13.
- Dimpotrivă. Ori de câte ori vi se pomenea numele la modul cel mai reverențios, veneam cu unele completări. Tulburările erau de altă natură. Presupun că am avut indigestie.- Hm.... Sunteți sigură că n-ați înghițit nimic?
- Ba am înghițit! Cina aceea simplă şi gustoasă, pe care ne-a adus-o domnul gardian. Chiar voiam să-l întreb de unde cumpără pâinea...
- Apoi?
- Apoi... Cum să mă exprim? A intervenit un fel de pauză în memoria mea. Îmi amintesc de chipul îngrijorat al doamnei Tudor, de o maşină albă... Stăteam întinsă şi simţeam că plutesc. Când m-am trezit, mă aflam într-o încăpere drăguţă cu multe cărţi şi un televizor.
- Adresa!
Punea întrebările mecanic. Varianta servită de bătrână putea fi interesantă din punct de vedere tehnic. Acum însă se simţea istovit şi prea tulburat ca să-i ardă de exerciţii.
- Adresa... Sunt dezolată, dar nu o cunosc. Azi am ieşit întâia oară. De fapt, am reuşit să fug. Am oprit primul taxi şi... Poate reuşiţi dumneavoastră să daţi de urma şoferului. Sunteţi, ca să folosesc expresia domnişoarei Libelula, atât de capabil... Dumnealui şi-ar aminti cu siguranţă de unde m-a luat.
- Pretindeţi că aţi fost supravegheată în permanenţă?
- Bineînţeles. O doamnă voinică şi blondă nu mă slăbea din priviri. Mă însoţea chiar şi la...
Roşi brusc şi îşi coborî pleoapele jenată. Cristescu bătea darabana pe masă:
"Voinică şi blondă... Deci neagră şi uscată, trebuie să înţeleg..."
- Cum se numeşte doamna voinică şi blondă?
- Dacă aţi şti cât m-am străduit s-o aflu! Melania, îmi spuneam, fă-o măcar de dragul domnului maior Cristescu. Dumnealui merită din plin recunoştinţa ta. Din păcate n-am reuşit, oricine mă cunoaşte ştie că nu sunt o femeie insistentă. Iar în faţa mea, nu-şi spuneau niciodată pe nume.
- Aha! Şi ceilalţi? Puteţi să-i descrieţi?
- Desigur, desigur. Ştiam c-o să vă intereseze şi m-am forţat să reţin toate amănuntele. Erau trei bărbaţi tineri. Tăcu, privindu-l cu sensul "ei, ce părere ai!?"
Maiorul îşi ascunse zâmbetul.
- Portretele sunt complete.
- Mă bucur. Păru să-şi amintească: Trei bărbaţi foarte asemănători: bronzaţi, cu atitudini cam bruşte. Ştiam că ar mai fi ceva, dar nu îmi dădeam seama ce anume. Aerul comun...
Cristescu o privi ţintă.
- Niciun străin printre ei?
"E inutil să minţi, draga mea, pe domnul Ned l-a depistat. Să sperăm totuşi că se va descurca..."
- Ba da, mi-ar fi însă greu să mă pronunţ asupra naţionalităţii.
- Dumneavoastră vorbiţi mai multe limbi.
- Oh, nici una atât de bine încât după accent să sesizez că e vorba de un neamţ care a învăţat franceza, ori un italian care vorbeşte englezeşte şi aşa mai departe. Perfect mă descurc doar în dialectul african tembo-habe. Aici nimeni nu m-ar putea păcăli.
- Deocamdată, deci, trei bărbaţi şi o femeie, patru fantome fără nume, fără adresă. Cui aparţinea locuinţa?
- Cred că unei cunoştinţe de-a femeii blonde. Ştiţi, hainele din şifonier aveau o măsură mult mai mică. Nu sunt prea tare în deducţii...
- Asta-i şi părerea mea. Nu m-a convins niciodată ideea că aţi fi Abatele Brown... Şi, în definitiv, ce doreau de la dumneavoastră?
- Mi-a trebuit destul ca să mă dumiresc. Închipuiţi-vă, căutau o Madonă. De fapt, chicoti, o mai caută.
- Ce?!
- Fecioara de aur în mărime naturală.
Cristescu îşi duse mâna la cap. Se interesă sleit:
- Ce legătură aveţi dumneavoastră cu Madona?
- Aproape nici una. Ei m-au luat drept altcineva. Cum s-a creat confuzia, mi-e greu să înţeleg.
- Ce fel de confuzie?
- Au crezut că sunt Olga Tudor. Presupun că ea trebuia răpită. Voiau neapărat să cunoască locul unde a fost ascunsă Madona.
- Şi?
- Bineînţeles că nu le-am spus. Aşa ceva trebuie să intre în tezaurul naţional. Nu ai nevoie să fii prea inteligent ca să-ţi dai seama de asta. De fapt, nu sunt la prima donaţie. Şi astăzi îmi dau lacrimile când îmi amintesc momentul în care v-am oferit tablourile lui Rembrandt şi Goya.
Maiorul stătea în faţa ei complet dezorientat. Nu mai pricepea nimic.
- Dumneavoastră ştiţi unde se află Madona!
Bătrâna păru dintr-o dată foarte veselă. În ochi îi sclipeau lumini şirete. O şiretenie plină de candoare.
- Ştiu! Şopti: La mijloc e o coincidenţă bizară. Cumnata mea, sora colonelului, căsătorită Vintilă - trebuie să fi auzit de dumnealui, dacă nu mă înşel, e şeful Serviciului de pompieri al sectorului 4 - mi-a mărturisit secretul înainte de a muri.
- De ce?
- De gâlci.
- De ce v-a ales confidentă tocmai pe dumneavoastră?
- Probabil nu aţi băgat de seamă, dar eu sunt o persoană care inspiră încredere.
- Când s-a întâmplat asta?
- Oh, acum vreo cincisprezece ani.
- Şi aţi tăcut atâta vreme?
- N-am luat în serios povestea. Mi-am închipuit că la mijloc e doar delirul unei muribunde.
Bătrâna simţea vântul suflându-i în pânze.
"N-are cum s-o controleze, draga mea, chiar dacă nu crede o iotă. Ştiu că ai tras la minciunele, dar puteai oare să-i mărturiseşti că ai scotocit în casa doamnei Tudor? Asta înseamnă că ai mai ieşit şi altădată, şi deci nu ţi-a fost greu să aranjezi locuinţa din strada Toamnei."
Maiorul, care renunţase să aibă tact, se interesă:
- Aţi nădăjduit să mă convingeţi cu basmul tipilor duri şi a femeii blonde care v-au răpit?
- Dar nu e un basm, ripostă ofensată bătrâna. Şi vă asigur că sunt în stare să deosebesc între ficţiune şi realitate, deşi poveştile îmi plac atât de mult. În definitiv, vă pot da adresa exactă unde e ascunsă Madona.
- Bine, vom controla. Cum aţi reuşit să scăpaţi de vigilenţa paznicilor dumneavoastră?
Melania azvârli o privire discretă spre ceas. Era unsprezece fără cinci. Într-o oră, Emilia, Tolea şi economistul avuseseră vreme destulă să se încredinţeze că statuia pe care le-o indicase nu e Fecioara de aur. Acum se aflau probabil în paturile lor.
"De ce să-i bagi în puşcărie, draga mea? La urma urmelor, n-au comis nicio fă-ră-de-le-ge. Te-au ajutat să evadezi, ei şi? Iată că te-ai întors, domnul maior n-a pierdut nimic. În fine", retractă, "aproape nimic..."
- I-am îndrumat pe-o pistă falsă, mi se pare că aşa vă exprimaţi dumneavoastră. Le-am spus că Madona, fireşte puţintel fardată, se află pe un soclu în faţa unui monument de la Belu. Cum au plecat, am dat fuga la dumneavoastră.
- Impresionant... La ce oră s-au dus la cimitir?
- Trecuse foarte puţin de zece.
Maiorul notă neîncrezător coordonatele indicate de Melania pentru reperarea cavoului şi suspendă interogatoriul.
2.
- Am înghețat, suflă Vlăduţ Tolea, lovind cu călcâiul ghetei în zăpadă.
Nicolaescu îşi privi ceasul. Unsprezece fără zece. Emilia, înfrigurată, se plimba de colo colo, scrutând aleea centrală. Observă încet:
- Sunt îngrijorată. E imposibil să nu fi găsit biletul meu. Doar dacă...
- A trecut aproape o oră, spuse balerinul.
Economistul, rezemat de o cruce, fuma cu ţigara ascunsă în palmă. La picioarele lui se aflau două lopeţi, o cazma şi colacul de frânghie. În spate, căţărată pe un piedestal, se profila silueta neagră a Fecioarei, drapată bogat într-o mantie care-i aluneca de pe umeri. Braţul întins înălţa o cruce spre cer. Nu se pricepea nici unul din cale-afară şi deciseseră de comun acord că fusese acoperită cu un strat de bronz. În rest, totul corespundea: tema, dimensiunile, datele topografice şoptite de bătrână la urechea motanului.
- De ce taci? întrebă Emilia.
Mirel Nicolaescu tuşi în batistă, încercând să atenueze zgomotul.
- A început să-mi fie frică de o cacealma.
- Nu cred... Ned, în felul lui, e un sportiv.
- Atunci de ce dracu' nu vine?
- Poate circulaţia... Îngână timid şi neconvins Vlăduţ.
Economistul se uită la el ca la o furnică.
- Ce să-ţi povestesc, e un trafic fantastic la un'şpe noaptea şi pe vremea asta! Vă spun eu de ce. L-au umflat.
Emilia bătu superstiţioasă în banca de lemn.
- Am hotărât să-l aşteptăm o oră.
- Într-o oră scuipă tot presarilor.
Balerinul interveni:
- Fii serios, domnule, Ned e englez...
- Citeşte-le istoria, bărbate, şi n-ai să mai pui mâna în foc. Se uită împrejur. Poate dă dracului cineva peste noi.
- N-aş zice că e cea mai potrivită oră să aprinzi lumânări răposaţilor, îl întrerupse fata tremurând. Dacă aş auzi acum un glas străin, sau aş simţi o mână pe umăr, aş pica lată.
- Nevricale! Eu mă gândesc la cazul cel mai nasol. Vine unul şi te întreabă de sănătate. Ce naiba-i explici? Ce cauţi la miezul nopţii printre duhuri şi fantome? Aici e chestia!
- Nu ştiu. Sunt unele întrebări la care pur şi simplu nu răspunzi.
- Ei da, asta zic şi eu o cugetare inteligentă. Cât mai e ceasul, frumosule?
- Unsprezece.
Economistul îşi urni trupul greoi, ocoli colacul de frânghie şi ieşi în aleea centrală. Nu se zărea nimeni. Rămase câteva secunde pe gânduri, uitându-se intens la fată.
- Am o propunere. Hai să-i dăm bătaie, fără supusul maiestăţii sale britanice.
Emilia îşi chirci degetele în buzunare.
- Preferam să fie şi Ned, rosti îndoită. În prezenţa lui mă simt mai puţin fricoasă. E singurul de meserie.
- Fii liniştită! Să vezi ce meserie vede tăticu'!
Se aplecă după colac şi-i desfăcu nodul.
- Eu ce să fac? întrebă Tolea.
- Pune mâna pe cazma.
Fata vru să se apropie. Călcă neatentă şi se lovi cu genunchiul de o cruce. Scoase un geamăt, frângându-se din mijloc. Din medalionul încrustat în piatră o privea un domn cu barbişonul despărţit în două, decedat în anul 1894.
3.
Rămasă în birou, Melania ceru o cafea. Îi ținea companie același ofițer cu care se întreținuse înainte de sosirea maiorului. Bătrâna se simți obligată să continue conversația.
- Ce ten minunat aveți! declară senină. Pot să ghicesc înainte de-a mi-o spune. Folosiți, desigur, lăptișor de matcă....
Tânărul se apucă cu amândouă mâinile de scaun și se uită disperat în jur, căutând ajutor.
4.
Ned se repezi în strada Dobreni. Îl găsi doiar pe Mirciulică lumina aprinsă în dormitor şi rândurile lăsate de Emilia.
Încercă să ghicească unde se află Melania Lupu. Se simţi dintr-o dată neliniştit.
Adulmeca primejdia cu sentimentul că mrejele unei curse abile îl învăluie pe nesimţite. Ce naiba mai pune la cale?
"Ah, Ned, spunea mătuşa Isabel, deschide bine ochii! Nu există fiinţe mai mincinoase decât femeile. Aş fi nemângâiată dacă ai avea de suferit vreodată..."
Pendula bătu de unsprezece ori şi tresări. Tolea, economistul şi Emilia îl aşteptau de o oră la cimitir. Coborî treptele în goană, urcă în maşină şi demară ca un bolid.
"Poate că nu-i nimic... Poate sunt doar surescitat, deşi nervii nu-mi joacă niciodată feste. Dar dacă există o capcană, atunci e la cimitir. Ştiu exact ora şi locul unde ne aflăm. Un năvod ideal din care nu scapă nici măcar un ţipar. Nenorociţii ăia n-au nicio vină, indiferent de jocul ei. Trebuie avertizaţi. În definitiv, eu i-am vârât în porcăria asta. Îşi vedeau liniştiţi de treburile lor... S-ar putea să mă ard... E chiar probabil."
Depăşi Liceul Şincai cu un viraj spectaculos şi apăsă puternic pe accelerator. Pe buze îi flutura un surâs. Surâsul de dojană adresat unui copil ale cărui năzbâtii te amuză, în timp ce-l ameninţi duios cu degetul.
"My dear Melania...”
5.
Cu frânghia trecută ca un ham în jurul pântecelui, Mirel Nicolaescu opintea năduşind din gros. Emilia şi Tolea făceau pârghie cu răngile. Balerinul îşi aminti de un tablou celebru văzut la Galeriile Tretiakov. Mirel părea că trage la edec. Auzi râsul fetei şi se întoarse mirat.
Emilia se sufoca, zgâlţâită de hohote. Azvârlise ranga şi îşi acoperise faţa cu palmele.
- Ce naiba faceţi acolo? mârâi economistul. Împingeţi!
Pe neaşteptate, statuia îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi cu un zgomot surd.
Nicolaescu căzu în patru labe. Privi tâmp în jur. Emilia, fără aer, îndoită de atâta râs, îşi zise că nu văzuse în viaţa ei ceva mai caraghios.
- S-a rupt braţul, constată Tolea.
Nicolaescu se ridică, scuturându-şi poalele paltonului.
- Nu-i nimic. Îl lipeşte orice meşter.
Vlăduţ îşi trecu degetele peste marginile braţului frânt, care continua să ţină crucea în mână.
- E cam negru... Nu cred să fie aur.
- Aşi! Aşa arată aurul neşlefuit.
Fata abia reuşi să rostească printre sughiţuri:
- Dacă spune maestrul Nicolaescu...
Economistul îi astupă gura.
- St! Aud paşi...
Rămaseră cu ochii aţintiţi în întuneric, amuţiţi de spaimă. Locul li se păru dintr-o dată sinistru, plin de umbre, monumentele - îngeri, fecioare, busturi încremenite pe piedestalurile lor - cavourile şi crucile, o pădure de piatră ameninţătoare.
Ned nu le lăsă timp să răsufle uşuraţi.
- Poliţia! Le-am văzut maşinile. În câteva clipe suntem încercuiţi.
- Ce?! suflă balerinul.
- Veniţi după mine. Evitaţi aleile.
O luă la goană printre morminte. Picioarele li se înfundau în pământul moale, acolo unde primăvara şi vara înfloreau straturi de pansele şi trandafiri. Nicolaescu rămăsese ultimul. Îşi simţea cerul gurii uscat, inima îi bătea ca un ciocan. Vlăduţ, agil, se ţinea pe urmele englezului. Auzea respiraţia şuierătoare a Emiliei.
"Dintr-o clipă în alta", gândi Ned, "aprind lanternele şi dau drumul la câini. Cad stupid... de ce naiba ai făcut-o, Melania?"
Lumina ţâşni orbitoare, dureroasă ca un ţipăt, prinzându-i într-un cerc de foc.
Ned se opri brusc. Îşi pipăi calm buzunarele şi aprinse o ţigară. Mirel îl măsură năuc.
- Eşti nebun?!
Englezul surâse. Fraierii nu ştiu niciodată când trebuie să se oprească. La ce folosea să mai alerge cinci sau zece minute, la capătul cărora aveau să se aleagă cu câteva gloanţe în picioare?
Când îl văzu pe Azimioară în spatele unui bărbat subţire, cu figură osoasă şi energică, duse două degete la tâmplă şi-i făcu cu ochiul.
CAPITOLUL XV
MY DEAR MELANIA!
1.
Buzele Emiliei Plopeanu se strâmbară disprețuitoare.
- Melania Lupu?! Hai să fim serioși! E complet imbecilă, chiar dacă unii sunt de altă părere.
2.
Lui Vlăduț Tolea îi luă ceva mai mult să înțeleagă că pe bătrânică n-o cheamă Olga Tudor. În rest, n-avea nicio impresie.
La insistenţele lui Cristescu, izbuti totuşi să găsească ceva.
- E o doamnă în vârstă, cumsecade. Cred că-i plac foarte mult pisicile şi bomboanele.
3.
- Tâmpită și ramolită, declară Mirel Nicolaescu. Aș completa: un grad de senilitate înaintat. Cum de-a izbutit să-l aiurească pe englez, n-am să înțeleg în viața mea!
4.
Englezul părea, fără îndoială, un adversar redutabil. Figura bronzată, de bărbat obişnuit cu exerciţiile fizice în aer liber, era senină, liniştită. Degajarea lui n-avea nimic din aroganţa specifică aşilor pe care poliţia sfârşeşte prin a pune mâna.
Dădea impresia unui om sigur de el, ştiind exact la ceea ce trebuie să se aştepte din partea interlocutorului.
- Sunt nevoit să recunosc, declară Cristescu surâzând, că liniştea dumneavoastră mă intrigă. Îmi oferiţi probabil o mostră de ceea ce se numeşte calm britanic.
- Nu am de ce să fiu îngrijorat. În sfârşit, foarte îngrijorat. Nu am comis nicio crimă, la modul propriu vorbind, nu mi-am însuşit nimic de pe teritoriul ţării dumneavoastră, cu excepţia unor motani, eliberaţi ulterior.
- Din nefericire, nu acestea sunt singurele fapte din repertoriul infracţional. Aţi înlesnit o evadare...
- Fleac!
- Depinde. Modul în care a fost organizată, mă refer la mijloacele violente întrebuinţate şi la faptul că v-aţi bucurat de asistenţa a doi sau trei complici, reprezintă circumstanţe agravante. Sancţiunea prevăzută în asemenea cazuri de codul nostru penal este de la doi la opt ani. Evident, eu nu cunosc ce valoare acordaţi dumneavoastră calendarului...
- Mă aflu la prima infracţiune, în consecinţă nădăjduiesc că judecătorii vor fi mai milostivi.
- Prima infracţiune în România. Vă cred.
- În general. Am un dosar absolut virgin.
- M-aş bucura pentru dumneavoastră ca Scotland-Yard-ul şi Interpolul să fie de aceeaşi părere. Să trecem la cealaltă chestiune. Am lămurit raporturile cu Tolea, Nicolaescu şi Emilia Plopeanu. Rămâne să clarificăm situaţia Melaniei Lupu.
- Ciudat, râse Morton. Situaţia ei mi se pare cea mai limpede. S-a creat o încurcătură pe care nici acum nu sunt în stare să o înţeleg. Trebuia să evadeze Olga Tudor. Am fost tot timpul ferm convins că am de-a face cu această doamnă şi nu cu altcineva. N-am avut aceeaşi convingere în legătură cu integritatea facultăţilor sale mintale.
Maiorul îşi aţinti privirea în obrazul surâzător al englezului.
- Nu v-aţi întrebat nicio clipă cum şi-ar fi încredinţat George Popa secretul unei asemenea femei?
Ţigara i se stinse între degete şi-o aruncă. Ned îşi pipăi instinctiv buzunarele.
Ridică din umeri:
- M-am întrebat. Existau mai multe răspunsuri posibile. De exemplu, în focul plecării, urmărit de poliţie, acum treizeci şi cinci de ani, Popa să nu fi avut altă soluţie. În ultimă analiză, era totuşi nevastă-sa. Putea interveni de asemenea şi factorul vârstă. Nu ne naştem senili. La şaizeci şi ceva de ani însă, fenomenul nu mai surprinde.
Cristescu clătină din cap.
"Senilă... are nevoie de bonă... plecată cu sorcova..."
Cunoştea etichetele.
"Melania n-a făcut decât să-i demonstreze ăstuia ce va să zică o smintită născută pe malurile Dâmboviţei. Îmi închipui cu câtă precizie de detaliu a lucrat... Nu cumva să rămână englezul cu vreun dubiu. Însă individul minte. E prea inteligent ca să se fi lăsat dus cu atâta uşurinţă."
- Sunteţi convins că Melania Lupu e o femeie senilă?
- Nu cred că poate încăpea îndoiala.
- Interesant... Deşi ramolită, debilă mintal şi complet străină de Madona de aur, v-a lansat totuşi pe nişte piste.
- Senilitatea nu exclude minciuna. După teoria asta, volens-nolens, toţi bătrânii sunt sinceri. Şi-aş vrea să precizez un fapt! Nu ea ne-a lansat pe piste false, ne-am dat drumul singuri.
- Adică?
- Bătrâna n-a furnizat nici cel mai mic amănunt despre ascunzătoarea Fecioarei. N-avea cum. Până la contactul cu noi, habar n-avea de existenţa Madonei. Ceea ce povestea, sau, mă rog, improviza - îmi dau seama acum că are multă capacitate de invenţie - şoptea la urechea motanului. Noi am instalat un microfon, dar despre asta am mai vorbit.
Cristescu îşi lipi palmele fierbinţi pe sticla biroului. Mirciulică, eternul complice, certificatul de senilitate al bătrânei!
În minte îi reveni episodul pisicilor şi râse încetişor sub privirile mirate ale englezului. Părea de necrezut ca patru oameni de talia şi substanţa acestora să fi acceptat să vâneze cotoi negri pe străzile, acoperişurile, în gangurile şi curţile dosnice ale Capitalei. Cine altcineva ar fi fost în stare să mai pornească o asemenea întreprindere? Hotărât, bătrâna dispunea de resurse formidabile...
- Credeţi că Melania Lupu ignora prezenţa microfonului?
- Aş fi în stare să pariez pe orice. Mă îndoiesc că face deosebire între o mitralieră şi o maşină de cusut.
- Chiar aşa?
- În orice caz, pe aproape... E straniu, domnule maior, spuse Ned, trăgându-şi scaunul lângă birou. Unghiul din care abordaţi ancheta mi se pare extrem de original. Acordaţi nemăsurat mai multă atenţie excentricităţilor acestei doamne, inofensive în fond, decât oricărui altuia dintre noi.
Cristescu spuse încet:
- N-o credeţi deloc inofensivă, domnule Morton. Aveţi o privire prea pătrunzătoare pentru a vă fi lăsat păcălit de aparenţe.
- Mă simt măgulit, dar...
- Nici măcar! De altfel, nu sunteţi primul care încearcă s-o scoată din cauză. Pe unii i-a înşelat într-adevăr comedia bătrânei. Nu şi pe dumneavoastră. Încercaţi s-o disculpaţi din alte motive.
- Nu înţeleg...
- Vorba dumneavoastră, pariez că da. La mijloc ar putea fi o simpatie deosebită, nu contest că doamna Lupu are un farmec aproape irezistibil. Nu m-ar surprinde nimic. Un mare bijutier din Amsterdam i-a făcut trei cereri în căsătorie şi n-a încetat încă să nădăjduiască.
"My dear Melania...", surâse englezul.
- Aş putea afla pentru ce a fost arestată?
- Nu văd de ce nu v-aş spune. Bătrâna a pus la cale spargerea unui muzeu. Singura probă împotriva ei ne-a furnizat-o motanul Mirciulică.
- Un animal extrem de inteligent, am observat. Cum?
- Apăsând pe declanşatorul aparatului foto. Pelicula extrem de compromiţătoare a înregistrat astfel şi un colţ din locuinţa bătrânei. În timp ce dumneavoastră o ţineaţi prizonieră, proba a fost distrusă.
Ned îşi aminti manoperele Melaniei în garsoniera din strada Toamnei şi surâse cu privirea umezită.
"My dear Melania.”
5.
În dimineața următoare, înainte de a relua interogatoriile, maiorul Cristescu petrecu două ceasuri în locuința Melaniei Lupu.
Azimioară, care-l însoțise, încerca să se facă mic într-un colț. Își zise, fulgerându-l rar cu privirea pentru a nu-i întâlni ochii, că bietul Cristescu trece într-adevăr prin torturile iadului.
Umbrele întunecate, adâncite pe figura descompusă, transpirată, cu trăsături rigide - nările dilatate nu palpitau, împietriseră ca şi strâmbătura buzelor - creau impresia tragică a unui cap carbonizat.
Trupul, dimpotrivă, i se mişca pradă unei febrilităţi neobişnuite. Traversa încăperea dintr-un salt, se lăsa în genunchi, sărea din nou în picioare amintindu-şi brusc de celălalt colţ al odăii, cerceta covorul şi pereţii, rama ferestrei, franjurii covorului, până şi comutatorul pe care bătrâna avusese prudenţa să aştearnă un strat fin de praf.
Locotenentul se simţea cumva jenat de imobilitatea lui, dar ştia că-i cel mai bun lucru pe care-l are de făcut. Orice intervenţie l-ar fi iritat pe maior. Întreprinderea o considera de la bun început ratată.
A descoperi urme lăsate de Melania Lupu, campioană a disimulărilor, mai ales într-un interior familiar ei, i se părea asemănător cu a te căţăra pe turnul Televiziunii, să sufli de acolo într-o păpădie pulverizându-i în cele patru vânturi bereta, şi-apoi să te apuci să-i cauţi puful.
Reflecţiile filozofice îi fură brusc curmate de exclamaţia lui Cristescu. Băga ceva în buzunar. Locotenentul, care ştia că a fi curios nu-i semn de bună creştere, îşi înghiţi întrebarea. Suficient că faţa maiorului prinsese o expresie mai omenească. Totuşi, gândi, ar trebui să-şi ia concediu. Un concediu unde nimic să nu-i amintească de existenţa Melaniei, nici măcar cartea de telefon care, printr-o întâmplare fatală, s-ar putea deschide exact la litera L.
6.
„Fii liniștită, draga mea, te conjur! Are o mie, un milion de suspiciuni împotriva ta, dar nicio do-va-dă. Dacă vrei să ştii, până diseară vei fi acasă, vei face o baie straşnică şi sunt convinsă că nici tu, nici Mirciulică n-o să pierdeţi serialul de la televizor, căci trebuie să-ţi amintesc, astăzi e luni. Mi-ar plăcea să ai inima mai uşoară. Te simţi abătută, ştiu, fetiţa mea, doar n-avem secrete una faţă de alta, din pricina domnului Ned şi a celorlalţi. Cine ar fi prevăzut că se va întâmpla asemenea încurcătură? Le lăsaseşi destul răgaz ca să se retragă. Biletul Emiliei avertiza clar. Vor rămâne la cimitir până la ora unsprezece. Or, tu i-ai indicat domnului maior locul unde pot fi găsiţi la unsprezece şi cinci... Fii atentă, Melania, domnul Cristescu îţi vorbeşte, iar ceea ce spune, n-o poţi contesta, e în general demn de interesul tău. Felul cum ţi-a reconstituit mişcările pas cu pas, aproape că zăpăceşte prin precizie. Dar o poate de-mon-stra ma-te-rial? Aici e întrebarea."
- Într-adevăr, Madona de aur se afla în locul indicat de dumneavoastră. Cu câteva ore înainte însă, cineva a umblat la ascunzătoare.
- Ce captivant! suflă Melania. Să sperăm că a lăsat suficiente urme ca să-l descoperiţi.
- Hm! Cristescu o privi strâmb. Mă întorc acum la una din afirmaţiile dumneavoastră. Aţi declarat că, aflându-vă tot timpul sub o supraveghere susţinută, v-a fost imposibil să părăsiţi apartamentul în care eraţi ţinută prizonieră şi, de asemenea, că n-aţi putut lua legătura cu nimeni. Face excepţie încercarea aceea "modestă" de a-i informa pe soţii Miga despre situaţia dumneavoastră.
- I-aş zice disperată, îl întrerupse timidă Melania, dar n-am pretenţia nici pe departe ca toată lumea să împărtăşească necazurile mele.
- Disperată? Curios... Nimeni nu v-a brutalizat, vi s-a vorbit cu toată reverenţa, vi s-au satisfăcut până şi cele mai excentrice capricii. Gardienii dumneavoastră sunt categorici în această privinţă.
Bătrâna lăsă capul în jos. Semăna din nou cu o fetiţă persecutată adusă în pragul lacrimilor.
- Pe Mirciulică l-au căutat nu pentru că mă răsfăţau, ci pentru că voiau să-mi smulgă secretul Madonei de aur.
- N-am pus în discuţie scopul. Faptul că s-au comportat civilizat rămâne însă o certitudine. Ceea ce pare îndoielnic este incapacitatea dumneavoastră de a acţiona. Emilia Plopeanu declară că începând cu a doua sau a treia zi de "detenţie", la dispoziţia lui Morton, supravegherea practic a încetat. Englezul căpătând încredere în dumneavoastră, v-a lăsat uşile deschise.
Bătrâna desenă un cap uluit. Dădea impresia că nimic n-ar fi putut-o surprinde mai mult.
- Eu nu am fost niciodată informată despre această situaţie. N-a venit nimeni să-mi spună: eşti liberă, n-ai decât să pleci.
- Cereţi totdeauna permisiunea înainte de a face ceva? se interesă Cristescu râzând.
- Desigur. Sunt în vârstă şi nu prea sănătoasă. Chiar şi în tinereţe, nu trecea o săptămână fără să stau în pat o zi-două. Din pricina aceasta prefer să cer voie, căci nu am îndrăzneală, curaj fizic, vreau să spun.
- În schimb, nu vă lipseşte din celălalt...
Melania trecu peste observaţia maiorului. Îşi izbi palmele privind spre tabloul agăţat deasupra biroului.
- Doamne, dacă aş fi ştiut că sunt liberă!
- Aţi fi dat buzna înapoi, în arest.
- Vă îndoiţi o singură clipă? Soţul meu spunea mereu: într-o zi sau alta, defectele noastre se răzbună. Dacă aş fi fost mai subtilă, deoarece sunt sigură că domnişoara Emilia, o făptură vrednică şi dintr-o bucată, spune adevărul, coşmarul prin care am trecut ar fi încetat de acum patru zile. Nu înţeleg totuşi de ce un lucru atât de important cum este libertatea unei persoane l-au ţinut în secret...
- Nu-s prea familiarizaţi cu Constituţia.
Maiorul o privea fix. Melania arăta ca de obicei, o bătrânică neînsemnată la prima vedere, cu preocupări mărunte: motanul e un Cassanova, canarul Leonard nu cântă dimineaţa, muşcatele din balcon sunt cele mai frumoase din tot blocul, domnişoara Marcela de la cinci primeşte cam multe flori şi bomboane...
"De ce?..."
Cristescu scutură din umeri. Îşi pusese de prea multe ori întrebarea.
Se simţea extenuat, dornic să isprăvească cât mai repede.
- În concluzie, timp de o săptămână, respectiv de luni, 4 decembrie, şi până sâmbătă nu aţi părăsit o clipă apartamentul din strada Dobreni, unde aţi fost sechestrată.
- Vă exprimaţi minunat de limpede.
- Cuvântul dumneavoastră de onoare?
Bătrâna înclină de câteva ori capul.
7.
Soții Miga luară loc.
Ceremonioși, înțepeniți în haine întunecate, păreau doi papagali negri în echilibru precar pe o creangă.
Cristescu respiră adânc, deschise sertarul şi puse pe birou o batistă. Trei trandafiri roşii, brodaţi, înfloreau la unul din colţuri.
- O cunoaşteţi?
Florence se uită intens la Melania.
"Vai de capul ei prin ce-o fi trecut! Totuşi nu arată rău. Bine că-i inconştientă, săraca..."
Şerbănică gâfâia. Plesnea de curiozitate, se schimbase de trei ori înainte de a se decide pentru ţinuta adecvată, anunţase zece inşi, începând cu portarul ministerului, că e solicitat ca martor de domnul maior Cristescu.
Maiorul le arătă batista. Florence încercă să ghicească ceva pe chipul Melaniei.
Întâlni însă privirea lui Cristescu şi se mişcă stânjenit. Şerbănică, decepţionat, îşi umezi buzele.
"Păcat de Cristescu! E un om cumsecade, dar îşi pierde vremea cu neghiobii, am spus-o de mult. Uite ce-l interesează pe el! O zdreanţă!"
- O recunoaşteţi?
- Da, e batista Melaniei.
- Nu-i singura femeie din Bucureşti care foloseşte batiste brodate, rosti rar Cristescu.
- Bineînţeles, aceasta însă e un unicat. I-a trimis-o acum un an o prietenă din Dusseldorf. Am admirat-o toţi.
Şerbănică o întrerupse:
- Nu cumva din Frankfurt, Florence? Ştii cât de mult îmi place să fii exactă! Acum e nevoie mai mult decât oricând să-ţi concentrezi atenţia.
Maiorul îi mulţumi pentru concurs, înclinând uşor capul.
- A primit o singură batistă?
- Eu aşa ştiu, mormăi doamna Miga. Mi-a arătat pachetul. Batista asta, ciorapi, un soutien-gorge şi câteva batoane de şocolată "Suchard".
- Chiar comentam, completă Şerbănică, ştiţi, nu se dăruiesc batiste. Asta înseamnă despărţire. Doamnele - se înclină, nu se ştie de ce - sunt superstiţioase.
Cristescu le mulţumi. Şerbănică întrebă picat din nori:
- Nu vii cu noi, Melania? Florence a preparat un consomme admirabil, cu crutoane... Ştii doar, când vrea se întrece pe ea însăşi. Te-ar întrema grozav o ceaşcă fierbinte.
Îşi duse brusc mâna la fluierul piciorului, gemând înfundat.
Florence îl privea cu o expresie fără dubii.
8.
Olga Tudor își mută privirea ostenită la Melania.
„Tâmpita asta a rezistat neobișnuit de mult. Era sigură c-or s-o înhaţe după un ceas..."
- Da, spuse răguşit. Mi-a atras atenţia. E o batistă neobişnuită, lucru de mână, fin, nu cârpă de duzină. Cândva m-am ocupat şi eu de fleacurile astea.
- Să fim mai precişi, interveni Cristescu. Melania Lupu avea batista la ea în celulă?
- Nu încape nicio îndoială.
Libelula intră vioaie. Îşi rostogoli ochii prin încăpere. Sprâncenele se pierdeau sub furtuna de zulufi negri. Exclamă grozav de amuzată:
- Te-ai întors, Bubulina? Auzisem că i-ai fentat.
Bătrâna încercă să-i surâdă ca unei bune cunoştinţe.
- Mă bucur că vă văd, domnişoară Libelula. M-am gândit mult la dumneavoastră.
Maiorul începu să râdă. Ridică batista cu vârful degetelor.
- Ai văzut-o vreodată?
- E a Bubulinei. Îşi făcea vânt. E al naibii de cald în colivie, domn' maior! Vorbiţi cu prostul ăla de caloriferist sau facem reclamaţie! Cine-şi închipuie că stăm la răcoare...
Ieşi gălăgioasă şi sprintenă. În uşă, îi trimise din vârful degetelor o bezea Melaniei. Stătu o clipă în cumpănă, apoi îl gratifică şi pe Cristescu.
9.
Melania își recunoscu surprinsă vecinii. Doctoriţa Brânzaru şi inginerul Flavian.
- Vă amintiţi de această batistă? întrebă maiorul.
- Da, se afla pe jos, lângă uşa care dă în baie, în ziua când aţi rupt sigiliile. Subalternul dumneavoastră a ridicat-o şi a pus-o pe comodă. Bineînţeles, mă refer la garsoniera Melaniei Lupu.
Cristescu se întoarse spre inginer.
- Aveţi ceva de completat?
- Nu.
- Sunteţi întru totul de acord cu declaraţia Ecaterinei Brânzaru?
- Categoric.
10.
Melania rămăsese singură cu Cristescu. Avea privirea păienjenită, bărbia îi tremura uşor.
"Câtă ingratitudine, fetiţa mea... Ce bine procedează cei care se feresc de prieteni! Erai atât de fericită că l-ai regăsit pe adevăratul Mirciulică! L-ai luat în braţe la plecare şi ai stins lumina. I-ai simţit lăbuţele pe piept, dar ţi-ai închipuit că acesta-i un semn de afecţiune din partea lui. A fost doar un mijloc perfid de a-ţi smulge batista din buzunăraş. A azvârlit-o pe parchet, pentru ca domnul Cristescu să o găsească... Vezi, te-ai îndoit mereu de sinceritatea lui. Acum te-ai convins, o dată pentru totdeauna..."
În ochii Melaniei, violete palide, flori presate demult într-un album, străluceau stropi de rouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu