portiţă. Se străduia să păşească fără zgomot pe aleea de pietre albe, uitându-se la fereastra care căsca în zid un ochi pătrat şi liliachiu.
"Culoarea de levănţică o dă televizorul, draga mea. E sâmbătă seară şi oamenii se uită la film. Un adevărat noroc! Ar putea exploda un cazan de nitroglicerină în spatele lor şi tot s-ar zgâi în continuare la isprăvile domnului Kojak. Păcat că bietul colonel n-a prins televizorul. A murit prea devreme pentru asta. Pe undeva însă e bine... Gândeşte-te câte filme frumoase ai să-i povesteşti când vă veţi revedea. Veţi fi astfel ocupaţi în multe seri de iarnă, deşi nu cunosc cum stă chestiunea anotimpurilor pe-acolo. În orice caz, va trebui să faci rezumatele din timp şi să le înveţi bine pe dinafară..."
Se opri în spatele casei. Inima începu să-i bată, sângele îi năvălise în obraji.
Grădina era neaşteptat de mare. Recunoscu cu emoţie o bancă identică celei din fotografie şi, parcurgând vreo douăzeci de metri, îşi dădu seama că se află pe aleea imortalizată. Îşi repeta mereu cele şapte cifre: 26 13 13 1.
"Paşi sau metri, nu are importanţă, draga mea. Măsoară aproximativ tot atâta. Dar de unde o iei şi încotro? Să presupunem că numărătoarea începe de la banca pe care o indică poza. De unde ştii că nu s-a fotografiat chiar ascunzătoarea Fecioarei? E simplu... Toate cifrele acestea nu-şi mai aveau rostul. Şi dacă ai băgat de seamă, carnetul Olgăi Tudor e nou. Faptul că în fiecare an copiază numerele înseamnă că problema a rămas de ac-tua-li-ta-te. Melania, nu sta la taclale! Propun s-o iei pe grupe de câte două cifre. Grădina e mare... Unde pleci la stânga? La al cincisprezecelea pas, intri în gard, la dreapta se află casa. Deci parcurgi douăzeci şi şase de metri înainte."
Bătrâna se opri sub un stejar şi privi atentă în jur. În dreapta şi în stânga, dispuse oarecum simetric, se ridicau umbrele a două tufişuri de trandafiri.
"Dacă distanţa până la ele e de treisprezece metri, poţi să te feliciţi, draga mea!"
Cu sufletul la gură, Melania numără treisprezece paşi şi atinse primele crengi.
"Esimplu, fetiţo", şopti, "chiar pentru tine, deşi n-ai primit niciodată mai mult de şase la geometrie. Imaginează-ţi două drepte care pleacă de la tufişuri spre bancă şi vei obţine un patrulater. Ah, Melania, te-am rugat de o mie de ori să te dezbari de chicoteală! Nu e deloc nevoie să guiţi pentru a-ţi manifesta mulţumirea. Am înţeles, punctul unde se întâlnesc diagonalele indică ascunzătoarea. Rămâne să-mi spui ce reprezintă ultima cifră. Poftim? Fireşte, unu nu poate să însemne decât adâncimea la care a fost îngropată Madona."
Făcu o piruetă pe călcâiul pantofului, zâmbind nopții.
18.
La zece și un sfert bătrâna găsi Fecioara de aur. Astupă cu grijă groapa şi aşternu deasupra crengi uscate şi câţiva pumni de zăpadă.
"Nu se cunoaşte aproape nimic, fii liniştită. De altfel, ai noroc, draga mea, a început să ningă şi în câteva minute vor dispărea toate urmele. Acum, dă fuga undeva să te aranjezi. Arăţi ca o cărbunăreasă. Sigur că ai să mănânci două prăjituri. Le meriţi... În drum spre... ştii tu unde, ai să te opreşti la Nestor. Închid abia la unsprezece..."
Părăsi triumfătoare grădina.
19.
- Ce faci? întrebă colonelul Nasta.
Maiorul cu ochii pe televizor, clătină din cap, ca unul care ştiuse că se simte prea bine ca să nu-i pice o dandana. Schimbă receptorul în mâna cealaltă.
- Făceam bine, dar probabil n-o să mai fac! În ultima vreme, după fiecare telefon de-al dumneavoastră simt că mă pocneşte damblaua.
- Ar trebui să te obişnuieşti.
- Am să mă ocup de problema asta. Ce s-a întâmplat?
- Ai un scaun pe-aproape?
Cristescu se sperie.
- Iar nebuna aia?!
- Răspunde! Ai scaun?
- Am.
- Pahar cu apă?
- Daţi-i drumul odată! strigă exasperat maiorul.
Se ridicase în picioare. Inima îi bătea sălbatic.
- Nevastă-ta e acasă?
- Nu!
- Dă-mi telefonul vecinilor pentru orice eventualitate.
- Nu vă faceţi probleme!
- Crezi într-adevăr că eşti pregătit? Ei bine, dragul meu, Melania Lupu s-a întors.
Cristescu simţi că-i vine ameţeală. Privirea i se împăienjeni şi scăpă receptorul din mână.
CAPITOLUL XIV
PROFANATORII DE MORMINTE
1.
Melania îl aștepta pe Cristescu în birou, ducând o conversaţie în stil propriu cu un ofiţer tânăr, abia ieşit de pe băncile facultăţii. Băiatul nu avea probabil opinii bine consolidate despre originali, căci o asculta holbat, incapabil să facă altceva decât să dea confuz din cap.
Bătrâna punea întrebări fistichii: "Vă place echitaţia? E adorabil să călăreşti în bătaia vântului de toamnă... Aţi văzut mantoul de hermină al actriţei aceleia... Am uitat cum o cheamă. Ei bine, nu vă sfătuiesc să cumpăraţi o astfel de haină soţiei dumneavoastră. Se îngălbeneşte atât de repede!"
Din fericire, bătrâna nu aştepta şi răspunsuri, aşa că omul îşi închipui după o bucată de vreme că se descurcă binişor. Respiră totuşi uşurat la apariţia maiorului.
Melania sări cu multă spontaneitate de pe scaun şi se repezi spre Cristescu surâzând, cu ochii plini de lacrimi.
- Mă bucur atât de mult că vă văd... Abia acum, în prezenţa dumneavoastră, mă simt liniştită.
Maiorul făcu un efort să nu se clatine. Se aşeză greu, ameţeala mai stăruia.
Bătrâna îşi şterse discret colţul ochilor.
"A slăbit teribil! Şi cearcănele astea... Nu-mi place nici culoarea pielii, e atât de puţin sănătoasă... va trebui să-i recomanzi, draga mea, siropul întăritor pe care-l lua colonelul înainte de a muri. Până în ultima clipă a simţit că-i e foarte folositor..."
Maiorul îşi ridică în sfârşit privirea.
- Vreţi să-mi povestiţi ce s-a întâmplat? Luaţi-o de la început, cu evadarea.
- Evadarea?! Mi-am închipuit că ceea ce mi s-a întâmplat se numeşte răpire, dar, fireşte, eu nu sunt familiarizată cu termenii juridici.
Cristescu respiră până în adâncul pieptului. Îşi propuse să fie calm.
- Vă ascult.
- La câteva ore după ce m-aţi... În fine, instalat acolo, şi tocmai începusem să mă obişnuiesc cu doamna Tudor şi domnişoara Libelula - două persoane adorabile, cu o excelentă părere despre instituţia dumneavoastră, se simţeau cazate admirabil, v-o spun în treacăt - am simţit că mi se face rău.
- Nu le împărtăşeaţi opiniile?
.......................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu