11.
Gerul pictase obrajii locotenentului cu roșu de purpură. Își scoase paltonul și căciula și rămase în picioare lângă birou.- Stai jos. Ce se aude?
- Fratele Olgăi Tudor s-a întors azi-dimineață de la Pitești. Vă așteaptă la orice oră după douăspreceze.
- De ce după douăsprezece? întrebă mașinal maiorul.
- Pentru că s-a dus la piață.
- La piață?! Cristescu îl măsură uluit. A, da, fireşte... Scuză-mă. Mă gândeam la altceva. Am primit listele cu străinii care au intrat în ţară în intervalul 30 noiembrie - 4 decembrie. Am început bineînţeles cu Bucureştiul.
- Interesant?
- Aşa şi aşa. Un congres apicol, trei excursii organizate, belgieni, cehi şi italieni, vreo douăzeci de particulari, turişti pe cont propriu. Încerc o triere pe considerente de vârstă, sex şi... naiba mai ştie ce! Deocamdată, ignor excursiile colective.
Locotenentul se foi pe scaun. Nu părea la îndemână. Maiorul îi aruncă o privire scurtă.
- Ai fost avertizat să nu mă contrazici?
Azimioară se făcu ca sfecla. Înghiţi greu.
- Nu... Adică nu ştiu la ce vă referiţi.
- Bine, atunci nu ştiu nici eu. Ce voiai să-mi spui?
- Dacă mi-ar căşuna să dau o lovitură în străinătate, aş alege ca paravan o excursie colectivă.
- Serios?
- Te strecori neobservat şi, în orice caz, nu eşti obligat să inventezi un pretext pentru a-ţi justifica prezenţa în ţara respectivă.
- Cine îţi cere să te justifici? Completezi la rubrica în cauză "turism" şi nu te doare capul. În ce priveşte "strecuratul", te înşeli, dragul meu. Ai pe urmele tale nu un poliţist, ci o sută! În primul rând, ăştia organizaţi au program. Până nu se completează locurile, autobuzul nu pleacă la Predeal, Snagov sau Muzeul Satului. Şoferul ştie că trebuie să distreze cincizeci şi nouă de pasageri şi nu se mişcă dacă sunt doar cincizeci şi opt. Un ghid îi însoţeşte în permanenţă şi încă un funcţionar care se ocupă de cazare, masa la restaurant şi celelalte. Ca să nu mai vorbim de amabila doamnă în vârstă, totdeauna foarte atentă, care se miră la un moment dat: "Unde o fi mister Smith? Nu l-am văzut nici la ceai. Cravatele dumnealui sunt poate cam îndrăzneţe, dar trebuie să recunosc că înviorează o masă..." Rămân colegul de cameră, tipul care stă lângă tine în autobuz şi aşa mai departe. Practic, nu sunt slăbiţi o clipă din priviri.
Îi întinse lista peste masă. Azimioară parcurse numele ciudate.
- M-am oprit la opt oameni, explică maiorul, toţi bărbaţi. Ar fi fost şi două femei, dar sunt prea în vârstă. Dacă vrei să mi se facă rău, aminteşte-mi acum de ce minuni e în stare Melania la şaizeci şi trei de ani.
- Nădăjduiesc că bătrâna e singurul caz...
- Eu nu sunt sigur! Şi pot să pun mâna în foc că nu există în lumea asta mare un poliţist mai ghinionist ca mine. În fine, din opt, cinci stau la Intercontinental. Mergem să dăm o raită.
Locotenentul continua să studieze lista. Îl amuzau profesiile: comis-voiajor, anticar, directorul unei agenţii de detectivi particulari sau negustor de păsări mici... "Ce chestie?!"
Cristescu împături hârtia şi o băgă în buzunarul de la piept. Întrebă într-o doară:
- Îţi spune ceva vreunul din nume?
Al lui Ned Morton era al patrulea.
Azimioară ridică din umeri.
2.
După mofturile pe care Melania și le închipuia obligatorii, „nu sunt complet restabilită, societatea tinerilor mă osteneşte, probabil prietenii dumneavoastră vor rămâne dezamăgiţi" etc., acceptă să-i primească la ora cinci după-amiază.
O rugă pe Emilia să cumpere câteva flori şi o sticluţă de Cherry, făcu puţină ordine în casă şi îşi petrecu restul timpului în dormitor, pe întuneric, schimbând comprese de muşeţel.
- Obrajii tăi vor deveni proaspeţi ca roua, draga mea, iar ochii, după atâta beznă, vor fi odihniţi şi fără cearcăne. N-ai să uiţi, sper, şi cele câteva picături de suc de portocale. Ustură, dar e cazul să-ţi povestesc câtă strălucire şi cât magnetism vor căpăta privirile tale? Adevărate scântei de diamante. Bunica te-a învăţat şmecheria, ca şi secretul mâinilor albe, ale unghiilor trandafirii şi... Ştiu, Melania, nu trebuie să-mi atragi atenţia! Pe lobul urechilor vei lăsa două urme fine de roşu. Bătrânii le au atât de palide... Bineînţeles, puţin ruj, imperceptibil, şi la marginea nărilor. Presupun că vei izbuti să arăţi cu circa zece ani mai tânără, dar în orice caz nu mai mult de cincisprezece, şi asta totuşi înseamnă ceva.
Melania se aplecă peste pat şi înmuie din nou compresa. O stoarse încet, atentă să nu păteze parchetul. Rămase într-un cot, privind dâra de lumină ce se strecura prin jaluzelele coborâte.
- Cred că eşti absurdă, fetiţo! Ce-i cochetăria asta? N-am nimic împotrivă să fii îngrijită, dar acum am impresia că urmăreşti ceva mai mult. Dacă-mi explici sincer ce-i în căpşorul tău, îmi dau cuvântul că mă voi strădui din răsputeri să te ajut... Ce spui tu? Mai tare, că nu te aud. Îţi place să faci impresie bună? Baliverne! O poţi face şi la optzeci de ani şi pentru asta nu ai nevoie să te maimuţăreşti. Altu-i adevărul... Aşa, fetiţo! Vrei să-l epatezi puţin pe domnul Ned. Deci eşti o mică vanitoasă. Nu mă prea bucură o asemenea constatare, dar pentru o singură dată voi trece cu vederea. Treacă de la mine şi ai grijă să nu se repete.
Bătrâna se întinse din nou cu compresa pe faţă, chicotind încet. Nu spusese chiar tot adevărul.
"Desigur, nu-mi bate inima pentru domnul Ned. Dar e atât de însufleţitor să te mai simţi o dată tânără şi dorită măcar pentru câteva ceasuri! St, draga mea! Să nu te audă Melania. Ştii cât e de severă....”
3.
Ceilalți trei suspecți de pe lista maiorului locuiau la Ambasador. Cristescu îl însărcină pe locotenentul Ciobanu cu supravegherea lor discretă şi, însoţit de Azimioară, se duse la Intercontinental.
Petrecură câteva ceasuri în hol. Cu ajutorul băiatului de la recepţie identifică oamenii care-l interesau. Erau cam de aceeaşi vârstă, arborau acelaşi aer aferat, păreau grăbiţi şi toţi cinci, fie la părăsirea hotelului, fie la întoarcere, făceau câte o escală la bar. Gino şi Ingrid le atraseră atenţia ca simplu număr. Nu erau nici douăzeci şi patru de ore de când intraseră în ţară. Recepţionerul le şopti că-l cunoşteau pe tipul de la camera 1711. Amănuntul nu era de ignorat, deşi nu spunea mare lucru.
Chipul locotenentului înflori de mulţumire la apariţia negustorului de păsări mici, un olandez pătrat, fumător de pipă. Profesiunea individului i se părea lui Azimioară de o savoare specială. I-ar fi plăcut grozav să ştie ce-i în capul lui şi în ce constau trucurile comerţului practicat.
La prânz, Cristescu părăsi hotelul fără impresii deosebite. Dispuse urmărirea celor cinci străini şi, despărţindu-se de Azimioară, se duse la locuinţa Olgăi Tudor.
La ora unu şi jumătate exact, abandonând bulevardul şi angajându-se pe Louis Blank, Ned simţi că e filat.
4.
Îngădui Daciei albe să se apropie. Tânărul de la volan discuta animat cu o fată blondă, îmbrăcată în bleumarin.
"Eterna fată blondă, paravanul clasic al sticleţilor..."
Se lăsă filat un timp, făcându-şi calm socotelile. Nu înţelegea cum ajunsese să fie reperat de poliţia românească, dar concluzia se impunea: din acest moment, îi punea în primejdie pe Emilia, pe Tolea şi pe Nicolaescu, risca să deconspire locuinţa deocamdată sigură a bătrânei. Pentru Ned era un fleac să se descotorosească de Dacia albă care aluneca statornic în spatele lui. Calcula însă în ce măsură ar fi fost abil să facă demonstraţii de profesionalism. O debarasare spectaculoasă, care-l lasă pe urmăritor năucit, trădează mai mult decât o carte de vizită lăsată pe masa poliţiei. Evident, în momentul de faţă ştiau cine e, îl puteau oricând găsi la hotel - amănunt destul de sâcâitor - drumurile însă trebuia să-i rămână libere.
Ned se decise pentru modalitatea cea mai simplă de a câştiga câteva clipe de răgaz. Parcă în faţa restaurantului Doina. Turismul alb îşi continuă drumul. Morton zărichipul fetei, parcă deconcertat, şi-i zâmbi. Înainte de a parcurge cincizeci de metri, tânărul va preda urmărirea prin radio.
Ned se îndreptă elastic spre cabina telefonică din coasta restaurantului şi formă numărul balerinului.
5.
Bătrânul îi făcu loc să intre, rostogolind priviri speriate. Își șterse mâinile ude de șorțul roşu cam zdrenţuit, îşi dădu apoi seama de ţinuta neconvenabilă şi, jenat, încercă să-l dezlege.
Degetele neîndemânatice întăriră însă nodul şi în cele din urmă acceptă confuz să fie ajutat de Cristescu.
- Am fost la piaţă, explică singur. Am pus rasolul în oală şi tocmai curăţam zarzavatul. Sufăr de stomac, nu pot mânca la birt... Asta e...
- Constat că vă descurcaţi foarte bine, observă convenţional maiorul, respirând aerul închis, plin de aburi şi fum.
Bătrânul părea fâstâcit şi neîncrezător.
- De, m-am învăţat... N-ai ce-i face...
- Nu sunteţi căsătorit?
- Nu... Adică am fost. N-am avut noroc în căsniciile noastre, nici eu, nici Olguţa. Asta e... Procesul ei l-au fixat peste zece zile. Mi-a zis avocatul... Eu ce pot să fac?
Îşi deschise braţele şi se uită la Cristescu, aşteptând parcă un răspuns efectiv.
- Am încuiat casa la Piteşti, acolo stau, sunt mulţumit, am o pensie bunişoară.
Maiorul dădu din cap. Erau asigurările specifice unei anumite categorii de oameni în vârstă, recitate înaintea autorităţilor sau ce-şi închipuiau ei că ar reprezenta autorităţile: administratorul blocului, poştaşul, şi în general orice uniformă, ceferist sau pompier, n-avea importanţă. Subtextul era altul: "Îmi văd de treabă, nu trebuie să vă îndoiţi de buna mea credinţă, vreau să fiu lăsat în pace..."
- M-am instalat aici, îşi reluă bătrânul jelania. Măcar până se isprăveşte procesul. Slujeşte la ceva? Nu ştiu... De unde pot să ştiu? Îşi îndreptă ochii neliniştiţi spre maior: Dumneavoastră... aţi venit cu vreo treabă, gândesc...
- Întâi, surâse blând Cristescu, aruncaţi o privire în bucătărie. Am impresia că rasolul dumneavoastră e pe cale să devină grătar... După aceea v-aş ruga să-mi vorbiţi despre soţul doamnei Tudor.
Nu-i era greu să-şi imagineze mizeria din bucătărie.
Cimentul plin de apă, gândacii, mâncarea dată în foc, bătrânul incapabil să se descurce, învârtindu-se fără noimă, arzându-se cu mânere prea fierbinţi, negăsind cârpa, cuţitul sau fundul de lemn.
Se întoarse cu un aer vădit preocupat. Se aşeză pe jumătate de scaun, cu mâinile sprijinite de masă. Degetele deformate de gută îi tremurau.
- De ce vă interesează George? E o poveste veche. Soru-mea nu l-a văzut de peste treizeci de ani... Poate nu ştiţi, sunt divorţaţi... Legal, vreau să spun.
- Ştiu.
- Atunci? Olguţa n-a împărtăşit niciodată convingerile lui politice. I-a detestat pe legionari. Şi eu... Adică toată familia noastră, suntem oameni oneşti... Ca dovadă s-au despărţit, nu-i aşa?
Nu constituia nicio dovadă, dar maiorul înclină capul.
- Au continuat totuşi să întreţină relaţii, tatonă Cristescu. Corespondenţă, telefoane.
- Fleacuri... O carte poştală, felicitări de Crăciun. Nu-l putea împiedica să-i scrie... Cum putea?
Părea foarte agitat, unghiile i se agăţau nervoase în ţesătura covorului întins pe masă.
- În ultima vreme n-a primit nici un mesaj? se interesă încet maiorul.
Bătrânul îl privi tulburat. Tuşi înecat şi maiorul, zărind un pahar cu apă pe radio, i-l întinse. Repetă întrebarea:
- Recent nu a primit veşti?
- Tot aşa... lucruri fără importanţă.
- Un pachet?
- Nu, adică da... un pacheţel mic de tot. Pot să vi-l arăt. Nu mă ascund... N-am de ce să mă ascund.
Deschise scrinul şi puse pe masă flaconul de parfum adus de Ned.
- A fost expediat prin poştă?
- Nu... L-a adus cineva.
Se ghemuise între umeri şi tresărea parcă biciuit.
Maiorul avu impresia că-i vede sângele pulsând în urechile roşii.
- Cine?
- Un străin... un bărbat bine, politicos. Olguţa nu mai era acasă, aşa că l-am primit eu.
- Vreţi să spuneţi că doamna Olga Tudor fusese deja arestată?
- Da, vineri aţi... au închis-o şi duminică a venit persoana.
În ochii maiorului se aprinse un licăr de triumf. Ar fi strâns mâna bătrânului, dar gestul l-ar fi înspăimântat.
- Eu n-am nicio vină... A sunat la uşă şi am deschis. Nici Olguţa nu-i vinovată... Parcă l-a chemat ea?
- Nimeni nu vă reproşează nimic. Aţi putea să-mi descrieţi persoana?
- Tânăr, fără îndoială, dar nu chiar prima tinereţe. Cumsecade şi cu buzunarul plin. Se cunoaşte imediat..
- Alte semnalmente?
- Tânăr, repetă şi nu mai găsi nimic de completat.
- Perfect. Vă amintiţi poate mai bine ce aţi discutat împreună.
- Nu mare lucru. Mi-a zis că l-a trimis George să-i transmită ceva Olguţăi.
"Sunt fratele ei, domnule, poţi să-mi spui mie..."
N-a vrut. Voia să ceară întâi avizul lui... Al lui George, adică.
- Şi cum a rămas?
- Să ia legătura cu el. Probabil că George nu i-a dat voie, deşi pe vremuri noi ne-am înţeles...
Se întrerupse speriat. Nu asta voise să spună. Îşi închipuia că faptul de a fi întreţinut cândva raporturi amicale cu un legionar putea avea consecinţe acum.
Cristescu depăşi incidentul cu naturaleţe.
- I-aţi comunicat că doamna Tudor e arestată?
- Da... Cred că da. Am făcut rău? Eu nu ştiu, n-am de unde să ştiu... Dacă vreţi, n-o să-l mai primesc...
Cristescu zâmbi. De astă dată avea certitudinea că ghemul cu care se juca Melania nu-i mai aparţinea exclusiv. Izbutise să prindă capătul firului.
6.
Ned luă în primul rând legătura cu Tolea, cerând să-i pună la dispoziție Volkswagenul lui. Trebuia să-l parcheze pe o alee din spatele Grădinii Icoanei şi apoi să-şi vadă de treabă. Renaultul închiriat, luat în reflector de poliţie, nu-i mai folosea.
Avea să-l mai întrebuinţeze pentru două sau trei curse neînsemnate, ca să salveze aparenţele. Îi telefonă apoi Emiliei. La început, fata se sperie. Morton încercă s-o calmeze.
- Deocamdată n-ai niciun motiv să intri în panică. Nu-i obligatoriu să fiţi urmăriţi şi voi. Trebuie să ştim însă precis dacă locuinţa e sau nu supravegheată.
- Cum?
- În primul rând, uită-te pe stradă şi vezi dacă există cineva care staţionează în faţa casei.
- Sunt lângă fereastră, nu văd nimic.
- Perfect. Ca să fim absolut liniştiţi o să încerci un mic truc. Cel mai simplu şi cu rezultate sigure. Îmbracă paltonul şi coboară în stradă. Evită arterele aglomerate. Ai nevoie de multă experienţă ca să-ţi dai seama dacă eşti urmărit în mijlocul traficului.
- Înţelegi?
Emilia, pierită, suflă greu:
- Da.
- Deci caută o stradă cât mai liniştită. Mergi normal patru-cinci sute de metri, dă buzna în primul gang şi aşteaptă ascunsă. Dacă în circa cincisprezece-douăzeci de secunde apare o mutră care începe să adulmece cu aerul cel mai distrat din lume, admirând zidurile coşcovite şi containerele de gunoi sau acuzând un interes brusc pentru numărul imobilului, situaţia e limpede. Simulezi că ai avut un accident cu portjartierul, şi-ţi vezi de drum.
- Apoi?
- Te întorci liniştită acasă cu câteva cumpărături în braţe şi aştepţi telefonul meu. Cel puţin douăzeci şi patru de ore ne vor lăsa în pace pentru a-i repera pe ceilalţi complici. Pariez însă pe ce vrei că nu se va întâmpla nimic. Acum trebuie să termin. Dacă totul e în regulă, vin după-amiază cu prietenii mei. Trebuie doar să mă avertizezi. De pildă, cobori toate obloanele pe trei sferturi şi atunci eu voi şti că e linişte. Da?
- Da.
- Pune-l în gardă şi pe Nicolaescu, atrage-i atenţia doamnei Tudor să fie cuminte. Mă bizui pe tine, Emilia.
Morton întrerupse convorbirea. Apăruse agentul care prelua urmărirea, un tip masiv şi bine dispus, cu pălăria pe ceafă, care parcă chiar în spatele Renaultului albastru. Englezul îi întâlni o clipă ochii pătrunzători şi urcă treptele restaurantului.
"Toţi poliţiştii privesc la fel. Parcă bat cuie."
Luară loc la o distanţă de câteva mese. Azimioară se aşeză ostentativ cu spatele, ca şi cum nimic nu-l interesa mai puţin pe lume decât persoana englezului. Ned apucă amuzat meniul.
"Hm, nu-i prost! La urma urmelor, puţin îi pasă ce consum eu. În schimb, stă cu ochii pe uşă şi nu există altă ieşire."
Comandă cu voce tare, dar fără ostentaţie, un dejun copios şi îşi aprinse o ţigară.
Ospătarul trecu la masa locotenentului. Azimioară nu se lăsă mai prejos. Ceru un aperitiv, ciorbă şi tochitura cu mămăliguţă.
După zece minute, ca şi cum şi-ar fi amintit pe neaşteptate de ceva important, Morton lăsă o sută de lei pe masă şi se îndreptă spre ieşire. Desigur, nu proceda după toate regulile meseriei, dar se simţea într-o dispoziţie sarcastică. Voia să-l pună în încurcătură pe grăsun. Îi azvârli din mers un surâs fermecător, adresându-i-se în franceză:
- Poftă bună, domnule! Ca să nu vă întrerupeţi dejunul şi să vă scutesc de eforturi, vă anunţ că mă întorc direct la hotel. Pot fi găsit, fireşte pentru dumneavoastră nu constituie un secret, la camera 1711 până la ora patru. Omagiile mele!
Azimioară, cu gura plină, complet buimac, izbuti să înghită abia după două minute.
7.
Cristescu o chemă pe Olga Tudor la vorbitor, dar nu izbuti să scoată nimic. Declara hotărât, și maiorul o crezu, că nu o cunoscuse pe Melania Lupu înainte de arestare. În legătură cu fostul său soț, George Popa, preciză răspicat că povestea se consumase de mult. Da, îi scria din când în când, felicitări sau cărţi poştale completate în fugă. Dădea impresia că-şi aminteşte de ea între două trenuri şi atunci mâzgălea la repezeală câteva cuvinte pe tejgheaua chioşcului cu ilustrate sau a barului din gară.
Auzise că o duce bine, călătorea mult, o constatase după vederile primite din cele mai neaşteptate puncte ale globului, iar cele câteva lucruri pe care le primise de la el purtau semnătura unor case mari.
Cristescu o părăsi destul de nemulţumit. Avea certa senzaţie că femeia îi ascunde adevărul, sau cel puţin o parte din el, şi se întoarse la minister.
Azimioară îl întâmpină cu o mutră lungă şi ochii coborâţi. Maiorul îl privi peste umăr, apoi azvârli mănuşile pe masă.
- Ai scrântit-o!
Locotenentul, care de un ceas şi jumătate trecea prin chinurile iadului încercând să înţeleagă unde anume greşise, se zăpăci complet.
Îi relată incidentul fără să omită nici cel mai neînsemnat detaliu.
Maiorul râdea cu lacrimi. Îl rugă să repete cuvintele englezului şi Azimioară se execută fără să schimbe o literă.
- Dacă te-a reperat într-o clipită, fără să fi comis gafe, înseamnă că-i un profesionist. Chiar şi îndrăzneala cu care te-a interpelat nu e comună. A greşit însă deconspirându-se. Sesizând supravegherea, şi-a închipuit că ştim despre el mai mult decât ştim în realitate şi, în consecinţă, considerând că nu mai are ce pierde, şi-a permis să se distreze puţin. Poate că nu el e omul pe care îl căutăm, în orice caz mi se pare interesant. Supravegherea continuă. Şi ca să-i arătăm că apreciem umorul britanic, o vom face pe faţă.
Locotenentul se grăbi să dea din cap. Nu-i pierise încă expresia de buimăceală.
- Ai înţeles, deci! Îl urmăreşti fără să te ascunzi că o faci, îl poţi saluta şi la nevoie îi întinzi bricheta. Instituim în acelaşi timp supraveghere dublă. În spatele dumitale va acţiona locotenentul Simionescu. Ăsta însă trebuie să se dea peste cap, să mănânce nori ca să rămână în umbră! Bineînţeles, nu încetează nici urmărirea celorlalţi. Avem veşti de la Ciobanu?
- Nimic deosebit
- Mda... Cristescu începu să râdă. Ştii care ar fi culmea? Să fi dat peste un poliţist englez în vacanţă. Nu îndrăznesc să-mi închipui cum se amuză.....
8.
- În locul tău aș renunța, Ned, spuse Gino.
- Nici prin gând nu-mi trece. Vreau s-o cunoașteți.
- Mai gândește-te.
Ingrid își plimbă ostentativ unghiile sub ochii italianului.
- Ascultă, Gino, dacă scoţi un singur sunet te scalpez! Vreau s-o văd şi eu pe maimuţa care a fost în stare să-i sucească minţile. Altminteri crăp!
- Ned, nu pierde prilejul, renunţă şi pariez că fetiţa se va ţine de cuvânt.
- Uite cum procedăm, spuse englezul. În primul rând, voi da o raită prin cartier să mă conving personal că strada nu-i supravegheată. Dacă totul e în regulă, vă telefonez. Voi o să plecaţi separat de la hotel, în direcţii opuse. Nu cumva să urcaţi în taximetrele care staţionează la intrare.
Ingrid îşi ridică sprâncenele fine.
- Ne înveţi abecedarul, dragule?
- Băiatu' e îndrăgostit, observă Gino, şi chestia asta provoacă unele tulburări.
- Tu cum ai aflat? În sfârşit, cereţi şoferilor să vă ducă la Muzeul Satului. De acolo vă iau eu. Dacă sunteţi urmăriţi, schimbaţi destinaţia. Explicaţi-i ăluia că v-aţi răzgândit, eu nu vă găsesc şi înţeleg cum stau lucrurile.
- S-a făcut, bătrâne!
Ned sărută obrazul fetei.
- Încearcă să fii drăguţă. Pentru mine...
- Nicio grijă! Am să-i povestesc că eşti un amant grozav. Completă sarcastică: Sunt în stare de orice pentru prietenii mei. Chiar să şi mint.
Gino îşi frecă mâinile. Hotărât, Bucureştiul era un oraș vesel.
9.
În hol, îl întâmpină zâmbetul radios al locotenentului Azimioară. Citea ziarul pe o canapea plasată în apropierea liftului.
Îl strânse tacticos şi-l băgă în buzunarul paltonului apoi, după ce Ned lăsă cheia la recepţie, îl urmă păstrând o distanţă cuviincioasă.
Englezul se strecură printre maşinile parcate în faţa hotelului, îşi reperă Renaultul şi-i făcu semn cu mâna pentru a-i arăta unde se află. Locotenentul mulţumi frumos, dând din cap.
Morton urcă bulevardul, coti la dreapta şi intră în Calea Dorobanţi. În oglinda retrovizoare întâlni ochii lui Azimioară, care îi zâmbea ca un tată.
"Mda! Bursucul nu e singur. Trucul obişnuit. Ăsta îmi scoate ochii, şi nu-l văd pe ălălalt care vrea să mă tragă de coadă. Ca să-l depistez trebuie să scap de grăsun."
Flutură degetele luându-şi rămas-bun şi apăsă puternic pe accelerator. Ţâşnise literalmente prin faţa tramvaiului, lăsându-i căpiaţi pe vatman şi pietoni.
Azimioară simţi că pocneşte de furie.
Când, în sfârşit, cele trei vagoane lungi eliberară drumul, Renaultul albastru nu se mai zărea. Se uită după Fiatul lui Simionescu. Pierise și el.
10.
Abia pe strada Emil Pangratti, Ned avu certitudinea că cel "de-al doilea", adevărata umbră, se află la volanul Fiatului. Desigur, tipul comunicase deja prin radio că grasul fusese scos din competiţie. Trebuia să acţioneze rapid.
Viră şi se îndreptă cu toată viteza spre centrul oraşului. Ajuns în bulevardul Ana Ipătescu, o luă la dreapta pe Nicolae Iorga şi parcă în faţa unui bloc. Urcă treptele de marmură neagră şi dispăru pe uşa aflată în stânga liftului.
După câteva minute, Morton se afla în Calea Victoriei. Opri un taxi şi-i ceru să-l ducă în strada Batiştei.
Şoferul îi arătă Bucureştiul vreo jumătate de oră, îl fâţâi prin Titan şi Berceni, "e fraier, n-are cum să se prindă", şi în cele din urmă, se decise să-l lase la destinaţie.
Morton plăti fără să clipească.
- Ai uitat să mă plimbi pe la şosea, tinere! Oricum, am apreciat bună voinţa.
Reţine restul.
Când getaxul dispăru din vedere, făcu colţul străzii şi urcă în Volkswagenul balerinului. Se încredinţă că pe strada Dobreni nu se află picior de agent şi îi telefonă lui Gino.
Simionescu păzi Renaultul englezului cam o oră, apoi, simţind că ceva nu-i în regulă, predă supravegherea unui coleg şi se întoarse la minister.
Se ciocni nas în nas cu Azimioară. La uşa maiorului se poftiră reciproc cu multă amabilitate.
Nu voia nici unul să intre primul.
CAPITOLUL XIII
ABATELE BROWN
1.
Melania îi primi grațioasă, într-o rochie liliachie cu mâneci largi, care-i strângea ca într-o mănușă trupul zvelt, cu perle la gât şi escarpeni delicaţi de antilopă. Era îmbujorată, bine machiată şi fără stridenţă. Părea o doamnă din toate punctele de vedere şi Ned îşi zise că e o adevărată plăcere să te uiţi la ea.
Gino o învălui într-o privire plină de admiraţie. Suflă la urechea lui Ingrid:
- Mama nu arată rău... Dacă fiica-i seamănă, să ştii că Ned a pocnit-o...
Întrevederea decurse fără incidente. Ingrid fusese suficient strunită la Institutul de maici pentru a şti să-şi ascundă uimirea faţă de vârsta logodnicei, iar Gino, un bărbat cu fantezie şi colecţionar de originalităţi, nu putea fi luat uşor prin surprindere.
De altfel, Melania se comportase cu multă naturaleţe şi găsise prilejul să traverseze de câteva ori încăperea.
"Mişcarea te avantajează, draga mea, puţine femei ştiu să meargă. Ţinuta umerilor, spatele drept şi elastic, balansul discret al şoldurilor, felul cum talpa ia contact cu solul, iată un întreg complex a cărui artă nu o posedă oricine... Chiar şi balerinele! Calcă ţepene, viguros, simţi multă acrobaţie în pasul lor, dar nimic tandru, misterios. Făptura lor e ca un afiş. Nu trebuie să-şi scoată jacheta pentru a şti ce se ascunde dedesubtul ei.....”
2.
- Acuma m-am convins, izbucni Ingrid pe stradă. Ești nebun de-a binelea!
Morton surâse privind trotuarul întunecat. O ceață fină li se agăţa de obraji.
- Habar n-am la ce te referi.
- Nu fă pe tâmpitul! Am crezut tot timpul că stau de vorbă cu bunică-ta. N-am pomenit ceva mai jalnic!
- Nu te pot împiedica să crezi ce vrei, răspunse Ned calm. Îmi închipui însă că exagerezi.
Gino mergea tăcut, trăgând din ţigară. Ingrid se opri în mijlocul drumului.
- Exagerez?!
- Bineînţeles. Are doar şaizeci şi trei de ani.
- Şi tu treizeci şi nouă. Peste şapte ani, va avea şaptezeci. O babă în toată puterea cuvântului! Babă e şi-acum, dar atunci nu va mai înşela pe nimeni, nici măcar un idiot ca tine.
Ned întoarse capul. O privi blând.
- Tu câţi ani ai, Ingrid?
- Exact diferenţa dintre voi. O bagatelă, fireşte! Un sfert de secol între doi parteneri nu înseamnă nimic...
- Ceva înseamnă, din nefericire, oftă englezul. O voi pierde probabil înainte de a avea timp să mă satur de ea.
Fata se opri din nou sufocată, ochii azvârleau lasere verzi.
- Îţi baţi joc de mine? N-ai s-o poţi scoate la un cinematograf fără să-ţi plesnească obrazul de ruşine.
- Te înşeli. Nu cunosc pe nimeni mai indicat pentru a face o impresie admirabilă în societate.
- Te-ai uitat la faţa ei, nenorocitule? O pungă plină de riduri. Pielea din jurul ochilor pare crestată cu furculiţa.
- Dar ce privire strălucitoare! o întrerupse Ned.
Ingrid urmă dezlănţuită, neţinând seama unde se află:
- ...şi asta într-o seară de iarnă, cu un abajur portocaliu în cameră, care nu păcăleşte pe nimeni cu excepţia cretinilor! Nu s-a mişcat o secundă de sub ciuperca aia. Eşti orb? Gâtul ei e o zdreanţă!
- Gâtul?! Ce naiba mă interesează gâtul! De altfel, îl mişcă cu infinită graţie. Iar când zâmbeşte, odaia se umple de soare. Un surâs luminos...
- Pe adorabile buze veştede şi cu o proteză intactă de patruzeci şi opt de măsele. E o ruină.
- E fascinantă!
- Are mâini de mumie! Te aştepţi din clipă în clipă să le vezi dezarticulându-se. Sunt pur şi simplu scârboase!
- Sunt înduioşătoare. Când umple ceştile de ceai, îmi dau lacrimile.
- Genunchii îi străpung pielea ca două pumnale.
- Sunt atât de gingaşi...
- Şi picioarele de greier? Dumnezeule mare!
- Au eleganţa gambelor de marchiză. Când se mişcă, seamănă cu o floare mângâiată de adierile nopţii.
- E o babă!
- N-are vârstă!
- Oribilă şi escroacă!
- Divină şi scânteietor de inteligentă.
Ingrid ajunsese la capătul puterilor. Urlă:
- Ned Morton, încetează! Se întoarse spre Gino, care nu scosese nici un cuvânt. Tu ce taci ca un bou?
- Mda... făcu italianul, azvârlind în rigolă ţigara pe jumătate fumată. Ascultă, Ned...
Făcu o pauză şi celălalt îl măsură intrigat.
- Ce e?
- Să ştii că dacă nu te hotărăşti tu, o iau eu.
În clipa următoare se trezi cu poşeta lui Ingrid în cap.
3.
Melania își petrecu restul serii privind distrată la televizor.
Pe la nouă, Emilia, buimăcită de ultimele evenimente - Ned și prietenii săi nu făcuseră niciun secret din scopul vizitei - o întrebă dacă nu vrea să mănânce.
Se uită la Melania cu o curiozitate nedisimulată şi un sentiment nemărturisit de admiraţie. Părerea Emiliei despre ea însăşi până în seara aceea fusese categorică. Se considera o femeie urâtă şi antipatică, dar indiscutabil inteligentă. Nu înţelegea în ruptul capului ce poate găsi un bărbat ca Ned, şi dacă te gândeşti bine doi bărbaţi, italianul o sorbea pur şi simplu din priviri, la o bătrână smintită, căzută în mintea copiilor. Era complet opacă la farmecul Melaniei şi, în plus, o uimea faptul că Mirel intuise pasiunea englezului, de la bun început.
Bătrâna spuse că nu-i e foame şi rămase să trândăvească pe canapea.
Emilia trecu în bucătărie să-şi prepare o omletă. Dintr-o dată, auzi glasul bătrânei înregistrat de microfon şi scoase ouăle de pe foc. Discutând cu inevitabilul Mirciulică, Melania suflă în sfârşit marele secret.
Fecioara de aur, acoperită cu un strat de bronz, spre a nu fi reperată, împodobea intrarea unui cavou din Cimitirul Belu. Emilia, emoţionată, consemnă atentă datele - bătrâna nu dădea coordonate exacte, ci doar puncte de reper: "În stânga aleii centrale, ocolind monumentul de marmură neagră al generalului Alexandresco etc." - apoi îşi mâncă omleta rece. Când isprăvi, stinse lumina şi se uită pe fereastră, tresărind ori de câte ori un pieton rămânea locului câteva secunde.
Mai târziu, Melania trecu în dormitor să se schimbe. Evenimentele se precipitau.
Dacă Ned era filat, însemna că nici ea nu se mai află în siguranţă. Maiorul Cristescu începuse să se dezmeticească, trebuia deci să acţioneze fără întârziere. În răstimpul cât Ned, Emilia, Nicolaescu şi balerinul vor scotoci în cimitir, ea se va deplasa la adresa pedichiuristei. Va descoperi la faţa locului semnificaţia celor şapte cifre ale numărului de telefon. Atâţia paşi la stânga, atâţia la dreapta, ori metri, poate pietre...
Bătrâna se strecură în aşternutul cald şi adormi imediat, cu sentimentul că o aşteaptă o zi grea.
Până la miezul nopţii, Ned nu telefonă şi Emilia îi sună pe Tolea şi Nicolaescu comunicându-le că mâine, duminică, vor avea un program încărcat.
Era ultima zi pe care Ned o petrecea în România.
4.
„Mâine va fi o zi grea....”, repetă Mirel.
Rămase un timp cu ochii pe aparatul celuloid. Apoi se ridică. Se apropie de geam cu țigara aprinsă, într-o dispoziție ciudată.
Viscolul gonea lăsând în urmă trotuare albe și uscate. Capișonul de tablă al unui felinar se bălăngănea.
5.
„Mâine va fi o zi grea.”
„De ce?” întrebase Mirel privind-o în ochii verzui, cu transparenţe lichide.
"Mergem la plajă, mâncăm, soilim, cravata, pantofii cu toc şi via Cazino. Care-ichestia?"
Iulia zâmbise, lăsându-şi capul pe masă.
Nu era frumoasă. O figură oarecare, cu tenul nu prea curat, dinţi frumoşi şi siluetă bine desenată. Întâlnind-o în împrejurări indiferente, n-ai fi zis niciodată că-i actriţă. Nu se machia, părul scurt cu cărare dreaptă n-avea nimic comun cu invazia de plete sălbatice reactualizate de Brigitte Bardot în glorioşii ani '60, se îmbrăca sobru, taioarele şi rochiile ei aduceau mai mult a uniformă şcolară.
"Cuminte şi modestă ca o profesoară", spunea doamna Lili, gazda.
Când fusese repartizată la teatrul din Reşiţa, venise însoţită de maică-sa. O instalase, îi umpluse cămara cu compoturi şi săculeţe de ceai.
Lui Mirel îi îngăduise să-i sărute mâna o lună după ce acceptase să primească primul buchet de flori, îi oferise braţul târziu, când tot oraşul începuse să vorbească de logodnă.
"Nici cadouri nu primea, scârba", îşi aminti Nicolaescu, suflând fumul pe sticla îngheţată. "Flori, bomboane, cel mult o pereche de mănuşi..."
- Nu, Mirel, te rog nu intra... Mâine o să urle târgul că m-am culcat cu tine, iar la prima indispoziţie sau primul guturai toţi or să-mi privească pântecele. Sunt o provincială şi, în definitiv, nu mi-e ruşine să o recunosc...
"Când mi-a permis s-o sărut, nu m-aş fi schimbat cu împăratul Japoniei. Credeam c-o să plesnesc de fericire... Dobitoc! Eu dobitoc şi-aia bestie..."
- De ce nu vrei să te măriţi?
- Mai târziu, Mirel. Suntem prea tineri. Doi stagiari amărâţi. Casă, mobilă, în odaia cea mică n-avem covor, rata la frigider... Simt că-i prea devreme. Să mai zburdăm.
Îi propusese într-o doară vacanţa la mare. Era palidă şi obosită după trei premiere şi din primăvară nu înceta să vorbească despre maică-sa, despre casa lor din Braşov cu geamuri albastre, şi şezlongul pe care făcea plajă în grădină. Nici prin gând nu-i trecea că ar fi dispusă să accepte. Aerele ei puritane nu-l mai scoteau din sărite. Se obişnuise, aşa cum se obişnuise cu obrazul rotund şi mâinile reci, cu pielea zgrunţuroasă, cu surâsul lipsit de strălucire. Îşi închipuia că, dacă ar fi arătat altfel, n-ar fi iubit-o.
- Cred că ne-am putea repezi câteva zile la Mamaia... N-am fost la mare de când eram mică.
Mirel, izbit în moalele capului, se oprise în mijlocul străzii.
- E un banc?
- Faci tu destule pentru amândoi. Vorbesc serios. Dacă vrei, plecăm imediat.
..........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu