,,Dacă vrei să poţi vedea curcubeul, trebuie să suporţi ploaia.''
                                       Steven Wright

Misery, Stephen King

...............................................................................................
                                                            4.

                                      Pulsaţia din picioare era mai insistentă; data viitoare când o să bată pendula, ea va veni, dar el era aproape înfricoşat că ea îi va citi gândurile pe faţă, precum ideea unei povestiri mult prea înspăimântătoare ca s-o scrii.
    Ochii îi alunecaseră spre stânga. Acolo, pe perete, era un calendar. Poza înfăţişa un băiat coborând pârtia cu sania. Conform cu calendarul era februarie, dar dacă estimarea sa era corectă, era deja începutul lui martie. Pur şi simplu Annie Wilkes uitase să întoarcă pagina.
    Cât de mult va trece până când topirea zăpezilor va scoate la iveală Camaro-ul său cu plăcile de înmatriculare de New York şi cu eticheta de pe bord care-l proclama drept proprietar pe Paul Sheldon?
    Cât de mult până când poliţistul îi va face ei o vizită sau până când va citi despre descoperire în ziar?
    Cât de mult până la dezgheţ?
    Şase săptămâni? Cinci?
    Aceasta ar putea fi durata vieţii mele, gândi Paul şi începu să tremure. Deja picioarele i se treziseră de tot şi, până ce ea nu veni ca să-i dea o doză de medicamente, nu reuşi să adoarmă.

                                                                         23.

                                           Seara următoare  îi aduse Royal-ul.
    Era un model de birou, dintr-o eră când asemenea obiecte ca mașinile de scris electrice, televizoarele color și telefoanele cu microprocesoare erau numai science-fiction.
    Era tot atât de neagră şi de caracteristică epocii ca şi cizmele închise cu nasturi. Pe margini, carcasa era de plastic, lăsând să se vadă pârghiile, arcurile, rotile cu clichet şi tijele mecanismului. O manetă din oţel, mată de uzură, folosită pentru a relua rândul de la capăt, ieşea proeminent într-una din părţi ca degetul unui autostopist. Ruloul era prăfuit, cauciucul lui tare fiind zgâriat şi ciupit. Literele ROYAL se întindeau de-a lungul feţei maşinii, în semicerc.
    Mormăind, ea o aşeză pe pat între picioarele lui, după ce o ţinuse în sus un moment, pentru inspecţie.
    El privi fix maşina de scris.
    Rânjea oare?
    Dumnezeu-le, aşa arăta!
    Oricum, deja arăta ca o aducătoare de necazuri. Panglica decolorată era în două nuanţe, roşu şi negru.
    Uitase că existau asemenea panglici. Felul cum aceasta arăta nu-i aducea aminte de nimic plăcut.
    - Ei bine?
    Zâmbea nerăbdătoare.
    - Cum ţi se pare?
    - E drăguţă, spuse el repede. Un adevărat obiect de altădată.
    Zâmbetul ei se înnoră.
    - N-am luat-o ca pe o vechitură. Am luat-o la mâna-a-doua. Un lucru de mâna-a-doua de calitate.
    El răspunse cu mare rapiditate:
    - Hei! Nu există un asemenea lucru, o maşină de scris învechită - nu, când te gândeşti mai bine. O maşină de scris bună durează, ce dracu', aproape o eternitate. Aceste doamne bătrâne de birou sunt tancuri!
    Dacă ar fi putut ajunge până la ea ar fi mângâiat-o. Dacă ar fi putut ajunge până la ea ar fi sărutat-o.
    Zâmbetul ei se reîntoarse. Bătăile inimii lui se mai domoliră puţin.
    - Am luat-o de la Noutăţi Folosite. Nu-i aşa că-i un nume prostesc pentru un magazin? Dar Nancy Dartmonger, patroana, e o femeie prostuţă.
    Annie se întunecă puţin, dar el observă imediat că nu s-a întunecat din cauza lui - instinctul de supravieţuire, descoperea, s-ar putea să fie numai instinct, dar crea scurtături uimitoare spre cunoaştere. Descoperea că este din ce în ce mai acordat cu stările ei sufleteşti; ciclurile ei; îi asculta ticăitul ca şi cum ea era un ceas stricat.
    - Şi parcă nu-i de-ajuns că-i proastă, este, de asemenea, rea. Dartmonger! Numele ei ar trebui să fie Whoremonger. Divorţată de două ori şi acum trăieşte cu un barman. De asta când ai spus că e o vechitură...
    - Arată bine, spuse el.
    Ea făcu o pauză lungă şi apoi spuse ca şi când s-ar fi mărturisit:
    - Îi lipseşte un "n".
    - Chiar aşa?
    - Da - vezi?
    Înclină maşina de scris astfel încât el să poată observa semicercul clapelor şi să vadă litera lipsă, ca un molar care lipseşte dintr-o gură cu dantură uzată, dar altminteri, completă.
    - Văd.
    Aşeză maşina de scris la loc. Patul se clătină puţin. Paul presupuse că trebuie să cântărească cam douăzeci şi cinci de kilograme. Fusese făcută într-o epocă când nu existau aliaje şi nici materiale plastice... de asemenea, nici avansuri de şase cifre pentru o carte, nici ediţii deja contractate pentru un film, nici U.S. Azi, nici programul Seara Varietăţilor, nici celebrităţi făcând reclamă la cărţile de credit sau la vodcă.
    Royal-ul îi rânjea, promiţând necazuri.
    - A vrut patruzeci şi cinci de dolari, dar mi-a redus cinci la preţ. Din cauza "n"-ului care lipseşte.
    Îi aruncă un zâmbet viclean. Spunea: nu sunt proastă.
    El îi zâmbi. Fluxul venise. Asta făcea zâmbetul şi minciuna mult mai uşoare.
    - Ţi l-a dat ţie? Vrei să spui că nu te-ai târguit?
    Annie se umflă puţin în pene:
    - I-am spus că "n" este o literă importantă, admise ea.
    - Bine ai făcut!
    Ei drăcia dracului! Aici era o nouă descoperire. Linguşeala devenea uşoară, o dată ce te obişnuiai cu ea.
    Zâmbetul ei deveni pişicher, invitându-l să împărtăşească cu ea un delicios secret.
    - I-am spus că "n" este una dintre literele care alcătuiesc numele scriitorului meu preferat.
    - Sunt două dintre literele din numele asistentei mele medicale favorite.
    Zâmbetul ei deveni radios. Incredibil, obrajii ei solizi se îmbujorară.
    Aşa ar arăta - gândi el - dacă ai construi un cuptor în gura unuia dintre acei idoli din nuvelele lui H. Rider Haggard. Aşa ar arăta în timpul nopţii.
    - Faci pe nebunul! surâse ea afectat.
    - Nu! spuse el. Chiar deloc!
    - Bine!
    Pentru un moment păru dezorientată, nu în transă, ci doar mulţumită, puţin îmbujorată, încercând să-şi adune gândurile.
    Paul ar fi trebuit să se bucure întrucâtva de întorsătura lucrurilor, dacă n-ar fi fost maşina de scris, la fel de solidă ca şi femeia de asemenea, stricată; stătea acolo rânjind cu dintele ei lipsă, promiţând necazuri.
    - Scaunul pe rotile a fost mult mai scump, spuse ea. Produsele ortopedice parcă s-au volatilizat faţă de vremea când eu...
    Se întrerupse, se încruntă, îşi drese vocea. Apoi se uită înapoi spre el, zâmbind.
    - Dar e timpul ca tu să începi să şezi, şi nu-mi pasă câtuşi de puţin cât a costat. Şi, bineînţeles, nu poţi să baţi la maşină stând culcat, nu-i aşa?
    - Nu...
    - Am o placă... am tăiat-o la dimensiuni... şi hârtie... aşteaptă!
    Se repezi afară din cameră ca o fetiţă, lăsându-l pe Paul cu maşina de scris, să se privească unul pe altul.
    Zâmbetul lui dispăru în momentul în care ea îi întoarse spatele. Cel al Royalului nu se schimbă. Mai târziu, el presupuse că îşi dăduse seama foarte bine despre ce era vorba, după cum presupunea că ştiuse de atunci cum va suna maşina de scris, la fel ca Ducky Daddles, comicul acela bătrân şi deşucheat.
    Ea se întoarse cu un top de hârtie marca Corrasable Bond şi o placă de lemn, cam de patru picioare lungime şi trei lăţime.
    - Priveşte!
    Puse placa pe braţele scaunului cu rotile care stătea lângă patul lui, ca un fel de vizitator scheletic solemn.
    Deja el putea să-şi vadă fantoma în spatele plăcii, închisă acolo ca un prizonier.
    Ea aşeză maşina de scris pe placă, cu faţa la fantomă şi puse lângă ea pachetul de Corrasable Bond - hârtia pe care Paul Sheldon o detesta cel mai mult pe lumea asta, datorită felului în care literele dactilografiate se ştergeau atunci când paginile se frecau una de alta. Ea crease acum un fel de birou pentru un olog.
    - Ei, ce crezi?
    - Arată bine, spuse el, fabricând cu mare uşurinţă cea mai mare minciună a vieţii lui, apoi puse întrebarea căreia îi ştia deja răspunsul:
    - Ce crezi, ce o să scriu acolo?
    - O, dar Paul! spuse ea întorcându-se spre el cu ochii plini de viaţă, cu faţa îmbujorată. Nu cred, eu ştiu! O să foloseşti această maşină de scris ca să creezi un nou roman! Cel mai bun roman al tău! Întoarcerea lui Misery!

                                                                        24.

                                              Întoarcerea lui Misery. Nu simțea nimic.
    Presupunea că un om care de abia şi-a tăiat mâna cu un ferăstrău mecanic ar putea simţi acelaşi fel de nimic în timp ce-şi priveşte, cu mirare tâmpă, încheietura însângerată a mâinii.
    - Da!
    Faţa îi strălucea ca un reflector. Mâinile ei puternice erau încrucişate pe piept.
    - Paul, va fi o carte doar pentru mine! Onorariul meu pentru că te-am îngrijit şi pentru că te-am adus înapoi la viaţă! Singura şi unica copie a celei mai noi cărţi din seria Misery! O să am ceva ce nimeni din lume nu are, oricât de mult şi-ar dori-o! Gândeşte-te la asta!
    - Annie, Misery e moartă.
    Dar, incredibil, el deja se gândea: Aş putea s-o aduc înapoi.
    Gândul îl umplu de repulsie, dar nu îl uimi.
    La urma urmei, un om care a putut să bea dintr-o găleată folosită la spălatul pe jos ar trebui să fie capabil de a scrie puţin dirijat.
    - Nu, nu este, replică Annie visătoare. Chiar şi când am fost... când am fost atât de supărată pe tine, ştiam ca ea nu e cu adevărat moartă. Ştiam că tu nu puteai s-o ucizi. Pentru că eşti bun.
    - Oare? spuse el şi privi spre Royal. Maşina de scris rânjea spre el.
    O să afli tu exact cât de bun eşti, amice, şoptea ea.
    - Da!
    - Annie, nu ştiu dacă o să pot să stau în scaunul acela rulant. Ultima dată...
    - Ultima dată te-a durut, te cred şi eu. Şi o să te doară şi data viitoare. Poate chiar puţin mai mult. Dar o să vină o zi - şi, de altfel, nu va dura mult, deşi s-ar putea ca ţie să ţi se pară mai mult decât în realitate - când te va durea mai puţin. Apoi şi mai puţin. Şi tot aşa.
    - Annie, îmi spui un lucru?
    - Bineînţeles, dragul meu!
    - Dacă o să scriu povestirea asta pentru tine...
    - Romanul! Unul mare şi frumos ca toate celelalte - poate chiar mai mare!
    El închise pentru un moment ochii, apoi îi redeschise.
    - Bine - dacă o să scriu acest roman pentru tine, o să mă laşi să plec când va fi gata?
    Pentru o clipă tulburarea trecu ca un nor peste faţa ei şi apoi îl privi cu grijă, studiindu-l.
    - Vorbeşti de parcă eu te ţin prizonier aici, Paul.
    El nu răspunse nimic, doar o privi.
    - Cred că pe când o să termini vei fi în stare să suporţi... să suporţi oboseala provocată de reîntâlnirea cu alte persoane, spuse ea. Asta voiai să auzi?
    - Da, asta doream să aud.
    - Nemaipomenit! Ştiam ce se spune despre scriitori, că sunt prea plini de ei, dar mi se pare că nu am înţeles că asta înseamnă totodată, şi ingratitudine!
    El continua s-o privească, şi, după un moment, ea se uită în altă parte, iritată şi îmbujorată.
    Până la urmă, el continuă:
    - Am nevoie de toate romanele Misery, dacă le ai, deoarece nu am la mine agenda cu concordanţa.
    - Bineînţeles că le am! spuse ea. Apoi:
    - Ce este o concordanţă?
    - Este o agendă în care am tot materialul pentru Misery, spuse el. Personaje şi locuri, în principal, dar indexate şi reindexate în trei sau patru moduri. Datele calendaristice. Material istoric...
    Observă că ea aproape nu-l asculta. Era o doua oară când nu arăta nici cel mai mic interes pentru trucurile meseriei, care ar fi ţinut o clasă de viitori scriitori ca vrăjită. Motivul, gândi el, era naivitatea însăşi. Annie Wilkes constituia auditoriul perfect, o femeie care iubea povestirile fără să aibă nici cel mai mic interes să afle modul în care se creau. Ea era întruchiparea acelui arhetip Victorian. Cititorul Fidel. Nu voia să audă despre concordanţă şi indici deoarece, pentru ea, Misery şi persoanele care o înconjurau erau perfect reale. Indicii nu însemnau nimic pentru ea. Dacă i-ar fi vorbit despre recensământul din satul Little Dunthorpe, probabil că ar fi arătat ceva interes.
    - O să mă asigur să ai cărţile. Sunt puţin jerpelite, dar ăsta e un semn că o carte a fost citită mult şi foarte iubită, nu-i aşa?
    - Da, spuse el. De această dată nu trebuia să mintă. Da, aşa este.
    - Am de gând să învăţ cum se leagă cărţile, spuse ea visătoare. Am de gând să copertez singură Întoarcerea lui Misery. Cu excepţia Bibliei mamei mele, va fi singura carte adevărată pe care o s-o deţin.
    - Asta-i bine, zise el doar ca să spună ceva.
    Ise făcuse puţin rău la stomac.
    - Acum o să plec, ca tu să poţi să începi să te gândeşti, spuse ea. Ce pasionant! Nu crezi?
    - Da, Annie. Bineînţeles că da.
    - Peste o jumătate de oră o să-ţi aduc nişte piept de pui cu piure de cartofi şi mazăre. Chiar şi nişte jeleu pentru că ai fost băiat aşa de cuminte. Şi o să mă asigur să-ţi dau medicamentele la timp. Dacă ai nevoie, o să-ţi dau chiar şi o pilulă în plus la noapte. Vreau să fiu sigură că o să dormi bine, deoarece de mâine trebuie să începi să lucrezi. Când o să munceşti, o să te refaci mai repede, pun pariu!
    Se îndreptă spre uşă, se opri acolo un moment, şi apoi, grotesc, îi trimise un sărut.
    Uşa se închise în urma ei. Nu voia să privească maşina de scris şi pentru un timp se stăpâni, dar până la urmă ochii i se rotiră neajutoraţi spre ea. Stătea pe birou rânjind.
    Să te uiţi la ea era ca şi cum ai privi un instrument de tortură - cizmă, roată, chingi - inactiv, dar numai pentru moment.
    Cred că pe când o să termini vei fi... în stare să suporţi oboseala provocată de reîntâlnirea cu alte persoane.
    Ah, Annie, ne minţi pe amândoi. O ştiu, şi tu, de asemenea. Am văzut asta în ochii tăi.
    Viza pe termen limitat care se deschidea acum în faţa lui era extrem de neplăcută: şase săptămâni de viaţă pe care şi le va petrece suferind din cauza picioarelor rupte şi a reînnoirii cunoştinţei cu Misery Chastain, născută Carmichael, urmată de o înmormântare grăbită în curtea din spate. Sau probabil ea o va hrăni pe Misery, scroafa, cu rămăşiţele lui - ceea ce ar însemna că pe lume există o anumită dreptate, chiar dacă este neagră şi îngrozitoare.
    Atunci nu scrie cartea. Înfuri-o. Chiar şi aşa, e ca o sticlă cu nitroglicerină ambalată. Împunge-o puţin. Fă-o să explodeze. Mai bine decât să zaci aici şi să suferi.
    Încercă să privească în sus la succesiunea de C-uri, dar foarte curând îşi mută iarăşi privirea la maşina de scris. Stătea pe birou, mută, umflată, plină de cuvinte pe care el nu voia să le scrie, rânjind cu dintele ei lipsă.
    Nu cred că asta intenţionezi, amice. Cred că tu vrei să trăieşti chiar dacă, ÎNTR-ADEVĂR, te doare. Dacă asta înseamnă s-o aduci pe Misery înapoi pentru un bis, o s-o faci. Oricum, o să ÎNCERCI - dar înainte, o să trebuiască să ai de a face cu mine... şi nu cred că-mi place mutra ta.
    - Cu asta suntem chit, spuse Paul răguşit.
    De această dată încercă să se uite pe fereastră; afară începuse să ningă. Destul de repede, totuşi, privea maşina de scris cu fascinaţie avidă şi repulsie, nefiind măcar conştient când îşi schimbase direcția privirii.

                                                                              25.

                                      Așezarea pe scaun nu l-a durut atât de mult pe cât se temuse și asta era bine, deoarece experiența anterioară i-a arătat că după aceea o să-l doară cu vârf și îndesat.
    Ea lăsase tava cu mâncare pe birou și apoi împinsese scaunul cu rotile până lângă pat.
    Îl ajutase să se ridice - a fost o durere surdă, pulsatorie, în zona pelvisului, care apoi s-a stins - apoi ea s-a aplecat, gâtul ei apăsând pe umărul lui ca grumazul unui cal.
    Pentru o secundă Paul îi simțise bătaia pulsului, și fața lui se schimonosi de scârbă. Apoi brațul ei drept îi cuprinse ferm spatele său, iar cel stând fesele.
    - Încearcă să nu te miști de la genunchi în jos, în timp ce fac asta, spuse ea și apoi îl puse, pur și simplu, pe scaun.
    Făcuse asta cu ușurința cu care o femeie introduce o carte într-un spațiu liber din bibliotecă.
    Da, era puternică și chiar dacă el ar fi fost în deplinătatea forțelor, deznodământul unei lupte între el și Annie nu ar fi putut fi previzibil. Iar în starea lui de acum era ca și cum Wally Cox s-ar fi bătut cu Boom Boom Mancini.
    Ea puse placa în fața lui.
    - Vezi cât de bine se potrivește? spuse ea și apoi merse la birou ca să ia mâncarea.
    - Da. Mă întreb dacă poți să întorci mașina de scris. Așa încât să fie cu fața la perete.
    Ea se încruntă.
    - De ce Dumnezeu să fac asta?
    Pentru că nu vreau să-mi rânjească toată noaptea.
    - O veche superstiție de-a mea - spuse el. Întotdeauna înainte de a începe să scriu, întorc maşina de scris cu faţa la perete.
    Făcu o pauză şi adăugă.
    - De fapt, fac asta în fiecare noapte în perioada în care scriu.
    - Asta sună cam aşa: Dacă păşeşti pe o cracă, rupi spinarea mamei tale, spuse ea. Niciodată nu calc pe o cracă dacă pot s-o evit.
    O întoarse cu spatele aşa încât să rânjească la nimic altceva decât la peretele alb.
    - Mai bine?
    - Mult mai bine.
    - Eşti un prostuţ! spuse ea, apoi veni lângă el şi începu să-l hrănească.

                                                                        26.

                                            O visă pe Annie Wilkes la curtea unui calif arab fabulos, strigând blesteme şi invocând vârcolaci din sticle şi apoi zburând în jurul palatului pe un covor magic. Când covorul trecu pe lângă el (părul ei fâlfâia pe spate; ochii ei erau aprinşi şi duri, ca ar unui căpitan navigând printre aisberguri) văzu că era vrâstat în verde şi alb; alcătuia un număr de înmatriculare de Colorado.
    A fost odată - ca niciodată - striga Annie. A fost odată ca niciodată, demult, când s-a sfârşit. Aceasta s-a întâmplat pe vremea când bunicul bunicului meu era băiat. Asta este povestea despre cum un băieţel sărac. Am auzit-o de la un om care. A fost odată ca niciodată. A fost odată ca niciodată.

                                                                       27.

                                             Când se trezi, Annie îl zgâlțâia, iar soarele voios al dimineţii se reflecta pe fereastră - ninsoarea încetase.
    - Trezeşte-te, cap somnoros!
    Annie aproape graseia.
    - Am adus iaurt şi un ou fiert pentru tine şi după aceea o să fie timpul ca tu să începi.
    Îi privi faţa ei nerăbdătoare şi simţi o emoţie ciudată, nouă - speranţă. Visase că Annie Wilkes era Şeherezada - corpul ei mătăhălos îmbrăcat în rochii diafane, picioarele ei butucănoase încălţate cu papuci arbuşti roz, cu paiete - în timp ce zbura pe covorul ei magic şi cânta vrăjile care deschideau uşile spre cele mai frumoase poveşti. Dar, bineînţeles, nu Annie era Şeherezada.
    El era. Şi dacă ceea ce va scrie va fi îndeajuns de bun, iar dacă ea nu se va îndura să-l ucidă până când va descoperi cum se sfârşeşte povestea, oricât de tare ar urla instinctele sale animalice s-o facă, că trebuie s-o facă...
    Nu s-ar putea atunci să aibă el o şansă?
    Privi pe lângă ea şi văzu că întorsese cu faţa maşina de scris înainte de a-l trezi; rânjea strălucitoare spre el cu dintele ei lipsă, spunându-i că era foarte bine că speră şi nobil că se străduie dar, la sfârşit, numai pieirea va conta.

                                                                          28.

                                                  Îl împinse până lângă fereastră, astfel încât, pentru prima dată după câteva săptămâni, soarele îl încălzi și i se păru că pielea lui albă ca făina,  presărată din loc în loc cu răni mici provocate de zăcerea la pat, îşi murmură plăcerea şi mulţumirile.
    Rama geamului avea de jur-împrejur o margine de gheaţă şi când întinse mâna simţi o bulă de aer rece care înconjura ca o cupolă fereastra. Sentimentul care i-l provoca era în acelaşi timp şi reconfortant şi nostalgic, ca şi o scrisoare de la un prieten vechi.
    Pentru prima dată de câteva săptămâni - i se părea că trecuseră ani - putea să privească un peisaj diferit de cel al camerei sale cu varietatea lui constantă - tapet albastru, poza Arcului de Triumf, lunga, lunga lună februarie ilustrată de imaginea băiatului lui care cobora cu sania o pârtie (se gândi că mintea lui va asocia venirea lui februarie cu faţa acelui băiat şi cu scufia lui, chiar dacă va mai trăi să vadă această schimbare a lunilor, de încă cincizeci de ori).
    Privi această lume nouă cu aceeaşi poftă nerăbdătoare cu care seuitase la primul său film - Bambi - în copilărie.
    Orizontul era aproape; totdeauna a fost aşa în Munţii Rockies, unde spaţiile largi erau inevitabil întrerupte de platouri înalte de stânci. Cerul era de un azuriu superb, lipsit de nori. Un covor de pădure verde acoperea versantul celui, mai apropiat munte.
    Erau probabil şaptezeci de acri de teren viran între casă şi liziera pădurii - covorul de zăpadă care-l acoperea era perfect şi de un alb scânteietor. Era imposibil să-ţi dai seama dacă dedesubt pământul era arat sau era doar pajişte. Priveliştea acestei zone era întreruptă de o singură clădire: un grajd roşu.
    Când ea vorbea despre animalele ei sau când el o vedea târşâindu-şi înverşunată picioarele pe lângă fereastra lui, spărgând aburii respiraţiei cu faţa ei impenetrabilă, îşi imaginase o clădire dărăpănată, ca o ilustrată dintr-o carte cu poveşti cu stafii - acoperişul înclinat şi încovoiat de greutatea zăpezilor din mulţi ani, geamurile pustii şi prăfuite, unele sparte şi acoperite cu bucăţi de carton, uşi lungi, duble, probabil scoase din ţâţâni şi bălăbănindu-se în afară.
    Această structură îngrijită şi curată, cu vopseaua ei roşu-închis şi bordura crem arăta ca şi garajul pentru cinci maşini al unui nobil de ţară care vroia să pară un grajd. În faţa lui era un Jeep Cherokee, poate vechi de cinci ani, dar bine întreţinut. Lângă una din laturi era un plug de zăpadă Fisher, aşezat într-un suport făcut manual. Ca să ataşeze plugul la Jeep, ea trebuia să-l conducă cu grijă până la suport, astfel încât cârligele de pe bara din faţă să se potrivească cu găurile din plug şi să arunce cheia de strâns pe tabloul de bord. Vehiculul era perfect pentru o femeie care trăieşte singură şi nu are nici un vecin pe care să-l cheme în ajutor (cu excepţia acelor păsăruici-mârşave, familia Roydman, bineînţeles, şi Annie probabil nu ar accepta de la ei nici măcar o farfurie cu carne de porc, chiar dacă ar fi să moară de foame).
    Drumul de acces spre şosea era bine curăţat de zăpadă, o demonstraţie a faptului ca ea într-adevăr folosea plugul, dar nu putea să vadă şoseaua - casa îi bloca privirea.
    - Văd că-mi admiri grajdul, Paul.
    El privi surprins în spate. Mişcarea rapidă şi nechibzuită îi trezi durerea din amorţeală. Mârâi înfundat în ceea ce rămăsese din tibiile sale şi în drobul de sare ca un dom care-i înlocuise genunchiul stâng.
    Se zvârcoli, înţepându-l de acolo de unde era închisă în peştera ei de oase şi apoi adormi la loc.
    Adusese pe tavă mâncarea. Mâncare uşoară, pentru invalizi... dar stomacul lui chiorăi la vederea ei.
    În timp ce venea spre el, văzu că purta pantofi albi cu tălpi de plută.
    - Da, spuse el. E foarte arătos.
    Puse placa pe braţele scaunului cu rotile şi apoi aşeză tava pe placă. Îşi trase un scaun lângă el şi se aşeză, privindu-l în timp ce el începea să mănânce.
    - Nu te juca cu aparenţele! Omul se judecă după fapte, nu după chip, spunea mama mea întotdeauna. Îl ţin ordonat pentru că dacă n-aş face aşa vecinii ar pălăvrăgi. Tot timpul caută un motiv ca să mă prindă, sau să înceapă să bârfească despre mine. Deci ţin totul ordonat. Este foarte, foarte important să păstrez aparenţele, în ceea ce priveşte grajdul, nu prea e multă muncă, atâta timp cât nu laşi lucrurile de pe o zi pe alta. Să îndepărtez zăpada ca să nu găurească acoperişul este problema cea mai oogy.
    Problema cea mai oogy, gândi el.
    Ţine minte expresia asta pentru lexiconul Annie Wilkes în memoriile tale - asta dacă vei avea vreodată şansa să-ţi scrii memoriile. La un loc cu "păsăruică mârşavă" şi "nu te juca cu aparenţele" şi toate celelalte care sunt sigur că vor apărea cu timpul.
    - Acum doi ani l-am angajat pe Billy Haversham să-mi pună radiatoare în acoperiş. Apeşi pe un întrerupător şi ele se încălzesc şi topesc gheaţa. N-o să mai am prea multă nevoie de ele în iarna aceasta - vezi cum se topeşte de la sine?
    Avea în mână furculiţa plină cu bucăţi de ou şi tocmai o ducea spre gură.
    Se opri ca trăsnit şi se uită spre grajd. De-a lungul streşinii se formaseră ţurţuri. Vârfurile lor picurau - picurau foarte repede. Fiecare picătură sclipea în timp ce cădea într-un canal îngust de gheaţă care se formase la baza grajdului.
    - Sunt zece grade afară şi e abia oara nouă!
    Annie continua voioasă în timp ce Paul îşi imagina bara din spate a Camaro-ului său ieşind la suprafaţă din zăpada fleşcăită şi strălucind iar.
    - Bineînţeles că nu o să dureze - mai avem în faţă încă o ninsoare puternică sau poate chiar trei şi probabil încă o furtună mare - dar primăvara vine, Paul, şi mama mea totdeauna obişnuia să spună că speranţa în venirea primăverii este ca şi speranţa în existenţa raiului.
    El îşi puse înapoi furculiţa pe farfurie cu bucăţile de ou încă în ea.
    - Nu mai vrei această ultimă îmbucătură? Ai terminat?
    - Am terminat, fu el de acord şi în mintea lui îi văzu pe Roydman-i întorcându-se cu maşina din Sidewinder, văzu o săgeată orbitoare de lumină care se sparge pe faţa doamnei Roydman, făcând-o să clipească şi să-şi pună mâna protector la ochi.
    - Ce este jos acolo, Ham?... Nu-mi spune că sunt nebună, este ceva jos acolo! Reflexia aproape că mi-a ars ochiul! Întoarce, vreau să mai arunc o privire!
    - Atunci o să iau tava - spuse ea - şi tu te poţi apuca de lucru. Îl binecuvântă cu o privire foarte caldă. Nici nu pot să-ţi spun cât de emoţionată sunt, Paul!
    Ieşi din cameră, lăsându-l pe el să stea în scaunul pe rotile şi să se uite la apa care se prelingea pe ţurţurii atârnaţi de streaşina grajdului.

                                                                         29.

                                      - Aș dori un alt tip de hârtie, dacă poți să-mi iei, spuse el când ea se întoarse  ca să pună mașina de scris și placa pe hârtie.
    - Diferită de asta? întrebă ea, bătând cu degetul în pachetul de Corrasable Bond, ambalat în celofan. Dar asta e cea mai scumpă dintre toate! Am întrebat când am intrat în magazinul Paper Patch.
    - Nu ţi-a spus mama ta că lucrurile cele mai scumpe nu sunt întotdeauna cele mai de calitate?
    Sprâncenele Anniei se întunecară. Defensiva ei iniţială fusese înlocuită de indignare.
    Paul presupuse că va urma una dintre furiile ei.
    - Nu, nu mi-a spus. Ce mi-a spus ea, Domnule Ştie-Tot, este că atunci când cumperi ieftin, obţii lucruri ieftine.
    Climatul din interiorul ei, descoperise el, era ca primăvara în Midwest. Era o femeie plină de tornade gata să se dezlănţuie şi dacă el ar fi fost un fermier care studiază un cer care arată aşa cum arăta acum fața lui Annie, s-ar fi dus imediat să-şi ia familia şi s-o ducă în pivniţă, la adăpost.
    Sprâncenele ei erau albe. Nările îi pulsau cu regularitate, ca ale unui animal care simte focul. Palmele ei începuseră să se deschidă brusc şi apoi să se încleşteze, prinzând aer şi apoi eliberându-l.
    Nevoia lui pentru ea şi vulnerabilitatea sa faţă de ea urlau la el să se potolească, s-o împace cât mai era încă timp - dacă încă mai era - aşa cum un trib dintr-una din acele nuvele ale lui Rider Haggard ar fi împăcat-o pe zeiţa lor când ea era supărată, aducând sacrificii efigiei ei.
    Dar exista altă parte a sa, mult mai calculată, şi mai puţin intimidată, care-i reamintea că nu poate să joace roiul Şeherezadei dacă devenea din ce în ce mai speriat şi împăciuitor de fiecare dată când în ea se dezlănţuia furtuna. Dacă făcea aşa, ea va izbucni tot mai des.
    Dacă tu nu ai fi avut ceva ce ea doreşte foarte mult, chibzuia această parte a sa, te-ar fi dus imediat la spital sau te-ar fi omorât puţin mai târziu ca să se protejeze faţă de Roydman-i - deoarece pentru Annie, lumea e PLINĂ de Roydman-i, pentru Annie ei se ascund în spatele fiecărui tufiş. Dacă nu o  potoleşti chiar acum pe căţeaua asta, Paulie băiete, s-ar putea să nu mai poţi să faci asta niciodată.
    Ea începuse să respire mult mai repede, aproape că se sufoca; ritmul încleştărilor şi descleştărilor palmelor se înteţea, de asemenea, şi el realiză că în curând ea va fi de neoprit.
    Adunându-şi puţinul curaj care-i mai rămăsese, încercând cu disperare să realizeze exact nota trebuincioasă de iritare tăioasă şi totuşi nepăsătoare, spuse:
    - Şi ai putea foarte bine să încetezi. Dacă te enervezi nu poţi să schimbi cu nimic situaţia.
    Ea îngheţă ca şi cum el ar fi plesnit-o şi îl privi rănită.
    - Annie, - spuse el răbdător - nu e mare lucru.
    - E un truc, zise ea. Tu nu vrei să scrii cartea mea şi deci inventezi minciuni ca să nu începi. Ştiam că aşa o să faci. O, băiete! Dar n-o să-ţi meargă. O...
    - Asta-i o prostie - spuse el. Am spus eu că nu am de gând să încep?
    - Nu... nu, dar...
    - Corect. Deoarece am de gând. Şi dacă vrei să vii aici şi să arunci o privire la ceva, o să-ţi arăt care-i problema. Adu paharul Webster cu tine, te rog.
    - Ce?
    - Cana aia mică cu stilouri şi creioane, spuse el. La redacţiile ziarelor, aşa le spun ei uneori. După Daniel Webster.
    Era o minciună pe care o fabricase pe moment, dar avu efectul dorit - ea arăta mai dezorientată ca niciodată, pierdută într-o lume a specialiştilor despre care nu avea nici cea mai vagă cunoştinţă. Dezorientarea dispersase (şi în acest fel o dezamorsase) mai mult furia ei; observă că ea nu mai ştia acum dacă are vreun drept să fie supărată.
    Aduse cana cu creioane şi stilouri şi o trânti pe placă, iar el gândi:
    Ei drăcie! Am câştigat!
    Nu - nu era adevărat. Misery câştigase.
    Dar nici asta nu-i corect. Fusese Şeherezada. Şeherezada câştigase.
    - Ce? spuse ea ţâfnoasă.
    - Priveşte.
    Desfăcu pachetul de Corrasable şi scoase o foaie. Luă un creion proaspăt ascuţit şi desenă o linie pe hârtie. Apoi luă o carioca şi trasă încă o linie paralelă cu prima. Apoi îşi trecu degetul mare deasupra suprafeţei uşor poroase a hârtiei. Amândouă liniile difuzară, murdărind hârtia pe direcţia pe care se deplasase degetul său, iar linia desenată cu creionul se întinse puţin mai mult decât cea făcută cu carioca.
    - Vezi?
    - Și ce dacă?
    - Cerneala de pe panglică se va întinde, spuse el. Nu aşa de mult ca mina de creion, dar mai rău  decât cerneala din cariocă.
    - Ai de gând să stai şi să ştergi fiecare pagină cu degetul?
    - Doar frecarea paginilor una de alta e de ajuns, în câteva săptămâni sau chiar zile - spuse el - şi când un manuscris este în lucru, îl frunzăreşti foarte mult. Te întorci tot timpul înapoi ca să găseşti un nume sau o dată. Dumnezeule, Annie, unul dintre primele lucruri pe care-l afli în această afacere este că editorii urăsc să citească manuscrisele bătute la maşină pe Corrasable Bond aproape tot atât de mult ca pe cele scrise de mână.
    - Nu o numi aşa. Urăsc când îi spui aşa.
    O privi sincer nedumerit.
    - Să numesc ce, cum?
    - Când perverteşti talentul pe care Dumnezeu ţi l-a dat numindu-l o afacere. Urăsc asta.
    - Îmi pare rău.
    - Ar trebui să-ţi pară, spuse ea împietrită. Ai putea chiar să te numeşti pe tine o târfă.
    Nu, Annie, gândi el, brusc plin de furie.
    Nu sunt o târfă. MAŞINI DE LUX tocmai asta demonstra, că nu sunt o târfă. Despre asta a fost vorba când am omorât-o pe căţeaua aia nenorocită care era Misery, acum când mă gândesc mai bine. Mă îndreptam spre Coasta de Vest ca să sărbătoresc eliberarea mea din starea de prostituare. Ce ai făcut tu, a fost să mă scoţi din maşina distrusă atunci când am avut accidentul şi să mă pui înapoi în bordel. Pentru doi dolari: numărul normal; pentru patru dolari: te duc în jurul lumii. Şi, din când în când, văd o sclipire în ochii tăi care-mi spune că o parte din străfundul tău, de asemenea, ştie acest fapt. O curte de juraţi s-ar putea să te absolve din motive de instabilitate mintală, dar nu eu, Annie.
    - Bine spus, zise el. Acum, întorcându-ne la problema hârtiei...
    - O să-ţi iau hârtia ta cockadoodie, spuse ea posacă. Doar spune-mi ce să-ţi iau şi o să-ţi iau.
    - Atâta timp cât înţelegi că sunt de partea ta...
    - Nu mă face să râd. Nimeni nu a fost alături de mine când mama a murit acum douăzeci de ani.
    - Atunci crezi ce vrei, spuse el. Dacă eşti atât de bănuitoare încât nu poţi să crezi că-ţi sunt recunoscător pentru că mi-ai salvat viaţa, asta-i problema ta.
    O privi cu viclenie şi iarăşi văzu în ochii ei o sclipire de nesiguranţă, o dorinţă de a crede ce i se spune.
    Bine. Foarte bine. Se uita la ea cu toată sinceritatea posibilă pe care o putea el mima şi din nou, în mintea lui, îşi imagină că-i înfige în gât un ciob de sticlă; lăsând, odată şi pentru totdeauna să se scurgă sângele care-i alimenta creierul nebun.
    - Cel puţin, ar trebui să fii în stare să crezi că sunt de partea cărţii. Spuneai că vrei s-o legi. Am presupus că vrei să legi manuscrisul? Paginile dactilografiate?
    - Bineînţeles că la asta m-am referit.
    Da, bineînţeles. Fiindcă, dacă duci manuscrisul la un tipograf, s-ar putea să dea naştere la întrebări. S-ar putea să fii tu naivă în ceea ce priveşte lumea cărţilor şi a editurii, dar nu chiar atât de inocentă. Paul Sheldon este dat dispărut, şi tipograful tău s-ar putea să-şi aducă aminte că a primit un roman în manuscris, în care era vorba de cel mai faimos personaj al lui Paul Sheldon şi-că asta s-a întâmplat cam când omul a dispărut, nu-i aşa? Şi cu certitudine că-şi va aminti instrucţiunile - instrucţiuni atât de ciudate, încât orice tipograf şi le-ar aminti. O singură copie tipărită a manuscrisului unui roman.
    Doar una.
    - Cum arăta, domnule ofiţer? Ei bine, era o femeie masivă. Semăna puţin cu un idol de piatră dintr-o nuvelă a lui H. Rider Haggard. Numai o clipă, am numele şi adresa ei notate aici în registre... Doar să mă uit la copiile facturilor...
    - Ideea nu e rea, spuse el. Un manuscris legat poate fi al dracului de arătos. Arată ca o ediţie in-folio bună. Dar o carte ar trebui să dureze mult timp, Annie, şi dac-o scriu pe asta pe Corrasable, o să ajungi peste zece ani să nu mai ai nimic, decât o masă de foi murdare. Doar dacă, bineînţeles, ai de gând doar s-o pui pe raft.
    Dar ea n-ar dori asta, nu-i aşa? Hristoase, nu! Ea ar vrea s-o ia în fiecare zi, poate chiar s-o deschidă o dată la câteva ore. S-o ia de pe raft şi s-o privească cu desfătare.
    Pe faţa ei apăruse o privire ciudată, de piatră. Lui nu îi plăcea această îndărătnicie, această privire aproape ostentativă de insensibilitate. Îl făcea nervos. Îi putea evalua furia, dar era ceva în această expresie nouă care era pe cât de opacă, pe atât de copilărească.
    - Nu trebuie să mai spui nimic, zise ea. Ţi-am spus deja că o să-ţi iau hârtia aia a ta. Ce fel?
    - La papetăria la care te duci tu...
    - "Paper Patch".
    - Da. "Paper Patch". Le spui că vrei două topuri - un top este un pachet care conţine cinci sute de foi...
    - Ştiu asta. Nu sunt proastă, Paul.
    - Ştiu că nu eşti, spuse el devenind şi mai nervos.
    Durerea începuse să bodogăne mai tare în picioarele sale şi, - din pelvis vorbea chiar mai tare - stătea în şezut de aproape o oră şi oasele zdrobite începuseră să protesteze.
    Păstrează-ţi sângele rece, pentru numele lui Dumnezeu - nu pierde tot ce-ai câştigat până acum!
    Dar, am câştigat ceva? Sau e doar o impresie?
    - Cere două topuri de hârtie de şapirograf, albă cu fibra lungă. Hammermill Bond e o marcă bună, la fel e şi Triad Modern. Două topuri de hârtie de şapirograf o să te coste mai puţin decât pachetul ăsta de Corrasable şi ar trebui să fie îndeajuns pentru întreaga carte, ca s-o scriu şi s-o rescriu.
    - Mă duc chiar acum - spuse ea ridicându-se brusc.
    El o privi, alarmat, înţelegând că ea are de gând să plece iarăşi fără să-i dea medicamentele şi în plus să-l lase aşezat, de această dată..
    Această poziţie deja îl chinuia; durerea va fi monstruoasă pe când ea se va întoarce, chiar dacă o să se grăbească.
    - Nu trebuie să faci asta, spuse el, vorbind foarte repede. Pentru început, hârtia asta e destul de bună - la urma urmei, oricum trebuie să rescriu...
    - Numai un prost ar încerca să înceapă o lucrare bună cu o unealtă proastă.
    Luă pachetul de hârtie Corrasable Bond, apoi înşfăcă foaia cu cele două linii mâzgălite şi o mototoli. Le înfundă pe toate în coşul de gunoi şi se întoarse cu faţa spre el. Acea expresie împietrită, insensibilă îi acoperea faţa ea o mască. Ochii ei aveau un luciu de monedă tocită.
    - Mă duc acum în oraş, spuse ea. Ştiu că vrei să începi cât de repede poţi, din moment ce eşti de partea mea - rosti aceste ultime cuvinte cu un sarcasm intens, fumegând (şi, Paul credea, cu mai multă ură de sine decât ea ar putea bănui vreodată) - şi deci nu vreau să întârzii nici atât cât să te pun înapoi în pat.
    Ea zâmbi; o alungire a buzelor care o asemăna în mod grotesc cu o păpuşă şi veni lângă el alunecând parcă cu pantofii ei albi de asistentă medicală. Degetele ei îi atinseră părul. El se crispă. Încercă să se abţină dar nu se putu stăpâni. Zâmbetul ei mort-viu se mări.
    - Deşi, bănuiesc că va trebui să amânăm de fapt începutul Întoarcerii lui Misery pentru o zi.., sau două... poate chiar trei. Da, s-ar putea să dureze trei zile până când vei fi în stare să te ridici din nou. Din cauza durerii. Destul de neplăcut. Pusesem şampania la răcit în frigider: O să trebuiască s-o pun înapoi în cămară.
    - Annie, zău aşa, pot să încep dacă tu...
    - Nu, Paul.
    Se duse la uşă şi apoi se întoarse, privindu-l cu faţa aceea împietrită. Numai ochii ei, acele monede tocite, erau plini de viaţă sub streaşina sprâncenelor.
    - Am un gând pe care o să te las să-l rumegi. Poţi să crezi că mă poţi păcăli sau că mă poţi fenta; ştiu că dau impresia că sunt înceată la minte şi idioată. Dar nu sunt idioată, Paul, şi nu gândesc încet.
    Brusc, chipul ei se nărui. Încăpăţânarea împietrită se sfărâmă şi ce strălucea dedesubt era chipul unui copil înfuriat cuprins de nebunie. Pentru un moment Paul gândi că agonia terorii sale s-ar putea să-l ucidă. Se gândise oare că a câştigat prima rundă? Chiar aşa? Era oare posibil ca cineva să joace rolul Şeherezadei când cel care-l ţinea captiv era dement?
    Se repezi spre el, picioarele groase tropotind, genunchii îndoindu-se, coatele forfecând ca nişte pistoane aerul stătut al camerei de bolnav. Părul ei sălta şi se încolăcea în jurul feţei, pe când se desprindea din agrafele care-l fixau. Acum deplasarea ei nu era tăcută; era ca mersul lui Goliat când a intrat în Valea Oaselor. Poza cu Arcul de Triumf de pe perete trosni înfricoşător.
    - Iiiii-aahhh! urlă ea, şi îşi lăsă pumnul să cadă cu putere pe drobul de sare care era genunchiul stâng al lui Paul Sheldon.
    El îşi aruncă capul pe spate şi ţipă de durere; venele de la frunte şi gât umflându-i-se. Durerea izbucni din genunchi şi îl înveli ca într-un giulgiu, alb, radiant, ca nucleul unei nova.
    Ea smulse maşina de scris de pe placă şi o trânti pe poliţa de deasupra căminului, ridicând greutatea ei de metal masiv ca şi cum ar fi ridicat el o cutie goală de carton.
    - Deci o să stai aici - spuse ea cu buzele întinse în acel rictus rânjit - şi o să te gândeşti mai bine cine comandă aici şi la toate lucrurile pe care pot sa le fac ca să te chinuiesc daca te porţi urât sau încerci să mă fraiereşti. N-ai decât să ţipi dacă vrei, fiindcă nimeni nu te poate auzi. Nimeni nu trece pe aici, pentru că toţi ştiu că Annie Wilkes e nebună, toţi ştiu ce a făcut ea, chiar dacă m-au declarat nevinovată.
    Merse până la uşă şi iarăşi se întoarse, iar el ţipă din nou, aşteptându-se s-o vadă cum se năpusteşte iarăşi.
    Asta o făcu să rânjească mai tare.
    - O să-ţi mai spun ceva, spuse ea încet. Ei cred că m-am fofilat, şi au dreptate. Gândeşte-te la asta Paul, cât timp eu sunt în oraş ca să-ţi iau hârtia.
    Plecă trântind uşa dormitorului destul de tare încât să zgâlţâie casa. Apoi, se auzi păcănitul yalei de la uşă.
    El se lăsă pe spate în scaun, tremurând din toate încheieturile, încercând să se stăpânească, deoarece îi amplifica durerea, dar nereuşind. Lacrimile i se rostogoliră pe obraji. Iarăşi şi iarăşi o văzu zburând de-a lungul camerei, iar şi iar o văzu lovindu-l cu pumnul în ceea ce mai rămăsese din genunchiul său, cu toată forţa unui beţiv furios care loveşte cu ciocanul un ţăruş de lemn, iar şi iar se văzu înghiţit de acel teribil nor de durere.
    - Te rog, Doamne, te rog, gemu el în timp ce afară Cherokee-ul pornea cu un bubuit şi un răget. Te rog, Doamne, te rog, scapă-mă din situaţia asta, sau omoară-mă... scapă-mă din situaţia asta sau omoară-mă.
    Uruitul motorului se pierdu pe şosea, iar Dumnezeu nu făcu nici una, nici alta şi el rămase cu lacrimile lui şi cu durerea lui, care acum se trezise deplin și făcea ravagii prin corpul lui.

                                                                            30.

                                      - Mai târziu se gândi că lumea, în perversitatea ei consecventă, ar fi interpretat acțiunile lui următoare ca niște acte de eroism. Și probabil că el nu îi va dezaproba - dar de fapt ceea ce făcu el nu era nimic altceva decât încercarea finală, ezitantă de a întreprinde ceva pentru a supraviețui.
    I se părea că aude vag un comentator sportiv entuziasmat până la paroxism - Howard Cosell sau Warner Wolf sau, poate Jonny Most, acel nebun irecuperabil - descriind scena ca şi când efortul lui de a ajunge la rezerva ei de droguri înainte ca durerea să-l ucidă, era un eveniment sportiv ieşit din comun - un meci de verificare transmis în locul programului Football-ul de Luni Seara, probabil. Oricum, ce nume i-ai da unui sport de genul ăsta? Cursa pentru droguri?
    - Pur şi simplu nu pot să cred de cât curaj dă dovadă azi băiatul ăsta, Sheldon! - se entuziasma crainicul din capul lui Paul Sheldon. Nu cred că cineva de pe stadionul Annie Wilkes - sau, de altfel, dintre telespectatori - gândea că are cea mai mică şansă să reuşească să mişte acel scaun pe rotile după lovitura pe care a primit-o, dar cred că... da, aşa e! Se mişcă! Hai să privim reluarea!
    Transpiraţia îi curgea pe frunte şi îi înţepa ochii. Îşi linse de pe buze un amestec de sare şi lacrimi.
    Tremuratul nu voia să se oprească. Durerea părea ca şi sfârşitul lumii. Gândi:
    Vine un punct când doar să discuţi despre durere devine de prisos. Nimeni din lume nu ştie că există durere de o asemenea intensitate. Nimeni. Este ca şi când ai fi posedat de demoni.
    Doar gândul la pilule; Novrilul pe care ea îl avea undeva în casă, îl convinse să se mişte. Uşa încuiată a dormitorului... posibilitatea că pilulele s-ar putea să nu fie în baia de la parter aşa cum trăsese el concluzia, ci ascunse undeva... ghinionul ca ea să se întoarcă şi să-l prindă asupra faptului... aceste lucruri nu aveau nicio importanţă, aceste lucruri erau doar umbre în spatele durerii. Va rezolva fiecare problemă pe măsură ce va apărea sau va muri. Asta era tot.
    Mişcarea făcea ca menghina de foc de la brâu în jos să se adâncească mai tare. Dar scaunul se mişca.
    Foarte încet, scaunul începu să se mişte.
    Reuşi să parcurgă o distanţă de aproximativ patru picioare, înainte să realizeze că, dacă nu va putea întoarce scaunul nu o să facă altceva decât să treacă pe lângă uşă şi să ajungă în celălalt colţ al camerei.
    Apucă strâns roata dreaptă, tremurând,
    (gândeşte-te la pilule; gândeşte-te la alinarea pe care ţi-o vor aduce pilulele)
    şi apăsă pe ea cât de tare putu. Cauciucul scârţâi slab pe podeaua de lemn; chiţăiturile unui şoarece. Apăsă în jos; muşchii odată puternici, iar acum moi, tremurând ca aspicul; buzele îndepărtându-i-se de dinţii încleştaţi, şi scaunul pe rotile începu, lent, să se rotească.
    Înşfacă ambele roţi şi puse iar scaunul în mişcare. De data aceasta parcurse patru picioare înainte să se oprească şi să-şi adune puterile. Când se opri, leşină.
    Cinci minute mai târziu, se trezi la realitate, auzind în cap vocea vagă, aţâţătoare, a comentatorului.
    - Încearcă iarăşi să se deplaseze! Pur şi simplu e de necrezut ce voinţă are băiatul ăsta, Sheldon!
    Partea din faţă a creierului său era conştientă doar de durere; spatele minţii îi coordona ochii. O văzu lângă uşă şi se duse spre ea. Îşi întinse mâna în jos, dar vârfurile degetelor lui se opriră la aproape o palmă de podea, unde era una dintre cele două sau trei agrafe care căzuseră din părul ei în timp ce ea se repezise spre el. Îşi muşcă buzele, inconştient de faptul că transpiraţia îi curgea pe faţă şi pe gât şi îi înnegrea gulerul cămăşii de pijama.
    - Nu cred că poate să ia acul acela, oameni buni - a fost un efort fan-tas-tic, dar mi-e teamă că totul se sfârşeşte aici.
    Ei bine, poate că nu.
    Se aplecă spre dreapta, la început încercând să ignore durerea din partea lui dreaptă - durere care părea că este o bulă cu presiune din ce în ce mai ridicată, ceva similar cu creşterea dinţilor - apoi nemaiabţinându-se şi urlând. Aşa cum spusese ea, oricum nu era nimeni care să-l audă.
    Vârfurile degetelor atârnau încă la doi centimetri faţă de podea, agitându-se încoace şi încolo chiar deasupra agrafei, iar soldul drept chiar părea că pur şi simplu o să explodeze într-un jet scârbos de jeleu alb de oase.
    O, Doamne, te rog, te rog, ajută-mă...
    Se aplecă mai tare, în ciuda durerii. Degetele atinseră acul dar reuşiră doar să-l împingă puţin mai încolo.
    Paul alunecă în scaun, încă îndoit spre dreapta şi ţipă iarăşi din cauza durerii din picioare. Ochii îi ieşiseră din orbite, gura îi era deschisă, limba îi atârna printre dinţi ca o jaluzea. Picături mici de salivă se prelingeau de pe vârful ei şi cădeau pe podea.
    Apucă agrafa între degete... o smulse... aproape o scăpă... şi apoi o strânse în pumn.
    Când se îndreptă, îşi provocă un nou acces de durere. Şi când acţiunea fu terminată nu mai putu face altceva decât să rămână gâfâind pentru un timp, cu capul lăsat pe spate atât cât îi îngăduia spătarul neîndurător al scaunului pe rotile, agrafa aflându-se pe placa sprijinită pe braţele scaunului. Pentru un timp fu foarte sigur că o să verse, dar îi trecu.
    Ce faci? îl certă după câteva minute o parte a minţii sale. Aştepţi să-ţi treacă durerea? Nu o să treacă. Ea o citează întotdeauna pe mama ei, dar şi mama ta avea câteva zicale, nu-i aşa?
    Da. Avea.
    Stând acolo, cu capul dat pe spate şi faţa lucind de sudoare, cu părul lipit de frunte, Paul rosti cu voce tare una din ele, aproape ca o incantaţie: "S-ar putea să existe zâne, s-ar putea să existe farmece, dar Dumnezeu îi ajută doar pe cei care se ajută singuri."
    Mda. Deci termină cu aşteptarea, Paulie - singurul spiriduş care-şi va arăta faţa pe aici e acel boxer de categoria super-grea dintotdeauna, Annie Wilkes.
    Se puse iarăşi în mişcare, deplasând lent scaunul spre uşă. Ea o încuiase, dar el credea că poate ar fi în stare s-o descuie.
    Tony Bonasaro, care era acum numai mulţi, mulţi fulgi de scrum, fusese un hoţ de maşini. Ca o parte a pregătirilor sale pentru scrierea Maşinilor de Lux, Paul studiase aspectele tehnicii furtului de maşini cu un ex-poliţist versat, pe nume Tom Twyford.
    Tom îi arătase cum să facă contactul cu ajutorul unor fire electrice, cum să folosească bucata subţire şi flexibilă de metal, pe care hoţii de maşini o numeau, Slim Jims, ca să deschidă brusc încuietoarea uşii unei maşini, cum să anihileze sistemul de alarmă.
    Sau, spusese Tom acum doi ani şi jumătate într-o zi de primăvară în New-York, hai să presupunem că nu-ţi trece prin minte să furi o maşină. Ai una, dar ai cam rămas fără benzină. Ai un furtun, dar maşina pe care ai ales-o pentru donaţie are o încuietoare la rezervorul de benzină. E asta o problemă? Nu, dacă-ţi cunoşti meseria, pentru că majoritatea încuietoarelor de la rezervoarele de benzină sunt floare la ureche. Ai nevoie doar de o agrafă de păr.
    Îi trebuiră lui Paul minute nesfârşite de dat înapoi, şi aranjat ca să reuşească să poziţioneze scaunul pe rotile exact în locul potrivit, cu roata stângă aproape atingând uşa.
    Gaura cheii avea unul dintre acele modele demodate, amintindu-i lui Paul de desenele lui John Tenniel din Alice în Ţara Minunilor, amplasate în interiorul unui lacăt ruginit.
    Se lăsă puţin în jos în scaun - scoţând un singur geamăt ca un lătrat - şi privi prin gaură. Văzu un hol scurt care ducea în ceea ce era ni mod cert salonul; un covor vişiniu pe podea, un divan demodat tapetat cu aceeaşi culoare, un lampadar cu abajur cu ciucuri.
    Spre stânga, cam pe la jumătatea holului, era o uşă deschisă. Pulsul lui Paul se înteţi. Aceea era aproape cu siguranţă baia de la parter - o auzise pe Annie lăsând să curgă multă apă acolo (inclusiv atunci când ea umpluse găleata din care el băuse cu mult entuziasm) şi nu era totodată şi locul de unde venea ea de fiecare dată când îi aducea medicamentele?
    Cam aşa ceva.
    Înşfăcă agrafa de păr.
    I se strecură printre degete, căzu pe placă şi apoi se rostogoli spre margine.
    - Nu! strigă el răguşit şi îşi puse mâna peste ea înainte de a cădea jos. O ţinu strâns în pumn şi apoi leşină iarăşi.
    Deşi nu putea să spună cu siguranţă, credea că leşinul nu a durat mai mult de câteva secunde. Durerea - cu excepţia torturii nemaipomenite din genunchiul stâng - părea că s-a mai potolit puţin. Agrafa se afla pe placa de lemn aşezată pe braţele scaunului rulant. De această dată îşi flexionă degetele mâinii drepte de câteva ori înainte de a o lua.
    Acum, gândi el, desfăcând-o şi ţinând-o cu mâna dreaptă.
    Nu o să tremuri. Ţine minte asta. NU O SĂ TREMURI.
    Întinse mâna şi băgă acul în gaura cheii, ascultând cum comentatorul sportiv din mintea sa
    (atât de intens!)
    îi descria acţiunile.
    Transpiraţia îi curgea continuu pe faţă, ca uleiul. Asculta... dar chiar mai mult, simţi.
    Basculatorul dintr-un lacăt ieftin nu e nimic altceva decât un balansoar, spusese Tom Twyford, legănându-şi mâna demonstrativ.
    Vrei să dai peste cap un balansoar? Cel mai uşor lucru din lume, nu-i aşa? Îl apuci de picioare şi-l întorci pe dos... o nimica toată. Şi asta-i tot ce trebuie să faci cu o închizătoare ca asta.
    Împingi basculatorul în sus şi apoi deschizi repede capacul de la rezervor înainte ca să se închidă la loc.
    Reuşi să atingă basculatorul de două ori, dar de fiecare dată agrafa alunecă şi basculatorul reveni la loc înainte ca el să reuşească să facă ceva. Agrafa începuse să se îndoaie. El credea bă după încă două sau trei încercări o să se rupă.
    - Te rog, Doamne, spuse el introducând iarăşi agrafa. Te rog, Doamne, ce părere ai? Doar un mic răgaz, asta-i tot ce-ţi cer.
    (Oameni buni, Sheldon a avut o comportare eroică azi, dar asta trebuie să fie ultima lui încercare. Mulţimea amuţise...)
    Îşi închise ochii; vocea comentatorului dispărând în timp ce el asculta foarte atent să prindă zăngănitul acului de păr în închizătoare. Acum! Uite, aici întâmpină rezistentă! Basculatorul! îl putea vedea stând acolo ca şi piciorul curbat al unui balansoar, presând limba încuietorii, fixând-o, ţinându-l pe el în loc.
    E pur şi simplu floare la ureche, Paul. Dar să-ţi păstrezi calmul.
    Când sufereai atât de tare, era foarte greu să-ţi păstrezi calmul.
    Prinse clanţa cu mâna stângă, trebuind s-o strecoare pe aceasta pe sub mâna dreaptă, şi începu să aplice presiunea asupra agrafei. Încă puţin... Încă puţin.
    În minte putea să vadă basculatorul, începând să se mişte în alcovul lui prăfuit; putea vedea limba încuietorii începând să se retragă. Nu era nevoie să facă cursa completă; bine, Dumnezeule, nu - nu era nevoie să dea peste cap balansorul, ca să folosim metafora lui Tom Twyford. Chiar în momentul când iese din rama uşii - o împingere...
    Agrafa începuse simultan să se îndoaie şi să alunece. Simţi că acest lucru se întâmpla şi de disperare împinse în sus cât de tare putu, apăsă pe clanţă şi trase de uşă. Se auzi un poc când agrafa se rupse în două, partea din încuietoare căzând înăuntru şi urmă un moment împietrit în care el se gândi că a eşuat, înainte ca să vadă că uşa se deschidea încet cu limba încuietorii ieşind ca un deget de oţel.
    - Isuse, şopti el. Isuse, ţie-ţi mulţumesc!
    Haideţi să urmărim banda video! ţipă Warner Wolf exaltat în mintea lui, în timp ce miile de spectatori din stadionul Annie Wilkes - ca să nu menţionăm şi miile de telespectatori - izbucniră în urale furtunoase.
    - Haide, haide, Warner, murmură el şi începu munca lungă, istovitoare, de a da scaunul înapoi şi a-l
rearanja ca să fie exact pe direcţa ușii.

                                                                           31.

                                           Urmă un moment rău - nu, nu doar rău, teribil, oribil - când i se păru că scaunul cu rotile nu o să treacă printre canaturile ușii.
    Nu era decât cu două degete mai lat, dar erau două degete mari.
    L-a adus pliat înăuntru, de asta ai crezut tu atunci că este un cărucior pentru cumpărături, îl informă jalnic mintea lui.
    Până la urmă reuşi să-l strecoare - aproape - poziţionându-se direct în uşă şi apoi aplecându-se în faţă şi apucând rama uşii cu mâinile. Osiile roţilor scrâşniră frecându-se de lemn, dar fu în stare să treacă.
    După ce reuşi, îşi pierdu iarăşi cunoştinţa.

                                                                          32.

                                                 Vocea ei îl chema din afara cetății. El deschise ochii şi o văzu ameninţându-l cu o puşcă de vânătoare.
    Ochii îi sclipeau furios. Dinţii îi luceau de salivă.
    - Dacă-ţi doreşti atât de mult libertatea, Paul - spuse Annie - o să fiu foarte fericită să ţi-o dăruiesc.
    Trase ambele piedici.

                                                                           33.

                                                    El tresări violent, așteptând explozia gloanțelor. Dar, bineînţeles, ea nu era acolo; mintea lui recunoscuse deja visul.
    Nu un vis - un avertisment. Ea se poate întoarce oricând. Oricând.
.................................................................................................

Misery, Stephen King

.............................................................................................
                                                               3.

                                       Dar, brusc, știu și întreaga lui jumătate de sus se ofilește și apoi că dispare cu totul.
    Îşi amintise unde fusese semnul de carte noaptea trecută, la trei sferturi din roman. Îl terminase de citit. Ea ştia acum tot ce era de ştiut. Ştia că, până la urmă, nu Misery fusese cea stearpă; acela fusese Ian. Stătuse ea, oare, în salonul-încă-nevăzut-de-el, cu gura deschisă şi ochii holbaţi, în timp ce Misery realizase în sfârşit acest adevăr, se decisese şi se dusese pe furiş la Geoffrey? Se umpluseră ochii ei de lacrimi când a realizat că Misery şi Geoffrey, departe de a avea o legătură amoroasă clandestină în spatele omului pe care amândoi îl iubeau, îi dădeau acestuia cel mai frumos cadou posibil - un copil pe care el îl va crede al lui? Şi, oare, îi crescuse inima când Misery îi spusese lui Ian că este însărcinată şi Ian o strânsese în braţe cu lacrimile curgându-i din ochi, murmurând: "Draga mea, o, draga mea!" de multe, multe ori?
    Fu sigur, în cele câteva secunde că toate aceste lucruri se întâmplaseră. Dar, în loc să plângă cu durere adâncă, aşa cum ar fi trebuit să facă atunci când Misery s-a stins dând naştere băiatului pe care, probabil, Ian şi Geoffrey îl vor creşte împreună, ea era furioasă ca dracu'.
    - Nu poate să fie moartă! răcni la el Annie Wilkes.
    Palmele ei se deschideau brusc şi apoi se încleştau într-un ritm din ce în ce mai rapid.
    - Misery Chastain NU POATE FI MOARTĂ!
    - Annie... Annie, te rog...
    Pe masă era o carafă cu apă. Ea o apucă şi o aruncă spre el. Apa rece îi împroşcă faţa. Un cub de gheaţă ateriză lângă urechea lui stângă şi alunecă în jos pe pernă în scobitura umărului. În mintea lui
    ("Atât de intensă ")
    o văzu lovindu-l în faţă cu carafa, se văzu pe sine murind din cauza craniului fracturat şi a unei masive hemoragii cerebrale, într-un şuvoi rece de apă cu gheaţă, în timp ce pe braţe pielea i se făcea de găină.
    Ea voia să facă asta; nu exista nicio îndoială în această privinţă.
    Chiar în ultimul moment, ea îi întoarse spatele şi aruncă carafa spre uşă, unde se sparse ca farfuria cu supă zilele trecute.
    Se uită înapoi spre el şi îşi îndepărtă părul de pe faţă cu dosul palmei - două pete mici, tari, de roşu înfloriseră acum pe fondul alb.
    - Pasăre mârşavă, gâfâi ea. Oh, tu păsăruică mârşavă, cum ai putut?
    El vorbi rapid, cu insistenţă, cu ochii scăpărători aţintiţi asupra chipului ei - era convins că, în acel moment, viaţa lui s-ar putea să depindă de ce va fi în stare să spună în următoarele douăzeci de secunde.
    - Annie, în 1871 femeile mureau frecvent la naştere. Misery şi-a dat viaţa pentru soţul ei, pentru cel mai bun prieten şi pentru copilul ei. Spiritul lui Misery întotdeauna va...
    - Eu nu vreau spiritul ei! ţipă ea, arcuindu-şi degetele ca nişte gheare şi agitându-le spre el ca şi când ar fi vrut să-i scoată ochii. O vreau pe ea! Tu ai omorât-o! Tu ai asasinat-o!
    Palmele ei se strânseră şi le coborî ca pe nişte pistoane, unul pe fiecare parte a capului lui. Se adânciră mult în pernă şi el sări ca o păpuşă de cârpă. Picioarele lui parcă luară foc şi el urlă.
    - Nu am ucis-o eu! ţipă el.
    Ea îngheţă, privindu-l fix cu acea expresie îngustă, neagră -acea privire de crevasă.
    - Bineînţeles că nu, spuse ea cu un sarcasm amar. Şi dacă tu nu ai făcut-o, Paul Sheldon, atunci cine?
    - Nimeni - spuse el mult mai încet. Pur şi simplu a murit.
    În ultimă instanţă, ştia că ăsta era adevărul. Dacă Misery Chastain ar fi fost o persoană reală, ştia că foarte simplu s-ar fi putut să fie chemat "să ajute poliţia în desfăşurarea anchetei", aşa cum era eufemismul. La urma urmei, el avea un motiv - o urâse. Chiar de la a treia carte, o urâse. În urmă cu patru ani, de întâi Aprilie, tipărise în secret un mic pamflet pe care-l trimisese câtorva cunoscuţi. Îl intitulase Hobby-ul lui Misery. În el, Misery petrecuse un vesel weekend la ţară, făcând dragoste cu Growler, setterul irlandez al lui Ian.
    Ar fi putut s-o ucidă... dar nu o făcuse. În final, în ciuda faptului că ajunsese s-o dispreţuiască, moartea lui Misery fusese un fel de surpriză şi pentru el. Rămăsese fidel lui însuşi, şi artei de a imita viaţa - chiar dacă de-abia perceptibil -, pană la sfârşitul aventurilor răsuflate ale lui Misery. Avusese o moarte, în mare parte, neaşteptată. Giumbuşlucurile lui voioase nu schimbaseră cu nimic acest fapt.
    - Minţi, şopti Annie. Am crezut că eşti bun, dar nu eşti bun. Eşti doar o păsăruică mârşavă, bătrână şi mincinoasă.
    - S-a stins din viaţă, atâta tot. Aşa se întâmplă câteodată. A fost ca şi în viaţă, când cineva...
    Ea răsturnă noptiera de lângă pat. Sertarul îngust căzu afară. Ceasul lui şi mărunţişul de buzunar se împrăştiară. Nici măcar nu ştiuse că erau acolo. El se făcu mic, retrăgându-se din faţa ei.
    - Probabil tu crezi că eu m-am născut ieri, spuse ea.
    Buzele i se retraseră dezvelindu-i dinţii.
    - În meseria mea am văzut o mulţime de oameni murind - sute, dacă mă gândesc mai bine. Câteodată mor ţipând şi câteodată se duc în timpul somnului - efectiv se sting, aşa cum ai spus tu, bineînţeles.
    - Dar personajele din povestiri NU se sting pur şi simplu! Dumnezeu ne cheamă la el atunci când EL crede că ne-a venit timpul şi un scriitor e Dumnezeu pentru eroii din poveste, el îi creează tot aşa cum Dumnezeu ne-a făcut pe NOI şi nimeni nu poate să ia legătura cu Dumnezeu ca să-l facă să se explice; în ordine, okay, dar, în ce o priveşte pe Misery, o să-ţi spun un singur lucru, tu pasăre mârşavă, o să-ţi spun că, pur şi simplu, se întâmpla ca Dumnezeu să aibă două picioare rupte şi se întâmplă ca Dumnezeu să fie în casa MEA mâncând hrana MEA... şi...
    În acel moment intră în transă. Se ridică în picioare cu mâinile atârnându-i fără vlagă, privind peretele pe care era atârnată o fotografie veche a Arcului de Triumf. Stătu nemişcată, iar Paul, întins în pat, cu pete rotunde pe pernă în dreptul urechilor sale, o privi. Auzea apa care fusese în carafă picurând pe podea şi realiză că este în stare să comită o crimă. Aceasta fusese o întrebare la care se gândise din când în când, strict academic, bineînţeles, doar că situaţia se schimbase şi acum îi ştia răspunsul. Dacă ea n-ar fi aruncat carafa, ar fi spart-o el însuşi de podea şi ar fi încercat să-i înfigă în gât unul dintre cioburile de sticlă în timp ce ea stătea acolo la fel de inertă ca şi un cuier de umbrele.
    Se uita în jos la lucrurile care se împrăştiaseră din sertar, dar erau acolo doar nişte monede, un stilou, un pieptene şi ceasul lui. Niciun portofel. Mai important, niciun fel de stilet.
    Ea începu încetul cu încetul să-şi revină, iar furia, cel puţin, îi dispăruse. Se uită cu tristeţe la el.
    - Cred c-ar fi mai bine să plec acum. Nu cred că e bine, pentru un timp, să fiu în preajma ta. Nu cred că este... înţelept.
    - Să pleci? Unde?
    - Nu contează. Un loc pe care-l ştiu eu. Dacă stau aici, o să fac ceva nechibzuit. Am nevoie să stau şi să mă gândesc. La revedere, Paul.
    Traversă repede camera.
    - O să te întorci să-mi dai medicamentele? întrebă el alarmat.
    Ea apucă clanţa şi închise uşa în urma ei fără să-i răspundă. Pentru prima dată el auzi zăngănitul unei chei.
    Îi auzi paşii îndepărtându-se pe hol; tresări atunci când ea strigă supărată - cuvinte pe care nu le-a înţeles - şi încă ceva căzu şi se sparse. O uşă se trânti. Un motor dădu un rateu şi apoi porni. Scârţâitul slab, păcănitor al cauciucurilor pe zăpadă. Acum sunetul motorului începu să se îndepărteze. Se reduse la un sforăit apoi la un bâzâit slab şi apoi se stinse.
    Era singur.
    Singur în casa Armiei Wilkes, închis în camera sa. Prizonier în pat. Distanţa dintre aici şi Denver era ca şi... ei bine, ca şi distanţa dintre Grădina Zoologică din Boston şi Africa.
    Stătu întins în pat, privind tavanul, cu gâtul uscat şi cu inima bătându-i nebuneşte.
    După un timp pendula din salon bătu amiaza şi fluxul începu să se retragă.

                                                                        14.

                                    Cincizeci și una de ore.
    Știa cât de mult timp trecuse, deoarece folosise stiloul Fliar-Fine-Liner, pe care-l avusese în buzunar când se produsese accidentul. Fusese în stare să se întindă și să-l apuce de pe jos.
    De fiecare dată când bătea pendula își însemna o liniuță pe braț - patru semne verticale și apoi o linie diagonală ca să peceltuiască cvintetul.
    Când ea reveni acasă avea zece grupuri de cinci și încă o liniuță în plus. Grupulețele mici, corect desenate la început, deveniseră din ce în ce mai zimțate pe măsură ce mâinile lui începuseră să tremure.
    Era apropae sigur că nu omisese nici măcar o oră. Mai ațipise, dar niciodată cu adevărat. Bătaia pendulei îl trezise de fiecare dată.
    După un timp începuse să simtă foamea și setea - chiar în ciuda durerii. Într-un fel parcă asista la o cursă hipică.  încept, Regele Durerii conducea detaşat, Mi-e Foame se afla cam la un kilometru şi ceva în urmă. Destul-de-Sete era aproape pierdut în depărtare. Apoi, cam pe la apus în ziua următoare celei în care ea a plecat, Mi-e Foame chiar începu să-i ameninţe titlul Regelui Durerii.
    Petrecuse aproape întreaga noapte moţăind şi trezindu-se scăldat într-o sudoare rece, fiind aproape sigur că o să moară. După un timp începuse să spere că moare. Orice, doar să scape. Nu-şi putuse închipui niciodată cât de rea putea să devină durerea. Pilonii creşteau şi creşteau. Vedea scoicile care se lipiseră de ei şi organisme pale, fără vlagă, care zăceau în crăpăturile lemnului. Ele erau norocoase. Pentru ele suferinţa se sfârşise. În jurul orei trei căzu într-o criză de urlete deşarte.
    A doua zi, pe la prânz - Ora Douăzeci şi patru - realiză că, în ciuda durerii cumplite din picioare şi pelvis, încă ceva îl făcea, de asemenea, să sufere. Era retractarea. Numeşte asta Răzbunarea Toxicomanului, dacă vrei. Avea deja nevoie de capsule nu numai pentru durere.
    Îi veni ideea să încerce să se dea jos din pat, dar gândul la cădere, la lovitură şi la escaladarea durerii care le va acompania, îl oprea de fiecare dată. Îşi putea imagina foarte bine
    ("Atât de intens")
    cum se va simţi. Ar fi putut totuşi să încerce, dar ea încuiase uşa. Ce altceva putea face decât să se târâie până acolo ca un şarpe şi apoi să rămână întins lângă uşă?
    De disperare împinse cu mâinile, pentru prima dată, păturile de pe el, sperând nebuneşte că nu era aşa de rău precum părea să sugereze forma pe care o aveau pledurile. Nu era aşa de rău; era mai rău. Se uită cu groază la ceea ce devenise el de la genunchi în jos. În mintea lui auzi vocea lui Ronald Reagan în filmul Misiunea Regelui, ţipând strident: Unde este ce a mai rămas din mine?
    Ce a mai rămas din el era aici şi s-ar putea să iasă cumva din situaţia aceasta; şansele de a se întâmpla aşa ceva păreau din ce în ce mai îndepărtate deşi, presupunea că, teoretic, este posibil... dar s-ar putea să nu mai poată umbla niciodată - în mod sigur nu până când fiecare picior va fi refracturat, probabil în câteva locuri, întărit cu tije de oţel, ţinut fără milă în suspensie şi supus la sute de ofense chinuitor de dureroase.
    Ea îi pusese picioarele în atele - bineînţeles că fusese conştient de acest lucru, simţise formele lor rigide, tari, dar până acum nu ştiuse ce folosise ea drept atele. Părţile de jos ale picioarelor erau încercuite cu bare subţiri care păreau a proveni din rămăşiţele unor cârje de aluminiu tăiate cu bomfaierul. Barele fuseseră zelos înfăşurate cu bandaj astfel încât, de la genunchi în jos se asemănau oarecum cu In-Ho-Tep când acesta fusese descoperit în mormântul lui.
    Picioarele şerpuiau ciudat spre genunchi, în unele locuri având ridicături şi în altele, depresiuni. Genunchiul stâng - un focar pulsator de durere - părea că nici nu mai exista. Exista o gleznă, apoi o coapsă şi între ele, la mijloc, o masă de carne dezgustătoare care arăta ca un drob imens de sare.
    Părţile de sus ale picioarelor erau foarte umflate şi păreau că se arcuiseră vag în afară. Şoldurile, zona dintre picioare, chiar şi penisul, erau încă împestriţate cu vânătăi care începuseră să se retragă. Crezuse că partea de jos a picioarelor sale s-ar putea să fie zdrobită. După cum se vedea, nu era aşa. Fuseseră pulverizate.
    Gemând, plângând, se reînveli iarăşi cu păturile. Nici un fel de rostogolire afară din pat. Mai bine să zacă aici, să moară aici, mai bine să accepte această intensitate a durerii, atât de groaznică cum era, până când va dispărea cu totul.
    În cea de-a doua zi, în jurul orei patru, Destul-de-Sete atacă. Pentru mult timp fusese conştient de o uscăciune a gurii şi a gâtului, dar acum începea sa se intensifice. Îşi simţea limba umflată, mult prea mare. Îl durea să înghită. Începu să se gândească la carafa cu apă pe care ea o aruncase.
    Moţăi, se trezi, moţăi.
    Ziua se sfârşi. Veni noaptea.
    Avea nevoie să urineze. Îşi puse plicul de la plapumă deasupra penisului, încercând sa improvizeze un filtru grosolan şi urină prin el în palmele tremurătoare, făcute căuş. Încercă să-şi închipuie că e ceva reciclat şi bău ceea ce reuşise să reţină în palme, apoi îşi linse buzele. Încă un lucru de care, presupunea el, nu va povesti nimănui - dacă va trăi îndeajuns ca să mai poată istorisi ceva.
    Începu să creadă că ea a murit. Era foarte debusolată, şi oameni instabili mintal în mod frecvent se sinucideau. O văzu
    ("Atât de intens")
    parcând-o pe Bătrâna Bessie pe marginea şoselei, luând de sub scaun un pistol calibru 44, punându-şi ţeava în gură şi împuşcându-se.
    "Dacă Misery e moartă, eu nu vreau să trăiesc. Adio, lume crudă!" strigă Annie cu obrajii scăldaţi în lacrimi şi apăsă pe trăgaci.
    Scânci, apoi gemu, apoi urlă. Vântul urla o dată cu el... dar nu remarcă acest fapt. Sau un accident? Era oare posibil? Oh, da, domnule! Şi-o imagină conducând înverşunat, mergând cu viteză prea mare şi apoi
    ("Nu moşteneşte imaginaţia asta de la nimeni din familia MEA")
    intrând în transă şi ieşind peste marginea drumului. La vale, şi la vale, şi la vale. Oprindu-se brusc şi explodând în flăcări, murind fără să apuce să-şi dea seama că moare.
    Dacă ea era moartă atunci el va muri aici, ca un şobolan într-o capcană uscată.
    Se tot gândea că va veni inconştienţa şi-l va alina, dar inconştienţa nu. vroia să apară; în locul ei veni Ora Treizeci şi Ora Patruzeci; acum Regele Durerii şi Destul-de-Sete se contopiră într-un singur cal (Mi-e Foame fusese lăsat de mult timp foarte departe în urmă) şi el începu să se simtă nimic mai mult decât o bucată de ţesut viu pe o lamă de microscop sau un vierme într-un cârlig - oricum, ceva, agitându-se la nesfârşit şi aşteptând numai moartea.

                                                                      15.

                                         Când ea intră, el crezu, la început, că trebuie să fie un vis, dar mai apoi realitatea - sau doar instictul pur de conservare - se instală și el începu să geamă, să cerșească și să se roage; totul sacadat, totul venind dintr-o fântână adâncă a irealității.
    Singurul lucru pe care-l văzu clar era că ea purta o rochie bleumarin şi o pălărie împodobită cu crenguţe - era exact genul de vestimentaţie pe care şi-o imaginase el că o purtase ea în boxa martorilor în Denver.
    Era foarte îmbujorată,  iar ochii îi scăpărau de viaţă şi vioiciune. Era atât de aproape de a fi drăguţă, atât cât va ajunge Annie Wilkes să fie vreodată şi, mai târziu, când a încercat să-şi amintească această scenă, singura imagine clară pe care o putea vedea erau obrajii ei roşii şi pălăria cu rămurele. De undeva, dintr-un ultim ungher al minţii capabil să judece sănătos şi să evalueze clar situaţia, Paul Sheldon, cel raţional, gândi:
    Arată ca o văduvă care taman a fost .......... după zece ani de visuri erotice neîndeplinite.
    În mână ţinea un pahar cu apă - un pahar mare cu apă.
    - Ia asta, spuse ea şi îi puse după ceafă o mână încă rece de la frigul de afară, aşa încât el să se poată ridica îndeajuns ca să bea fără să se înece. El luă trei înghiţituri mari, porii câmpiei aride care era limba lui lărgindu-se şi protestând împotriva şocului apei din care o bună parte se împrăştie pe bărbie şi pe tricoul pe care-l purta, apoi ea îndepărtă paharul.
    El scânci după pahar, întinzându-şi mâinile tremurătoare.
    - Nu. Nu, Paul. Câte puţin o data, dacă nu, o să vomiţi.
    După puţin timp i-l dădu înapoi şi îl lasă să mai ia două înghiţituri.
    - Calmantele, spuse el tuşind.
    Îşi supse buzele, îşi plimbă limba peste ele şi apoi îşi supse limba. Îşi putea aminti vag că şi-a băut propria urină, cum fusese aceasta, cât de sărată.
    - Capsulele - durerea - te rog, Annie, te rog, pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă, durerea e aşa de chinuitoare...
    - Ştiu că e, dar trebuie să mă asculţi, spuse ea privindu-l cu acea expresie hotărâtă şi totuşi maternă. Trebuia să plec şi să mă gândesc. Am reflectat adânc şi sper că am ajuns la o concluzie bună. Nu eram foarte sigură, gândurile mele sunt adesea parcă nămoloase, ştiu asta. Accept asta. Din cauza asta nu-mi puteam aminti unde am fost în toate ocaziile acelea despre care ei mă tot întrebau. Deci, m-am rugat. Există un Dumnezeu, să ştii, şi El răspunde rugăciunilor. Întotdeauna o face. Deci m-am rugat. Am zis "Iubite Dumnezeu, Paul Sheldon ar putea să fie mort când mă întorc eu înapoi". Dar Dumnezeu a spus: "Nu va fi. L-am iertat, ca să-i poţi aorta tu calea pe care trebuie s-o urmeze".
   Ea spusese arăta ca şi aorta, dar Paul, oricum de-abia o auzea; ochii lui erau fixaţi pe paharul cu apă. Îl lăsă să mai bea încă o înghiţitură. El fornăi ca un cal, râgâi şi apoi strigă atunci când crampele începură să-i chinuie burta.
    În tot acest răstimp ea îl privise blajin.
    - O să-ţi dau medicamentele ca să-ţi aline durerea - spuse ea - dar, mai întâi, ai o treabă de îndeplinit. Mă întorc imediat.
    Se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă.
    - Nu! ţipă el.
    Ea nu-l luă deloc în seamă.
    El rămase în pat, înconjurat de durere, încercând să nu geamă şi totuşi gemând.

                                                                    16.

                                     La început a crezut că delirează. Ce vedea era prea bizar ca să fie normal.
    Când Annie s-a întors, împingea un grătar cu cărbuni.
    - Annie, sufăr groaznic.
    Lacrimile îi şiroiau pe obraji.
    - Ştiu, dragul meu.
    Îl sărută pe obraz; atingerea buzelor ce era tot atât de uşoară ca şi căderea unei frunze.
    - În curând.
    Ea plecă şi el se uită prostit la grătarul cu cărbuni; un obiect menit să se afle vara într-un chioşc din grădină, care era acum în camera lui, ducându-i cu gândul la imagini cu idoli şi sacrificii.
    Şi un sacrificiu, bineînţeles, era, ceea ce avea ea de gând - când s-a întors, ducea într-o mână manuscrisul romanului Maşini de Lux, singurul rezultat concret existent al muncii lui de doi ani de zile.
    În cealaltă avea o cutie de chibrituri Diamond Blue Tip. Chibrituri de lemn cu vârf de fosfor.

                                                                      17.

                                         - NU, spuse el, plângând și tremurând.
    Îl rodea un gând,  îl ardea ca un acid: pentru mai puţin de o sută de dolari ar fi putut să-şi tragă la xerox manuscrisul în Boulder. Prietenii - Bryce, amândouă fostele neveste, drace, chiar şi mama sa - îi spuseseră mereu că este nebun să nu-şi facă măcar o copie a muncii lui şi s-o pună deoparte; la urma urmei, hotelul Boulderado putea lua foc, sau casa din New-York; ar putea surveni un tornado, o inundaţie sau o altă calamitate naturală.
    Refuzase în mod constant, fără a avea niciun motiv special: era doar că i se părea că dacă ar face asta, ar chema ghinionul.
    Ei bine, aici era şi piaza rea şi calamitatea naturală, toate îngemănate într-un singur lucru; aici era Annie Uraganul. În inocenţa ei, în aparenţă, nu îi trecuse prin cap niciodată ideea că ar mai putea exista undeva o copie a cărţii Maşini de Lux - şi dacă el doar ar fi ascultat, dacă doar ar fi investit acei o sută de dolari nenorociţi...
    - Da, replică ea, întinzând chibriturile spre el. Manuscrisul, cu coperta albă pe care scria titlul, era aşezat în poala ei.
    Chipul ei era încă clar şi calm.
    - Nu, spuse el, întorcându-şi faţa înfierbântată de la ea.
    - Da. E obscen. Lăsând asta la o parte, nici nu e bun.
    - Tu nu ai recunoaşte ceva bun nici dacă ar veni spre tine şi ţi-ar muşca nasul! tipă el, nepăsându-i de nimic.
    Ea râse blând. În aparenţă furiile ei intraseră în vacanţă.
    Dar, gândi Paul, după cum o ştia pe Annie Wilkes, se puteau reîntoarce pe neaşteptate, în orice moment, cu toate bagajele în mâini:
    Nu ne-am putut abţine să fim departe de tine. Ce mai faci?
    - În primul rând - spuse ea - binele nu mi-ar muşca nasul. Răutatea, poate, dar nu binele. În al doilea rând, eu recunosc binele când îl întâlnesc - tu eşti bun, Paul. Ai doar nevoie de un mic ajutor. Şi acum, ia chibriturile!
    El îşi clătină anevoios capul într-o parte şi în alta.
    - Nu.
    - Ba da.
    - Nu.
    - Da.
    - Nu, fir' ai a dracului!
    - Foloseşte toate blasfemiile pe care vrei. Le-am mai auzit.
    - Nu o s-o fac.
    Îşi închise ochii.
    Când îi deschise ea îi ţinea în faţă un cartonaş pătrat cu cuvântul NOVRIL tipărit cu litere albastre, în partea de sus. MOSTRĂ, spuneau literele de dedesubtul denumirii. SĂ NU FIE DISTRIBUIT FĂRĂ REŢETA MEDICULUI. Sub avertisment erau patru capsule în înveliş de plastic. Încercă să le înşface. Ea trase cartonul din raza lui de acţiune.
    - Când o să-l arzi - spuse ea. Atunci am să-ţi dau pilulele - toate patru, cred - şi durerea va dispărea. Vei începe să te simţi iarăşi liniştit, şi când îţi vei reveni complet, voi schimba aşternuturile - văd că le-ai udat şi trebuie să fie foarte neplăcut - şi, de asemenea, te voi schimba şi pe tine. Atunci când o să termin, probabil că-ţi va fi foame şi pot să-ţi dau nişte supă. Poate şi nişte pâine prăjită fără unt. Dar, până când îl arzi, Paul, nu pot să fac nimic. Îmi pare rău.
    Limba lui vroia să spună:
    Da! Da, bine! şi deci şi-o muşcă. Îi întoarse iarăşi spatele - departe de pătratul de carton ispititor, înnebunitor; de capsulele albe în locaşurile lor romboidale, din plastic transparent.
    - Tu eşti diavolul, spuse el.
    Se aştepta iarăşi la mânie şi primi un râs îndelungat, cu subtonuri de tristeţe înţelegătoare.
   - O, da! Da! Asta-i ce gândeşte un copil când mami intră în bucătărie şi-l vede jucându-se cu detergentul de vase de sub chiuvetă. El n-o spune, bineînţeles, în acest mod, pentru că el nu are educaţia ta. El spune doar "Mami, eşti rea!"
    Mâna ei îndepărta părul de pe fruntea lui înfierbântată. Degetele ei alunecară lin peste obraji, peste gât şi apoi, înainte de a se îndepărta, îi strânse uşor, cu compasiune, umărul.
    - Mama se simte prost atunci când copilul ei îi spune că-i rea sau dacă plânge pentru ce i s-a interzis, aşa cum plângi tu acum. Dar ea ştie că are dreptate şi deci îşi face datoria. Aşa cum eu mi-o fac pe a mea.
    Urmară trei bufnituri rapide când Annie lovi manuscrisul cu pumnii - 190 000 de cuvinte şi cinci existenţe la care, un Paul Sheldon sănătos şi lipsit de dureri, ţinuse foarte mult; 190 000 de cuvinte şi cinci existenţe pe care, cu trecerea fiecărui moment, le găsea din ce în ce mai dispensabile.
    Pilulele. Pilulele. Trebuia să ia blestematele de pilulele. Existenţele erau umbre, pilulele nu erau. Ele erau reale.
    - Paul?
    - Nu! hohoti el.
    Zornăitul slab al capsulelor în locaşurile lor de plastic - tăcere - apoi zgomotul înfundat făcut de chibriturile de lemn agitate.
    - Paul?
    - Nu!
    - Aştept, Paul.
    Oh, pentru numele lui Dumnezeu, de ce joci acest rol prostesc de Horaţiu-pe-pod şi, pentru numele lui Dumnezeu, pe cine vrei să impresionezi? Crezi oare că e vreun film sau vreun spectacol de televiziune şi curajul tău este cântărit de nişte spectatori? Poţi să faci ce vrea ea sau poţi să te încăpăţânezi. Dacă te încăpăţânezi, o să mori şi ea o să ardă oricum manuscrisul. Deci, ce ai de gând să faci, să zaci aici şi să suferi pentru un roman din care vei vinde un număr de exemplare de două ori mai mic decât cartea din seria MISERY care a avut cel mai mic succes; şi pe care Peter Prescott o să se cace în cea mai elegantă şi dulce manieră când o să-i facă comentariul critic pentru acel mare oracol literar, NEWSWEEK? Haide, haide, fii înţelept! Până şi Galileo s-a dezis când a realizat că ei într-adevăr aveau de gând să-l ardă pe rug!
    - Paul? Aştept. Pot să aştept toată ziua. Deşi eu cam bănuiesc că s-ar putea să cazi în curând în comă; cred că, acum eşti într-un stadiu aproape comatos şi am o mulţime de...
    Vocea ei se stinse încet.
    Da! Dă-mi chibriturile! Dă-mi un aruncător de flăcări! Dă-mi un Baby-Huey şi o încărcătură de napalm! Arunc şi o încărcătură strategică nucleară pe el, dacă asta vrei tu, tu muma-pădurii blestemată!
    Aşa vorbea oportunistul, supravieţuitorul. Totuşi, altă porţiune, care acum dădea înapoi, aproape comatoasă ea însăşi, continua să se vaiete în întuneric:
    O sută nouăzeci de mii de cuvinte! Cinci existenţe! Doi ani de muncă! Şi care era adevăratul rezultat:
    Adevărul! Ce ştii tu despre BLESTEMATUL ADEVĂR!
    Se auziră arcurile patului trosnind atunci când ea se ridică.
    - Bine! Eşti un băieţel foarte încăpăţânat, trebuie să spun, şi nu pot să stau toată noaptea lângă patul tău, oricât de mult mi-ar plăcea să fac asta! La urma urmelor, am condus aproape o oră, grăbindu-mă să ajung aici. Mai vin peste câteva minute să văd dacă ţi-ai schimbat p...
    - Arde-le tu, atunci! urlă el la ea.
    Ea se întoarse şi-l privi.
    - Nu. Nu pot să fac asta, oricât de mult aş dori să te scutesc de agonia pe care o simţi.
    - De ce nu?
    - Deoarece - spuse ea afectat - trebuie s-o faci tu de bunăvoie.
    Atunci el începu să râdă şi faţa ei se întunecă, pentru prima dată de când se întorsese, şi părăsi camera cu manuscrisul sub braț.

                                                                             18.

                                        Când ea reveni o oră mai târziu, Paul luă chibriturile.
    Ea puse pe grătar pagina cu titul. El încercă  să aprindă unul dintre chibrituri dar nu putu, deoarece tot nu reuşea să atingă scăpăriciul roşu sau îi cădea chibritul din mână.
    Deci, Annie luă cutia, aprinse chibritul şi îl puse în mâna lui, iar el îl atinse de colţul foii şi apoi lăsă chibritul să cadă în grătar şi privi fascinat cum flăcările gustau hârtia şi apoi o înghiţeau. De data aceasta ea venise cu o furculiţă lungă şi când hârtia începu să se strângă, o împinse în jos.
    - O să dureze o veşnicie - spuse el. Nu pot...
    - Nu, o s-o rezolvăm repede - zise. Dar tu trebuie să arzi câteva pagini, Paul - ca un simbol al înţelegerii tale.
    Puse acum pe grătar prima pagină din Maşini de Lux, cuvinte pe care el şi le amintea că le-a scris cam cu douăzeci şi patru de luni în urmă, în casa din New-York:
    "Nu am niciun fel de roţi - îi spuse Tony Bonasaro, urcând scările, fetei care le cobora - şi, de felul meu, învăţ foarte greu, dar conduc foarte rapid".
    Oh, îi reaminti acea zi ca şi acele şlagăre celebre de la radio, îşi aminti cum patrulase prin apartament, din cameră în cameră, îmbibat de conţinutul cărţii; mai mult decât umflat, însărcinat, şi acelea erau durerile naşterii.
    Îşi aminti că găsise un sutien al Joanei sub una din pernele de pe canapea şi ea plecase de trei luni încheiate; asta-ţi arăta ce fel de treabă îţi făceau cei pe care îi angajai să-ţi facă curăţenie. Îşi aminti cum auzise traficul New-York-ului şi, slab, bătaia monotonă a clopotelor bisericii, chemându-i pe credincioşi la liturghie.
   Îşi aminti că se aşezase.
    Ca întotdeauna, uşurarea binecuvântată a startului; un sentiment care era ca o cădere într-un abis plin de lumină strălucitoare.
    Ca întotdeauna, certitudinea sumbră că nu va fi în stare să scrie atât de bine pe cât dorea.
    Ca întotdeauna, groaza că nu va putea să termine, că accelerează spre un zid părăsit.
    Ca întotdeauna, sentimentul minunat, voios, nervos al începutului unei călătorii.
    Se uită spre Annie Wilkes şi spuse, clar dar nu tare:
    - Annie, te rog nu mă obliga să fac asta.
    Ea ţinu nemişcate chibriturile în faţa lui şi spuse:
    - Poţi să faci ce doreşti.
    În concluzie, el îşi arse cartea.

                                                                       19.

                                           Îl obligă să ardă prima pagină, ultima și nouă perechi de pagini din diverse locuri ale manuscrisului - deoarece nouă,  spusese ea, era un număr care exprimă puterea, iar nouă dublat înseamnă noroc. El văzu că folosise o carioca groasă ca să înnegrească blasfemiile, cel puţin până acolo unde ajunsese ea cu cititul.
    - Aşa, spuse ea, când a noua pereche fu arsă. Ai fost un băiat foarte bun şi ascultător şi ştiu că asta te doare aproape la fel ca picioarele, aşa că nu o mai lungesc.
    Îndepărtă partea de sus a grătarului şi puse restul manuscrisului în cutia pentru cărbuni, sfărâmând rămăşiţele negre ale paginilor pe care le arsese deja. Camera puţea a fosfor şi hârtie arsă.
    Miroase ca anticamera iadului, gândi el delirant, şi dacă ar fi fost ceva în coaja scofâlcită de nucă, care fusese odată stomacul său, presupunea că ar fi vomitat.
    Ea aprinse un chibrit şi i-l puse în mână. Într-un fel reuşi să se aplece şi să scape chibritul în cutia de fier.
    Deja nu mai conta. Nu mai avea importanţă.
    Ea îl înghionti.
    Obosit, deschise ochii.
    - S-a stins.
    Scăpără încă un băţ şi i-l puse în mână.
    Deci, cum-necum, reuşi iarăşi să se aplece, trezind când s-a mişcat, în picioarele lui ferăstraiele ruginite şi atinse chibritul de colţul manuscrisului. De data aceasta flacăra se răspândi în loc să scadă şi să moară în jurul băţului.
    Se lăsă pe spate, cu ochii închişi, ascultând pocnetele flăcărilor, simţind în totalitate căldura dogoritoare.
    - Doamne sfinte! strigă ea alarmată.
    Deschise ochii şi văzu că bucăţi arzânde de hârtie se înălţau deasupra grătarului, în aerul fierbinte.
    Ea se repezi afară din cameră. Se auzi apa de la robinetele căzii lovind în găleată. El privi în dorul lelii o bucată înnegrită din manuscris cum pluteşte deasupra camerei şi aterizează pe una dintre perdelele subţiri ca de voal. Urmă o scânteie scurtă - avu timp să se întrebe dacă nu cumva camera va lua foc - care încercă să se extindă şi apoi se stinse lăsând o gaură mică, ca o arsură de ţigară. Pe pat începuse să cadă scrum.
    Îi căzu şi pe braţe. Nu prea îi păsa, din partea lui putea să se întâmple orice.
    Annie se întoarse; ochii ei căutând să privească peste tot deodată, încercând să urmărească traiectoria fiecărei pagini carbonizate care se ridica şi se legăna în aer. Flăcările se înălţau şi se întindeau deasupra cutiei de fier.
    - Doamne sfinte! spuse iarăşi ea, ţinând găleata cu apă şi privind în jur, încercând să se decidă unde s-o arunce sau dacă, la urma urmei, e nevoie s-o deşerte. Buzele ei tremurau şi erau ude de salivă. În timp ce Paul privea, limba îi ieşi afara şi le umezi din nou.
    - Doamne sfinte! Doamne sfinte!
    Se părea că asta era tot ce putea ea să spună.
    Chiar şi prins în menghina durerii chinuitoare, Paul, simţi instantaneu o plăcere imensă - deci aşa arăta Annie Wilkes când era înspăimântată. Era o imagine pe care, cu timpul, o va iubi.
    Încă o pagină se ridică în aer, arzând cu mici pâlpâiri albăstrii şi asta o decise. Cu încă un "Doamne sfinte!", turnă cu grijă găleata cu apă în cutia de metal. Urmă un fâsâit monstruos şi un nor de fum. Mirosul era umed şi îngrozitor; de ars şi totuşi cumva fluid.
    Când ea plecă, el reuşi să se ridice într-un cot, pentru o ultimă privire. Privi în cutia grătarului şi văzu acolo ceva ce semăna cu o bucată de buştean ars plutind într-o baltă neagră.
    După un timp, Annie Wilkes se reîntoarse.
    Incredibil, fredona.
    Îl ridică în sus şi îi împinse în gură pilulele.
    El le înghiţi şi se lasă pe spate gândind:
    O s-o ucid.

                                                                                20.

                                                 - Mănâncă, spuse ea de undeva din depărtare și el simți o durere înțepătoare.
    Deschise ochii și o văzu stând lângă el - pentru prima dată era, de fapt, la același nivel cu ea, față în față. Realiză cu surprindere încețoșată, distantă, că, pentru prima dată după nespus de multe mii de ani, el, de asemenea, şedea... cu adevărat şedea.
    Cui îi pasă? gândi el şi îşi lăsă ochii să se închidă iarăşi. Era perioada fluxului. Pilonii erau acoperiţi. În sfârşit, venise fluxul şi data viitoare când se va termina s-ar putea să dispară pentru totdeauna şi, deci, era decis să se lase dus de valuri acolo unde vroiau ele să-l ducă; se putea gândi mai târziu la faptul că şedea...
    - Mănâncă! repetă ea şi aceasta fu urmată de o revenire a durerii. Bâzâia în stânga capului său, făcându-l să geamă şi să încerce să se îndepărteze.
    - Mănâncă, Paul! Trebuie să te trezeşti pe deplin aşa încât să poţi mânca, sau...
    Zzzzzing!
    Lobul urechii. Ea îl ciupea.
    - 'Ne! îngăimă el. 'Ne! Nu mi-o smulge, pentru numele lui Dumnezeu!
    Îşi forţă ochii să se deschidă. Fiecare pleoapă cădea ca şi cum ar fi avut atârnată de ea un bloc de ciment.
    Instantaneu lingura fu în gura lui, aruncând supă fierbinte în jos pe gât. Înghiţi ca să nu se înece.
    Brusc, din neant - cea mai uimitoare revenire pe care acest comentator a văzut-o, doamnelor şi domnilor!
    - Mi-e Foame apăru alergând nebuneşte. Era ca şi cum prima lingură de supă îi trezise stomacul dintr-o transă hipnotică. Înghiţi restul atât de repede pe cât putea ea să-i ducă lingura la gură, părând că i se face din ce în ce mai foame în loc ca, încetul cu încetul, să devină sătul în timp ce sorbea şi înghiţea.
    Îşi amintea vag cum ea scosese afară acel grătar sinistru, care încă fumega, şi cum împinsese înăuntru în cameră ceva care, în starea în care se afla el - drogat şi aproape adormit - el se gândise că e un cărucior pentru cumpărături. Această idee nu-i produsese nici surpriză, nici uimire; la urma urmei, se afla în vizită la Annie Wilkes. Grătare pentru friptură, cărucioare de cumpărături; mâine, probabil un contor de parcare sau un focos nuclear. Când trăieşti într-o casă de distracţii, hohotele de râs nu se opresc niciodată.
    Moţăise, dar acum realiză că acel cărucior de cumpărături fusese un scaun pe rotile pliant. Era aşezat în el, cu picioarele rupte întinse ciudat în faţă, iar zona pelvisului şi-o simţea incomod de umflată, aşa că nu era prea bucuros de noua sa poziţie.
    M-a pus în scaun în timp ce eu eram inconştient, gândi el. M-a ridicat. Fără niciun ajutor. Dumnezeule, trebuie să fie foarte puternică!
    - Gata! spuse ea. Sunt mulţumită să văd cât de mult ţi-a plăcut supa, Paul! Cred că o să te faci bine. Nu putem spune "ca şi nou" - vai, nu - dar dacă nu mai avem prea multe dintre aceste... aceste neînţelegeri... eu cred că o să te refaci aproape total. Acum am de gând să-ţi primenesc patul tău vechi şi scârbos, iar când o să termin o să te spăl pe bătrânul şi scârbosul de tine şi apoi, dacă n-o să ai dureri prea mari şi o să-ţi mai fie foame, o să-ţi dau nişte pâine prăjită.
    - Mulţumesc, Annie, spuse el umil şi gândi:
     Gâtul tău. Dacă pot, o să-ţi dau o şansă să-ţi lingi buzele şi să spui "Doamne Sfinte!". Dar numai o singură dată, Annie.
    Numai o dată.

                                                                                 21.

                                                Patru ore mai târziu se afla înapoi în pat și și-ar fi ars toate cărțile pentru un singur Norvil. Cât timp stătuse așezat nu-l deranjase chiar deloc poziția - avusese destul rahat în sânge încât să adoarmă jumătate din Armata Prusacă - dar acum, părea cu un întreg roi de albine își făcea de cap în jumătatea lui inferioară.
    Țipă foarte tare - se pare că hrana realizase ceva pentru el, deoarece nu-și putea aminti să fi fost vreodată în stare să urle atât de tare, de când ieșise din norul negru.
    O simți stând în spatele uşii dormitorului, pe hol, cu mult timp înainte ca ea să intre înăuntru, imobilă, stinsă, nebăgată în priză, privind în gol spre clanţă sau la păienjenişul de linii din palmele ei.
    - Uite.
    Îi dădu medicamentele - două capsule de data aceasta.
    El le înghiţi, ţinând-o de încheietura mâinii ca să stabilizeze paharul.
    - Ţi-am cumpărat din oraş două cadouri, spuse ea ridicându-se.
    - Chiar aşa? întrebă el răguşit.
    Ea arătă cu degetul spre scaunul pe rotile care stătea sprijinit în colţ - prevestind parcă nenorociri - cu rezemătoarele sale pentru picioare împinse ţeapăn în afară.
    - Pe celălalt o să ţi-l arăt mâine. Acum dormi, Paul.

                                                                            22.

                                                     Dar, pentru mult timp, somnul refuză să vină. Pluti pe aripile drogurilor și reflectă la situația în care se afla. I se părea acum puțin mai ușor să facă aceasta. Era mai ușor să se gândească la situația lui decât la cartea pe care o crease și apoi o nimicise.
    Fapte.... fapte izolate ca niște bucăți dintr-un material care pot fi țesute împreună ca să faci o scoarță.
    Erau la câteva mile depărtare de vecinii care, spusese Annie, nu o plăceau deloc. Care era numele? Boynton. Nu, Roydman. Asta era! Roydman. Și cât de departe de oraș?
    Nu prea departe, cu siguranță. Se afla într-un cerc al cărui diametru putea fi tot atât de mic cât cincisprezece mile sau tot atât de mare cât patruzeci și cinci. Casa Annei Wilkes și afla în acest cerc și al Roydman-ilor și orașul Slidewinder, oricât de mic era acesta....
    Și mașina mea. Camaro-ul meu este tot undeva în interiorul acestui cerc. O găsise, oare, poliția?
    Nu credea. El era o persoană foarte cunoscută; dacă s-ar fi găsit o mașină cu numărul de înmatriculare înregistrat pe numele său, o verificare elementară ar fi arătat că el fusese în Boulder și apoi dispăruse.
    Descoperirea automobilului său avariat și gol ar fi dat naștere imediat la căutări; la comentarii în buletinele de știri....
    Ea nu se uită niciodată la știrile de la televizor, nu ascultă niciodată radioul - doar dacă nu îl ascultă cu ajutorul unui microfon sau în căști.
    Totul semăna puțin cu acel câine din povestea cu Sherlock Holmes - acela care nu lătra. Maşina lui nu fusese găsită pentru că poliţiştii nu veniseră. Dacă ar fi fost găsită, ei ar fi verificat orice persoană din acest cerc ipotetic, nu-i aşa? Şi cam cât de mulţi oameni pot să fie într-o astfel de zonă, aici, atât de aproape de Western Slope?
    Şi doar pentru că nu fusese încă găsită, asta nu însemna că nu va fi găsită.
    Imaginaţia sa vie (pe care nu o moştenise de la nimeni din familia mamei sale) luă conducerea. Poliţistul era înalt, chipeş dar rece, cu perciunii poate un pic mai, lungi decât era regulamentar. Purta ochelari de soare negri, în care persoana chestionată îşi putea vedea faţa în dublu exemplar. Vocea lui avea un accent sec, de Midwest.
    Am găsit o maşină răsturnată, la jumătatea drumului care coboară Munţii Humbuggy, care aparţine unui scriitor faimos, pe nume Paul Sheldon. Pe scaune şi pe bord sunt pete de sânge, dar nici o urmă din el. Poate că s-a târât afară, poate că a rătăcit ameţit prin zonă.
    Îl pufni râsul când se gândi la halul în care erau picioarele lui, dar, bineînţeles, ei nu aveau cum să ştie ce vătămări suferise el. Puteau să presupună doar că, din moment ce nu era acolo, avusese destulă putere încât, cel puţin, să se îndepărteze de locul accidentului. Cursul logic al deducţiilor lor nu era apt să-i conducă la o posibilitate atât de neverosimilă ca răpirea, cel puţin nu la început şi, probabil că niciodată.
    Vă amintiţi cumva dacă aţi văzut pe cineva pe şosea în ziua când a începui furtuna? Un bărbat înalt, cam de patruzeci şi doi de ani, păr şaten deschis? Probabil că purta jeanşi albaştri, cămaşă de flanel în carouri şi un hanorac. S-ar putea să fi ară tat ameţit, dezorientat. Drace, s-ar putea să nu fi ştiut cine este.
    Annie i-ar fi dat poliţistului cafea în bucătărie; Annie ar avea mare grijă ca toate uşile dintre bucătărie şi dormitorul lui să fie închise. În caz că el ar începe să geamă.
    Zău că nu, domnule ofiţer - n-am văzut niciun suflet. De fapt, m-am întors din oraş cât de repede am putut, atunci când Tony Roberts mi-a spus că furtuna aceea afurisită, rea, nu va coti, la urma urmei, spre sud.
    Poliţistul, aşezând cana de cafea şi ridicându-se în picioare:
    Ei bine, dacă o să vedeţi pe cineva care să se potrivească cu descrierea, doamnă, sper că veţi lua legătura cu noi cât de repede o să puteţi. E o persoană foarte cunoscută. A apărut şi în revista PEOPLE! De asemenea, şi în altele. 
    Cu siguranţă că aşa o să fac, domnule ofiţer!
    Şi cu asta el va pleca.
    Poate că ceva de felul ăsta se întâmplase deja şi el pur şi simplu nu ştia. Poate copia fidelă sau copiile adevărate ale poliţistului său imaginar o vizitaseră pe Annie cât timp el fusese inconştient din cauza drogurilor.
    Dumnezeu Ştie, fusese mult timp în această stare. Gândindu-se mai mult, ajunse la concluzia că era improbabil.
    El nu era un soldat din Kokomo, doar un vagabond în trecere. El apăruse în People (primul best-seller) şi Us (primul divorţ); fusese o întrebare despre el într-o duminica în programul Parada Personalităţilor al lui Walter Scott. Ar fi făcut reverificări, poate prin telefon, poate chiar poliţiştii înşişi. Când o celebritate - chiar şi o cvasi-celebritate cum era un scriitor - dispărea, era mare agitaţie şi se făceau multe presiuni asupra poliţiei.
    Omule, astea-s doar supoziţii!
    Poate supoziţii, poate deducţii. Oricum era mai bine decât doar să zacă acolo şi să nu facă nimic.
    Dar parapetul de protecţie de lângă şosea?
    Încercă să-şi amintească, dar nu reuşi. Ştia doar că se întinsese după ţigări, apoi pământul şi cerul schimbaseră uluitor locurile şi apoi întunericul. Dar iarăşi deducţia (sau supoziţie educată, dacă voiai să fii foarte riguros) îl făcea să creadă că nu fusese aşa ceva. Parapetele sfărâmate sau lanţurile rupte ar fi alertat echipele de reparaţii ale şoselelor.
    Deci ce se întâmplase, de fapt?
    Pierduse controlul într-un loc în care panta nu era prea mare, asta se întâmplase - o înclinaţie suficientă pentru ca maşina să se rostogolească. Dacă panta ar fi fost mai abruptă, ar fi fost foarte dificil pentru Annie Wilkes să ajungă la el, başca să-l târască de una singură până la şosea.
    Deci unde era maşina lui? Îngropată în zăpadă, bineînţeles.
    Paul îşi puse braţul peste ochi şi văzu un plug pentru deszăpezire urcând drumul spre locul unde făcuse el accidentul cu două ore mai devreme. Plugul este doar o pată palid-portocalie în ninsoarea deasă şi este aproape de sfârşitul programului. Omul care-l conduce este înfofolit până-n ochi; pe cap poartă o căciulă de muncitor feroviar cu benzi albastre şi albe şi foarte groasă. Spre dreapta lui, la capătul unei pante line care, nu departe de acolo, se adânceşte transformându-se într-un defileu mult mai tipic pentru o zonă de munte, zace Camaro-ul lui Paul Sheldon, cu sloganul HART PREŞEDINTE scris cu litere bleu pe capota din spate şi care trebuia să fie cea mai vie culoare din zonă. Individul care conduce plugul nu vede maşina; abţibildul de pe capotă e prea estompat ca să-i atragă atenţia. Lamele laterale ale plugului îi blochează aproape de tot câmpul vizual lateral şi, de altfel, este aproape întuneric şi el e sleit de oboseală. Dar vrea să-şi termine această ultimă cursă, astfel încât să poată să ducă plugul la garaj şi să bea o cană de rom cald.
    Trece pe lângă locul accidentului, plugul aruncând în viroagă nori spumoşi de zăpadă. Camaro-ul, deja acoperit până la geamuri, este acum îngropat până la capota de sus. Mai târziu, în lumina sfârşitului de asfinţit furtunos, atunci când chiar şi lucrurile pe care le vezi în faţa ta par ireale, omul din schimbul doi trece pe acolo, din direcţie opusă, şi-l îngroapă de tot.
    Paul deschise ochii şi privi tencuiala tavanului. Acolo sus era o reţea de crăpături foarte fine, care păreau să alcătuiască un trio de C-uri înseriate. În timpul nesfârşitei scurgeri a zilelor în care zăcuse acolo după ce ieşise din nor, se obişnuise cu ele, iar acum le privi iarăşi, gândindu-se leneş la cuvinte începând cu litera c, cum ar fi crudă, chinuit, cotoroanţă şi contorsiune.
    Da.
    S-ar putea să se fi întâmplat aşa. S-ar putea.
    S-a gândit ea oare la ce s-ar putea întâmpla când maşina sa va fi găsită?
    Nu era exclus.
    Era nebună, dar fiind nebună nu însemna că-i proastă.
    Şi totuşi, nu-i trecuse niciodată prin minte că el ar putea avea o copie la Maşini de Lux.
    Mda. Şi avea dreptate. Căţeaua avea dreptate. Nu aveam.
    Imagini ale paginilor înnegrite ridicându-se, flăcările, sunetele, mirosul nimicirii - îşi încleştă dinţii împotriva imaginilor şi încercă să-şi blocheze mintea, să nu se mai gândească la ele; imaginaţia intensă nu era întotdeauna un lucru bun.
    Nu, nu aveai, dar nouă din zece scriitori au - cel puţin ar avea dacă ar fi plătiţi tot atât de bine pe cât erai tu plătit chiar şi pentru romanele ne-MISERY. Ea nu s-a gândit nici măcar o dată la acest  lucru.
    Ea nu e scriitoare.
    Şi nu e nici idioată, aşa cum cred că am căzut amândoi de acord. Cred că este plină de sine - nu are numai un ego foarte mare, ci unul care este indiscutabil grandios. Arderea i s-a părut cel mai adecvat lucru care trebuia făcut şi ideea că noţiunea ei despre lucrul adecvat poate fi scurtcircuitată de ceva atât de neînsemnat cum ar fi un Xerox şi câteva fişicuri de monede... acel impuls scurt nu a apărut niciodată pe ecranul ei, prietene.
    Celelalte deducţii ale sale puteau fi ca nişte case construite pe nisip mişcător, dar imaginea lui despre Annie Wilkes i se părea la fel de solidă ca Stânca Gibraltarului. Datorită cercetărilor pe care le făcuse pentru Misery, înţelegea nevrozele şi psihozele mult mai bine decât un profan şi ştia că, deşi o persoană care suferă de psihoză dar nu are un caz grav - la limita între sănătos şi bolnav - poate avea perioade alternative de stări depresive acute şi stări aproape agresive de voioşie şi ilaritate, egoul umflat şi infectat le surclasează pe toate, este sigur că toţi ochii sunt îndreptaţi spre el sau spre ea, convins că el ori ea participă la o mare dramă, iar deznodământul dramei era un lucru aşteptat cu sufletul la gură de milioane de oameni.
    Un asemenea ego pur şi simplu nu permite anumite direcţii de gândire. Aceste direcţii erau previzibile deoarece toate duceau spre acelaşi punct; de la persoana instabilă la obiecte, situaţii sau alte persoane din afara câmpului controlabil de către subiect (sau iluzie: pentru neurotic s-ar putea să existe o anumită distincţie, dar pentru psihotic erau una şi aceeaşi).
    Annie Wilkes dorise ca Maşini de Lux să fie distrus şi deci, pentru ea, existase doar un unic exemplar; acela.
    Poate că aş fi putut salva manuscrisul nenorocit spunându-i că mai am copii după el. Ar fi văzut atunci că era inutil să distrugă originalul. Ea...
    Respiraţia lui, care devenise din ce în ce mai lentă, apropiindu-se de adormire, îl înecă brusc şi ochii i se holbară.
    Da, ar fi văzut că acel lucru era fără sens. Ar fi fost forţată să recunoască una dintre acele direcţii care duc într-un loc în afara controlului ei. Egoul ar fi fost rănit, ar fi guiţat.
    Am un asemenea temperament!
    Dacă ar fi fost atât de clar pusă faţă în faţă cu faptul că ea nu poate distruge "cartea lui obscenă", oare nu s-ar fi putut ea decide să-l distrugă, în comparaţie, pe creatorul cărţii obscene? La urma urmei, nu exista nici o copie a lui Paul Sheldon.
    Inima îi bătea repede. În cealaltă cameră auzi pendula începând să bată şi deasupra corpului auzi bocănitul paşilor ei de-a lungul tavanului. Sunetul slab făcut de ea urinând. Apa la toaletă trasă. Mersul ei greu în timp ce se reîntorcea în pat. Scârţâitul arcurilor.
    Nu o să mă mai faci să mă înfurii, nu-i aşa?
    Brusc, mintea lui dori să înceapă să alerge în galop, un trăpaş nărăvaş încercând să rupă ritmul. Ce oare, înainte de toate, însemna pentru maşina lui, această psihanaliză de doi bani? Cam când va fi găsită? Ce însemna asta pentru el?
    - Aşteaptă un minut, şopti el în întuneric. Aşteaptă un minut, aşteaptă un minut, rămâi pe recepţie. Încetineşte pasul.
    Îşi puse iarăşi braţul peste ochi şi şi-l închipui din nou pe poliţistul cu ochelari negri de soare şi favoriţi.
    Am găsit o maşină răsturnată la jumătatea drumului care coboară Munţii Humbuggy, spunea poliţistul şi bla-bla-bla-bla.
    Doar că, de această dată, Annie nu-l invită să stea la o cafea. De această dată ea nu se va simţi în siguranţă până când omul nu va ieşi din casa ei şi va fi departe pe şosea. Chiar şi în bucătărie, chiar şi cu două uşi închise între ei şi camera de oaspeţi, chiar şi cu oaspetele drogat până peste cap, poliţistul s-ar putea să audă un geamăt.
    Dacă maşina sa va fi găsită, Annie Wilkes va şti că ea e în încurcătură, nu-i aşa?
    - Da, şopti Paul. Picioarele începeau iar să-l doară, dar în groaza din ce în ce mai mare a acestei certitudini, aproape că nu observă.
    Ea nu se va afla în încurcătură pentru că l-a adus pe el acasă la ea, în special dacă era mai aproape decât acel Sidewinder (şi aşa credea Paul Sheldon că era); pentru asta probabil că i s-ar fi dat o medalie şi legitimaţie de membră pe viaţă a Fan-Clubului Misery Chastain (spre imensa mâhnire a lui Paul, acest lucru chiar exista).
    Problema era că îl adusese la ea acasă, îl instalase în camera de oaspeţi şi nu spusese nimănui. Niciun telefon la serviciul de Salvare local:
    "Aici e Annie care stă sus pe Şoseaua Muntele Humbuggy şi am un tip aici, care arată ca şi cum l-ar fi folosit King-Kong drept trambulină".
    Problema era că-l saturase cu droguri la care, cu siguranţă, ea nu ar fi trebuit să aibă acces - în nici un caz dacă el era doar pe jumătate atât de dependent de ele pe cât credea că ar fi.
    Problema era că ea, în plus, îi aplicase un fel de tratament aberant, băgându-i ace de perfuzie în braţe, punându-i picioarele în atele făcute din cârje de aluminiu, tăiate cu bomfaierul.
    Problema era că Annie Wilkes fusese în boxa martorilor acolo sus, în Denver... şi nu ca martor al apărării, gândi Paul.
    Pot să pun pariu pe tot ce am!
    Deci îl priveşte pe sticlete îndepărtându-se pe şosea în automobilul de patrulare strălucitor de curat (strălucitor de curat, cu excepţia bucăţilor de zăpadă întărită şi sare care se adunaseră sub aripile roţilor şi sub barele de protecţie; asta e!) şi se simte iarăşi în siguranţă... dar nu prea în siguranţă, deoarece ea este acum ca un animal care a simţit vânătorul şi este speriat. Foarte, foarte speriat.
    Sticleţii vor căuta şi vor căuta deoarece el nu este doar bunul şi bătrânul soldat din Kokomo; el este Paul Sheldon, Zeusul literar din pana căruia s-a născut Misery Chastain, drăguţa lăzilor de gunoi şi iubita supermagazinelor. Poate că atunci când nu or să-l găsească, se vor opri din căutări sau, cel puţin, vor căuta în altă parte; dar poate că unul dintre Roydman-i a văzut-o pe ea trecând în acea noapte şi a observat ceva ciudat în spatele Bătrânei Bessie, ceva învelit într-o cuvertură.
    Chiar dacă ei n-au văzut nimic, ei nu i s-ar părea nimic deosebit din partea Roydman-ilor să inventeze ceva ca s-o bage pe ea în bucluc; ei nu o plăceau.
    Sticleţii s-ar putea întoarce şi data următoare, oaspetele ei s-ar putea să nu mai fie atât de liniştit.
    Îsi aminti cum ochii ei priviseră descumpăniţi în jur când focul din cutia grătarului era pe punctul de a scăpa de sub control. Îi vedea limba umezindu-i buzele. O vedea umblând încoace şi încolo, cu palmele încleştându-se şi descleştându-se, aruncând din când în când câte o privire spre camera de oaspeţi unde el zăcea pierdut în norul lui. Din când în când ea va rosti "Doamne Sfinte!" spre camerele goale.
    Ea capturase o pasăre rară cu penaj superb - o pasăre rară, originară din Africa. Şi ce vor face ei dacă o vor descoperi?
    Ce altceva, or s-o pună iarăşi în boxa martorilor, bineînţeles. Or s-o pună iarăşi în boxa martorilor acolo sus, în Denver. Şi de data aceasta s-ar putea să nu mai iasă liberă de acolo.
    Îşi luă braţul de pe ochi. Se uită la succesiunea de C-un care dansau ameţitor pe tavan. Nu avea nevoie de încheietura cotului peste ochi ca să-şi poată imagina restul. S-ar putea să-l mai ţină o zi sau două. S-ar putea să fie nevoie de un telefon sau de încă o vizită ca s-o facă să se decidă să se descotorosească de rara avis a ei. Dar până la sfârşit o va face, tot aşa cum câinii sălbatici încep să-şi îngroape prăzile ilicite după ce au fost vânaţi o vreme.
    O să-i dea cinci pilule în loc de două sau, poate, o să-l sufoce cu o pernă; probabil, pur şi simplu, o să-l împuşte. Cu siguranţă că avea o puşcă pe undeva - aproape oricine trăia în ţinuturile muntoase avea una - şi asta va rezolva problema.
    Nu - nu puşca.
    Prea multă mizerie.
    S-ar putea să lase urme.
    Nici unul dintre aceste lucruri nu se întâmplase încă deoarece nimeni nu găsise maşina. Probabil că-l căutau în New York sau în L.A., dar nimeni nu se gândea că el ar putea fi în Sidewinder, Colorado.
    Dar în primăvară...
    C-urile jucau pe tavan.
    Curăţat. Curăţare. Ciunngit.
.............................................................................................