8.
„O meriți, fetițo! Pe cuvântul meu! La ora șapte, sau poate chiar la opt, îl vor suna pe domnul maior Cristescu. Nu înainte, căci Şerbănică e prea protocolar pentru a trezi oamenii cu noaptea în cap. Ţine grozav la convenienţe, iar Florence se simte prea prăbuşită acum ca să se certe cu el. Domnul maior va scrâşni din dinţi, căci după trei sau patru ceasuri, îi va fi imposibil să detecteze de unde a venit apelul, de-ar fi să mobilizeze toate telefonistele din Bucureşti. Dacă nu l-ai fi cunoscut pe Şerbănică, nu ţi-aş fi permis în ruptul capului să comiţi asemenea imprudenţă. Acum, fetiţo, la culcare! Domnul Ned îşi va face apariţia peste câteva ore şi nu vreau să te vadă cu obrajii şifonaţi. O doamnă în vârstă, proaspătă, oferă pentru oricine o privelişte învioră-toare... Iar te-ai pus la taifas? Să ştii că te obrăzniceşti, Melania! Somn uşor."Adormi imediat. Surâsul stăruia pe figura de porţelan cu buze umede şi trăsături mici care acum păreau fără vârstă.
Mirciulică ieşi de sub caloriferul încins şi se făcu covrig lângă capul de argint al bătrânei.
4.
Nu mai avu răbdare să aștepte acasă şi la şase fără cinci urca scările ministerului.
Ofiţerul de serviciu n-avea nimic interesant de raportat.
Cristescu, pradă aceleiaşi tensiuni, începu să-şi ascută creioanele. Deschise tranzistorul şi vreme de un ceas urmări crispat programul dimineţii.
La şapte şi jumătate apăru locotenentul Azimioară cu un cap imens, numai bandaje, pe care nu încăpea pălăria. Maiorul se holbă.
- Ce-ai păţit?
- M-a pocnit unul la modul cel mai artistic. Ăia de la spital ziceau că n-au văzut de mult o lovitură executată atât de plastic. Oftă: Aveţi idee cu cine m-am întâlnit azi-dimineaţă?
- După peisaj, ar putea fi Cassius Clay.
- Mai rău! Melania Lupu.
Buzele maiorului se mişcară fără sunet. Azimioară relată întâmplarea fără să omită vreun amănunt. Cristescu îl asculta înfrigurat, uluit, nerăbdător să afle sfârşitul.
- Am greşit neasigurându-mi spatele.
- Prostii! exclamă maiorul. Oricine ar fi căzut în aceeaşi capcană. Vreau să-l văd pe ipocritul ăla în stare să afirme că şi-ar fi asigurat spatele când se trezeşte din senin cu Melania în faţa lui. Melania pe care o cauţi ca un zănatic şi care s-ar putea evapora, ar putea pur şi simplu pieri în eter, atât cât întorci capul. Mă întreb cine o fi tipul care te-a aranjat. Te-ai căutat prin buzunare?
- Imediat ce mi-am revenit. Nu-mi lipsea nimic.
- Păcat! Era de tot hazul să fii pescuit de un borfaş cu beguin pentru muşteriii de patru dimineaţa. Rămâne o singură explicaţie: agresorul e complicele Melaniei. Fir-ar să fie! Sări de pe scaun şi se duse nervos la fereastră. Nu-mi place! Nu-i stilul ei. Vorba colonelului Nasta, sunt specialistul nr. 1 în balamucul Melania Lupu şi poţi să mă crezi, bătrâna nu lucrează cu gardă, gorile care s-o păzească şi aşa mai departe.
- Melania Lupu părea să facă total abstracţie de un eventual filaj, indiferent de natura lui. Mergea senină, dădea bună dimineaţa căţeilor matinali şi ghivecelor din florării...
- Hm! Mi-ar plăcea să aflu şi eu ce-ar putea-o scoate din fire pe Melania. În sfârşit, asta e o problemă. Deocamdată habar n-avem cine-i mocofanul. A doua chestie! Ce căuta pe strada Toamnei?
- Pe Mirciulică, presupun, îndrăzni Azimioară.
Cristescu căscă ochii.
- Nu te simţi bine, dragul meu?
- V-am spus, dar probabil n-aţi reţinut. Am văzut desluşit capul motanului ieşind din plasă.
- E nebună! suflă stupefiat maiorul.
- Nimeni nu se mai îndoieşte.
Trăsăturile lui Cristescu se pleoştiră brusc. Dintr-o dată păru obosit, bătrân, epuizat.
- Ce-are cu noi femeia asta, măi băiete?
Locotenentul nu răspunse. Dacă stăteai să chibzuieşti, bătrâna n-avea nimic cu ei. Dimpotrivă, nu voia decât să fie lăsată în pace şi, mai mult ca sigur, ar fi preferat să nu audă în viaţa ei de Cristescu sau Azimioară.
- Competiţia e neloială, spuse maiorul. Eu deocamdată mă consider un om normal, iar ea e categoric pocnită cu leuca. Căpiaţilor le freamătă glandele, le vâjâie creierii, le plouă cu idei. Doar un smintit poate să le vină de hac.
Locotenentul îşi ridică neputincios braţele.
- Deşi am primit o lovitură frumuşică, mi s-au dat asigurări că nu voi împleti fulare în dungi, închipuindu-mi că aş fi Nelson...
- Clar! Nu-mi rămâne decât să-mi iau trenciul şi să mă deplasez în strada Toamnei, unde probabil mă aşteaptă o surpriză atât de măreaţă, încât o să trebuiască să rezem zidurile. Adăugă, luându-şi pălăria: Da, dragul meu, am cele mai sumbre presimţiri.
Zbârnâitul telefonului îl făcu să tresară. Azimioară îi trecu receptorul.
- Da, domnule Miga... Când v-a sunat? Interesant... Bine, o să trec în cursul dimineţii pe la dumneavoastră. Am reţinut perfect. E sechestrată, schingiuită, martirizată, şi... poftiţi? Şi torturată, bineînţeles. Nu, fireşte, nimeni nu poate trece indiferent pe lângă o astfel de situaţie când e vorba de "biata Melania", mai cu seamă eu... Respectele mele!
5.
- Ce-a spus? întrebă Florence.
Șerbănică, plin de importanță, arboră o expresie afectată. Când se simţea în centrul atenţiei devenea marţial.
- Părea extrem de impresionat. E un om cumsecade şi, evident, tragedia Melaniei îl mişcă profund. Repeta, întipărindu-şi bine în minte, fiecare cuvânt al meu.
- Ce-a spus el? Pe tine te-am auzit.
- Ne va face o vizită chiar în dimineaţa aceasta. Cred că ar trebui să-ţi schimbi rochia, Florence, şi panglica din păr. Nu cadrează bleul în împrejurări atât de dramatice.
- Mai e până la parastas.
- Ceea ce nu ne împiedică să fim decenţi. Am uitat esenţialul. La sfârşit a zis "respectele mele!" Cristescu, ai băgat de seamă, nu azvârle vorbele în vânt.
Îşi ridică guşa, uitându-se la nevastă-sa cu o satisfacţie nimicitoare.
6.
„Mai am trei zile”, fu primul gând al lui Ned dând ochi cu dimineața întunecată care se pierdea în draperiile cenușii. Sună restaurantul și, când ieși de la duș, găsi micul dejun pe masă, acoperit cu un şervet alb.
Mâncă totul, se îmbrăcă rapid, surâse cuceritor cameristei îngenuncheate lângă aspirator şi, aşteptând liftul, îşi aprinse prima ţigară. Se simţea la fel de viguros ca altă dată, perfect stăpân pe reflexele sale, privirile femeilor îl asigurau că rămăsese acelaşi băiat cu farmec, la măsurătorile din registrul croitorului nu adăugase un centimetru, şi totuşi apropierea zilei când pe tortul lui aveau să se înghesuie patruzeci de lumânări roşii îl alarma.
Se uita din ce în ce mai des la ceas, după patruzeci de ani începe obsesia timpului, în curând va deveni "bătrânul", aşa cum numai cu zece ani în urmă îl socotise el pe elveţianul cu ochi catifelaţi. Începuse să-şi raţionalizeze ţigările, izbutea să nu fumeze între miezul nopţii şi şase dimineaţa, înota de trei ori pe săptămână în piscina Hotelului Royal, renunţase la bere şi-şi bătea joc de scotch combinându-l ca americanii: un deget de alcool, multă gheaţă peste care turna din gros soda.
Portarul, un bărbat tânăr şi voinic în uniformă cafenie, cu figură simpatică şi o privire care nu-l înşela pe Ned, îi învârti plin de amabilitate uşa rulantă. Când puse mâna pe portieră, întoarse fulgerător capul, dar omul era ocupat cu animatoarele care dădeau târcoale hotelului.
Emilia, Vlăduţ Tolea şi Nicolaescu îl aşteptau nerăbdători. Balerinul îşi arătă mândru trofeul. Un microfon de circa zece centimetri într-un etui de plastic căptuşit cu catifea.
- Made în R.F.G., explică. Costă în jur de cinci-şase mii.
Pentru englez, cifra nu avea nicio semnificaţie. Nu-şi dădea seama dacă asta înseamnă mult sau puţin.
- Cine o să plătească distracţia, rânji Nicolaescu, recuziterul, femeia de serviciu?
Tolea roşi.
- Îţi dai seama că am să-l restitui. Nu mă pretez la porcării.
- Pe măsură ce te cunosc mai bine, n-aş zice.
Ned se uită spre dormitor.
- Ce face bătrâna?
- Doarme. Nu primeşte omagii înainte de unsprezece. Şi eu m-am trezit foarte greu astăzi. Nu ştiu ce-am avut...
Morton cercetă faţa verzuie a Emiliei, cu pleoape umflate, şi zâmbi şters.
- Unde conversează de obicei cu motanul?
- Pe canapea.
Morton scoase abajurul de mătase cocoţat pe tija înaltă şi instală microfonul. Firul îl camuflă înfăşurându-l în jurul cablului alb al lămpii.
- Să sperăm c-o să iasă ceva de aici. Un specialist ţi-l descoperă înainte de-a da bună ziua.
- Te pomeneşti că baba e vreo ingineră, râse Mirel Nicolaescu. Ce aiureală! Practic, până acum am manglit trei sute douăzeci de motani bruneţi şi am scos-o pe Bubulina de la ţuhaus. Atât.
- Ai dreptate. S-ar putea însă ca începând de astăzi să recuperăm timpul pierdut.
Tolea ar fi vrut să-l întrebe dacă se gândeşte la ceva precis, dar nu în drăzni. Era timid şi complexat, mai ales în prezenţa oamenilor pe care-i simţea mai inteligenţi decât el.
- Şi acum? întrebă Emilia.
Balerinul se ridică oftând.
- Eu mă duc la repetiţie. Vă telefonez când ies.
- Sărutări de mâini lui madam Ulanova! spuse Nicolaescu. Pe ea o învăţaţi meserie?
Balerinul îi zâmbi, ignorând provocarea.
- Tu n-ai fost la birou?
- Îmi porţi de grijă, baby! Mă simt impresionat.
- Nu faci bine, spuse încet Emilia.
- Vedeţi-vă de treabă! Am certificat medical. Trei zile recreaţie! În lipsă de altceva mai bun şi dacă n-aveţi nimic împotrivă, sunt dispus să vă ţin companie. Până se trezeşte bătrâna, propun să jucăm un pocher. Cunoşti jocul ăsta, coane?
- Nădăjduiesc să mă descurc.
- În regulă. Biletul de avion e achitat?
- Da.
- Opreşte-ţi bani de troleibuz şi jură că nu te atingi de ei.
Emilia îşi reprimă un căscat. Începu să-şi frece fără menajamente pielea de sub ochi.
- Dacă nu vreţi s-o indispuneți de dimineaţă, trebuie să ne instalăm în bucătărie. Nici ea, nici motanul nu suportă fumul de ţigară.
Jumătate de oră mai târziu, economistul îşi pierdu dolarii câştigaţi cu sânge căţărându-se pe acoperişuri după motani. Se învineţise.
Morton îi restitui, surâzând, teancul de bancnote verzi.
- Păstrează-i! Nu-mi place să câştig de la adeamgii.
7.
Azimioară insistă să-l însoțească, dar maiorul fu categoric.
- Ai să stai liniștit câteva ceasuri. Dacă e cazul, își telefonez. La greutatea dumitale, după șocul ăsta te poate lovi damblaua. Nu vreau să mai aud o vorbă.
Obrajii locotenentului se aprinseseră cireșe.
Cristescu era un bărbat delicat, nu-și brusca niciodată subalternii, trecând cu umor peste greșelile lor, aluziile răutăcioase îi erau tot atât de străine ca și tonul ridicat sau violențele de limbaj.
Maiorul îi sesiză stânjeneala și încercă să zâmbească:
- Am fost cam dur, scuză-mă. N-am starea de spirit necesară pentru a căuta argumente persuasive. Am preferat să fiu bădăran, dar să te știu în siguranță.
Intenționase să meargă întâi în strada Toamnei, dar procurorul Ştefănescu, de a cărui aprobare scrisă avea nevoie pentru ruperea sigiliilor, lipsea din birou, aşa că se decise să-i viziteze deocamdată pe soţii Miga.
Locuiau la zece minute de minister şi făcu drumul pe jos.
Şerbănică îi deschise atât de repede, încât Cristescu se întrebă dacă nu cumva îl aşteptase lângă uşă, cu mâna pe clanţă. Purta un costum închis, bleumarin, negru sau poate cafeniu, nu-ţi puteai da seama din cauza întunericului din sufragerie.
Pe masă, Cristescu zări un top de hârtie, creioane bine ascuţite, mai multe tocuri cu peniţe noi şi o călimară umplută ochi.
Încercă să ghicească ce-o fi în capul lui Miga şi o salută scurt pe Florence, îmbrăcată într-o rochie neagră, vizibil scoasă din cufăr, care-i sugruma subsuorile.
O croise cu vreo treizeci de ani în urmă, şi maiorul îşi aminti că imediat după război văzuse ceva asemănător la maică-sa şi în revista Mariana. Godeuri, decolteu pătrat prins în clipsuri de oţel, mâneci fixate pe umere uriaşe de vatelină.
Altădată, Cristescu şi-ar fi stăpânit greu râsul intuind cât dezbătuseră soţii Miga problema unei ţinute de circumstanţă. Un râs isteric, dacă te gândeai la modul magistral în care Melania îşi bătea joc de toţi.
Se aşeză pregătit să asculte varianta înfrumuseţată de comentarii şi ipoteze a bătrânilor.
Vorbea Şerbănică, emfatic, îndoliat, neizbutind totuşi să-şi stăpânească satisfacţia voluptuoasă de a relata un eveniment senzaţional, unde, fără a primi aplauzele destinate vedetei, dar nici riscurile ei, îşi închipuia că deţine un rol bunişor.
- Toate acestea mi le-aţi spus la telefon, îl întrerupse maiorul zâmbind. Distinse în ochii albaştri ai doamnei Miga un licăr maliţios adresat bătrânului. Ajutaţi-mă să fixez doar câteva elemente: la ce oră a sunat doamna Lupu?
- Patru şi două minute, spuse Florence. Am aprins lumina şi m-am uitat la ceas.
Şerbănică o măsură contrariat.
- Te înşeli, Florence! Eu am aprins lumina. Nu avem voie să-l derutăm pe domnul maior.
Bătrâna îşi înghiţi cuvântul "dobitoc", iar Cristescu conchise că Melania sunase la cincisprezece minute după ce Azimioară fusese scos din joc. Calculând drumul cu taxiul chiar într-un Bucureşti lipsit de trafic la ora aceea, plata şoferului, deschisul unei uşi, dezbrăcarea trenciului şi o clipă de răgaz cât să-ţi tragi sufletul, formarea numărului de telefon - chestie de secunde, bineînţeles, dar care adunate împreună însemnau ceva - se putea presupune că gazda Melaniei se situa undeva în perimetrul central, la o distanţă relativ mică de strada Toamnei.
- A doua chestiune. Mi-aţi spus că aţi auzit, sau vi s-a părut că auziţi, o uşă trântită şi o palmă răsunătoare.
- Nu eu, sări Şerbănică, nevastă-mea! Mi-a smuls receptorul din mână...
- Vă rog să fiţi foarte atentă! Aţi înregistrat şi alte zgomote?
Bătrânii se priviră nedumeriţi, iar Miga se grăbi să-i recomande:
- Concentrează-te, Florence!
- Aţi auzit glasuri?
- Nu... Nu cred.
- Mie parcă mi-ai spus altfel, Florence. Vorbeai de bandiţi, aş jura că ai folosit pluralul, ori cuvântul nu ţi-l puteau sugera decât mai multe voci.
- Ia nu mai bate câmpii! se enervă femeia. Melania vorbea de nişte oameni îngrozitori. Termenul "bandiţi" îmi aparţine, iar glasuri, hotărât, n-am auzit.
"E limpede", suspină maiorul. Îşi imagina perfect comedioara Melaniei, trântind uşa cu piciorul şi apoi pocnind mobila cu un pac de muşte în lipsă de altceva mai bun.
Pe chipul lui Şerbănică apăru expresia caracteristică a omului de altă părere, care nu-şi mai ia nicio răspundere.
- O ultimă precizare. De ce aţi aşteptat patru ore ca să-mi daţi de ştire?
- Aha! exclamă Florence, răsucindu-se satisfăcută spre Miga. Mi-am pierdut simţul comun?
Şerbănică se fâstâci.
- Nu mi-am îngăduit să vă trezesc atât de dimineaţă. N-aş deranja pe cineva înainte de opt sau seara după nouă şi jumătate, nu mai pomenesc orele de siestă...
- Aţi fi procedat la fel, fiind dumneavoastră în cauză?
Miga preferă să nu răspundă. Luă o poză sumbră.
- Sunt gata să suport consecinţele unei culpe neintenţionate.
- Caraghiosule! îi azvârli bătrâna.
Cristescu îşi muşcă buzele. Stinse ţigara, strivind-o apăsat în scrumieră. Mai mult ca sigur, Melania nu vorbise de la un telefon public. Scontând pe buna creştere şi manierele rigide ale lui Şerbănică, ştia că se vor scurge câteva ore până îl vor înştiinţa. Telefonase fără grijă, tolănită comod într-un fotoliu, cu Mirciulică în poale.
- Data viitoare v-aş ruga să fiţi mai puţin convenţional. Dacă m-aţi fi avertizat imediat, am fi depistat în zece minute locul unde este "sechestrată" doamna Melania Lupu.
8.
„Să nu-mi spui, draga mea, că n-ai sesizat lipsa bruscă de interes a acestor oameni pentru conversaţiile tale cu Mirciulică. Emilia nu-şi mai lipeşte urechea de uşi, nu-i mai auzi respiraţia precipitată, paşii furişaţi. Hai să vedem ce se întâmplă! Cum ai proceda tu, fetiţo, dacă ai vrea să auzi discuţia dintr-o încăpere fără să-ţi arăţi năsucul? Ai instala un microfon! Bravo! Îţi dau zece pentru că sunt bine dispusă şi, te rog să mă crezi, arăţi minunat în dimineaţa aceasta, dar problema nu era deloc complicată. Sâmbătă seara, nu mai departe, ai văzut la televizor montându-se zeci de jucărioare asemănătoare în film. Unde l-ai ascunde? Bineînţeles că lângă sofa... «Baba trăncăneşte cu motanul pe canapea. Abajurul lămpii se ridică deasupra capului ei ca o umbrelă...» Baba! Un cuvânt vulgar, pe care tinerii nu se pot împiedica să-l pronunţe. Din fericire, sunt ani de zile de când te-ai obişnuit să nu-l mai auzi, aşa cum nu mai auzi nimic din ceea ce nu-ţi face plăcere. Te rog, Melania, nu mai trage atât cu coada ochiului spre oglindă. Faptul că ai o mină bună nu-i un motiv suficient ca să devii îngâmfată."
Era într-adevăr în formă. Niciodată buclele de argint albăstrui nu se zbârliseră cu atâta graţie în jurul obrajilor fragezi, însufleţiţi de o rumeneală delicată. Sub pleoapele discret vopsite, privirea îi strălucea plină de tinereţe. Pe figura gingaşă, uşor ofilită, părea că răsăriseră două violete.
Plictisită de capotul matlasat, Melania îşi îngăduise să împrumute din şifonier o bluză albă ca o spumă, cu guler şi manşete răsfrânte, o fustă strâmtă şi o vestă din stofă moale, cenuşie. Găsi o pereche de escarpeni gri din antilopă, doar cu o jumătate de număr mai mari, şi când îşi prinse la încheietura fină o brăţară lată, verde, începu să se placă cu adevărat.
"Ai o siluetă elegantă, pe care ţi-ar putea-o invidia orice femeie de treizeci de ani. Nu mă interesează acum gâtul şi ridurile tale, nici coatele care nu se văd, căci ansamblul contează. O ţinută prea îndrăzneaţă? Ce idee caraghioasă! Nu cunosc nimic mai clasic, mai indicat pentru orice vârstă. Cât despre verdele acela sălbatic, alături de gri, te asigur că se însoţesc adorabil. E combinaţia pe care o iubeşti cel mai mult, după gri cu trandafiriu."
Se aşezase pe canapea, o gazdă pusă la punct, gata să-şi primească oaspeţii.
Începu să vorbească, conştientă că în bucătărie ceilalţi ascultă cu urechile pâlnii, aplecaţi asupra unui aparat ciudat. Îşi controla glasul, moderat, fără accente stridente, pierdu intenţionat cuvinte, pronunţându-le în şoaptă: "Desigur, nu cele mai importante, draga mea..."
Ca să priceapă câte ceva din pocher, aveau nevoie de cel puţin un deceniu, aşa că Ned le propuse să-i înveţe macao. Deveni atent şi le făcu celorlalţi semn să tacă.
- Am impresia că s-a trezit.
Emilia dădu să se ridice. Englezul îi prinse braţul:
- Stai! Continuăm jocul de formă. Nu mănâncă dimineaţa?
- La douăsprezece jumătate, spuse fata, ia dejunul. Până atunci ronţăie dulciuri. I-am adus ieri un morman, care de care mai fistichii. Drajeuri cu prune din Pasajul Majestic, fursecuri Pompadour de la Union, rulade cu frişcă de la o cofetărie de pe Moşilor. M-a trimis la ţanc, comanda şi adresa.
- A început Răspundem ascultătorilor, observă amuzat Nicolaescu. Să vezi acum inepţii debitate cu talent!
Glasul cristalin al bătrânei înşira cuvinte melodioase.
Plictisit, economistul azvârli cărţile şi se ridică de la masă. Îşi dezmorţi trupul greoi, apoi se duse la fereastră.
Peste drum, o femeie în rochie roşie curăţa cu o măturică balustrada balconului. Un bătrân se zgâia pe geam la cerul de plumb.
9.
- ...... nu, Mirciulică, pe vremea aceea tu nu erai pe lume. Ai împlinit abia șase ani, ori întâmplările despre care-ți vorbesc s-au petrecut imediat după războiul cel mare. Poţi chiar să te feliciţi că eşti atât de tânăr. Un adevărat noroc, căci altfel ai fi fost obligat să faci cunoştinţă cu domnii Hitler şi Mussolini, nişte persoane vulgare, gălăgioase şi lipsite de educaţie, pe care în ruptul capului nu le-aş fi primit în salonul meu...
- Ce vrea? întrebă englezul nedumerit.
Mirel Nicolaescu avea aerul că se distrează copios.
- Face o scurtă incursiune în istorie. Urmează Pearl Harbour, debarcarea aliată în Normandia şi bascul de tanchist al generalului Montgomery.
- Eşti obosit, Mirciulică? Nu trebuie să te sfieşti. Putem continua altă dată fără ca eu să mă supăr... Bine, dragul meu, mă întrerupi când vrei tu.
Pe chipul lui Ned alunecă un zâmbet. Mirel chicoti.
- Mirciulică ţine cu noi!
- Isprăveşte! şopti Emilia iritată. Ascultăm sau nu?
- ...de ajuns să-ţi spun că din cauza evenimentelor precipitate totul se învălmăşeşte acum în mintea mea.
- Şi iată-ne ajunşi la locul de unde am plecat, nu se putu stăpâni economistul să comenteze. Un cerc perfect rotund.
Emilia pocni cu palma în masă. Mirel o măsură scurt, strâmbându-şi buzele.
- Fără draci, iubito!
- Ce-ar fi să vă calmaţi? interveni Morton.
- Nu, Mirciulică, atunci m-am mutat a doua oară. Prima dată am fost silită de bombardament. Exact, la 4 aprilie. Noroc că Madona nu era acolo, ci în grădina vilei noastre de la Domenii. Am vândut-o în 1947 unui armator grec. Vezi, dragul meu, până aici lucrurile sunt cât se poate de clare. Nu statuia am vândut-o, ci casa! Pe Fecioară am transportat-o cu ajutorul unei slugi credincioase într-un sicriu.
- Aha! Aha! rânji Nicolaescu. Acum vine distracţia. Te-am zărit printre morminte. Dacă nebuna mă pune să dezgrop morţii, eu renunţ.
Morton trase adânc din ţigară.
- Un sicriu... O idee remarcabilă.
- Ce chestie! făcu Emilia.
- Ai sesizat, Mirciulică! Am depus-o la Cimitirul Belu, într-un cavou. Ce importanţă are numărul aleii, de vreme ce după şapte ani am fost silită să o mut? N-a fost deloc vesel, crede-mă. Proprietarul scosese cripta în vânzare, eu nu aveam suficiente rezerve ca s-o achiziţionez, iar cumpărătorii se grăbeau să intre în posesia monumentului. Desigur, aceeaşi persoană, fosta mea cameristă, mi-a sărit în ajutor. Un om deosebit, dragul meu. O chema Gina şi era o femeie dârză şi devotată, cu o biografie interesantă. Făcuse câţiva ani de puşcărie, foarte puţini, te asigur, iar după ce eu nu am mai avut posibilitatea s-o ţin în serviciul meu, s-a angajat îngrijitoare la o biserică... Câteva zile am păstrat sicriul cu Madona în locuinţa noastră. Pe urmă, Gina - într-adevăr femeia aceasta era nepreţuită - a avut o idee incomparabilă... Ţi-e somn, Mirciulică? Dacă preferi cumva un cântec de leagăn, nu ai decât să te exprimi. Berceusa lui Mozart mi se pare foarte indicată pentru o dimineaţă mohorâtă de decembrie...
- Istoria are suspens, zâmbi Ned.
Mirel Nicolaescu se răsuci cu spatele spre fereastră. Radiatorul fierbinte îi încălzea spinarea, în punctul acela care începuse să-l supere de la o vreme. Sciatică? Spondiloză, un simplu lumbago? N-avea încredere în medici.
"Escroci, sau în cel mai bun caz nevinovaţi care bâjbâie. Cu moartea nu se tocmeşte nimeni. Cât ţi-e scris..." Îşi consultă ceasul fără un scop anume.
- Nu cred o iotă din ce cârâie! Sicrie, cripte! Seamănă cu foiletoanele pe care le citea bunică-mea acum o sută de ani. "Misterele Bucureştiului", "Cadavrul din baie", "Asasinarea unei fecioare în strada Sapienţei 15 bis"...
Din nou glasul bătrânei ţâşni ca un izvor limpede şi economistul îşi întoarse ostentativ spatele.
- Constat cu satisfacţie, dragul meu, că două-trei zile mi-au fost de ajuns pentru ca gândurile să mi se înşire clare şi consecvente asemenea mărgelelor înşirate pe o aţă. Comparaţia e demonetizată, dar exprimă minunat ceea ce simt. Unde am rămas? Eşti foarte atent, mulţumesc! Exact, Gina a avut o idee incomparabilă. În biserica unde lucra se afla un sicriu cu moaştele unui sfânt. Ah, nu mă întreba cum îl cheamă, sunt incapabilă să-mi amintesc numele lui. În orice caz, o persoană distinsă şi cu merite, te asigur. Poate se numea Sf Grigore, poate Sf. Spiridon... Nu, în niciun caz Petru. Dumnealui locuieşte la Roma, o ştie orişicine. Ei bine, Gina a procedat la o schimbare de domiciliu. A introdus statuia de aur în coşciug, îmbrăcându-i desigur podoabele sfântului. Cunoşti o ascunzătoare mai bună? Nici eu. Nu-mi vorbi despre sacrilegiu, Mirciulică. Urăsc să mă gândesc la ceea ce nu-mi face plăcere. Hotărât, devii dezagreabil şi nu pricep ce te-a iritat! De unde vrei să ştiu numele bisericii? În perioada aceea eram bolnavă de gripă şi, te rog să mă crezi, am fost fericită că nu am participat la operaţie. Iar pe Gina a călcat-o tramvaiul înainte ca eu să mă fi sculat din pat. Nu-mi pot închipui un destin mai absurd. M-am necăjit destul din pricina ei. Pentru noi însă un singur lucru trebuie să conteze. Madona de aur se află în siguranţă...
- Fleoşc! se hlizi Mirel Nicolaescu.
Melania îşi isprăvise monologul, iar acum lălăia un cântec fals, cu voce subţirică şi penibilă.
Deconcertată, Emilia se uită la Ned.
Zâmbea.
10.
- Eu mă car la masă, spuse economistul.
Morton strângea mașinal cărțile. Continua să surâdă, cu gândul în altă parte. Își ridică ochii.
- A! Te duci? Perfect. Diseară la opt să fii aici. Anunță-l te rog și pe Tolea.
- Treabă?
- Probabil.
- Ies și eu, spuse Emilia, azvârlindu-şi o privire distrată în geamul bufetului. Îşi dezlegă coama şi îşi netezi părul, vorbind cu şiretul negru între dinţi: Mă doare capul şi vreau să fac o plimbare. Am să trec probabil pe acasă, să văd ce mai e.
Morton o privi cu indiferenţă studiată.
- Întârzii mult?
- Maximum două ore.
În stradă, economistul rânji.
- Am impresia că tipului îi place baba. Ştii că există şi perverşi din ăştia.
- Eşti nebun! exclamă Emilia.
- Ţţ! Sunt lucid şi am intuiţie. Acum exultă că a rămas singur cu ea.
- E cu douăzeci şi cinci sau treizeci de ani mai tânăr! Nu mă lua acum cu complexul lui Oedip.
- Nimic nu mi-e mai indiferent pe lume decât complexul lui Oedip sau al lui Costică. Englezului însă i s-au aprins călcâiele, ascultă-mă ce-ţi spun.
CAPITOLUL IX
NED MORTON E LA UN PAS DE ADEVĂR
1.
Maiorul Cristescu nu știa cum de apăruse Azimioară în garsoniera din strada Toamnei, dar era prea tulburat ca să se mai gândească la el. Îl enerva șușotitul martorilor, doi vecini de-ai Melaniei, rugați să asiste la ruperea sigiliilor, răspundea distrat întrebărilor procurorului.
De cum pătrunsese în casă, simţise că ceva nu e în regulă. Aparent nu fusese clintit niciun obiect. Îi fuseseră de ajuns câteva minute ca să se dumirească. Probele!
Preţioasele, unicele şi inestimabilele probe împotriva Melaniei dispăruseră. Căci acesta era adevărul, dispăruseră. Puţin îi păsa maiorului că perdeaua, pendulul, scrinul sau tabloul continuau să existe în cutare ungher sau spânzurate de perete, câtă vreme nu mai erau identice cu cele din filmul încuiat în seiful său de la minister.
Ceasuri întregi contemplase pelicula şi putea să reproducă piesele fotografiate până la cel mai mărunt detaliu. Acum fuseseră trucate cu o dibăcie drăcească, în care Cristescu desluşea batjocură, un cinism de factură singulară caracteristic bătrânei.
Parcă o vedea scoţându-i limba şi chicotind încântată. Melania nu se mulţumise să nimicească pur şi simplu obiectele compromiţătoare. Nu! Le ajustase pe ici, pe colo, oferind prilej colegilor maliţioşi de a-l consola: nu-i nimic, se mai înşală omul, important e că ai avut bunăvoinţă... De ce adică să nu fi arătat cu degetul dacă se poate: Uite-l pe ăla prostu'...
Încredinţată chiar de vinovăţia bătrânei, nicio instanţă n-ar fi emis o sentinţă de condamnare pe baza unor probe schimonosite, admiţând că ar fi îndrăznit să depună un asemenea dosar pe masa completului de judecată.
Imaginându-şi-l pe Cristescu contemplând acest fiasco, bătrâna dorise să i se audă cascadele de râs clocotind între zidurile garsonierei din strada Toamnei. Ei bine, izbutise peste aşteptări.
În momentele acelea, maiorului îi era absolut indiferent cum reuşise să intre Melania în casă fără a lăsa urme. Reperarea lor era la fel de inutilă ca şi astuparea unei sticle complet goale cu un dop sau cetluirea unei colivii de unde canarul a zburat.
Cristescu avea să revină în zilele următoare când, cu creierii storşi, va încerca să reconstituie itinerarul paşilor şi gesturilor Melaniei.
Plecă mormăind un salut scurt. Locotenentul încercă pe cât posibil să împiedice aglomerarea altor urme peste cele lăsate, eventual, de bătrână. După ce expedie martorii, încuie şi se întoarse la minister.
Îngrijorarea îi crescu când află că maiorul nu dăduse niciun semn de viaţă.
Îi telefonă acasă, apoi la soră-sa, o fată bătrână care locuia singură în Balta Albă. Nu-i răspunse nimeni. În cele din urmă se prezentă colonelului Nasta la raport.
2.
Sălcii pleșuve, un lac mort, tulbure și cenușiu, bănci pe care nu stă nimeni, acoperite de zăpadă, Pescărușul trist. Tristeţea dezolantă a locurilor de agrement estivale, cabane, campinguri, hoteluri, chioşcuri din cioburi de sticlă colorată, în noiembrie sau februarie... Sub copacul acela, lângă oblonul verde, sau pe treptele de piatră galbene, nu, nu acolo, uită-te la stânga, lângă debarcader, şi dincolo, lângă gardul pe care iedera împleteşte frânghii groase şi umede, şi dincolo s-au pripăşit amintiri vechi de-acum patru sau cinci luni.
O sărutare, berea Radeberger sorbită sub umbrela înfiptă în mijlocul mesei, era dimineaţă, iulie, lume puţină şi încercai un sentiment îmbătător de libertate, privind iola, pasăre albă care-şi sălta şoldurile nervoase în undele reci ale lacului. Servieta stătea pe fotoliul de răchită... O rochie cu flori, imagine fugară, înfoiată împrejurul unor picioare bronzate, o oranjadă în sondă aburită plutind în aer pe tipsia nichelată la Inox, ploaia cu clăbuci şi cafeaua băută în băruleţul-avion. Râdeaţi...
Când ploaia te surprinde de mână cu o fată seamănă cu o aventură.
"Aşa mi se părea pe atunci", gândi Cristescu trecând pe lângă băncile pustii. Când, atunci?
Surpriza îl făcu să se clatine şi privi nedumerit în jur. Sunt optsprezece ani de când n-a intrat în Parcul Herăstrău? Pe unde naiba umblase? Încercă zadarnic să-şi reconstituie itinerarul. Nu izbuti să descopere nimic care să se abată, să frângă monotonia traseelor diurne.
Drumul până la minister, week-end-uri vijelioase, gonind ca bezmeticul pe şosea spre Eforie unde nevastă-sa îşi făcea cura de nămol în fiecare vară, drumul spre dentist, cinematograful de cartier, şi frizeria... şi? Şi, bineînţeles, oraşul străbătut în lung şi-n lat fără să vezi nimic din jur, alergând după câte un escroc interesant sau de mâna a şaptea, nebuni care-şi imaginează că lumea se împarte în deştepţi, adică ei, şi tolomaci, ăilalţi care s-au născut numai pentru a fi fraieriţi.
În faţa ochilor îi răsări chipul Melaniei, dar îl alungă hotărât din minte. Nu voia să se gândească acum la ea.
Ajuns în creştetul podeţului - i se părea că seamănă cu spinarea arcuită a unei pisici uriaşe de oţel şi imaginea îl irită prin asociere cu motanul bătrânei - maiorul se sprijini cu coatele de parapetul umed. Îşi aminti de o întrebare care figura în "oracolele" adolescenţei lui. Înlocuiau albumele bunicilor cu maxime, panseuri, flori presate şi poezii născocite, de cele mai multe ori copiate din volumele unor poeţi mai puţin cunoscuţi de către admiratorii care mizau pe ignoranţa posesoarei.
Prin anii '50-'55, nu exista liceană fără oracol. Întrebările din capul paginii erau de-o tâmpenie remarcabilă: În ce clasă sunteţi? Aţi iubit vreodată? Pe cine? L-aţi sărutat? Ce actor preferaţi ? Cine sau ce aţi fi dorit să fiţi dacă n-aţi fi fost ceea ce sunteţi?...
Cristescu îşi încrucişă mâinile fără mănuşi deasupra apei.
"Ce-aş fi vrut să fiu?"
Matematica nu-i plăcuse, de medicină fugise iepureşte, se crispa doar când simţea miros de policlinică, învăţământul i se păruse întotdeauna "articol de damă". Escroc internaţional, scrisese atunci în caietul gros cu marginile îmbrăcate în aramă, ca să epateze. Suna altfel în avalanşa de academicieni, pictori celebri, romancieri, inventatori şi câştigători ai Premiului Nobel.
Un zâmbet flutură pe buzele maiorului.
De partea cealaltă a podului, pe malul apei, paznicul îl privea cu atenţie de câteva minute.
"Aşteaptă să mă azvârl în baltă, ca să intervină oportun. Trebuie să-şi justifice şi el salariul..."
Se desprinse de parapet şi i se păru că omul oftează decepţionat. Îl salută maşinal şi îşi continuă drumul.
"Ce naiba aş fi vrut să fiu?"
Când isprăvise facultatea şi începuse munca de anchetă, adora în secret să i se spună detectivul. Imagina cazuri răsunătoare care aveau să-i aducă celebritatea, îşi auzea numele pronunţat cu respect profesional de clienţii Văcăreştiului.
"Toţi suntem oare la fel de naivi la douăzeci de ani?"
Fleacuri! Esenţial era că izbutise timp de două ceasuri să nu se gândească la Melania. Când ieşi din parc ştia ce are de făcut. Nu trecuse de mult pe la soră-sa.
Era o femeie odihnitoare, care nu se simţea obligată să vorbească atunci când nu avea nimic de spus. Putea sta ceasuri întregi alături de tine fără să scoată un sunet. Şi casa ei era plăcută. Printre mobilele vechi şi tablourile întunecate, prea sumbre, relicve de familie urâte şi triste, dar cu un trecut al lor care pentru Cristescu însemna ceva, încercai o senzaţie stranie de viaţă paşnică. Ultimele două războaie parcă nu izbucniseră niciodată.
Un motan negru ţâşni pe neaşteptate de sub gardul Bordeiului. Fără să-şi dea seama ce face, Cristescu se aplecă fulgerător, adună un pumn de zăpadă şi-l azvârli după el. O femeie împlinită, cu o căciulă de vulpe polară, îl apostrofă indignată:
- Ce ţi-a făcut, domnule, biata pisicuţă?
Maiorul mormăi ceva şi se îndepărtă. Ar fi fost prea complicat să-i povestească acum despre Mirciulică şi cei trei sute douăzeci de motani negri.
Văzu un taxi liber şi-l opri cu un sentiment de uşurare.
Femeia clătină capul şi mută plasa în mâna cealaltă.
3.
Emilia le aruncă o privire pătrunzătoare, dar nu desluși nimic deosebit.
......................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu