10.
- Așa am eu poftă! Poți să nu mă asculți. Râse: Noi doi semănăm al dracului! Am băgat de seamă abia zilele astea. Vorba ta, până acum nu te vedeam. Amândoi puteam realiza mult... Ştii ce energie era în mine? Ce vitalitate? Ce poftă de viaţă? Nu zic că mă chinuia geniul lui Colbert sau Sully, în schimb aveam combustie pentru un minister întreg. În munca de organizare aş fi fost un as! Ştii ce-i aia să mâni oamenii, să scoţi untul din ei, să-şi dea sufletul muncind ca să te mulţumească pe tine, şeful lor, de dragul tău, pentru că ai ştiut cum să-i iei, cunoşti ultimul lucrător pe nume, ai o glumă pentru fiecare, râzi cu toată lumea şi asculţi cu plăcere un banc de acum o sută de ani pe care moş Nichifor, portarul, îl spune prost fiindcă e astmatic şi a uitat poanta? O instituţie unde se râde dă rezultate cu patruzeci la sută superioare alteia în care salariaţii tremură de frica unui prost înconjurat de şase telefoane şi un buton pentru femeia cu cafele.Emilia oftă. Întinse paharul.
- Mai toarnă-mi puţin... Nu, nu, prea mult... De ce n-ai mers până la capăt?
Economistul clătină capul râzând.
- Nu-ţi spun. S-ar putea să înţelegi.
- Te-a lovit greu...
- Aşa mi s-a părut atunci. O putoare! Acum ea e O.K., iar eu prăduiesc bisericile. În fine, dă-o dracului! Afacerea însă m-a dat peste cap. Nu m-a mai interesat niciodată nimic. Dar nimic, înseamnă nimic. Mi-a ucis interesul pentru viaţă, sunt plin de datorii...
- De-aia ai acceptat să mergi pe mâna englezului?
- În principiu.
- Îmi pare rău, Mirel...
- Să-ţi pară pentru tine, fata tatii! Eu cel puţin mi-am încheiat socotelile. Nu-mi pasă de nimic, cu o fleică bună, cin'şpe mici şi două baterii de pelin la gheaţă sunt fericit! Aici, şi aici - îşi împunse fruntea şi inima - nu mai e nici durere, nici întristare, ci un superb sictir! La tine e însă venin, şi nu face bine nici la ten, nici la ce mai ai pe dinăuntru. Basta! S-a făcut patru. Nu poţi să mă culci undeva? Mă apucă groaza când mă gândesc să ies pe vijelia asta...
- Întinde-te pe canapea.
- Şi tu?
- Am să stau pe fotoliu, nu mi-e somn.
Emilia strânse vasele şi aerisi. Zăbovi câteva minute la fereastra deschisă, răcorindu-şi obrajii încinşi. Se strecură apoi în camera de zi şi se ghemui în fotoliu.
Rămase multă vreme cu ochii deschiși.
2.
„O fac din sport, să zicem”, îi spusese lui Ned.
Din sport pe dracu' ! Nu pentru bani acceptase, nici din anosteală... Mai degrabă dintr-un bizar spirit de frondă. Fuseseră ani când ura pe toată lumea, Mirel nu era departe de adevăr... Întâi le detestase pe maică-sa şi pe Coca. Când începuse să-şi dea seama că ceva nu e în ordine?
"Nu împlinisem încă zece ani", şopti Emilia în încăperea aceea străină unde o altă femeie, care nu-i semăna, elegantă şi veselă, asculta muzică, primea vizite, flecărea la telefon sau îşi schimba panglica de la pălărie.
Nicolaescu dormea somn zbuciumat de beţiv. Emilia îşi adună sub ea picioarele îngheţate.
"Cu siguranţă nu-i împlinisem." Întâi fuseseră impresii fugare. Discuţiile încetau brusc în prezenţa ei, era de ajuns să deschidă o uşă pentru ca maică-sa şi Coca să tacă stingherite.
Anumite afirmaţii erau însoţite de priviri iuţi, piezişe, pe care Emilia, cu intuiţia fetiţei inteligente de zece ani, le descifrase spontan. "St! Aude Emilia!"
Ce nu trebuia să audă, şi de ce? Curiozitatea îi stimulase dorul de investigaţie.
Aici se ascundea un mister, secretul trebuia smuls. Bineînţeles, manevrele erau copilăreşti. Scrisori deschise fără ştirea destinatarului, dulapuri scotocite, spionatul mizer cu ochiul lipit de gaura cheii. Războiul se declarase pe faţă.
"Parcă n-ar fi copilul meu", se lamenta maică-sa, pipăindu-şi permanentul proaspăt. "Ţin un duşman în casă. Sunt convinsă că, dacă ar şti ceva despre mine sau soră-sa, ar alerga la poliţie să ne denunţe. Să dea Dumnezeu să fie fericită, dar abia aştept să plece... Ţi-o spun ca mamă, vai de nenorocitul pe care o să pună mâna!"
Trecuseră douăzeci de ani de atunci şi Emilia se simţea incapabilă să născocească un singur motiv rezonabil care să explice ceea ce se întâmplase de fapt. Priviri, suspiciuni, aluzii... Succesele ei şcolare îi lăsau pe toţi reci. Taică-său prezida mesele de prânz, solemn şi inexpresiv, prefăcându-se că ignoră cu distincţie neînţelegerile din casă, în fond indiferent şi dorind din suflet să fie lăsat în pace. Maică-sa se entuziasma de buclele Cocăi şi numărul curtezanilor prinşi în laţ. Pentru doamna Plopeanu, orice candidat la căsătorie era un fleţ, iar manoperele care precedau evenimentul se chemau "a pune gheara pe cutare".
Într-o viziune plastică, ţi-l închipuiai pe nenorocit prins în vâltoarea unei vânători cumplite, alergând de-i sfârâiau picioarele, urmărit de mireasă, mai iute şi mai vicleană, capcanele, departe de a fi inelegante, erau recomandate şi savurate, maratonul isprăvindu-se în pragul primăriei. Înfrântă şi neputincioasă, ţinută prizonieră între neamuri, victima primea aici o verighetă şi felicitările cu aromă de condoleanţe ale ofiţerului de stare civilă...
Pendula bătu de cinci ori. În noaptea viscolită se auzi dangăt de tramvai. La etaj, cineva umbla la robinet, peste drum, două ferestre trezite aprindeau primele felinare ale dimineţii de iarnă. Emiliei nu-i era somn.
...Amfiteatrul anului trei. Se odihnea în pauza mare, întinsă pe ultima bancă, cu mâinile sub cap. După bacalaureat plecase de-acasă. Locuia la cămin şi câştiga câteva sute de lei pe lună ajutând un avocat în lucrările de birou. Făcea puţină gospodărie pentru nevastă-sa şi oficii de guvernantă. În serile când rămânea cu fetiţa, i se asigura cina. Ouă, unt, ceai şi gem.
"E lihnită de foame! Dacă nu-i dăm noi, şterpeleşte din mâncarea copilului..."
Se simţea bine, mângâiată de soarele dulce al lui aprilie. Se făcuse cald, în curând trebuia să dezbrace trenciul, îi era silă de fusta roasă şi tricoul cenuşiu. Încercase să aţipească. Auzea râsetele colegilor, cineva bătea în bancă un ritm de madison, o fată cerea o ţigară.
"Dacă renunţ la excursie, mi-aş putea cumpăra o pereche de pantofi."
Nu fusese niciodată pe Valea Prahovei. Bucureşti - Sinaia - Piatra Arsă - Babele.
Facultatea închinase un autobuz. Cinci zile, o sută de lei.
"Dă-i dracului de pantofi!"
- Linişte! Fiţi atenţi, băieţi! Plecăm miercuri dimineaţa. Adunarea aici, în faţa facultăţii.
- Vine şi grupa a cincea?
- Da! Nu mă mai întrerupe. Până mâine la prânz, trebuie să am toţi banii. Nu ţine vrăjeala!
- Plopeanca s-a înscris?
Emilia devenise brusc atentă. Întrebase Gizela, o colegă subţirică, numai ochi şi păr cârlionţat, pieptănat în bucle neglijente. Avea graţii de pisică şi o oaste de "picaţi în laţ" care nu cereau altceva decât să li se îngăduie s-o adore.
- Fireşte. Prezenţă sută la sută. De când s-a inventat facultatea asta, n-a pomenit... Ce e dragă, de ce te strâmbi? Ori mă lăsaţi să isprăvesc, ori ocupaţi-vă singuri de afacere. Mie mi-ajunge!
- Dacă vine Emilia, declarase răspicat Gizela, eu renunţ. Scurt!
Emilia îşi simţise obrajii ca para. Valea Prahovei o văzuse mai târziu, după terminarea facultăţii. Scena, în alte variante, se repetase. Chaussonul O.N.T.-ului...
Pasagerii evitau instinctiv să se aşeze alături de ea, bucuria pica pe capul întârziaţilor. Oamenii îşi dădeau drumul pe scaun cu expresii de martiri. Emilia îşi închipuia că se obişnuise, zâmbea răutăcios, se străduia să devină dezagreabilă.
"Ţineţi-vă cotul, vă rog!... Luaţi poşeta, mă deranjează... Am plătit bani ca să admir priveliştea, nu pardesiul şi fularul dumneavoastră etc."
- De ce nu încercaţi să fiţi mai simpatică? o întrebase şeful de cadre, un ins rotofei, cu privirea blajină şi o nevastă energică, a cărei principală convingere consta în aceea că bărbatul trebuie ţinut în frâu. Sunteţi un element deosebit de capabil, dar vă comportaţi de parcă aţi lucra pe cont propriu. Într-o instituţie eşti obligat să ţii seama şi de ceilalţi.
- În măsura în care şi ei ţin seama de tine. Mi se pare că o astfel de atitudine trebuie să fie reciprocă. Dar când un coleg refuză să lucreze cu tine în birou ori se dă peste cap ca să fie mutat în altul, pentru că nu-i place cum te piepteni sau cum ridici bărbia, nu-ţi mai rămâne mare lucru de făcut. Şi vă asigur că opinia unor astfel de specimene mi-e absolut indiferentă.
Omul o privise cu gura căscată. Emilia nu-i lăsase timp să-şi revină.
- Vreau să ştiu de ce am fost tăiată de pe listele specialiştilor propuşi pentru R.F.G.?
Şeful personalului zâmbise.
- Aprobările au fost date de către cei a căror opinie vă e absolut indiferentă.
- Ce-mi reproşează?
- Totul, cu excepţia capacităţii profesionale: spirit sectar, ruptă de colectivitate, atitudini necolegiale... Hai să lăsăm lozincile. Începu să râdă: Cum vrei dumneata să fii simpatizată, când te dai peste cap pentru a le comunica oamenilor ultimele lucruri pe care ei ar vrea să le audă? Să luăm câteva exemple, mai proaspete: Linei Dinescu, secretara-şefă, i-ai spus verde, în prezenţa unei asistenţe impunătoare, că la cincizeci de ani ar trebui s-o preocupe mai mult ordinea în care ţine hârtiile decât să-şi picteze afişe pe obraz sau ce perucă pune în dimineaţa respectivă, deşi, fie vorba între noi, Lina e o funcţionară conştiincioasă, ce face ea cu faţa ei nu te priveşte pe dumneata şi, la urma urmelor, institutele de frumuseţe nu s-au inventat pentru fete de optsprezece ani. Lui Ciortea, de la Organizare, i-ai povestit părerea dumitale despre paraziţi, ştiind că nefericitul are dificultăţi cu fiu-su; lui Grigoraş, inhibat ca orice tânăr abia ieşit din şcoală, pentru o greşeală de calcul neînsemnată i-ai prorocit c-o să ajungă la pensie tot stagiar; pe Mioara Dragoman, nemăritată la treizeci şi şapte de ani, ai informat-o la modul cel mai amabil că dacă s-o găsi vreun debil mintal - reproduc textual - dispus s-o ia de nevastă într-un moment de uitare sau beat mort, ăla va fi cu siguranţă decorat. E cazul să mai continuu?
- Fiecare cuvânt pe care l-am pronunţat, replicase Emilia ţeapănă, reprezintă adevărul.
- Hm! Ei îşi închipuie acelaşi lucru când afirmă ceea ce afirmă despre dumneata...
Emilia îşi trecu degetele peste obraz. Se simţea ostenită, somnul începuse să-i dea târcoale.
"Din cauza lor... N-am fost aşa. Întâi mama şi Coca, pe urmă ceilalţi... Poate că ar trebui să plec. S-o iau de la început, între alţi oameni. Totul să fie nou. Aerul, peisajul, chiar eu... Am să-i vorbesc lui Ned. N-am nevoie de pomeni, pentru început pot intra slujnică. Mirel are dreptate. Eu sunt cea mai nefericită. Trebuie să încerc ceva, atât timp cât mai am puterea s-o fac..."
Capul îi alunecă pe umăr şi adormi.
CAPITOLUL XI
STUPEFACȚIE
1.
Întâi femeia de serviciu, apoi paraclisterul, se înspăimântară.
Dădură buzna la părintele Coman, anunţându-l că moaştele Sfântului Damian fuseseră profanate. Preotul lăsă baltă micul dejun şi alergă la biserică.
Celor doi nu li se năzărise. În mod evident cineva răscolise sarcofagul.
Preotul era un bărbat liniştit, echilibrat şi tolerant. Convingerea lui intimă despre diavol, autorul dezastrului după părerea paracliserului, prefera să n-o împărtăşească enoriaşilor săi. După ce-şi reveni din uimire, inventarie atent obiectele de preţ din biserică.
Evanghelia în ferecături grele de argint, cu bumbi de smarald, darul Domniţei Stanca Brâncoveanu, era intactă, icoanei Mariei nu-i lipsea nicio podoabă, cristelniţa, sfeşnicele, ripidele şi tipsia de aur se aflau la locul lor. Răsuflă uşurat şi îşi continuă investigaţiile.
Necunoscutul, unul, poate mai mulţi, pătrunsese în sfântul lăcaş prin poarta cea mică. O spuneau limpede zăpada răscolită şi poteca de urme ce ducea până la treptele sarcofagului. Cu totul de neînţeles i se părea însă preotului faptul că nelegiuiţii nu se abătuseră un singur pas de la acest itinerar, nu vizitaseră biserica, vădind o completă lipsă de interes pentru odoarele ei. Obiectivul lor fusese sicriul sfântului. Dar şi aici se mulţumiseră să răscolească doar ţesăturile scumpe. Culese de pe a doua treaptă un trabuc pe jumătate fumat şi clătină capul, zâmbind. Fiii iadului nu beau asemenea tutun. Femeia şi paracliserul îl priveau cu gura căscată, azvârlind uitături furişe, temătoare, spre locurile mai întunecate.
Părintele Coman făcu o sfeştanie, cădelniţă cu risipă de tămâie toate ungherele şi se întoarse la cafeaua cu lapte. Comentă incidentul cu preoteasa. N-avea să înţeleagă niciodată ce se întâmplase în noaptea aceea, dar era pe departe singurul lucru pe care nu-l înţelesese în viaţă. Anii, şi mai cu seamă poveţele Sfinţilor Părinţi, îi dăruiseră destulă înţelepciune pentru a şti că pătrunderea omului e mărginită. Dincolo de limanul statornicit, nu-i e nimănui dat să se avânte. Nu-i trecu nici o clipă serios prin minte să avertizeze Miliţia. La ce să mai bată drumurile, să stingherească oamenii de la treburi?
Şi mai ales îi era teamă de anume zâmbete...
Apăsă pedala găleţii de gunoi din bucătărie şi azvârli înăuntru trabucul pierdut de Mirel Nicolaescu.
Maiorul Cristescu nu află niciodată despre spargerea Bisericii Sf. Damian.
Începuse să ningă. După o jumătate de ceas, urmele lăsate de Volkswagenul balerinului dispărură sub zăpadă.
2.
- Arăți bine, surâse colonelul, indicându-i din privire un scaun.
Cristescu se aşeză tacticos, păru atent la linia pantofului, la modul cum se asorta cu ciorapul bleumarin, şi răspunse cu o linişte studiată:
- N-am altă soluţie. Ori mă spânzur, ori iau lucrurile aşa cum sunt.
- Slavă Domnului! Azimioară mă băgase la idei. "Nu-i acasă, nu e în minister, la soră-sa nu-i." Tremura tot, dar nu îndrăznea să pomenească de morgă.
- E un băiat sentimental...
- Graşii lăcrimează mai uşor decât noi ăştia, care nu cântărim decât o sută de kilograme. Chestie de glande... Oricum, puteai să telefonezi.
Maiorul se scuză evaziv. Petrecuse o seară liniştită la soră-sa. Dina îi sesizase umoarea neagră, îşi închipuise probabil că are neplăceri la birou şi, plină de tact, ocolise subiectele directe, depănând amintiri vechi de treizeci şi patruzeci de ani. În odaia cu mobilă sumbră, unchi şi mătuşi, vecini, prieteni decedaţi de mult făcuseră scurte reverenţe, cu graţia, umorul blând şi duioşia eterică, descărnată, pe care le dă depărtarea. Moartea înnobilează cele mai modeste frunţi, cusururile dispăruţilor dobândesc un prestigiu straniu. Prodigalitatea devine generozitate excesivă, încăpăţânările personalitate, ticurile, agasante altădată, evocate capătă haz.
Astfel îşi aduseră aminte de blăniţele de iepure cu care tatăl, profesor de greacă la Buzău, îşi lega genunchii în nopţile de iarnă, de proteza mătuşii Amalia, folosită doar la mesele cu musafiri, de mania mamei, o femeie înaltă şi solemnă, de a-şi impresiona vecinii... Era greu să uite începutul acela de martie când familia, din pricina unor ipoteci nechibzuite, ajunsese în prag de faliment. N-aveau ce mânca, luau prânzuri frugale cu măsline şi mălai copt, dar mama nu voia s-o recunoască în ruptul capului.
Toată ziua fierbeau pe plită oale uriaşe, umplute cu apă. Vecinele venite în vizită nu săltau capacele. Mama pomenea în treacăt de tocana, borşul, papricaşul sau pilaful aflate pe foc. Pentru a sugera aroma, azvârlea în apa clocotită dafin şi leuştean. Drapelul casei, salvat, continua să-şi fluture culorile în bătaia vântului...
La un moment dat, maiorul se surprinsese râzând. Soră-sa se ridicase şi îi mângâiase stângace fruntea.
- E ceva serios?
- Fleacuri, nu-ţi bate capul.
Înghiţise recunoscător laptele fierbinte, bine îndulcit, în care Dina spărsese un gălbenuş de ou, nu refuzase somniferul şi dormise ţeapăn până a doua zi dimineaţă.
Acum se simţea înviorat şi, dacă nu vesel, în orice caz dispus să privească lucrurile dintr-un unghi mai optimist.
- Ultima ispravă a bătrânei o cunoaşteţi, probabil.
- Mi-a raportat Azimioară.
- Deci ştiţi cum stă chestiunea. Practic, a redus la zero probele, evident, fără să lase urme.
- Ieri erai cam agitat, îşi aminti colonelul. Nu se ştie niciodată.
- Aia e, că se ştie! Vin de-acolo. La şase dimineaţa, mă aflam în garsoniera din strada Toamnei şi timp de două ceasuri i-am admirat capodopera. Privind degajat faptele, nu te poţi împiedica să-ţi scoţi pălăria în faţa ei. A lucrat literalmente ca o artistă.
- Te aşteptai la altceva?
- Oricum... Închipuiţi-vă, până şi praful e intact! Poţi să juri că de zece zile n-a pătruns o muscă în casă. Două-trei fantome care s-ar fi apucat să mute scrinul, să schimbe tabloul, să intre şi să iasă, în sfârşit, să pună la punct farsa, şi tot mi-ar fi lăsat o amintire. Vorba aia, vălurile fâlfâinde spulberau praful. Era ceva! Melania a fost mai şmecheră.
- Nu există fapt infracţional unde să nu se fi strecurat măcar o greşeală.
- Teorii! Iar Melania, v-am mai spus, le dă cu tifla! Teorii, logică, axiome, imposibil, sunt termeni recuzabili când este vorba despre ea. Maculatură şi nimic mai mult.
- Părerea mea e să insişti. Am convingerea că până la urmă vei reuşi să găseşti ceva.
Cristescu clătină sceptic din cap.
- Mă voi duce şi mâine, şi poimâine, dacă vreţi să mă însoţiţi sunteţi invitatul meu, deşi nu văd raţiunea pentru care ne-am sparge amândoi capetele când bucuria asta pot s-o am numai eu. Dădu din mâini a lehamite. De fapt, voiam să vă vorbesc despre altceva.
- Spune, dragul meu.
Tonul fusese atât de prevenitor, încât maiorul izbucni în râs.
- Chestia e să nu fiu contrazis, aşa-i? De-aia lipea zidul Azimioară când m-a văzut azi-dimineaţă? I-aţi făcut un mic instructaj, presupun.
- Habar n-am la ce te referi.
- În regulă. Respiră adânc. Cred că s-a abandonat cam repede pista Olgăi Tudor, colega de celulă a Melaniei.
- Şi a Libelulei...
- Le-am văzut dosarele, Olga Tudor a fost măritată cu un legionar. În momentul de faţă, individul trăieşte la Paris. Încă înainte de a părăsi ţara, cunoştinţele şopteau că ar fi pus mâna pe nişte bijuterii fabuloase.
- Interesant.
- Iniţial nu am dat importanţă amănuntului. Maiorul zâmbi, parcă jenat. Când aud vorbindu-se despre obiecte preţioase şi o ştiu pe Melania în libertate, nu mă pot împiedica să fac corelaţii. Bineînţeles, asociaţia mi-o sugerează încă un element: evadarea ei în timp record. Mă întorc astfel la două idei pe care i le-am dezvoltat lui Azimioară. Mi se pare un car de vreme de atunci, deşi au trecut abia cinci zile. Unu - evadările nu sunt româneşti, ţin de alte meleaguri, şi am avut de la început impresia vagă că aici s-au strecurat şi câteva paşapoarte străine, apoi...
- Stai o clipă, îl întrerupse colonelul. Dacă am înţeles bine, ai impresia că fostul soţ a organizat evadarea bătrânei?
- El sau emisarii lui. Aş opta pentru a doua variantă. Verzaliii fugiţi în Occident se tem şi de umbra lor.
- Logic, totuşi...
- Merg pe presupuneri relativ fanteziste. Nu ştiu dacă Melania şi Olga Tudor se cunoşteau dinainte, iar într-un aranjament - plasarea amândurora în aceeaşi celulă - îmi vine greu să cred, dar simt că nu mă înşel. Vă pomeneam de a doua idee. Melania s-a volatilizat la câteva ore după arestare. N-am să admit niciodată că bătrâna a pus la cale evadarea înainte de a păşi pragul nostru. Chestia s-a aranjat aici, în arestul Miliţiei.
- Cam tulbure...
- Evident, există o grămadă de detalii care-mi scapă, nu sunt cititor în stele, dar pista nu-i de ignorat.
- Ce-ai de gând?
- În primul rând, intenţionez să fac o vizită la locuinţa Olgăi Tudor.
- Casa e sigilată?
- Nu. Are frate-său grijă de ea. Vreau să discut cu el.
- Altceva?
- Am cerut o listă cu toţi cetăţenii străini care au intrat în ţară acum nouă, opt, şapte şi şase zile.
Colonelul îl cercetă mirat.
- De ce tocmai cu ăştia?
- Pentru că atât Melania, cât şi Olga Tudor, au fost arestate de opt şi respectiv şapte zile, iar evadarea a avut loc acum şase zile.
- Nu văd logica.
- Probabil nu mă exprim suficient de clar. Să presupunem că pe străin îl cheamă Z. Acest Z are nevoie, nevoie imperioasă de Melania sau de Olga, încă n-o ştiu, altfel n-ar fi organizat evadarea, care nu-i o chestie simplă. Dacă Z ar fi sosit în România acum două săptămâni sau două luni, ar fi avut tot timpul să le contacteze şi să-şi rezolve problemele. Nu-şi mai bătea capul cu răpirea fetelor. Am adăugat de la mine încă două-trei zile, admiţând că individul a tatonat înainte de a intra în subiect. În cazul în care nu mă înşel în privinţa complicelui străin, sunt gata să pariez pe ce vreţi că tipul n-a trecut graniţa noastră mai devreme. În astfel de situaţii se procedează rapid.
Colonelul clătină îndoit din cap.
- Nu paria, s-ar putea să pierzi. De, vorba ta, nu-i momentul să te contrazic, dar nu m-ai convins. E la fel de posibil, şi în orice caz verosimil, ca Z să se afle în ţară de o lună, să zicem, petrecând o vacanţă agreabilă la cota 1400, iar dispoziţiile privitoare la Melania sau Olga să le fi primit doar de vreo săptămână. Nu crezi?
- Ba da, surâse Cristescu abătut. Asta mi-ar tăia însă orice şansă, iar esenţial mi se pare acum să nu stau cu mâinile în sân.
- Dă-i bătaie!
3.
Melania se trezi la nouă.
Se simțea vioaie și bine dispusă și, în timp ce-și trecea pieptenul prin buclele ciufulite, zări capul motanului ieşind de sub pat. Îi dădu bună dimineaţa pe aria lui Don Basilio, apoi începu o discuţie în acelaşi stil.
- ...Ce mai faci tu, somnorilă, ta-ta-ta-ta... Azi avem treabă, nu glumă, ta-ta-ta-ta-ta... În sfârşit, dragul meu, am să-ţi spun mai multe când ies din baie.
Deschise încet uşa şi făcu ochii mari. Emilia dormea ghemuită în fotoliu, iar pe canapea recunoscu trupul uriaş, întors cu faţa la perete, al lui Mirel Nicolaescu.
Bătrâna traversă încăperea încercând să nu-i trezească. După jumătate de oră, se întoarse în dormitor cu o tavă. Luă micul dejun în compania lui Mirciulică, întreţinând o conversaţie plăcută despre vreme, filme şi mantoul cu mâneci trei sferturi, "adorabil", purtat de o actriţă într-un film, acum cincisprezece ani.
- Avea un chic de neînchipuit, dragul meu. Regret că n-ai văzut şi tu filmul acela. Vorbeşte mai încet, te rog, căci altfel îi vei trezi pe cei din casă. Bineînţeles, au petrecut azi-noapte, e o mizerie cumplită în bucătărie. Nu ştiu cum se va descurca domnul Tolea cu verişoara lui. O femeie ar trebui să fie oarbă ca să nu-şi dea seama că cineva a locuit aici în lipsa ei. Unde-i domnul Vlăduţ Tolea? Doarme şi dumnealui cu capul pe masă. Nasul îi intrase într-o cutie de conserve. Nu suport să văd pe cineva stând într-o poziţie incomodă, aşa că l-am ajutat cum am putut... Da, acum vom discuta lucruri mai importante. Asta am învăţat-o de la colonel: să nu încerc să mă concentrez pe stomacul gol. El spunea altfel: "Nu te ocupa de chestiuni serioase înainte de a-ţi fi golit gamela." Un limbaj cazon, fără îndoială, şi, deşi poate nu-ţi vine să crezi, izbutea totuşi să se facă înţeles.
Bătrâna răsuci încet cheia în broască, apoi scoase carnetul şi fotografia descoperite în locuinţa Olgăi Tudor. I le arătă şi motanului, care nu manifestă cine ştie ce interes. Se întinse pe pat şi începu să răsfoiască paginile caietului.
- Femeia aceasta a ştiut totdeauna ce vrea, Melania! Are un scris hotărât, mare şi ordonat. Notaţiile nu sunt grozav de interesante. Telefonul dentistului, numărul Igienei la care probabil se coafează. Suferă precis din cauza bătăturilor. Adresa pedichiuristei e singura scrisă cu litere de tipar. Lili, Nuţi, Ileana... Acestea sunt prietene din provincie. Dumnezeule! Oare să fi scos Madona din Bucureşti? Nu, Melania, e o prostie, cum să cari aşa ceva la Dorohoi sau Sighetul Marmaţiei? Şi să nu mă mai sperii de pomană, că mă supăr. Nu-mi plac asemenea glume. Ia te uită! Cimitirul Belu, figura 89, locul nr. 5. Ştii că ar fi o idee?
Bătrâna întoarse carnetul cu faţa în jos. Se mişca agitată prin odaie, ochii îi străluceau.
- Nu te pripi, fetiţo. Ştiu, poţi ascunde minunat o statuie printre monumentele acelea, sau chiar într-un cavou, tu însăţi, improvizând pentru urechile domnului Ned şi ale celorlalţi ai pomenit de aşa ceva, dar nu vreau să te împiedici în capcanele întinse de propria-ţi fantezie. Deci, nu te grăbi. E probabil ca doamna Tudor să-şi fi notat în carnet locul de veci cumpărat recent ori moştenit. Şi-apoi, fotografia, hotărât, nu-i făcută într-un cimitir. Pe o rază atât de mare trebuia să se zărească cel puţin câteva cruci. De ce mă agăţ de fotografie? Bine, fetiţo, dar ţi-am explicat. Nimeni nu strică cinci clişee imortalizând din diferite unghiuri o privelişte complet lipsită de importanţă. Dacă vrei să ţii seama de sfatul meu, alungă-ţi din minte pentru moment varianta cimitirului, care în fond necesită doar o simplă verificare. Gândeşte-te mai degrabă la o grădină. Ştii, încep să înclin tot mai mult spre una particulară. Când ascunzi un obiect, o faci cu intenţia de a-l recupera cândva. Un parc public prezintă inconvenienţe din toate punctele de vedere: lume, paznici, şi nu mai pomenesc de riscul ca într-o bună zi pe locul respectiv să se ridice un bloc sau altă construcţie. Nu, fetiţa mea, doamna Tudor nu-i o femeie proastă, fii încredinţată că s-a gândit la lucrurile acestea. Într-o grădină privată nu ai de dat socoteală decât proprietarilor. Şi dacă nu-ţi plac explicaţiile, aştepţi frumos luna iulie sau august, când dumnealor pleacă în vacanţă... cel puţin aşa ai proceda tu... Stai, Melania, nu te împăuna! Sunt de acord că ai raţionat destul de logic, dar nu te-ai apropiat nici cu zece paşi de Fecioară. Există sute de case în Bucureşti cu curte sau grădină. Desigur, poţi exclude dintr-un condei cartierele noi, Titan, Pajura şi aşa mai departe. Rămân însă oricum destule: Jianu şi Kiseleff, străzile din jurul bulevardului Dacia, Cotroceni, Vatra Luminoasă. Degeaba, Melania, mai ai nevoie de cel puţin încă un amănunt. Răsfoieşte cu răbdare carnetul, uită-te la fotografia aceea până vei avea impresia că ştii şi numărul pietricelelor din prundiş. Te-ai bosumflat? De, draga mea, te-am învăţat rău. Se rezolvau toate cât ai bate din palme. Nici aşa nu se poate! În concluzie, suflecă-ţi mânecile, fetiţo, şi apucă-te serios de treabă!
Melania îşi surprinse chipul în oglindă. Scoase limba şi se azvârli supărată pe pat.
"Adică de ce mi-aş sufleca mânecile?! Ce, spăl rufe la râu? Unele din afirmaţiile tale sunt de-a dreptul ridicole..."
Deschise din nou caietul, oprindu-se la adresa pedichiuristei, scrisă cu majuscule.
Ceva nu era în regulă. Numărul de telefon, 26 13 13.1, avea șapte cifre.
4.
Trei bubuituri puternice îl treziră pe Morton. Sări înspăimântat din pat și, dezmeticit, se apropie în picioarele goale de ușă. Se uită reflex la ceas. Patru. Dimineaţa? Nu, după-amiază. Ţinându-şi răsuflarea, încercă să sesizeze vreun zgomot.
Loviturile se repetară. Celălalt părea plin de nerăbdare şi furios, în orice caz. Englezul calculă rapid că nu putea evada pe o fereastră aflată la etajul şaptesprezece. Hotărî să-şi ia adversarul prin surprindere şi, răsucind încet cheia, deschise brusc.
Hohote formidabile de râs izbucniră pe culoarul acoperit cu mochetă aurie.
Instantaneu, se iviră câteva capete iritate. Ned nu-şi credea ochilor. În faţa lui, grozav de amuzaţi, se aflau Gino Subtilul şi Ingrid.
Fata îi sări de gât şi-l sărută pe obraz.
- A fost ideea lui Gino!
- Tâmpită ca de obicei. La Paris sau în oricare altă parte aş fi consumat un încărcător trăgând prin uşă înainte de a o deschide.
- Te-ai speriat?
- Hm, nu era rău să fi luat o înghiţitură înainte. Strânse mâna italianului, care continua să se distreze. Ce naiba căutaţi aici?
Îi împinse de umeri în cameră şi închise uşa. Observă că nici unul n-are palton. Gino era într-un costum liliachiu, cu cămaşă galbenă, iar Ingrid purta, cum numai ea ştia să poarte, o rochie pepit cu guler şi manşete albe, şi o garoafă enormă, roşie, la gât.
- Locuiţi aici?
- Îhâ! Un etaj mai sus. Am luat un apartament împreună.
Morton îi privi atent.
- Împreună? Ia ascultă, voi doi...
- Ai ceva împotrivă? întrebă Ingrid.
Italianul scotocea barul. Ned zâmbi.
- Gino e prietenul meu, trebuie să am grijă de el.
- Atunci dă-mi ceva de băut.
Ned scoase trei baloane şi turnă coniac. Ingrid inventaria odaia luând câte un obiect în mână. Se uita amuzată la Gino, care nu-şi găsea locul de mulţumire.
- Nu mi-aţi spus încă ce căutaţi la Bucureşti. Împreună!
- Fii liniştit. Ingrid nu-şi pierde vremea cu unul ca mine. Am luat un apartament pentru că e mai convenabil.
- Slavă Domnului! De ce tocmai aici?
- Suntem în drum spre Istanbul.
- Există cursă directă, observă Morton.
- Am vrut să-ţi facem o surpriză.
Italianul gustă coniacul, luă apoi o înghiţitură zdravănă şi întinse paharul.
- Mai dă-mi din chestia asta! Am sosit la prânz şi-am început să te căutăm. La al treilea hotel, te-am găsit. Tipul de la recepţie ne-a spus că eşti în oraş. Ce naiba-i cu tine? Ai luat obiceiuri burgheze? De când dormi după-masă?
- Nu prea am timp noaptea.
Ingrid surâse. Se interesă, învăluindu-l într-o privire visătoare:
- Sunt femei frumoase în Bucureşti?
- Nici una care să-ţi semene. Ce treabă aveţi la Istanbul?
- Ţigări, răspunse scurt Gino.
- Interesant?
- Merită deplasarea. Vii cu noi?
- Încă nu mi-am isprăvit treburile.
- Durează? Avem de gând să stăm aici două zile şi să ne distrăm formidabil.
- Să ne distrăm, sublinie Ingrid.
Ned ridică sprâncenele.
- Adică?
- Am mai discutat. Nu-mi place să fiu a zecea care-şi frânge gâtul la acelaşi viraj. Nu ai nicio scuză, te-am avertizat.
- Cine v-a spus că sunt în România?
Fata începu să râdă.
- Ned Morton, nu te mai recunosc! Obişnuiai să pui întrebări mai inteligente.
Îşi jucă brăţara subţire de argint cu semnele zodiacului încrustate în doisprezece corali. Nu purta aur dimineaţa, nici pietre pretenţioase şi, în general, nu comitea inconvenienţe. Fusese crescută la maici, într-un pension foarte sobru. Miresele lui Isus uitaseră însă să-i explice că nu-i frumos să deschizi seiful stareţei cu un ac de păr.
Gino îşi umplu singur paharul şi se apropie de Ned.
- Dacă ai nevoie de o mână de ajutor, îţi stau la dispoziţie. Ingrid era de părere să ţi-o întind fără să te mai întreb. O lovitură cu crosa la ceafă şi direcţia aeroport.
- Mulţumesc, când va fi cazul o să te rog să-mi faci serviciul ăsta. Deocamdată mă descurc binişor, de trei ori era să-mi sparg capul.
Italianul îl măsură lung.
- Nu te-am văzut niciodată atât de misterios.
- Înseamnă că ai umblat cu o bandă neagră pe ochi, râse Ingrid. Când împărţeam aceeaşi odaie, şi rareori acelaşi pat - englezii îşi menajează sănătatea - nu-l lăsam niciodată în spatele meu. Mă întrebam mereu ce fabrică... Apropo, Ned, ai o pijama nostimă.
- În regulă, mă schimb imediat.
Trecu în baie şi peste câteva clipe se auzi duşul. Gino, la al patrulea pahar, se uită încântat la fată.
- Mă simt grozav! Ned mă galvanizează totdeauna.
- Nu-i în apele lui. Îl cunosc mai bine decât tine.
- Dintr-un anumit punct de vedere, sunt convins, se hlizi italianul. N-ai lucrat însă niciodată cu el. Ce-mi place e că nu forţează imposibilul.
Morton se întoarse după câteva minute într-un pantalon cenuşiu de flanel şi un pulover bleu. Părul ud îi strălucea. Arăta calm şi odihnit. Ochii femeii rămaseră la cuta dintre sprâncene.
- Ce program aveţi? întrebă Ned, privindu-şi ceasul.
- Aşteptăm să ne propui tu ceva.
- Eu n-am luat încă vacanţă.
- Am impresia că umbli după gâsca cu ouă de aur, spuse fata, întinzându-şi bustul elastic.
- Notează-ţi ziua asta, Ingrid! Ai fost pentru prima oară în viaţa ta la un pas de adevăr. Nu-i gâscă, ci o fecioară în mărime naturală. Şaizeci-şaptezeci de kilograme de aur probabil, în secolul al XVII-lea se purtau femeile voluptuoase, ca să nu mai pomenesc de valoarea artistică.
- Eram sigură că-i o fustă la mijloc.
Gino ciuli urechile.
- Vorbeşti serios? Cine dracu' ţi-a vândut pontul?
- Sunt la vârsta când cumpăr. E o poveste întreagă.
Ingrid scotoci în poşetă şi aprinse o ţigară Kent, comandă specială, foarte subţire, şi cu capătul auriu.
- Ai găsit-o?
- Nu. S-ar putea să n-o găsesc niciodată.
- Basmele lui Grimm îşi pierd hazul după ce împlineşti zece ani.
- Nu toată lumea o ştie, surâse englezul.
Gino pocni din degete.
- Uite ce-i, băieţi! Nu-i elegant să faci pe deşteptul în faţa unuia mai prost decât tine. Eu am doar patru clase primare, două pistoale Beretta şi în bibliotecă treizeci şi trei de cărţi: cartea de telefon şi încă treizeci şi două, cu poze, pe care le schimb la fiecare partidă. Nu ştiu cine sunt fraţii Grimm şi pariez că nici ei n-au auzit de mine, aşa că putem trăi toţi fericiţi în continuare. Care e chestia, Ned?
- Caut o statuie de aur. Şansele de a pune mâna pe ea sunt minime şi am ştiut-o de la început. Miza mi s-a părut însă prea interesantă ca să nu merite o încercare.
- Clar! Şi-acum, practic, ce mai aştepţi?
- În primul rând, mi-am acordat un răgaz de opt zile pentru descoperirea Fecioarei. Azi e vineri, termenul expiră luni.
- Şi-n al doilea rând? întrebă Ingrid. Îl pândea cu ochi de pisică.
Englezul respiră adânc înainte de a vorbi.
- Vreau să mă însor.
Cuvintele explodară în încăpere. Pe chipul italianului se aşternu stupoarea. Ingrid ţipă:
- Ai înnebunit?!
- Ned, băiete, cu tine s-a întâmplat ceva, constată grav Gino.
- Fireşte. M-am îndrăgostit.
- Oribil! Explică-i imbecilului cum e cu italiencele, astea de pe aici au aceeaşi origine, şi dacă nu vrea să priceapă, atinge-l la bilă şi umflă-l!
Morton râse liniştit. Se aşteptase la reacţia lor. Îi venise din senin pofta să le-o arate pe Melania. Încercă să-i pregătească.
- E o femeie seducătoare. Veţi fi poate surprinşi la început... Vă va cuceri însă înainte de-a avea timp să număraţi până la o sută.
- Deci nu-i o glumă, suflă Gino.
- Nu! E o tâmpenie! exclamă agitată Ingrid. N-am auzit niciodată ceva mai cretin şi mai lipsit de bun-simţ.
Italianul o măsură surprins.
- Nu înţeleg de ce te exciţi? I-ai dat de mult papucii lui Ned şi două ceasuri în avion mi-ai împuiat capul despre suedezul cu nasul cârn, vikingul superb, iubirea ta cea mare, zeul scandinav, Odin sau Manitu, în fine, un animal din ăsta, nu-s prea tare la zoologie, singurul bărbat care contează în viaţa ta. I-ai trimis de la cinci mii de metri două cablograme leşinate, ceea ce-i o greşeală, bambina, poţi muri înăbuşit de sărutări, şi acum faci pe păpuşica părăsită. Ce-ţi pasă ţie că Ned se însoară?
Ingrid, furioasă, îi azvârli o privire plină de venin. Nu încerca deloc să se stăpânească.
- Tâmpitule!
- Uşor, micuţo, uşor! Am venit să ne amuzăm.
- Vaco!
- Să nu exagerăm, poate bou... Ascultă, Ned, să ştii că fetiţa asta te iubeşte. N-am văzut-o atât de dezlănţuită nici când a pierdut zece mii de mărci la ruletă.
Englezul râdea, mirat totuşi de comportarea fetei.
- Ce te nemulţumeşte, Ingrid?
- N-am să ţi-o iert în viaţa mea!
- De ce?
- Cap sec! Pe mine nu m-ai cerut niciodată de nevastă.
Gino credea c-o să plesnească de râs. Morton turnă în paharul lui Ingrid şi i-l întinse zâmbind.
- Erai prea ocupată, primeai câte cincisprezece propuneri pe zi. M-aş fi strecurat greu cu a şaisprezecea, mai ales că eram cel mai neînsemnat dintre toţi candidaţii.
- Du-te dracului! se strâmbă Ingrid, luând totuşi paharul. De cum te-am văzut, puteam să jur că la mijloc e o femeie.
- Nu te înşeli niciodată mai mult de trei ori pe zi. Acesta ar trebui să fie un motiv permanent de satisfacţie pentru tine.
Gino îşi dădu drumul pe pat gâfâind.
- Mă doare stomacul... Când ne prezinţi, Ned?
- Poate după-amiază. Nu ştiu dacă e dispusă să primească vizite.
Ingrid se uită la italian cu o privire plină de miez. Gino îşi zise că de mult nu s-a distrat atât de bine.
CAPITOLUL XII
UN PROFESIONIST
1.
- Intră! spuse Cristescu fără să-și ridice ochii din hârtii.
..................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu