2.
„Iar Ian și Geoffrey au părăsit cimitirul Little Dunthorpe împreună, sprijinindu-se unul de altul în durere, convinși să-și reclădească iarăși viețile.”
În timp ce scrisese aceste rânduri, hohotise atât de nebunește încât nu reușise că apese pe clapele corecte - trebuise să revină de câteva ori. Slavă Domnului că exista acel curs vechi conceput de I.B.M. pentru dactilografiere corectă. Scrisese SFÂRȘIT dedesubt și începuse să țopăie prin cameră - tot aceeași cameră din hotelul Boulderado - și să strige:
În sfârșit liber! În sfârșit liber! Dumnezeule Mare, sunt în sfârșit liber! Cățeaua aia proastă a mierlit-o!
Noul roman era intitulat Mașini de Lux, și nu izbucnise în râs când îl terminase. Doar a rămas acolo pentru câteva clipe, în fața mașinii de scris, gândind că s-ar putea ca acum să fi câștigat concursul American Book Award de anul viitor, prietene. Și apoi ridicase.....
- .... o mică zgârietură la tâmpla dreaptă, dar nu prea importantă. Erau picioarele tale.... Am putut să văd imediat, chiar în lumina aceea care începusă să scadă, că picioarele tale nu erau....
..... telefonul și chemase Room Service-ul, comandând o sticlă de Dom Perignon. Își aminti cum o așteptase, plimbându-se prin camera unde, începând cu anul 1974, îşi terminase toate cărţile; îşi aminti că i-a dat chelnerului un bacşiş de cincizeci de dolari şi că l-a întrebat dacă a auzit vreo prognoză meteo. Îşi aminti cum chelnerul, bine dispus, îmbujorat, zâmbitor, îi spusese că era de aşteptat ca furtuna care se îndrepta în direcţia lor să se abată spre sud, spre New Mexico; îşi aminti răcoarea sticlei, sunetul discret pe care-l făcuse dopul când îl scosese; îşi aminti gustul sec, astringent, acidulat al primului pahar şi faptul că şi-a deschis geanta de voiaj şi s-a uitat la biletul de avion pentru New York; îşi aminti brusc cum, cedând unui impuls, momentan, s-a decis...
- ... că ar fi bine să te duc acasă imediat! A fost o adevărată luptă să te car până la jeep, dar sunt o femeie zdravănă - după cum probabil c-ai observat - şi aveam nişte pături în spatele maşinii. Te-am băgat înăuntru şi te-am înfăşurat în ele, şi chiar şi atunci, în lumina slabă şi cu tot ce era în jur, m-am gândit că ai o figură cunoscută. M-am gândit că poate...
... să scoată Camaro-ul vechi din garaj şi să pornească spre vest în loc să ia avionul. Oricum, ce dracu-l aştepta la New York? Casa din oraş, goală, părăsită, neprimitoare, probabil prădată de hoţi.
Îmi bag picioarele! îşi spusese, în timp ce băuse alt pahar de şampanie. Du-te spre vest, tinere, du-te spre vest!
Ideea fusese îndeajuns de nebunească, încât să aibă sens. Să nu ia nimic, decât un schimb de haine şi...
- ... geanta pe care am găsit-o. Am pus-o şi pe ea înăuntru, dar n-am mai observat nimic altceva, şi eram foarte speriată că mi-ai putea muri în braţe sau că s-ar putea întâmpla altceva, aşa că am pornit-o pe Bătrâna Bessie şi ţi-am luat...
... manuscrisul romanului Maşini de Lux şi s-o pornească pe şosea spre Vegas sau Reno, sau poate chiar spre City of the Angels.
Îşi aminti că ideea i se păruse şi puţin prostească la început - o escapadă pe care puştiul de douăzeci şi patru de ani, care fusese el când îşi vânduse primul roman, ar fi putut s-o facă, dar care nu se mai potrivea cu un om care depăşise cu doi ani a patruzecea aniversare. După încă alte pahare de şampanie, ideea nu mai părea deloc prostească. Ba, de fapt, părea aproape nobilă. Un fel de Marea Odisee spre Undeva, un mod de a se refamiliariza cu realitatea după lumea imaginară care fusese romanul. Deci plecase...
- ... stins ca o lumină! Eram sigură că o să mori... Vreau să spun, eram convinsă! Deci ţi-am scos portofelul din buzunarul de la spate, m-am uitat la permisul de conducere, am văzut numele, Paul Sheldon, şi m-am gândit: "Oh, trebuie să fie o coincidenţă", dar şi poza de pe permis semăna cu tine şi apoi m-am speriat atât de tare încât era să leşin. După un timp am început să mă gândesc că, poate, fotografia este tot o simplă coincidenţă - pozele astea din permisele de conducere chiar că nu arată ca nimeni - însă apoi am găsit legitimaţia de membru al Asociaţiei Scriitorilor şi încă una de la PEN, şi am ştiut că eşti...
... În bucluc, când a început să ningă, dar cu mult înainte de asta se oprise la barul hotelului Boulderado şi îi dăduse lui George un bacşiş de douăzeci de dolari ca să-i mai dea încă o sticlă de Dom, pe care o băuse în timp ce urca şoseaua 1-70 în Rokies sub un cer de culoare gri-metalizat şi, undeva la estul Tunelului Eisenhower, se abătuse de la şoseaua de centură pentru că drumurile erau goale şi uscate, furtuna o cotea spre sud, ce dracu', şi pentru că tunelul ăla nenorocit nu-i plăcea deloc. Îşi pusese în casetofon o bandă veche cu Bo Diddley şi n-a dat deloc drumul la radio până când Camaro-ul a început să derapeze serios şi el a început să-şi dea sea ma că asta nu era o aversă banală, specifică zonelor de munte, ci una serioasă. Poate că furtuna nu virase spre sud, la urma urmelor; poate că furtuna venea direct spre el şi el intrase într-un mare bucluc,
(aşa cum eşti acum la ananghie)
dar fusese îndeajuns de beat încât să creadă că poate s-o străbată cu maşina. Deci, în loc să se oprească la Cana şi să se intereseze de un adăpost, mersese înainte. Îşi amintea după-amiaza topindu-se într-o luminăfadă, gri, ca şi cum ai fi privit prin lentile cromate. Îşi amintea cum efectul şampaniei începuse să treacă. Îşi mai amintea cum se aplecase ca să-şi ia ţigările din compartimentul de la bord, şi atunci a fost momentul când a început ultimul derapaj, pe care a încercat să-l oprească, dar în zadar; îşi mai amintea o lovitură grea, înfundată, şi apoi lumea s-a întors cu susul în jos. El a...
- ... urlat! Şi, când te-am auzit urlând, am ştiut că vei trăi. Muribunzii rareori strigă. Nu au atâta energie. Eu ştiu. M-am decis să te fac să trăieşti. Deci am luat nişte calmante contra durerii şi te-am obligat să le înghiţi. Apoi ai adormit. Când te-ai trezit şi ai început iar să urli, ţi-am mai dat. Pentru o vreme ai avut febră, dar am înfrânt-o şi pe ea. Ţi-am dat Keflex. O dată, sau de două ori, ai fost foarte aproape, dar acum totul a trecut, îţi promit. Se ridică în picioare. Şi acum e timpul să te odihneşti, Paul. Trebuie să-ţi recapeţi puterile.
- Mă dor picioarele.
- Da, sunt sigură că te dor. Peste o oră poţi să iei nişte medicamente.
- Acum. Te rog.
Îi era ruşine că trebuia să cerşească, dar nu se putea stăpâni. Reflexul era la maximum acum şi pilonii dărâmaţi stăteau goi, chinuitor de reali, lucruri pe care nu le putea ocoli, dar nici rezolva.
- Peste o oră.
Se îndreptă spre uşă, cu lingura şi farfuria de supă într-o mână.
- Aşteaptă!
Se întoarse uitându-se la el cu o privire neîndurătoare şi în acelaşi timp tandră. Lui nu-i plăcu expresia. Nu îi plăcu chiar deloc.
- Sunt două săptămâni de când m-ai adus aici?
Ea arăta iarăşi nehotărâtă şi iritată. El va învăţa cu timpul că ea nu avea o bună percepţie a timpului.
- Cam aşa ceva.
- Am fost inconştient?
- Aproape tot timpul.
- Ce am mâncat?
Îl studie, cântărindu-l.
- I.V., răspunse ea lapidar.
- I.V.? spuse el, şi ea interpretă greşit stupefacţia lui, luând-o drept ignoranţă.
- Te-am hrănit intravenos, zise ea. Prin tuburi. De la asta provin semnele alea de pe braţele tale.
Îl privi cu nişte ochi care deveniseră brusc categorici şi cântăritori.
- Îmi datorezi viaţa, Paul. Sper să-ţi aminteşti asta. Sper să-ţi întipăreşti bine în minte chestia asta.
Apoi plecă.
7.
Ora aceea trecu. Până la urmă trecu.
A stat în pat, transpirând și tremurând în același timp. Din cealaltă cameră s-au auzit mai întâi sunetele programului "Hawkeye şi Buzele Fierbinţi" şi apoi disc-jokey-ul de la WKRP, postul acela sălbatic şi nebun din Cincinnati. Vocea unui speaker a proslăvit cuţitele Ginsu, a comunicat un număr de telefon, 800, şi i-a informat pe telespectatorii din Colorado care pur şi simplu nu mai puteau după un set de cuţite Ginsu că Operatorii Sunt Pe Recepţie.
La fel era şi Paul Sheldon. În Aşteptare.
Când ceasul din cealaltă camera a bătut ora opt, ea a apărut prompt, cu două pilule şi un pahar de apă.
S-a ridicat nerăbdător pe coate în timp ce ea se apropia de pat.
- În sfârşit, acum două zile, am găsit noua ta carte - îi spuse ea.
Gheaţa zornăia în pahar. Era un sunet chinuitor.
- Copilul lui Misery. E superbă... E la fel de bună ca celelalte. Mai bună! Cea mai bună!
- Mulţumesc - reuşi el să îngaime. Îşi simţea transpiraţia uscându-i-se pe frunte. Te rog... picioarele mele... foarte dureroase...
- Ştiam eu că o să se mărite cu Ian - spuse ea zâmbind visătoare - şi cred că Geoffrey şi Ian vor redeveni prieteni până la urmă. Aşa e?
Dar imediat adăugă:
- Nu, nu-mi spune. Vreau să aflu singură. O citesc încet, ca să dureze. Totdeauna mi s-a părut că trece atât de mult timp până apare următoarea!
Durerea îi pulsa în picioare şi în spaţiul dintre picioare parcă avea un inel de oţel care-l strângea. Se pipăise acolo şi credea că pelvisul este intact, dar îl simţise răsucit şi nefiresc. Mai jos de genunchi se părea însă că nimic nu mai este intact. Nu voia să se uite acolo. Vedea formele răsucite, pline de umflături care se profilau dedesubtul aşternuturilor şi asta era destul.
- Te rog! Doamnă Wilkes! Durerea...
- Spune-mi Annie. Aşa-mi zic toţi prietenii.
Îi întinse paharul. Era rece şi aburit. Reţinu însă capsulele. Pilulele din mâna ei erau mareea. Ea era Luna şi aducea fluxul care va acoperi pilonii. Le apropie de gura lui pe care el imediat o deschise larg.
.. şi apoi le îndepărtă.
- Mi-am îngăduit să mă uit în mica ta sacoşă. Nu te superi, nu-i aşa?
- Nu. Nu, bineînţeles că nu. Medicamentele...
Picăturile de sudoare de pe fruntea lui deveneau când reci, când fierbinţi. Avea oare de gând să urle? Se gândi că probabil da.
- Am văzut că acolo este un manuscris, spuse ea.
Ţinea pilulele în mâna dreaptă pe care, acum, o înclină încet. Capsulele căzură în mâna stângă. Ochii lui le urmăreau.
- Se intitulează Maşini de Lux. Nu e un roman din seria Misery, ştiu asta.
Îl privi puţin dezaprobator - dar, ca şi înainte, dezaprobarea era amestecată cu dragoste. Era o privire maternă.
- În secolul nouăsprezece nu existau automobile!
Se hlizi când făcu această mică glumă.
- Mi-am permis, de asemenea, să arunc o privire prin el... Nu te superi, nu-i aşa?
- Te rog, gemu el. Nu, dar te rog...
Mâna ei stângă se înclină. Capsulele se rostogoliră, ezitară şi apoi căzură înapoi în mâna dreaptă, cu un mic zornăit.
- Şi dacă l-aş citi? Nu te-ar deranja dacă l-aş citi?
- Nu.
Oasele lui erau sfărâmate, picioarele parcă pline de cioburi de sticlă în descompunere. Schiţă ceva ce spera să fie un zâmbet.
- Nu, bineînţeles că nu.
- Pentru că niciodată nu mi-aş permite să fac aşa ceva fără îngăduinţa ta, spuse ea cu toata convingerea. Te respect prea mult. De fapt, Paul, te iubesc.
Se îmbujoră brusc şi alarmant. Una dintre capsule căzu din mâna ei pe pătură. Paul se repezi s-o apuce dar ea fu mai agilă. El gemu, dar ea nu-l observă; după ce înşfăcase capsula, devenise iarăşi visătoare, uitându-se spre fereastră.
- Mintea ta, spuse ea. Creativitatea ta. La asta mă refeream.
De disperare, şi pentru că era singurul lucru la care se putuse gândi, el îi răspunse:
- Ştiu. Tu eşti cea mai înfocată admiratoare a mea.
De data aceasta ea nu numai că se încălzi. Se aprinse.
- Asta e! strigă ea. Exact asta e! Şi nu te-ai supăra dac-aş citi-o în spiritul ăsta. Spiritul... iubirii de admirator? Chiar dacă celelalte cărţi nu-mi plac la fel de mult cum îmi plac peripeţiile lui Misery?
- Nu, răspunse el şi închise ochii. Nu, fă din paginile manuscrisului pălării de hârtie, dacă asta vrei, dar... te rog ... mor aici...
- Eşti bun - spuse ea duios. Ştiam eu că aşa trebuie să fiu. Doar citindu-ţi cărţile, ştiam cum trebuie să fii. Un bărbat care se poate gândi la Misery Chastain, prima dată să se gândească la ea şi apoi să-i dea viaţă. Nu putea fi altfel.
Pe neaşteptate, degetele ei se aflau în gura lui, şocant de familiare, murdar de bine venite. Supse capsulele dintre ele şi le înghiţi chiar înainte de a-şi duce paharul cu apă la gură.
- Exact ca un copil, spuse ea, dar el n-o putea vedea, fiindcă ochii îi erau încă închişi şi acum simţea înţepătura lacrimilor. Dar bun. Sunt atât de multe lucruri despre care aş vrea să te întreb... atât de multe pe care aş vrea să le ştiu.
Arcurile pocniră când ea se ridică de pe pat.
- O să fii foarte fericit aici, spuse ea şi, deşi inima i se strânse de groază pentru o clipă, Paul încă nu-şi deschisese ochii.
8.
Alunecă. Fluxul veni şi el alunecă. În cealaltă cameră, televizorul funcţionă pentru o vreme şi apoi fu oprit.
Câteodată pendula bătea şi el încercă să numere bătăile, dar tot timpul pierdea şirul.
I.V. Prin tuburi! De la asta sunt semnele alea de pe braţele tale.
Se ridică într-un cot, pipăi căutând lampa şi, când în cele din urmă o găsi, o aprinse. Se uita la braţele sale şi la încheietură, văzu vânătăile suprapuse, în nuanţe estompate de roşu şi ocru, fiecare având în mijloc o gaură plină cu sânge închegat, negru.
Se lăsă la loc pe spate, privind tavanul, ascultând vântul. Se afla aproape de vârful munţilor Great Divide, în toiul iernii, era împreună cu o femeie bolnavă mintal, o femeie care-l hrănise intravenos cât timp fusese inconştient, o femeie care, pare-se, avea o rezervă de narcotice, o femeie care nu anunţase pe nimeni că el se află acolo.
Aceste fapte erau importante, dar începu să realizeze că altceva era mai important: mareea începuse iarăşi să se retragă. Începu să aştepte sunetul ceasului ei deşteptător, dintr-o cameră de la etaj. Nu va porni să sune pentru încă mult timp, dar venise momentul ca el să înceapă să aştepte să vină timpul.
Era nebună, dar el avea nevoie de ea.
Oh, sunt la mare ananghie, gândi el şi privi în gol tavanul în timp ce pe frunte începeau din nou să se adune broboanele de sudoare.
9.
Dimineața următoare, i-a adus iarăşi supă şi i-a spus că a citit patruzeci de pagini din ceea ce ea numea "cartea-manuscris". I-a spus că nu i se pare a fi la fel de bună ca celelalte cărţi ale lui.
- Este greu de urmărit. Tot sare înainte şi înapoi în timp.
- Tehnică, spuse el.
- Se găsea în faza dintre durere şi acalmie, deci era în stare să se gândească mai bine la ce spunea ea.
- Tehnică, asta-i tot. Despre asta e vorba. Subiectul... subiectul dictează forma.
Presupunea că, în mod vag, asemenea trucuri ale breslei sale ar putea s-o intereseze, chiar s-o fascineze, Dumnezeu ştie, tot aşa cum îi fascinaseră pe ascultătorii seminariilor scriitorilor unde, cu nişte ani buni în urmă, ţinuse din când în când prelegeri.
- Vezi tu, mintea băiatului e foarte confuză şi deci...
- Da! E foarte zăpăcită şi asta-i face mai puţin interesant. Nu neinteresant - sunt sigură că tu nu poţi crea un personaj neinteresant - dar mai puţin interesant. Şi acele blasfemii! Fiecare al doilea cuvânt e o înjurătură! Nu are...
Căzu pe gânduri, hrănindu-l în mod mecanic cu supă, ştergându-i gura atunci când se scurgea o picătură de supă, aproape fără să se uite, aşa cum o dactilografă experimentată se uită rareori la clape; deci el ajunse la concluzia, fără să facă vreun efort, că ea fusese soră medicală. Nu o doctoriţă, o nu!; doctorii nu ar fi ştiut când dai pe de lături sau nu ar fi fost în stare să prezică cu atâta exactitate pe unde se va prelinge picătura.
Dacă meteorologul care studia furtuna aceea ar fi fost numai pe jumătate atât de bun în meseria lui cum e Annie Wilkes în a ei, nu m-aş mai afla în încurcătura asta nenorocită, gândi el cu amărăciune.
- Nu are nobleţe! strigă ea brusc, sărind, aproape împrăştiind supă de vacă cu orz pe faţa lui albă.
- Da, răspunse el răbdător, înţeleg la ce te referi, Annie. E adevărat că Tony Bonasaro nu are nobleţe. Vezi tu, este un puşti din mahala, care încearcă să scape dintr-un mediu rău şi cuvintele acelea... toată lumea foloseşte aceste cuvinte în...
- Nu-i adevărat! spuse ea, aruncându-i o privire ameninţătoare. Ce crezi tu că fac eu când mă duc în oraş la magazinul alimentar? Ce crezi tu că spun eu? "Acum Tony, dă-mi o pungă din porcăria aia de hrană pentru porci, o pungă din nesuferitul ăla de porumb pentru vaci şi ceva medicamente căcăcioase pentru urechi?" Şi ce crezi că-mi răspunde el? "La dracu', că bine zici, Annie, vin acum cu porcăriile tale"?
Îl privi, faţa ei arătând ea un cer care în orice moment ar putea da naştere la tornade. El se trase înapoi, speriat. Farfuria, cu supă se clătina în mâinile ei. Una, apoi două picături mari, căzură pe o plapumă.
- Şi apoi o iau în jos pe stradă, spre bancă, şi îi spun domnului Bollinger: "Uite aici un nenorocit de cec şi ai face bine să-mi dai cincizeci de dolari împuţiţi, cât mai repede că te ia naiba!" Crezi tu că atunci când m-au pus în boxa martorilor, acolo sus în Den...
Un şuvoi de supă, de culoare pământie, căzu pe plapumă. Ea se uită la pată, apoi la el, şi faţa i se schimonosi.
- Na! Uite ce-am făcut din cauza ta!
- Îmi pare rău.
- Bineînţeles! Îţi! Pare! Rău! ţipă ea şi aruncă farfuria într-un colţ al camerei, unde aceasta se sparse.
Supa împroşcă pereţii. Lui Paul i se tăie respiraţia.
Atunci ea se întoarse. Stătu acolo nemişcată aproape treizeci de secunde. În tot acest timp inima lui Paul Sheldon parcă nu a bătut deloc.
Apoi se ridică foarte lent şi, brusc, începu să chicotească.
- Am un temperament! exclamă ea.
- Îmi pare rău, reuşi el să răspundă, simţindu-şi gâtul foarte uscat.
- Ar trebui să-ţi pară.
Faţa ei deveni iarăşi fără viaţă şi ea începu să privească iritată peretele. El crezu că o să cadă din nou în starea aceea de detaşare faţă de tot ce-o înconjoară, dar, în loc să facă asta, scoase un suspin şi îşi ridică masa ei enormă de pe pat.
- Nu ai avut nevoie să foloseşti asemenea cuvinte în romanele din seria Misery, deoarece ei nu foloseau deloc pe vremea aceea asemenea cuvinte. Nu erau nici măcar inventate. Timpuri animalice cer cuvinte animalice, bănuiesc, dar acelea erau timpuri mai bune. Ar trebui să te rezumi la aventurile lui Misery, Paul. Spun asta cu sinceritate. În calitate de cel mai înfocat admirator al tău.
Se duse la uşă şi se uită înapoi spre el.
- O să pun cartea manuscris înapoi în geantă şi o să termin Copilul lui Misery. S-ar putea, mai târziu, când am terminat-o pe asta, să mă întorc şi la cealaltă.
- Nu face asta dacă te scoate din sărite, spuse el.
Încercă să zâmbească.
- Prefer să nu fii furioasă. Într-un fel, depind de tine, ştii tu...
Ea nu i-a întors zâmbetul.
- Da, zise ea. Aşa e. Depinzi de mine, nu-i aşa, Paul?
Plecă.
10.
Mareea se retrase. Pilonii se întoarseră. Începu să aştepte bătaia pendulei. Două bătăi. Bătăile veniseră.
Stătea sprijinit pe perne, privind uşa. Ea intră înăuntru. Peste puloverul tricotat şi una dintre fuste, purta un şorţ.
Într-una din mâini avea o găleată.
- Bănuiesc că-ţi doreşti medicaţia ta cockadoodie? spuse ea.
- Da, te rog.
Încercă să-i zâmbească linguşitor şi simţi iarăşi acea ruşine - se simţea grotesc, un străin faţă de sine însuşi.
- Le am - spuse ea - dar mai întâi trebuie să curăţ mizeria din colţ. Mizeria pe care ai făcut-o tu. O să trebuiască să aştepţi până termin.
Rămase întins în pat, cu picioarele lui care conturau forme ca nişte crengi rupte sub plapumă şi cu transpiraţia rece curgându-i pe faţă ca nişte pârâiaşe lente; o privi traversând camera spre colţ, punând găleata jos, apoi ridicând cioburile farfuriei şi ducându-le afară, întorcându-se înapoi şi îngenunchind lângă găleată, pescuind în ea şi scoţând o cârpă plină de clăbuci, storcând-o şi începând să spele supa uscată de pe pereţi.
Rămase aşa, privind-o, şi până la urmă începu să tremure, iar tremuratul accentuă durerea, dar nu se putea stăpâni. O singură dată ea se întoarse, îl văzu tremurând şi udând aşternuturile cu sudoare şi binevoi să-i arunce un zâmbet atât de ironic şi de înţelegător încât el, ar fi ucis-o pe loc dacă ar fi putut.
- S-a uscat, spuse ea întorcându-şi înapoi faţa spre colţ. Mă tem că treaba asta o să mai dureze un timp, Paul.
Freca. Încet, încet, pata dispăru de pe tapet dar ea continuă, înmuind cârpa, storcând-o, frecând şi apoi repetând întregul proces.
Nu îi putea vedea faţa, dar îl chinuia ideea - certitudinea - că ea căzuse în transă şi că s-ar putea să continue să frece peretele încă multe ore de aici înainte.
Până la urmă - chiar înainte ca pendula să bată o dată, marcând ora două şi jumătate - se ridică şi lăsă cârpa să cadă în apă. Ieşi din cameră cu găleata, fără să spună nici un cuvânt. El auzea scârţâitul parchetului sub paşii ei grei, ascultând cum ea deşerta apa din găleată - şi, incredibil, sunetul apei de la robinet când o reumplea. Începu să plângă în tăcere.
Niciodată refluxul nu fusese atât de lung; nu putea să vadă nimic altceva decât micile dune de noroi care se uscau şi pilonii aceia rupţi care îşi aruncau umbrele veşnic imperfecte.
Ea se întoarse şi stătu pentru un moment în cadrul uşii observând faţa lui udă, cu acelaşi amestec de asprime şi dragoste maternă. Apoi ochii ei alunecară spre colţ, unde nu mai rămăsese nici un semn de la supa împrăştiată.
- Acum trebuie să limpezesc - spuse ea - că altfel, săpunul o să lase o pată cenuşie. Trebuie să fac totul; trebuie să fac totul bine. Faptul că locuiesc singură, aşa cum este cazul meu, nu-i nici un fel de scuză pentru o treaba făcută de mântuială. Paul, mama mea avea un motto şi eu mă călăuzesc după el în viaţă. "O dată murdar, veşnic murdar", obişnuia ea să spună.
- Te rog, gemu el. Te rog, durerea, mor.
- Nu. Nu mori.
- O să urlu, spuse el începând să plângă mai tare.
Dar plânsul sporea durerea. Îi făcea picioarele să-l doară şi mai tare şi-i rănea inima.
- Nu o să mă pot abţine.
- Atunci urlă. Dar aminteşte-ţi că tu ai făcut mizeria aia. Nu eu. Nu este vina nimănui, doar a ta.
Reuşi cumva să se abţină, să nu urle. O privi cum înmuia cârpa, o storcea, limpezea, înmuia şi storcea şi limpezea. În cele din urmă, chiar când pendula (din ceea ce presupunea el că este sufrageria) începu să bată ora trei, ea se ridică şi apucă găleata.
Acum o să iasă din cameră. O să iasă şi o s-o aud cum varsă apa de limpezit în chiuvetă şi poate că nu o să se întoarcă decât peste câteva ore, pentru că, probabil, încă nu a terminat cu pedepsirea mea.
Dar, în loc să plece, ea se apropie de pat şi căută în buzunarul şorţului. Scoase nişte capsule, nu două, ci trei.
- Uite, spuse ea tandru.
El le înhăţă şi le băgă în gură, iar când privi în sus, o văzu ridicând spre el găleata galbenă de plastic. Îi umplea câmpul vizual ca o lună căzătoare. Apa zoioasă sări peste margine, pe plapumă.
- Înghite-le cu asta, spuse ea.
Vocea ei era încă tandră.
O privi fix şi faţa lui era toată numai ochi.
- Fă aşa cum îţi spun, zise ea. Ştiu că le poţi înghiţi fără apă, dar te rog, crede-mă, te pot face să le dai înapoi afară. La urma urmei e doar apă folosită la limpezit. N-o să-ţi facă rău.
Se aplecă peste el ca un monolit, cu găleata uşor înclinată. Vedea cârpa rotindu-se lent în adâncimile întunecoase ale găleţii, ca o fiinţă înecată; la suprafaţă putea vedea o peliculă subţire de săpun.
O parte a lui gemu, dar nimic din el nu ezită. Bău repede, înghiţind pilulele cu apă şi gustul din gura lui era ca acela pe care-l simţise când mama lui îl pusese să-şi spele dinţii cu săpun.
Burta i se contractă şi scoase un sunet profund.
- Nu te-aş sfătui să le dai afară, Paul. Nu-ţi mai dau altele până la ora nouă.
Se uită la el cu o privire lipsită de viaţă, goală şi apoi faţa ei se lumină şi zâmbi.
- N-o sa mă mai faci să mă înfurii iarăşi, nu-i aşa?
- Nu, şopti el.
Să supere luna care aducea fluxul? Ce idee! Ce idee proastă!
- Te iubesc, zise ea şi-l sărută pe obraz.
Plecă, fără să privească înapoi, ducând găleata aşa cum o ţărancă robustă ar căra un ciubăr cu lapte; puţin depărtată de corp, astfel încât să nu irosească nici o picătură.
Se lăsă pe spate, simţind în gură şi pe gât gustul de nisip şi tencuială. Gust de săpun.
Nu o să vomit... să nu vomit... să nu vomit!
Până la urmă, presiunea exercitată de acest gând, începu să scadă şi realiză că foarte curând va adormi.
Ţinuse totul în el destul de mult pentru ca medicamentele să înceapă să lucreze. Câştigase.
De această dată.
11.
Visă că era ciugulit de o pasăre. Nu era un vis frumos. Se auzi un bang și el se gândi: Da, bine, în ordine! Împușc-o! Împușcă pasărea nenorocită!
Apoi se trezi, știind că e doar Annie Wilkes care închidea ușa din spatele casei.
Ieșise afară să-și îndeplinească treburile. Auzi scârțâitul pașilor ei pe zăpadă. Trecu pe lângă fereastra camerei lui purtând o canadiană cu gluga ridicată. Respirația îi ieșea din gură ca un abur învolburat şi apoi i se spărgea de faţă.
Nu se uită la el, concentrată asupra treburilor pe care le avea de făcut în grajd, presupuse el. Să hrănească animalele, să cureţe coteţele, probabil să facă câteva farmece - o credea capabilă de aşa ceva. Cerul era roşu-vineţiu - apusul soarelui.
Cinci şi jumătate, poate şase!
Mareea era încă în starea de flux și ar fi putut să adoarmă din nou - voia să adoarmă - dar trebuia să se gândească serios la situația asta bizară, cât timp mai era încă capabil de ceva ce ar semăna cu o gândire rațională.
Cel mai grav lucru, descoperea el, era că nu voia să se gândească la asta nici când putea, chiar atunci când știa că nu poate să pună capăt acestei stări de fapt fără să o analizeze. Mintea lui încerca s-o îndepărteze, ca un copil care încearcă să-și înlăture din față farfuria cu mâncare, chiar dacă i s-a spus că nu se poate scula de la masă până nu mănâncă tot.
Nu voia să se gândească la asta. Îi ajungea că trăiește această situație și era oricum îndeajuns de greu.
Nu voia s-o analizeze pentru că ori de câte ori făcea asta interveneau imagini neplăcute - felul cum ea cădea parcă în transă, modul cum ea îl făcea să se gândească la idoli și stânci iar acum, felul cum găleata de plastic galbenă se apropiase iute de fața lui, ca o lună care se prăbușește.
Gândind la acele lucruri nu îi va schimba situația; era de fapt ceva mult mai rău să nu se gândească deloc.
Dar odată ce-și orientă mintea către Annie Wilkes și situația lui în casa ei, acestea era imaginile care-i veneau, izgonindu-le pe toate celelalte. Inima începea să-i bată mult prea repede, mai mult de frică, dar şi de ruşine.
Se văzu punându-şi buzele pe marginea găleţii galbene, văzu apa zoioasă cu pelicula ei subţire de săpun şi cu cârpa plutind în ea; văzuse aceste lucruri dar, oricum, băuse fără nicio ezitare. N-o să povestească asta niciodată, nimănui, şi presupunea că va încerca să se mintă şi pe sine în legătură cu acest fapt, dar că nu va fi niciodată în stare s-o facă.
Totuşi, jalnic sau nu (şi el era), încă dorea să trăiască.
Gândeşte-te la asta, fir-ai al dracului! Isuse Hristoase, eşti deja atât de îndobitocit, încât nici nu mai poţi să încerci.
Nu chiar - dar aproape.
Apoi, îi trecu prin minte un gând ciudat, indignat: Nu îi place noua carte pentru că-i prea proastă ca să-nţeleagă despre ce-i vorba în ea.
Gândul nu era numai ciudat; în împrejurările date, ce simţea ea despre Maşini de Lux era total irelevant. Dar gândindu-se la lucrurile pe care ea le spusese, era cel puţin o pistă nouă şi era mai bine să fie supărat pe ea decât să fie speriat de ea.
Prea proastă? Nu. Prea rigidă. Nu doar nedispusă la schimbare, ci de-a dreptul ostilă ideii de schimbare!
Da. Şi în timp ce ea s-ar putea să fie nebună, prin ce se deosebea ea oare, în evaluarea scrierilor lui, faţă de cele câteva sute de mii de oameni de oameni din toată ţara - nouăzeci la sută femei - care de-abia aşteptau fiecare nou pair al regatului? Nu, chiar deloc. Ei voiau Misery, Misery, Misery.
De fiecare dată când făcuse pauză de un an sau doi ca să scrie unul dintre celelalte romane - ceea ce credea el a fi munca lui "serioasă", la început cu certitudine, apoi cu speranţă şi în final cu un fel de disperare feroce - primise o mulţime de scrisori de protest de la aceste femei, multe dintre ele semnând "cel mai important fan al tău". Tonul acestor scrisori varia de la consternare (asta-i rănea cumva cel mai tare) la reproş, până la mânie făţişă, dar mesajul era întotdeauna acelaşi:
Nu era ceea ce m-am aşteptat, nu era ceea ce voiam. Te rog, întoarce-te la Misery. Vreau să ştiu ce face Misery!
Ar fi putut să scrie o versiune modernă a romanelor: Sub Vulcan, Tess D'Urberville, Zgomotul şi Furia; nu ar fi contat. Ele tot Misery ar fi dorit, Misery, Misery.
E greu de urmărit... nu e interesant... şi blasfemiile!
Mânia i se dezlănţui iarăşi. Mânie faţă de imbecilitatea ei obstinată, mânia că ea a putut de fapt să-l răpească - să-l ţină prizonier aici, să-l forţeze să aleagă între a bea zoaiele dintr-o găleată sau să sufere durerea provocată de picioarele sale zdrobite - şi pe deasupra să mai aibă şi tupeul să-i critice cel mai bun lucru pe care-l scrisese vreodată.
- Să te ia naiba, pe tine şi înjurăturile care te-au făcut să te dezlănţui, spuse el şi dintr-o dată se simţi iarăşi mai bine, se simţi din nou el însuşi, chiar dacă ştia că răzvrătirea sa este meschină, jalnică şi fără sens - ea era în grajd de unde nu-l putea auzi, iar fluxul era încă destul de sus deasupra pilonilor rupţi. Totuşi...
Şi-o aminti intrând în cameră, ţinând capsulele, cerând permisiunea să citească manuscrisul romanului Maşini de Lux.
Simţi un val de ruşine şi umilinţă care-i încălzea obrajii, dar acum aceste sentimente erau însoţite şi de furie adevărată: aceasta izbucnise de la o scânteie provenită dintr-o mică flacără, aproape îngropată. Nu arătase niciodată, nimănui, un manuscris înainte de-al corecta cu mâna lui şi a-l rebate la maşină. Niciodată. Nici măcar lui Bryce, agentul său. Niciodată.
Ei, poftim! El nici măcar...
Pentru un moment gândurile sale se spulberară. Auzea acum sunetul slab făcut de o vacă care rumega.
Ei, poftim! Nici nu făcea o copie până când era gata a doua formă.
Manuscrisul cărţii Maşini de Lux care se afla acum în posesia Anniei Wilkes era, de fapt, singurul exemplar existent în întreaga lume. Până şi notiţele şi le arsese.
Doi ani de muncă asiduă; ei nu-i plăcea şi ea era nebună.
Misery era ceea ce-i plăcea ei; Misery era cea pe care ea o plăcea, nu un oarecare derbedeu, hoţ de maşini cu vocabular spurcat, din Harlemul spaniol.
Îşi aminti că se gândise:
Fă pălării de hârtie din paginile manuscrisului, dacă asta aste ce vrei tu, dar... te rog...
Furia şi umilinţa ieşiră din nou la suprafaţă trezind, ca răspuns, prima zvâcnire slabă de durere în picioarele lui. Da. Munca, mândria pentru munca ta, valoarea muncii în sine... toate aceste lucruri se estompează devenind umbrele unei lămpi magice, adică ceea ce erau de fapt atunci când durerea devenea destul de intensă.
Că ea îi putuse face aşa ceva - că ea putea să facă aşa ceva, atunci când el îşi petrecuse aproape toată viaţa adultă gândind că "scriitor" este cea mai importantă identitate a sa - o făcea să pară de-a dreptul monstruoasă; ceva de care el trebuia să scape. Ea era într-adevăr un idol şi dacă nu reuşea să-l ucidă pe el, probabil că ea va putea ucide ceea ce era în el.
Acum auzea guiţatul lacom al porcului - ea a crezut că o să se simtă jignit, dar de fapt el găsea că Misery e un nume minunat pentru un porc. Îşi aminti cum ea îl imitase, felul cum buza i se încreţise în sus, spre nas, cum obrajii îi căzuseră, cum de fapt ea chiar arătase, pentru un moment, ca un porc:
Guiţ! GUIŢŢ!
Dinspre grajd, vocea ei:
- Gu-iiţţ. Porcu-şoor!
Se întinse pe spate, îşi puse braţul deasupra ochilor şi încercă să-şi menţină starea de furie, pentru că furia îl făcea să se simtă curajos. Un om curajos poate să gândească. Un laş, nu.
Aici era o femeie care fusese soră medicală - era sigur de asta. Mai era încă? Nu, fiindcă nu mergea la serviciu. De ce oare nu mai practica încă meseria ei? Asta părea evident. Nu toate rotiţele ei funcţionau normal; multe dintre ele se roteau haotic în cutie. Dacă lui i-a fost evident acest lucru, chiar şi prin ceaţa durerii în care trăia, desigur că a fost evident şi pentru colegii ei.
Iar el avea nişte mici informaţii în plus pe baza cărora să judece câte dintre rotiţe nu funcţionau normal, nu-i aşa? Îl târâse afară din automobilul său avariat şi, în loc să cheme poliţia sau o ambulanţă, l-a instalat în camera de oaspeţi, i-a înfipt în braţe ace ca să-l hrănească intravenos şi a băgat narcotice cu ghiotura în corpul lui. Destul încât să-l facă să cadă în ceea ce ea a numit "depresie respiratorie", cel puţin o dată.
Nu a spus nimănui că el se află aici, şi dacă nu a făcut-o până acum înseamnă că nici nu intenţionează.
S-ar fi comportat oare în acest fel dacă cel pe care-l scosese din epava maşinii ar fi fost un ins oarecare, un Joe Blow din Kokomo? Nu. Nu, nu credea aşa ceva. Îl păstrase pe el fiindcă era Paul Sheldon, şi ea...
- Ea e cel mai important fan al meu - bodogăni Paul şi îşi puse braţul peste ochi.
Stând în întuneric, începu să-şi amintească un episod teribil: mama sa îl dusese la Grădina Zoologică din Boston, şi el se oprise să privească o pasăre mare şi impresionantă. Avea cele mai frumoase pene - roşii, purpurii şi albastru regal - pe care le văzuse el vreodată... şi cei mai trişti ochi. O întrebase pe mama sa de unde provenea pasărea şi când ea spusese Africa, el a înţeles că era condamnată să moară în colivia în care trăia, foarte departe de locul pe care Dumnezeu i-l hărăzise şi începuse să plângă, iar mama sa i-a cumpărat un cornet de îngheţată şi, pentru un timp, se oprise din plâns. Apoi (îşi reaminti) începuse din nou să plângă, iar mama i-a mai luat îngheţată, spunându-i, în timp ce se întorceau cu troleibuzul înapoi în Lyon, că era copil smiorcăit şi alintat.
Penajul ei.
Ochii ei.
Pulsaţia din picioare începea să se intensifice.
Nu. Nu, nu.
Îşi presă mai tare peste ochi îndoitura braţului. Dinspre grajd, se auzeau bufnituri surde, sacadate.
Era imposibil, bineînţeles, să-ţi dai seama de la ce provin dar în imaginaţia lui
(MINTEA ta, CREATIVITATEA ta, asta-i tot la ce mă refeream)
o vedea împingând cu călcâiul cizmei snopii de fân afară din şură; îi putea vedea prăbuşindu-se pe podeaua grajdului.
Africa. Pasărea aceea era din Africa. Din...
Apoi, tăind aceste gânduri ca un ascuţiş de cuţit, veni vocea ei agitată, aproape isterică:
Crezi tu că atunci când m-au pus în boxa martorilor, acolo sus în Den...
Sus în boxa martorilor. Când m-au pus în boxa martorilor în Denver.
Juri să spui adevărul, tot adevărul şi nimic altceva decât adevărul, aşa să te ajute Dumnezeu?
("Nu ştiu de unde a moştenit acest talent")
Jur.
("ÎNTOTDEAUNA scrie lucruri de felul ăsta")
Spune-ţi numele.
("Nimeni din familia MEA nu avea o imaginaţie ca a lui")
Annie Wilkes.
("Atât de INTENSĂ")
Numele meu este Annie Wilkes.
Încercă s-o sugestioneze să spună mai multe; nu voia.
- Haide! murmură el cu braţul peste ochi - acesta era modul în care el gândea cel mai bine, modul în care-şi imagina cel mai bine. Mamei sale îi plăcea să-i povestească doamnei Mulvaney, vecina lor, ce imaginaţie debordantă avea el; atât de activă, şi cât de minunate erau povestioarele pe care el le scria neîncetat (desigur, cu excepţia situaţiilor când îl făcea copil smiorcăit şi alintat).
- Haide, haide, haide.
Putea să vadă sala de judecată din Denver, pe Annie Wilkes în boxa martorilor, purtând nu jeanşi, ci o rochie vişinie, demodată şi o pălărie groaznică. Îşi imagina că sala este plină de spectatori şi că judecătorul este chel şi poartă ochelari. Sub mustaţa albă avea un semn din naştere. Mustaţa îl acoperea aproape în întregime, dar nu de tot.
Annie Wilkes.
("La doar trei ani ştia să citească! Poţi să-ţi imaginezi!")
Spiritul... dragostei de fan...
("Totdeauna scrie ceva, inventează ceva")
Acum trebuie să limpezesc.
("Africa. Pasărea vine din")
- Continuă, şopti el, dar nu putea merge mai departe. Grefierul o ruga să-şi spună numele, iar ea repeta la nesfârşit că se numeşte Annie Wilkes, dar nu spunea nimic în plus; stătea acolo cu corpul ei masiv, compact şi ameninţător care disloca aerul şi îşi tot spunea numele refuzând să zică altceva în plus.
Încă încercând să-şi imagineze de ce ex-infirmiera care-l luase prizonier ar fi putut să fie odată în boxa martorilor în Denver, Paul adormi.
12.
Se afla într-un salon de spital. Îl cuprinse o ușurare mare - atât de mare, încât aproape izbucni în plâns.
Cât timp fusese adormit, se întâmplase ceva, venise cineva sau, poate, Annie se răzgândise sau i se făcuse milă de el. Nu conta. Adormise în casa unei femei-monstru şi se trezise în spital.
Dar, cu siguranţă, ei nu l-ar fi pus într-un salon lung ca acesta? Era tot atât de mare cât un hangar de avion!
Şiruri identice de bărbaţi (cu acelaşi fel de sticle cu substanţă nutritivă atârnate de stative identice pentru perfuzii, aşezate lângă paturile lor) umpleau spaţiul. Se ridică şi văzu că bărbaţii erau, de asemenea, identici - toţi erau el.
Apoi, în depărtare, auzi pendula bătând şi înţelese că bătea din spatele zidului somnului. Acesta era un vis. Tristeţea înlocui uşurarea.
Uşa de la capătul îndepărtat al salonului se deschise şi Annie Wilkes intră - doar că era îmbrăcată într-o rochie lungă cu şorţ şi pe cap purta o bonetă de dimineaţă; era îmbrăcată întocmai ca Misery Chastain în Dragostea lui Misery.
Într-una din mâini ţinea un coş de răchită. Peste conţinutul coşului era aşezat un prosop.
Ea dădu prosopul la o parte în timp ce el o privea. Îşi băgă mâna înăuntru şi scoase un pumn de ceva, pe care îi aruncă înspre faţa primului Paul Sheldon adormit. Era nisip, văzu el - aceasta era Annie Wilkes pretinzând că e Misery Chastain, pretinzând că este omul nisipurilor. Femeia nisipurilor.
Apoi văzu că faţa primului Paul Sheldon se albise înspăimântător de îndată ce nisipul o lovise şi frica îl zgudui din vis trezindu-se în dormitor, unde Annie Wilkes stătea aplecată deasupra lui. Ţinea în mână ediţia de buzunar a romanului Copilul lui Misery.
Semnul de carte sugera că ea citise aproximativ trei sferturi din roman.
- Gemeai, spuse ea.
- Am visat urât.
- Despre ce era vorba?
Îi răspunse cu prima minciună care-i trecu prin cap:
- Africa.
13.
Dimineața următoare ea veni târziu; fața ei avea culoarea scrumului. El moțăise dar se trezi imediat, ridicându-se brusc pe coate:
- Domnișoară Wilkes? Annie? Te simți b....
- Nu.
Hristoase, a făcut un infarct, gândi el și pentru o clipă se neliniști, dar această stare fu imediat înlocuită de bucurie.
Las-o să aibă unul! Unul mare! Unul păcătos care să-i spargă pieptul! Ar fi mai mult decât fericit să se târască până la telefon, necontând cât de mult l-ar durea. S-ar fi târât spre telefon şi peste cioburi de sticlă, daca acesta ar fi fost preţul.
Şi era un infarct... dar nu din cel adevărat.
Veni spre el, nu chiar bălăbănindu-se, ci legănându-se, aşa cum ar merge un marinar când de-abia a coborât de pe vapor la capătul unei călătorii lungi.
- Ce....
Încercă să se îndepărteze din faţa ei, dar nu avea unde să fugă. Nu era decât tăblia de la capătul patului şi în spatele ei, zidul.
- Nu!
Ea ajunse lângă pat, se izbi de el, se clătină şi, pentru un moment, se păru că e pe cale să se prăbuşească peste el. Apoi, stătu acolo nemişcată, uitându-se la el din interiorul feţei ei albe ca hârtia, cu tendoanele gâtului proeminente şi una dintre vene pulsând în centrul frunţii. Palmele ei se deschiseră brusc, se încleştară în pumni solizi ca de piatră, apoi se deschiseră iarăşi.
- Tu... tu... tu pasăre mârşavă!
- Ce - nu ştiu..
..........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu