Salem's Lot, Stehpen King

                                                                  1.

                                     PROLOG

    Ce cauți, prieten vechi?
    După atîţia ani petrecuţi departe, te-ai întors
    Cu idolii cărora li te-ai închinat
    Sub ceruri străine
    Prea departe de ţinuturile tale.
             GIORGIOS SEFERIS

                                                               1.

                                    Aproape toți credeau că erau tată și fiu.
    Au traversat țara cu întreruperi, rătăcind nu prea hotărâți înspre sud-vest, într-un Citroen vechi, evitând, când puteau, autostrăzile. S-au oprit în trei locuri înainte de a ajunge la destinaţie: întâi la Rhode Island, unde bărbatul înalt şi brunet a lucrat într-o fabrică de textile; apoi în Youngstown, Ohio, unde a muncit trei luni pe o rampă de asamblare a tractoarelor; şi, în cele din urmă, într-un orăşel californian lângă graniţa cu Mexicul, unde a lucrat la o staţie de benzină şi a reparat maşini străine, bucurîndu-se de un succes care pentru el însuşi a fost surprinzător şi satisfăcător.
    Oriunde s-ar fi oprit, cumpăra  un ziar din Portland, Maine, intitulat Press-Herald, în care căuta articole referitoare la un orăşel din sudul statului Maine, numit Jerusalem's Lot şi la zonele învecinate. Din când în când erau şi asemenea articole.
    În timpul petrecut în camerele de hotel, înainte de ajunge la Central Falls, Rhode Island, creionase schiţa unui posibil roman, pe care o expediase agentului său literar. Se bucurase de oarecare succes, ca romancier, în urmă cu un milion de ani, într-o vreme când întunericul încă nu-i acoperise viaţa. Agentul a dus schiţa la ultimul său editor, care şi-a exprimat un interes politicos, însă nu şi dorinţa de a-i oferi o sumă în avans pentru cartea care ar fi urmat să fie scrisă. „Te rog" şi „mulţumesc" încă nu costă nimic, i-a spus băiatului, în timp ce rupea în bucăţi scrisoarea agentului. A spus-o fără prea multă amărăciune şi s-a apucat totuşi să scrie romanul.
    Băiatul nu vorbea prea mult. Chipul său era permanent încordat, iar ochii îi erau întunecați - de parcă ar fi scurtat mereu un orizont interior sumbru. În bufetele şi la staţiile de benzină unde opreau, era politicos şi nimic mai mult. Părea că nu doreşte să-l scape din ochi pe bărbatul cel înalt şi devenea nervos chiar şi atunci când acesta se ducea doar până la toaletă. Refuza cu încăpăţânare să vorbească despre oraşul cu numele Jerusalem's Lot, deşi, din când în când, bărbatul încerca să aducă subiectul în conversaţie. Şi nici nu voia să se uite la ziarele din Portland pe care, uneori, bărbatul le lăsa intenţionat în jur.
    Când cartea a fost terminată, locuiau într-o căsuţă pe plajă, departe de autostradă şi obişnuiau să înoate deseori în Pacific. Apele lui erau mai calde decât ale Atlanticului; şi mai prietenoase. Nu aveau amintiri. Băiatul a început să se bronzeze.
    Deși aveau bani suficienți să-și poată permite trei mese zdravene pe zi şi un acoperiş solid deasupra capului, bărbatul începuse deja să se simtă deprimat şi să aibă îndoieli dacă viaţa pe care o duceau era o viaţă bună. Îi dădea lecţii băiatului; şi băiatul părea a nu simţi lipsa unui sistem educaţional organizat (căci era inteligent şi studios, aşa cum fusese şi bărbatul la vremea lui). Însă nu credea că refuzul de a discuta problemele legate de Salem's Lot îi făceau vreun bine băiatului. Uneori, noaptea, ţipa în somn şi arunca păturile pe jos.
    Sosi o scrisoare de la New York. Agentul bărbatului cel înalt punea că editura Random House îi oferea 12.000 de dolari în avans şi că era aproape sigură lansarea festivă a cărţii. Era în regulă?
    Era.
    Bărbatul își abandonă slujba de la stația de benzină și, împreună cu băiatul, a trecut granița.

                                                                2.

                             Los Zapatos, denumire care înseamnă „pantofii" (nume ce îi făcea, fără nici un motiv, plăcere bărbatului) era un sătuc aşezat nu departe de ocean. Nu prea erau turişti pe acolo. Drumul de acces nu era bun. Satul nu avea ieşire la ocean (trebuia să mergi cinci mile înspre vest ca să ajungi la el) şi nici nu existau locuri istorice de interes. De asemenea, cârciuma era infestată cu gândaci negri şi singura curvă din zonă era o mama-mare de cincizeci de ani.
    Afară, acum din Statele Unite, o liniște aproape nepământeană se pogorâse asupra vieţilor lor. Pe cer zburau puţine avioane, nu existau şosele cu taxă de intrare şi nimeni nu avea maşini electrice de tuns iarba (şi nici nu-şi dorea să aibă vreuna) pe o rază de o sută de mile. Aveau un aparat de radio, dar acesta emitea numai zgomote lipsite de sens; programele de ştiri erau toate în limba spaniolă, pe care băiatul începuse s-o înţeleagă, dar care era - şi va fi întotdeauna - de nedesluşit pentru bărbat. Toată muzica difuzată părea a fi numai operă. Uneori, noaptea, reuşeau să prindă un post de muzică pop din Monterey, întrerupt de accentele turbate ale lui Wolfman Jack, însă transmisia un era deloc una din cele mai bune. Singurul motor pe care îl auzeau în jur era cel al tractorului străvechi, cu înfățișare ciudată, al unui țăran din sat. Când bătea vântul, puteau auzi zgomotul lui stins, ca un sughiț neregulat, ca un spirit neliniștit. Își scoteau apa din fântână cu găleata.
    O dată sau de două ori pe lună (și nu întotdeauna împreună) ) luau parte la slujba ţinută în bisericuţa din localitate. Nici unul nu înţelegea ceremonia, dar se duceau totuşi. Câteodată bărbatul moţăia în căldura sufocantă, legănat de ritmurile egale şi cunoscute şi de vocile care psalmodiau. Într-o duminică băiatul ieşi pe prispa şubredă din spatele casei, unde bărbatul lucra la un nou roman şi îi spuse şovăitor că a vorbit cu preotul despre posibilitatea de a intra în sânul bisericii. Bărbatul îl aprobă şi apoi îl întrebă dacă ştie suficient de bine limba spaniolă pentru a urma cursurile. Băiatul răspunse că nu crede că acesta ar putea fi un impediment.
    O dată pe săptămână  bărbatul făcea un drum de patruzeci de mile ca să cumpere ziarul din Portland, Maine, care întotdeauna era vechi de cel puţin o săptămînă şi uneori era îngălbenit cu urină de câine. La două săptămâni după ce băiatul îl anunţase despre intenţiile sale, a descoperit un articol referitor la Ssalem's Lot şi la un oraş din Vermont, numit Momson. În articol se menţiona şi numele bărbatului cel înalt.
    Lăsă ziarul la vedere, fără să nutrească vreo speranță că băiatul l-ar fi citit. Articolul îl tulbura din mai multe motive. Nu se terminase încă în Salem's Lot. Așa se părea.
    O zi mai târziu, băiatul se apropie de el cu ziarul în mână, împăturit în așa fel încât să poată fi observat titul:
    Oraș fantomă în Maine?
    - Mi-e frică, spuse.
    - Și mie îmi este, răspunse bărbatul cel înalt.

                                                                               3.

                           ORAȘ FANTOMĂ ÎN MAINE?
                                       - de John Lewis -
                                Reporter  la Press-Herald

                  JERUSALEM'S LOT - Jerusalem's Lot este un orăşel situat la est de Cumberland şi la 20 de mile nord de Portland. Nu este primul oraş din istoria Americii care să sece, pur şi simplu şi apoi să dispară şi probabil că nici nu va fi ultimul, însă cazul lui este unul din cele mai ciudate întâlnite până acum. Oraşele fantomă sunt obişnuite în sud-vestul american, unde comunităţile se dezvoltau aproape peste noapte în jurul zăcămintelor bogate de aur şi argint şi apoi dispăreau la fel de iute, când filonul de minereu seca, lăsând în urmă-le magazine şi hoteluri şi baruri pustii, care putrezeau în gol în liniştea nesfârşită a deşertului.
    În New England, singurul caz asemănător cu abandonarea misterioasă a oraşului Jerusalem's Lot, sau Salem's Lot, cum îl numesc deseori localnicii, pare a fi fost cel al unui orăşel din Vermont, Momson. În vara lui 1923, Momson a secat şi a dispărut, iar toţi cei 312 locuitori au dispărut o dată cu el. Mai există casele şi câteva clădiri din central comercial al oraşului, însă nu au mai fost locuite din vara aceea, de acum cincizeci şi doi de ani. Din unele case a fost scos mobilierul, dar majoritatea sunt încă mobilate, de parcă, în mijlocul activităţilor cotidiene, a bătut un vânt mare şi a suflat toţi oamenii de acolo. Într-una din case fusese pusă masa pentru cină, având chiar în centrul ei o vază cu flori de multă vreme uscate. În alta, în dormitorul de la etaj, paturile erau făcute, de parcă oamenii de acolo tocmai s-ar fi pregătit de culcare. În magazinul local, un cupon de stofă mucegăită a fost descoperit pe tejghea, iar preţul de 1,22 $ fusese înregistrat la casă. În casa de bani, cercetătorii au găsit 50 de dolari, neatinşi.
    Celor din regiune le place să distreze turiștii făcând aluzii la faptul că orașul este bântuit de stafii - și că acesta, zic ei, este motivul pentru care a rămas nelocuit.  Un motiv mai plauzibil este acela că Momson este situat într-un colţ uitat al statului, departe de orice drum principal. Nimic din acest oraş nu îl deosebeşte de o sută de alte oraşe - desigur, cu excepţia dispariţiei subite a locuitorilor săi.
    Cam același lucru poate fi spus și despre  Jerusalem's Lot. La recensământul din 1970, Salem's Lot avea 1.319 locuitori, o creştere de 67 de suflete în cei zece ani trecuţi de la recensământul anterior. Este o aşezare întinsă, confortabilă, numită pe scurt, Lot, de foştii săi locuitori, unde aproape niciodată nu s-a întâmplat ceva ieşit din comun. Singurul lucru despre care discutau bătrânii adunaţi periodic în parc şi în jurul focului din Piaţa Agricolă Crossen, era Focul din '51, când un chibrit aruncat la întâmplare a declanşat cel mai mare incendiu din istoria statului.
    Dacă cineva voia să-și petreacă liniștit anii de pensie într-un orășel la țară, unde nimeni nu se amesteca în treburile altuia şi unde cel mai important eveniment era tombola cu prăjituri organizată de Asociaţia Doamnelor, atunci Lot ar fi fost cea mai bună alegere. Din punct de vedere demografic, recensământul din 1970 a indicat o structură cunoscută atât sociologilor, cât şi oricărui vechi locuitor al oricărui orăşel din statul Maine: mulţi bătrâni, destui săraci şi mulţi tineri care părăseau oraşul cu diploma în buzunar şi nu se mai întorceau vreodată.
    Dar, acum mai bine de un an, ceva neobișnuit a început să se petreacă  în Jerusalem's Lot. Oamenii au început să dispară. Bineînţeles că cea mai mare parte din aceştia nu au dispărut în adevăratul sens al cuvântului. Fostul şerif al oraşului, Parkins Gillespie, locuieşte în Kittery, împreună cu sora lui. Charles James, proprietarul staţiei de benzină de peste drum de farmacie, conduce acum un atelier de reparaţii în Cumberland. Pauline Dickens s-a mutat în Los Angeles şi Rhoda Curless lucrează la Misiunea Sfântului Matei din Portland. Lista "nedispariţiilor" ar mai putea continua.
    Ce este extrem de ciudat în legătură cu acești oameni descoperiți, este reticența - sau incapacitatea - lor unanimă de a vorbi despre Jerusalem's Lot şi despre ce s-a întâmplat acolo, dacă, într-adevăr, s-a întâmplat ceva.
    Parkins  Gillespie s-a uitat indiferent la mine, şi-a aprins o ţigară şi a zis: „Pur şi simplu am hotărât să plec".
    Charles James pretinde că a fost obligat să plece, deoarece afacerea lui s-a stins o dată cu oraşul.
    Pauline Dickens, care a fost ani de zile chelneriţă la Excellent Cafe nu a răspuns scrisorii pe care i-am trimis-o. Iar domnişoara Curless refuză să rotească vreun cuvânt despre Salem's Lot.
    Unele din dispariţii pot fi explicate prin supoziţii şi puţină muncă de cercetare.
    Lawrence Crockett, agentul imobiliar din localitate, care a dispărut împreună cu soţia şi fiica lui, a lăsat în urmă-i un număr de afaceri şi tranzacţii de terenuri îndoielnice, inclusiv o operaţiune hazardată referitoare la o bucată de teren din Portland, pe care se construieşte acum Portland Mall şi Centrul Comercial.
    Soţii Royce McDougall, aflaţi de asemenea printre cei dispăruţi, îşi pierduseră băieţelul la începutul acelui an, aşa că nu mai era nimic care să-i reţină în oraş. Ar putea fi oriunde. Şi alţiipot fi incluşi în această categorie.
    Teoria Şefului Poliţiei Statale, Peter McFee sună astfel: „Am luat urma multor oameni din Jerusalem's Lot - însă acesta nu este singurul oraş din Maine de unde au dispărut locuitorii. De exemplu, Royce McDougall a plecat după ce a împrumutat bani de la o bancă şi două companii financiare... după părerea mea, era o pasăre de noapte, care s-a hotărât să iasă un timp la iveală. Într-una din zile, anul acesta sau la anul, va folosi una din cărţile de credit pe care le are în portofel şi cei de la departamentul de repunere în posesie vor ateriza pe el cu ambele picioare o dată. În America, persoanele dispărute sunt la fel de banale ca şi plăcinta cu cireşe. Trăim într-o societate motorizată. Oamenii îşi pun totul la bătaie şi se mută o dată la doi-trei ani. Câteodată uită să lase adresa unde s-au mutat. Mai ales pungaşii.”
    Și totuși, în ciuda cuvintelor încăpățânate și practice ale Căpitanului McFee, există încă în Jerusalem's Lot întrebări la care nu s-a răspuns. Au dispărut şi Henry Petrie, împreună cu soţia şi fiul său, iar domnul Petrie, director al Companiei de Asigurări Prudential, nu este ceea ce am numi un pungaş. Antreprenorul de pompe funebre din oraş, bibliotecarul din oraş şi cosmeticianul din oraş se află şi ei în dosarul celor cu adresa necunoscută. Şi lista este tulburător de lungă.
    În orașele învecinate a început deja campania de zvonuri, care constituie întotdeauna preludiul legendei. Se spune că Salem's Lot este bântuit de stafii. Se mai spune că uneori se pot vedea lumini colorate care se rotesc în jurul liniilor de înaltă tensiune care intersectează oraşul, şi dacă ai emite ipoteza că locuitorii din Lot au fost răpiţi de un OZN, nimeni nu ar râde. S-a mai vorbit şi despre un „sabat negru" al unor tineri care practicau magia neagră şi, poate, au atras mânia lui Dumnezeu Însuşi asupra oraşului care poartă numele celui mai sfânt oraş din Ţara Sfântă.
    Alţii, cu înclinaţii mai puţin supranaturale, au amintit de tinerii „dispăruţi" în regiunea Houston, Texas, cu trei ani în urmă şi care au fost apoi descoperiţi în nişte gropi comune înspăimântătoare.
    Dacă vizitaţi Salem's Lot, vă puteţi da seama că aceste speculaţii sunt mult exagerate. Nici un magazin nu mai este deschis. Ultimul care şi-a închis porţile în ianuarie a fost farmacia şi dugheana de mărunţişuri a lui Spencer. Magazinul Agricol al lui Crossen, fierăria, magazinul de mobilă al lui Barlow şi Straker, cafeneaua Excellent şi chiar clădirea care adăpostea birourile municipalităţii au uşile acoperite cu scânduri. Noua şcoală elementară este goală şi la fel este şi liceul, construit în 1967 şi în care învăţau copii din trei oraşe.
    Mobilierul şi cărţile au fost mutate în localuri convenabile din Cumberland, în urma unui referendum care a avut loc în celelalte oraşe din zonă, însă se pare că nici un copil din Salem's Lot nu va veni la cursuri atunci când va începe noul an şcolar. Nu mai există niciun copil; ci doar magazine părăsite, case abandonate, peluze cu iarba neîngrijită, străzi şi alei pustii.
    Poliţia statului ar dori să localizeze sau, măcar, să primească veşti şi de la alţi locuitori ai oraşului: John Groggins, pastor al Bisericii Metodiste din Jerusalem's Lot; Părintele Donald Callahan, preot în parohia bisericii Sfântul Andrei; Mabel Werts, văduvă, care deţinea funcţii importante în cadrul bisericii şi în comunitate; soţii Lester şi Harriet Durham, care lucrau împreună la Fabrica de Ţesături Gates; Eva Miller, proprietăreasa pensiunii din oraş...

                                                                    4.

                                      La două luni după apariția acestui articol, băiatul a fost primit în sânul bisericii. S-a spovedit pentru prima oară și a mărturisit totul.

                                                                   5.

                                     Preotul satului  era un bătrân cu părul alb și cu chipul acoperit de o rețea de riduri. Pe obrazul bronzat, ochii îi străluceau surprinzător de lacomi şi plini de viaţă. Erau ochi albaştri, irlandezi. Când bărbatul cel înalt sosi acasă la el, preotul stătea pe prispă şi bea ceai. Un alt bărbat, îmbrăcat în costum, cu aspect de orăşean, se afla alături, în picioare. Părul acestuia era pieptănat cu cărare pe mijloc şi pomădat, într-o manieră care amintea de fotografiile-portret din 1890.
    Acesta din urmă rosti cu o voce înțepată:
    - Sunt Jesus  de la rey Munoz. Părintele Gracon m-a rugat să traduc, căci dânsul nu ştie engleza. Părintele Gracon a făcut un mare serviciu familiei mele, despre care nu am libertatea să vorbesc. De asemenea, buzele mele sunt mute şi în privinţa problemei pe care doreşte să o discute acum. Sunteţi de acord?
    - Da.
    Strânse mâna lui Munoz și apoi pe cea a lui Gracon. Gracon răspunse în spaniolă și surâse. Nu mai avea decât cinci dinți în gură, însă surâsul îi era luminos și vesel.
    - Întreabă: Vreți o ceașcă cu ceai? Este ceai verde. Foarte răcoritor.
    - Minunat. Mulțumesc.
    După schimbul de amabilități, preotul spuse:
    - Băiatul nu este fiul dumneavoastră.
    - Nu.
    - Spovedania lui a fost foarte ciudată. De fapt, de când sunt preot, nu am mai auzit niciodată o spovedanie mai ciudată.
    - Nu mă mir.
    - A plâns, spuse Părintele Grason, sorbindu-și ceaiul. Un plâns profund și cutremurător, venit din străfundurile sufletului. Trebuie să vă pun întrebarea pe care această confesiune a stârnit-o în inima mea?
    - Nu, spuse bărbatul cel înalt, pe un ton neutru. Nu trebuie. Spune adevărul.
    Grason dădea din cap încă înainte de a fi tradus Munoz, iar trăsăturile chipului său căpătaseră o expresie gravă. Se aplecă înainte, cu mâinile prinse între genunchi şi vorbi mult timp. Munoz îl asculta foarte atent, nelăsând nici una din emoţii să i se oglindească pe faţă. Când preotul isprăvi, Munoz spuse:
    - Zice că în lumea asta există multe lucruri stranii. Cu patruzeci de ani în urmă, un ţăran din El Graniones i-a adus o şopârlă care ţipa ca o femeie. A văzut un bărbat cu stigmate, semnele pasiunii Domnului nostru, şi acestui om îi curgea sânge din mâini şi picioare în Vinerea Patimilor. Spune că acesta este un lucru îngrozitor, un lucru al întunericului. Este important pentru dumneata şi pentru băiat. Mai ales pentru băiat. Îl roade pe dinăuntru. Spune...
    Gracon mai rosti câteva cuvinte:
    - Te întreabă dacă înțelegi ce ai făcut în acest Nou Jerusalem.
    - Jerusalem's Lot, spuse bărbatul cel înalt. Da, înţeleg.
    Gracon vorbi din nou.
    - Te întreabă ce ai de gând să faci.
    Bărbatul cel înalt clătină foarte încet din cap.
    - Nu știu.
    Gracon vorbi iarăși:
    - Spune că se va ruga pentru voi.

                                                                         6.

                                     O săptămână mai târziu se trezi din coșmar scăldat în sudoare și îl strigă pe băiat.
    - Mă întorc, spuse.
    Băiatul păli.
    - Poți să vii cu mine? îl întrebă bărbatul.
    - Mă iubești?
    - Da. Doamne Dumnezeule, da.
    Băiatul izbucni în plâns și bărbatul îl cuprinse strâns în brațe.

                                                                      7.

                                     Și totuși, nu mai putea să adoarmă. Chipuri cunoscute, şi totuşi necunoscute stăteau la pândă în umbre, învolburându-se înspre el ca nişte siluete acoperite de zăpadă; şi când vântul suflă, izbind creanga unui copac de acoperiş, sări din pat.
    Jerusalem's Lot.
    Închise ochii, îi acoperi cu un braţ şi toate amintirile îi reveniră clare în minte. Aproape că putea să vadă press-papier-ul din sticlă, un glob în interiorul căruia se stârneşte un viscol minuscul, dacă îl scuturi.
    Salem's Lot.....

                                                       Partea I.
                                               CASA LUI MARSTEN

                                Niciun organism viu nu poate exista vreme îndelungată, păstrându-și în același timp facultățile mentale, în condiţii de realitate absolută; există teorii conform cărora chiar şi ciocârliile şi greierii visează.
    Hill House (Casa dintre Dealuri), nebună, stătea singură pe dealurile ei, păstrând întunericul înlăuntru-i; stătea acolo de optzeci de ani şi s-ar fi putut să mai stea încă optzeci. În ea, pereţii se ridicau înalţi şi drepţi, cărămizile se îmbinau uniform, duşumelele erau rezistente, şi o mână înţeleaptă zăvorise uşile; numai tăcerea stăpânea lemnul şi piatra Casei dintre Dealuri şi orice ar fi fost ceea ce rătăcea prin ea, rătăcea în solitudine.

                                        SHIRLEY JACKSON
                                Stafiile din Casa dintre Dealuri

                                              CAPITOLUL UNU
                                                     BEN (I)

                                                        1.

                                     După ce a trecut de Portland, îndreptându-se înspre nord pe autostradă, Ben Mears a început să simtă fiorii deloc neplăcuţi ai emoţiei. Era 5 septembrie 1975, şi vara dădea ultimul ei mare bal. Copacii erau o explozie verde, albastrul cerului înalt era blând şi dulce. La marginea oraşului Falmouth a văzut doi băieţi pe un drumeag paralel cu calea ferată, cu undiţele puse pe umeri, aidoma unor carabine.
    Trecut pe prima bandă, încetini viteza la minimum admis pe autostradă şi începu să caute cu privirea orice i-ar fi putut stârni amintirile. La început nu descoperi nimic, apoi încercă să se întărească în faţa dezamăgirii aproape sigure ce avea să urmeze.
    Aveai şapte ani atunci. Asta înseamnă că apele au mai curs încă douăzeci şi cinci de ani pe sub pod. Locurile se schimbă. Ca şi oamenii.
    Pe atunci nu exista încă autostrada 295, cu patru benzi de circulație. Dacă voiai să ajungi la Portland de la Lot, trebuie să mergi pe Șoseaua 12 până la Falmouth, apoi pe Șoseaua 1. Vremea mergea înainte.
    Încetează cu tâmpeniile.
    Însă era greu să înceteze. Era greu să înceteze când....
    Din senin apăru o motocicletă mare care vâjâi pe lângă el, pe banda de depăşire. O conducea un puşti îmbrăcat în tricou. In spatele lui, o fată cu jachetă din pânză roşie şi ochelari uriaşi de soare cu lentile din oglindă. I-au tăiat calea puţin cam prea rapid, iar el a reacţionat pripit, apăsând cu putere pedala de frână şi acţionând claxonul cu ambele mâini. Motocicleta a accelerat, râgâind fum albăstriu din ţeava de eşapament, iar fata făcu înspre el cunoscutul gest tandru cu degetul mijlociu ridicat.
    Acceleră și el, dorindu-și să fumeze o țigară. Mâinile îi tremurau ușor.  Motocicleta aproape că nu se mai vedea acum, atât de repede mergea. Puştii. Puştii ăştia afurisiţi. Amintirile încercau să-l năpădească, amintiri de dată mai recentă. Le respinse. Nu mai condusese o motocicletă de doi ani. Şi avea de gând nici să nu mai conducă una vreodată.
    Cu coada ochiului surprinse  o sclipire roşie în stânga drumului şi, când privi într-acolo, se simţi cuprins de un val de bucurie. Recunoscuse locul. Hambarul mare şi roşu se înălţa pe un deal deasupra unui câmp cu trifoi; şi hambarul avea acoperişul vopsit în alb - chiar de la distanţa aceasta putea desluşi cum razele soarelui se strecurau prin braţele sfârlezei de vânt instalate pe acoperişul alb. Fusese acolo şi încă mai era acolo şi acum. Părea neschimbată. Poate că totul va fi bine. Apoi, copacii au ascuns privirii şi hambarul şi acoperişul cel alb şi girueta.
    Când autostrada intră în Cumberland, tot mai multe locuri începură să-i pară cunoscute. Traversa râul Royal, unde pescuise păstrăvi şi ştiuci mici în copilărie. Trecu pe lângă un pâlc de copaci printre ramurile cărora surprinse imagini fragmentare ale satului Cumberland. Mai departe se zărea- turnul de apă al Cumberland-ului, cu uriaşa lozincă pictată pe el: „Păstraţi statul Maine nepoluat". Mătuşa Cindy obişnuia să spună că sub această lozincă ar trebui scris şi: „Faceţi donaţii". Emoţiile de la început îl cuprinseră din nou şi acceleră, căutând din priviri semnul. Şi acesta apăru, după alte cinci mile, sclipind cu litere verzi, fosforescente:

                ŞOSEAUA 12 - JERUSALEM'S LOT - CUMBERLAND

    Pe neașteptate, întunericul puse stăpânire pe gândurile lui, înăbușindu-i veselia, așa cum nisipul înăbușă flăcările. 
                                                                
                                                     CASA LUI MARSTEN

                            Asemenea schimbări bruște ale stării sale de spirit deveniseră ceva obişnuit de când (mintea-i încercă să rostească numele Mirandei, însă nu îi îngădui) se întâmplase tragedia şi ştia cum să le evite, însă bezna de acum pogorâse asupra lui cu o putere atât de sălbatică, încât îl năucise.
    Ce făcea acum, întorcându-se într-un oraș unde locuise patru ani, pe vremea când era copil,  şi încercând să recapete ceva pierdut în mod irevocabil? Ce magie anume se putea aştepta să recâştige mergând pe drumurile pe care mersese odinioară, în copilărie, drumuri care probabil că acum erau asfaltate şi îndreptate, iar copacii de pe margini au fost tăiaţi şi trotuarele sunt acoperite cu cutii goale de bere aruncate de turişti? Magia dispăruse, fie ea albă sau neagră. Se isprăvise totul în acea noapte, când a pierdut controlul motocicletei şi atunci a apărut camionul galben care se apropia se apropia tot mai tare, apoi ţipătul soţiei sale, Miranda, retezat brusc, când...
    Ieșirea de pe autostradă s-a ivit pe partea dreaptă și, o clipă, se gândi să treacă pe lângă ea, să-și continue drumul spre Chamberlain sau Lewiston, să se oprească undeva să mănânce şi apoi să se întoarcă, să plece înapoi. Însă unde anume înapoi? Acasă? Ridicol. Dacă exista pentru el aşa ceva, atunci aici era. Chiar dacă numai pentru patru ani în trecut, aici era acasă.
    Semnaliză, reduse viteza Citroenului și urcă pe rampă. Ajuns în vârful ei, unde rampa autostrăzii se îmbina cu Șoseaua 12 (care în apropierea oraşului devenea Jointer Avenue), ridică ochii înspre linia orizontului. Ceea ce a văzut acolo îl făcu să apese pedalele de frână cu ambele picioare. Citroenul se cutremură din toate încheieturile şi se opri.
    Copacii, înseosebi pini şi molizi, se ridicau în valuri blânde înspre est, părând a se aglomera pe cer, atât cât puteai cuprinde cu prjvirea. Oraşul nu se putea vedea de aici. Numai copacii şi, departe, unde aceşti copaci atingeau cerul, acoperişul ţuguiat al Casei lui Marsten.
    Se holbă fascinat la ea. Emoții contradictorii îi traversau chipul cu iuțeală ceidoscopică.
    - Încă aici, murmură. Dumnezeule!
    Își privi brațele. Piele i se făcuse ca de găină.

                                                                     2.

                                   Ocoli intenționat orașul, intrând în Cumberland și apoi întorcându-se în Salem's Lot prin vest, pe Burns Road. Deja era uimit observând cât de puţine lucruri se schimbaseră aici. Erau câteva case noi pe care nu şi le amintea; chiar la intrarea în oraş apăruse circiuma lui Dell şi două cariere de piatră noi. Mulţi dintre buştenii de esenţă tare fuseseră aruncaţi acolo. Însă vechiul semn de tinichea care indica drumul spre groapa de gunoi a oraşului era încă la locul lui, iar strada, nepavată încă, era plină de hârtoape şi urme adânci de roţi, şi, printr-o spărtură în frunzişul copacilor, se putea vedea Schoolyard Hill, unde pilonii Centralei de Electricitate a statului Maine se înşirau de la nord-vest spre sud-est. Ferma Griffen mai era încă acolo, doar hambarul fusese mărit.
    Se întreba dacă îşi mai îmbuteliau şi vindeau laptele. Simbolul fusese o vacă surâzătoare desenată sub marca: „Lapte extraordinar de la Fermele Griffen!" Zîmbi. Îşi înmuiase fulgii de porumb în mult lapte din acesta în căsuţa mătuşii Cindy.
    O luă la stânga,  pe Brooks Road, trecu pe lângă porţile din fier forjat şi zidul scund din piatră care înconjura Cimitirul Harmony Hill, apoi coborî panta abruptă şi urcă pe partea cealaltă - partea cunoscută sub numele de Marsten's Hill.
    În vârf, drumul nu mai era străjuit de copaci. La dreapta se putea vedea orașul - era prima oară acum când Ben îl cuprindea cu privirea. La stânga, casa lui Marsten. Opri și coborî din mașină.
    Iarba neîngrijită crescuse în curtea din față, acoperind dalele vechi, mâncate de geruri, care duceau la pridvor. Greierii ţiuiau în ea, iar lăcustele săreau, descriind parabole dezordonate.
    Casa domina oraşul. Uriaşă, complicat construită şi dărăpănată. Ferestrele îi fuseseră acoperite cu şipci bătute la întâmplare, dându-i, astfel, aspectul sinistru al tuturor caselor vechi, care au fost mult timp nelocuite. Vopseaua fusese decolorată de vreme, casa fiind îmbrăcată acum într-un cenuşiu uniform. Furtunile smulseseră multe din ţigle şi zăpada spărsese colţul de vest al acoperişului principal, care avea acum un aspect prăbuşit, cocârjat. Un semn ciuntit de trecere interzisă era bătut în cuie pe stâlpul din partea dreaptă.
    Simţi o dorinţă puternică să păşească pe poteca acoperită cu iarbă, , pe lângă greierii şi lăcustele care ar fi făcut tumbe pe lângă pantofii lui, să urce în pridvor şi să privească printre scândurile bătute la întâmplare peste ferestre. Să arunce o privire în hol sau în camera din faţă. Poate chiar să încerce uşa. Şi, dacă nu era încuiată, să intre.
    Înghiţi greu şi se holbă la casă, hipnotizat, aproape. Casa se holbă înapoi la el cu o indiferenţă imbecilă.
    Să mergi pe coridor,  în nări cu mirosul de tencuială umedă şi tapet mucegăit, iar şoarecii să se zbenguiască prin ziduri. Trebuie să mai fie încă o mulţime de boarfe împrăştiate pe acolo şi ai putea să iei ceva, un presse-papier, poate, şi să-l pui în buzunar. Apoi, la capătul coridorului, în loc să mergi înainte, în bucătărie, poţi să faci la stânga şi să urci scările, zgâriind cu picioarele varul care s-a cernut din tavan de-a lungul anilor. Erau paisprezece trepte, exact paisprezece. Însă cea din vârf era mai mică, de parcă ar fi fost special adăugată pentru a evita numărul nefast. Ajuns sus, te afli pe un coridor mai mic şi priveşti spre uşa închisă de la capătul lui. Şi dacă te îndrepţi spre ea, în timp ce priveşti parcă din afară cum uşa se apropie de tine şi devine tot mai mare, îţi poţi întinde mâna spre clanţa din argint, lipsită de luciu.....
    Se îndepărtă de casă  iar printre buzele întredeschise îi scăpă un şuierat uscat. Nu încă. Poate mai târziu, însă nu acum. Acum era suficient să ştie că totul mai era încă acolo. Şi că l-a aşteptat, îşi puse mâinile pe capota maşinii şi privi oraşul. Acolo putea afla cine se ocupa de Casa lui Marsten şi ar putea, eventual, să o închirieze. Şi-ar putea amenaja biroul în bucătărie, iar dormitorul, în salonaşul din faţă. Însă nu va urca la etaj.
    Decât dacă era absolut necesar.
    Se urcă în maşină, o porni şi începu să coboare dealul, spre Jerusalem's Lot.

                                                                    CAPITOLUL DOI
                                                                           SUSAN (I)
                                                                                 1.

                                         Stătea pe o bancă în parc, când îşi dădu seama că fata îl observa cu atenţie. Era foarte drăguţă. Părul blond şi-l ţinea prins cu o eşarfa din mătase. Citea o carte, însă alături de ea se aflau un caiet de schiţe şi ceva care semăna cu un creion de cărbune. Era marţi, 16 septembrie, prima zi de şcoală şi parcul se golise ca prin farmec de elementele mai gălăgioase. Rămăseseră doar câteva mame cu bebeluşii lor, câţiva bătrâni, aşezaţi lângă monumentul eroilor din război şi fata aceasta de pe banca din umbra pestriţă a unui ulm bătrân şi noduros.
    Ea ridică ochii şi îl văzu. Pe chip i se aşternu o expresie de de uimire şi îndoială. Se uită la cartea pe care o ţinea în mâini; privi la el din nou şi dădu să se ridice; se răzgândi; se ridică; se aşeză iarăşi.
    Se ridică el şi se îndreptă spre ea, tot cu o carte în mână, un western broşat.
    - Bună, spuse amabil. Ne cunoaştem?
    - Nu, zise ea. Adică, eşti Benjamin Mears, aşa-i?
    - Aşa-i.
    Îşi arcui sprâncenele.
    Ea începu să râdă nervos, fără să-i întâlnească decât în treacăt privirea, în încercarea de a descifra barometrul intenţiilor lui. Era evident că nu era obişnuită să stea de vorbă cu bărbaţi străini în parc.
    - Am crezut că văd o stafie.
    Ridică volumul e care îl ţinea în poală. El observă că pe partea opusă cotorului, paginile purtau ştampila „Biblioteca Publică - Jerusalem's Lot". Cartea era Air Dance, al doilea roman al său. Ea îi arătă fotografia lui pe supracopertă, fotografie veche deja de patru ani. Chipul său avea trăsături adolescentine şi era înfiorător de serios - ochii erau două diamante negre.
    - Din asemenea începuturi lipsite de importanţă se nasc dinastiile, spuse el.
    Deşi era o remarcă glumeaţă,  aruncată la întâmplare, cuvintele au răsunat straniu, ca o profeţie. În spatele lor, câţiva copii care de-abia învăţaseră să umble se bălăceau fericiţi în bazin şi una din mame îi spunea lui Roddy să nu-şi mai împingă sora atât de sus. Cu toate acestea sora zbura în leagăn, cu fustiţa zbătându-i-se, încercând să atingă cerul. Această clipă şi-a reamintit-o el peste ani, de parcă fusese tăiată o felie mică din tortul timpului. Dacă nu se aprinde nimic între doi oameni, un asemenea moment pur şi simplu îşi regăseşte locul în ruinele amintirii.
    Atunci ea izbucni în râs şi îi întinse cartea.
    - Vrei să-mi dai un autograf, te rog?
    - Pe o carte de la bibliotecă?
    - O s-o cumpăr de la ei şi apoi o s-o înlocuiesc.
    Găsi un creion mecanic în buzunar, deschise cartea la a doua pagină şi o întrebă:
    - Cum te cheamă?
    - Susan Norton.
    Scrise repede, fără să se gândească:
    Pentru Susan Norton, cea mai drăguță fată din parc. Cu simpatie Ben Mears.
    Adăugă și data sub semnătură.
    - Acum va trebui s-o furi, spuse, înapoindu-i-o. Din păcate Air Dance nu se mai tipărește.
    - Voi mai găsi un volum la anticarii din New York.
    Șovăi, și de această dată îl privi mai mult în ochi:
    - E o carte nemaipomenit de bună.
    - Mulțumesc, când mă uit la ea mă întreb cum de a fost publicată.
    - Te uiți des la ea?
    - Mda, însă încerc să mă las.
.....................................................................................................

Crima din Mews, Agatha Christie

...................................................................................
                                                          3.

                      - Ați ajuns acasă - adresa din Londra este Onslow Square, mi se pare - la ce oră?
    - Nu prea ştiu exact.
    - Unsprezece? Şi jumătate?
    - Cam aşa ceva.
    - Poate cineva v-a deschis.
    - Nu, am cheia mea.
    - V-aţi întâlnit cu cineva în timpul plimbării?
    - Nu... de fapt, Inspectore-Şef, îmi displac foarte mult aceste întrebări.
    - Vă asigur că este doar o chestie de rutină, domnule Laverton-West. Ştiţi, ele nu sunt personale.
    Răspunsul păru să-l liniştească pe iritatul membru al Parlamentului.
    - Dacă asta-i tot...
    - Asta-i tot pentru moment, domnule Laverton-West.
    - Să mă ţineţi la curent...
    - Desigur, domnule. Apropo, să vi-l prezint pe domnul Hercule Poirot. Poate că aţi auzit de el!
    Ochii domnului Laverton-West s-au aţintit cu interes asupra micului belgian.
    - Da... da... am auzit de nume.
    - Domnule, spuse Poirot, într-o manieră deodată foarte străină, credeţi-mă, inima îmi sângerează pentru dumneavoastră. Ce pierdere! Ce agonie trebuie să înduraţi! Cât de magnific englezii îşi ascund sentimentele! Îşi scoase tabachera. Permiteţi-mi... ah, e goală. Japp?
    Japp se lovi peste buzunar şi clătină din cap.
    Laverton-West îşi scoase propria tabacheră, murmură: ei, luaţi una de-a mea, domnule Poirot.
    - Mulţumesc, mulţumesc. Omuleţul se servi.
    - Aşa cum spuneţi, domnule Poirot, reluă celălalt, noi, englezii, nu facem paradă de emoţiile noastre. Buza de sus înţepenită - asta-i deviza noastră.
    Se înclină către cei doi bărbaţi şi ieşi.
    - Peşte împuţit, zise Japp dezgustat. Coţofană hoaţă! Fata aia Plenderleith avea dreptate totuşi, în legătură cu el. Deşi este un fel de tip care arată bine, s-ar putea descurca cu o femeie care n-are simţul umorului. Ce-a fost cu ţigara aia?
    Poirot i-o înmână clătinând din cap.
    - Egipteană. O calitate scumpă.
    - Nu, nu merge. Păcat, dar n-am auzit niciodată de un alibi mai slab! De fapt, nici nu este un alibi... Ştii, Poirot, păcat că treaba nu s-a potrivit ca o mănuşă. Daca ea îi şantaja... E un tip ideal pentru şantaj, ar plăti ca un mieluşel! Oricât, numai să evite un scandal.
    - Prietene, e foarte drăguţ să reconstruieşti cazul aşa cum ai vrea să fie, dar nu prea are legătură cu treaba noastră.
    - Nu, Eustace este treaba noastră. Am ceva date despre el. Clar, este un tip infect.
    - Apropo, ai făcut ce ţi-am sugerat cu domnişoara Plenderleith?
    - Da. Aşteaptă o clipă, am să sun să aflu noutăţi.
    Ridică receptorul telefonului şi vorbi.
    După un scurt schimb de cuvinte, îl puse la loc şi se uită spre Poirot.
    - O ştire despre lipsa totală de sentiment. A plecat să joace golf. Un lucru foarte drăguţ pe care-l faci când prietena ţi-a fost ucisă doar cu o zi în urmă.
    Poirot scoase o exclamaţie.
    - Acum ce mai e? întrebă Japp.
    Dar Poirot murmura ca pentru sine.
    - Desigur... desigur... evident... ce imbecil sunt, doar trebuia să-mi sară în ochi!
    Japp spuse aspru:
    - Termină cu mormăitul şi hai să mergem să ne ocupăm de Eustace.
    Fu uluit când văzu zâmbetul radios de pe faţa lui Poirot.
    - Desigur, cel mai bine e să ne ocupăm de el. Căci, ştii, acum cunosc totul, chiar totul!

                                                                     8.

                                     Maiorul Eustace i-a primit pe cei doi bărbați cu aerul sigur pe el, al unui om de lume.
    Apartamentul său era mic, doar un pied a terre, cum a explicat el. Le-a oferit celor doi bărbați băuturi și când aceștia au refuzat și-a scos tabachera.
    Japp și Poirot au acceptat câte o ţigară. Şi-au aruncat, pe furiş, o privire unul altuia.
    - Văd că fumaţi ţigări turceşti, spuse Japp, în timp ce-şi învârtea ţigara între degete.
    - Da. Îmi pare rău, preferaţi o ţigară obişnuită? Am una pe-aici pe undeva.
    - Nu, nu, asta-i foarte bună pentru mine. Apoi se aplecă înainte, tonul i se schimbă. Poate vă imaginaţi, domnule maior Eustace, de ce am venit pe la dumneavoastră?
    Celălalt clătină din cap. Maniera sa era de nonşalanţă. Maiorul Eustace era un bărbat înalt, chipeş, dar puţin cam necioplit. Faţa-i era uşor buhăită, cu ochi mici, vicleni care te înşelau în privinţa naturaleţei vesele a felului său de a fi.
    Spuse:
    - Nu, n-am nicio idee despre ce-l face pe un aşa grangur de Inspector-Şef să mă viziteze. Are vreo legătură cu maşina mea?
    - Nu, nu e vorba de maşina dumitale. Cred că aţi cunoscut-o pe doamna Barbara Allen, domnule maior Eustace?
    Maiorul se lăsă pe spate, scoase un nor de fum şi spuse cu o voce iluminată:
    - Oh, deci asta era! Desigur, trebuia să fi ghicit. O treabă foarte tristă.
    - Aţi auzit de ea?
    - Am citit în ziarul de-aseară. Foarte rău.
    - Cred că aţi cunoscut-o pe doamna Allen în India.
    - Da, au trecut ceva ani buni de-atunci.
    - L-aţi cunoscut şi pe soţul ei?
    A urmat o pauză, doar de o fracţiune de secundă, iar în timpul acesteia ochii mici, umflaţi, i-au străfulgerat cu o privire iute pe cei doi oameni. Apoi răspunse:
    - Nu, de fapt nu m-am întâlnit niciodată cu Allen.
    - Dar cunoaşteţi ceva despre el?
    - Am auzit că era pe cale de a deveni un şarlatan. Desigur, era numai un zvon.
    - Doamna Allen nu a spus nimic?
    - Niciodată nu vorbea despre el.
    - Eraţi prieteni apropiaţi?
    Maiorul Eustace ridică din umeri.
    - Am fost prieteni vechi, ştiţi, prieteni vechi. Dar nu ne vedeam prea des.
    - Dar aţi văzut-o în seara aceea? În seara de 5 noiembrie?
    - Da, de fapt, am văzut-o.
    - I-aţi făcut o vizită, cred.
    Maiorul Eustace încuviință. Vocea sa avu o undă blândă, de regret.
    - Da, mi-a cerut s-o sfătuiesc în legătură cu nişte investiţii. Desigur, îmi dau seama încotro bateţi - în ce dispoziţie era - chestii de-astea. Bine, într-adevăr, este foarte greu de spus. Felul ei de a fi părea destul de normal, dar era puţin nervoasă, dacă mă gândesc bine.
    - Dar nu v-a dat de înţeles ce avea de gând să facă?
    - Câtuşi de puţin. De fapt, când ne-am luat la revedere i-am spus că am s-o sun curând ca să mergem împreună la un spectacol.
    - I-aţi spus că o s-o sunaţi? Acestea au fost ultimele dumneavoastră cuvinte?
    - Da.
    - Curios. Deţin informaţii că aţi spus cu totul altceva.
    Eustace se schimbă la faţă.
    - Bine, desigur, nu-mi pot aminti cuvintele exacte.
    - După informaţiile mele aţi fi spus, de fapt: „Bine, gândeşte-te la asta şi anunţă-mă".
    - Staţi, să văd, da, cred că aveţi dreptate. Nu este exact aşa. Cred că am îndemnat-o să mă anunţe când e liberă.
    - Nu-i chiar acelaşi lucru, nu-i aşa? spuse Japp.
    Maiorul Eustace ridică din umeri.
    - Dragul meu, nu te poţi aştepta de la un om să-şi amintească, cuvânt cu cuvânt, ceea ce a spus într-o anumită ocazie.
    - Şi ce a răspuns doamna Allen?
    - A spus că o să mă sune. Asta-i, după câte-mi amintesc.
    - Şi atunci aţi spus: „Bine. Pe curând".
    - Probabil. Oricum, ceva de felul ăsta.
    Japp spuse liniştit:
    - Spuneţi că doamna Allen v-a cerut s-o sfătuiţi în legătură cu investiţiile sale. V-a încredinţat, din întâmplare, suma de două sute de lire, bani cash, ca să-i investiţi pentru ea?
    Eustace se înroşi de tot la faţă. Se aplecă şi mârâi:
    - Ce dracu vrei să spui cu asta?
    - Vi i-a dat sau nu?
    - Asta-i treaba mea, domnule Inspector-Şef.
    Japp spuse liniştit:
    - Doamna Allen a scos suma de două sute de lire cash, din banca ei. Unii bani erau în bancnote de cinci lire. Numerele acestora pot fi, desigur, găsite.
    - Şi ce dacă mi i-a dat?
    - Banii erau pentru investiţii sau era un şantaj, domnule maior Eustace?
    - E o aluzie absurdă. Ce mai vreţi să insinuaţi?
    Japp spuse în maniera sa cea mai oficială:
    - Cred, domnule maior Eustace, că, ajunşi la acest punct, trebuie să vă întreb dacă doriţi să veniţi la Scotland Yard să daţi o declaraţie. Nu este, desigur, obligatoriu şi puteţi, dacă preferaţi, să-l chemaţi şi pe avocatul dumneavoastră.
    - Avocat? Ce dracu să fac cu un avocat? Pentru ce mă învinuiţi?
    - Fac cercetări asupra împrejurărilor morţii doamnei Allen.
    - Doamne sfinte, omule, doar nu crezi... Cum, dar e o prostie! Uite ce e, ceea ce s-a întâmplat e următorul lucru: am trecut pe la Barbara pentru că aveam întâlnire...
    - La ce oră a fost asta?
    - Pe la nouă şi jumătate, aş zice. Ne-am aşezat şi am discutat...
    - Aţi fumat?
    - Da, şi am fumat. E ceva rău în asta? întrebă maiorul bătăios.
    - Unde a avut loc conversaţia?
    - În salon. La stânga uşii de la intrare. Am stat de vorba destul de amical, aş zice. Am plecat cu puţin înainte de zece şi jumătate. Am rămas un minut pe prag pentru ultimele câteva cuvinte...
    - Ultimele cuvinte, precis, murmură Poirot.
    - Cine eşti dumneata, aş vrea să ştiu? se întoarse Eustace spre el, şuierând cuvintele. Vreun tip de străin dat dracului! Ce ai de obiectat?
    - Sunt Hercule Poirot, spuse omuleţul cu demnitate.
    - Nu-mi pasă nici dacă eşti statuia lui Achile. Aşa cum vă spun, Barbara şi cu mine ne-am despărţit destul de amical. M-am dus cu maşina direct la Far East Club. Am ajuns acolo la 11 fără 25 de minute şi m-am dus direct în camera unde se joacă cărţi. Am stat acolo şi am jucat bridge până la 1h 30'. Acum, digeraţi chestia asta.
    - Nu diger chestii de-astea, spuse Poirot. Aveţi un alibi frumuşel.
    - Trebuie să fie un tip încuiat, oricum! Acum, domnule, se uită spre Japp, sunteţi satisfăcut?
    - Aţi rămas în salon tot timpul vizitei?
    - Da.
    - N-aţi urcat în budoarul doamnei Allen?
    - Nu, cum vă spun. Am stat în camera aceea şi n-am ieşit din ea.
    Japp se uită la el, pe gânduri, un minut sau două. Apoi spuse:
    - Câte perechi de butoni aveţi?
    - Butoni? Butoni? Ce are asta de-a face cu...?
    - Nu sunteti, desigur, obligat să răspundeţi la întrebare.
    - Să răspund? Nu mă deranjează să răspund. N-am nimic de-ascuns. Îmi cer scuze. Ăştia sunt... Îşi întinse braţele.
    Japp observă că erau de aur cu platină şi încuviinţă.
    - Şi-i mai am pe-ăştia.
    Se ridică, trase un sertar şi scoţând o cutiuţă, o deschise şi i-o vârî, brutal, lui Japp, sub nas.
    - Un design foarte frumos, spuse Inspectorul-Şef. Văd că unul e spart - o bucăţică de email sărită.
    - Şi ce-i cu asta?
    - Nu vă amintiţi când s-a întâmplat, nu-i aşa?
    - Acum o zi, două, nu mai mult.
    - V-ar surprinde dacă aţi auzi că asta s-a întâmplat când aţi vizitat-o pe doamna Allen?
    - De ce nu s-ar fi întâmplat? N-am negat că am fost acolo. Maiorul vorbi cu un aer superior. Continua să-şi dea aere, să joace rolul omului, chipurile, indignat, dar mâinile-i tremurau.
    Japp se aplecă şi zise apăsat:
    - Da, dar bucăţica din buton n-a fost găsită în salon. A fost găsită sus, în budoarul doamnei Allen - acolo, în camera unde a fost ucisă şi unde un bărbat a stat şi a fumat acelaşi tip de ţigări pe care le fumaţi.
    „Glonţul" fiind tras, Eustace căzu pe spate în scaun. Ochii săi se uitau de la unul la altul. Prăbuşirea bătăiosului şi apariţia laşului nu erau o privelişte prea plăcută.
    - N-aveţi nicio dovadă împotriva mea. Vocea sa era aproape un tânguit. Vreţi să mă încolţiţi... Dar n-o puteţi face. Am un alibi... Nu m-am mai întors în apropierea casei în noaptea aceea...
    Poirot vorbi la rândul său.
    - Nu, nu v-aţi mai întors în apropierea casei... Nu mai era nevoie... Pentru că, probabil, doamna Allen era deja moartă când aţi plecat.
    - E imposibil, imposibil.... Era în ușă, mi-a vorbit.... Oamenii trebuie s-o fi auzit, s-o fi văzut....
    Poirot zise încet:
    - V-au auzit pe dumneavoastră vorbind cu ea.... și pretinzând că o să așteptați răspunsul ei și că, apoi veți mai vorbi.... Ăsta-i un truc vechi.... Oamenii trebuie să fi presupus că ea era acolo, pentru că ei nu au putut spune nici dacă ea purta o rochie de seară sau nu, nici menționa în ce culoare era îmbrăcată.....
    - Dumnezeule, nu e adevărat, nu e adevărat....
    Tremura acum, se prăbuși....
    Japp se uită la el cu dezgust. Rosti crispat:
    - Trebuie să vă cer, domnule, să veniți cu mine.
    - Mă arestați?
    - Reținut pentru cercetări - așa o s-o formulăm.
    Tăcerea fu întreruptă de un oftat prelung, zguduitor. Vocea disperată a maiorului Eustace, care-și dăduse mai devreme aere, se făcu auzită:
    - Sunt pierdut....
    Hercule Poirot își frecă mâinile și zâmbi vesel. Părea că se amuză.

                                                                              9.

                                        - Ce fain s-a făcut boabe, a spus Japp, într-o manieră profesională, mai târziu, în ziua aceea.
    El și Poirot mergeau cu mașina pe Brompton Road.
    - Știa că vânătoarea s-a terminat, zise Poirot, cu un aer absent.
    - Avem o mulțime împotriva lui, zise Japp. Două sau trei porecle diferite, o afacere trucată cu un cec și o afacere foarte frumușică când a stat la Ritz și şi şi-a zis Colonel de Bathe. A înşelat o jumătate de duzină de negustori din Piccadilly. Îl reţinem pentru învinuirea asta deocamdată, până ce elucidăm întreagă această afacere. Ce ţi-a venit să ne repezim la ţară, bătrâne?
    - Amice, o afacere trebuie elucidată cum se cuvine. Totul trebuie explicat. Sunt în căutarea misterului de care vorbeai. „Misterul Micii Genţi".
    - „Misterul genţii" - aşa i-am spus - dar nu a disparut, după câte ştiu.
    - Aşteaptă, mon ami.
    Maşina intra pe Mews. La uşa cu nr. 14, Jane Plenderleith tocmai cobora dintr-un mic Austin 7. Purta costum de golf. Ea îi conduse. Japp o urmă în salon. Poirot a rămas un minut sau două în hol, murmurând ceva cam aşa:
    - C'est embetant - ce greu să scapi de mânecile astea.
    După o clipă-două intră şi el în salon, fără pardesiu, dar Japp îşi ţuguie buzele sub mustaţă. El auzise scârţâitul foarte slab al unei uşi care se deschidea la dulap.
    Japp îi aruncă lui Poirot o privire întrebătoare şi celalalt îi confirmă imperceptibil din cap.
    - Nu o să te reţinem, domnişoară Plenderleith, spuse Japp grăbit. Am venit numai să te întrebăm daca ai putea să ne spui numele avocatului doamnei Allen.
    - Avocatul ei? Fata dădu din cap. Nici nu ştiu dacă a avut vreunul.
    - Bine, dar când ea a închiriat casa asta cu dumneata, cineva trebuie să fi scris actul!
    - Nu, nu cred asta. Vedeţi, eu am luat casa; actul e pe numele meu. Barbara îmi plătea jumătate din chirie. Era ceva doar de formă.
    - Înţeleg. Oh! Bine, atunci cred că n-avem nimic altceva de făcut.
    - Îmi pare rău că nu pot să vă ajut, spuse Jane politicoasă.
    - Nu contează prea mult. Japp se întoarse spre ușă. Ați jucat golf?
    - Da. Roși. Cred că asta vi se pare cam lipsit de inimă. Dar de fapt sunt cam dărâmată, să stau aici în casa asta. Am simţit că trebuie să ies şi să fac ceva, să mă obosesc, altfel m-aş fi sufocat!
    Vorbea cu însufleţire.
    Poirot spuse repede:
    - Vă înţeleg, mademoiselle. Vă înţeleg cât se poate de bine, e cât se poate de natural. Să stai în casa asta şi să te gândeşti... nu, n-ar fi plăcut.
    - E bine că înţelegeţi, spuse Jane scurt.
    - Faceţi parte dintr-un club?
    - Da, joc la Wentworth.
    - A fost o zi plăcută, spuse Poirot. Păcat că au mai rămas puţine frunze în pomi. Acum o săptămână pădurile erau magnifice.
    - A fost destul de frumos azi.
    - Bună ziua, domnişoară Plenderleith, spuse Japp politicos. O să vă înştiinţez când e ceva clar. De fapt am reţinut un om suspect.
    - Ce om?
    Ea se uită la ei curioasă.
    - Pe maiorul Eustace.
    Ea aprobă din cap şi se întoarse, aplecându-se să aprindă focul cu un chibrit.
    - Ei bine? zise Japp în timp ce maşina dădea colţul străzii Mews.
    Poirot rânji.
    - A fost destul de simplu. Cheia era în uşă de data asta.
    - Şi?
    Poirot zâmbi.
    - Eh bien, crosele de golf dispăruseră...
    - Desigur. Fata nu e o proastă, orice ar fi. A mai dispărut ceva?
    Poirot dădu din cap.
    - Da, prietene - micuţa geantă.
    Maşina acceleră sub piciorul lui Japp.
    - A dracului treabă! zise el. Ştiam eu că era ceva. Dar ce dracu e? Am cotrobăit în geanta aia peste tot.
    - Bietul meu Japp, dar e, cum ai spune „evident dragul meu Watson".
    Japp îi aruncă o privire exasperată.
    - Unde mergem? întreba el.
    Poirot îşi consultă ceasul.
    - Încă nu e ora patru. Cred că am putea ajunge la Wentworth înainte de a se întuneca.
    - Crezi că ea într-adevăr a fost acolo?
    - Cred că da. Ea ştia că am putea face cercetări. Oh, da, cred că vom descoperi că a fost acolo.
    Japp mormăi.
    - Oh, bine, haide. El şi-a deschis drum cu dexteritate prin trafic. Totuşi ce are de-a face această geantă cu crima nu pot să-mi imaginez. Nu văd câtuşi de puţin c-ar avea de-a face cu ea.
    - Exact, prietene, sunt de acord cu tine... nu are nimic de-a face cu ea.
    - Atunci de ce... Nu, spune-mi! Ordinea şi metoda şi totul a fost frumos elucidat! Ei, bine, e o zi frumoasă.
    Maşina mergea cu viteză. Au sosit la clubul de golf din Wentworth puţin după ora patru şi jumătate. Nu era mare aglomeraţie acolo, căci era o zi din timpul săptămânii.
    Poirot se duse direct la șeful băieților care însoțesc jucătorii de golf, şi-i ceru crosele de golf ale domnişoarei Plenderleith. Ea va juca a doua zi pe un traseu diferit, a explicat el. Şeful ridică vocea şi un băiat căută nişte crose de golf aflate într-un colţ. În cele din urmă, scoase un sac care purta iniţialele J.P.
    - Mulţumesc, spuse Poirot. Plecă, apoi se întoarse degajat şi întrebă: v-a lăsat şi o mică geantă, da?
    - Astăzi nu, domnule. Poate că a lăsat-o la club.
    - A fost astăzi aici?
    - O, da, am văzut-o.
    - Ce băiat a însoţit-o ca să-i ducă mingile şi bastoanele, ştiţi? Ea şi-a pierdut o geantă şi nu-şi poate reaminti unde a avut-o ultima dată.
    - N-a luat nici un băiat. A venit aici şi a cumpărat două mingi. Tocmai îşi scotea nişte lucruri. Cred că avea atunci o geantă mică în mână.
    Poirot plecă după ce-i mulţumi. Cei doi bărbaţi făcură înconjurul clubului. Poirot rămase un moment admirând vederea.
    - E frumos, nu-i aşa, pinii întunecaţi... şi apoi lacul. Da, lacul...
    Japp îi aruncă repede o privire.
    - La asta te gândeşti, nu-i aşa?
    Poirot zâmbi.
    - Cred că e posibil ca cineva să fi văzut ceva. Aş trece imediat la anchete, dacă aş fi în locul tău.

                                                                       10.

                                        Poirot se trase înapoi câțiva pași, cu capul aplecat ușor într-o parte în timp ce cerceta aranjamentul din cameră. Un scaun aici, altul dincolo. Da. Era foarte drăguț. Și acum suna soneria.... acesta trebuie să fie Japp.
    Omul de la Scotland Yard intră ca o vijelie.
    - Ai avut dreptate, bătrâne! Drept de la botul calului. O tânără a fost văzută ieri aruncând ceva în lacul de la Wentworth. Din răspunsuri descrierea corespunde Janei Plenderleith. Am reuşit s-o pescuim fără mare dificultate. O mulţime de trestie pe acolo.
    - Şi era?
    - Era exact geanta! Dar de ce, în numele Domnului? Bine, mă depăşeşte! Nimic înăuntru, nici măcar revistele. De ce o tânără, să presupunem sănătoasă, ar dori să arunce o geantă atât de scumpă într-un lac... ştii, m-am întrebat toată noaptea pentru că nu i-am putut găsi şpilul.
    - Mon pauvre Japp! Dar nu trebuie să te necăjeşti. Iată răspunsul că vine: tocmai a sunat soneria.
    George, valetul ireproşabil al lui Poirot, a deschis uşa şi a anunţat: domnişoara Plenderleith.
    Fata intră în cameră, cu aerul ei obişnuit de completă siguranţă de sine. Îi salută pe cei doi bărbaţi.
    - V-am cerut să veniţi aici, a explicat Poirot. Staţi aici, vă rog şi tu aici, Japp, pentru că am anumite veşti să vă dau.
    Fata se aşeză. S-a uitat de la unul la altul. Şi-a scos pălăria şi a aşezat-o lângă ea, nerăbdătoare.
    - Bine, zise ea. Maiorul Eustace a fost arestat.
    - Îmi închipui că aţi văzut asta în ziarul de dimineaţă?
    - Da.
    - Deocamdată el este învinuit de o neregulă minoră, continua Poirot. Între timp noi strângem dovezi în legătură cu crima.
    - A fost crimă, atunci?
    Fata a întrebat asta cu nerăbdare.
    Poirot dădu din cap.
    - Da, zise el. A fost crimă. Distrugerea cu premeditare a unei fiinţe umane de către o altă fiinţă umană.
    Ea se cutremură puţin.
    - Nu, murmură ea. Sună oribil când o spuneţi astfel.
    - Da, dar este oribilă.
    Făcu o pauză, apoi zise:
    - Acum, domnişoară Plenderleith, am să vă spun cum am ajuns la adevărul acestei afaceri.
    Ea se uită de la Poirot la Japp. Acesta din urmă zâmbea.
    - El are metodele sale, domnişoară Plenderleith. Îl tachinez, ştiţi! Cred că vom asculta ce are să spună.
    Poirot începu.
    - După cum ştiţi, mademoiselle, am sosit cu prietenul meu, la locul crimei, în dimineaţa de şase noiembrie. Am intrat în camera unde fusese găsit cadavrul doamnei Allen şi am fost izbit imediat de câteva detalii semnificative. Ştiţi, în camera aceea erau lucruri cu totul ciudate.
    - Continuaţi, spuse fata.
    - Pentru început, spuse Poirot, era miros de fum de ţigară.
    - Cred că exagerezi aici, Poirot, zise Japp, n-am mirosit nimic.
    Poirot se întoarese brusc spre el.
    - Exact. Nu ai mirosit a fum stătut. Nici eu. Şi asta era foarte, foarte, straniu, pentru că uşa şi fereastra erau amândouă închise şi în scrumiera de acolo erau mucurile a nu mai puţin de zece ţigări. Era ciudat, foarte ciudat că odaia în loc să miroasă, aşa cum trebuie, era perfect aerisită.
    - Deci la asta vrei să ajungi! oftă Japp. Întotdeauna trebuie să ajungi la lucruri pe căi atât de întortocheate.
    - Sherlok Holmes al tău a făcut la fel. El a atras atenţia, îţi aminteşti, spre incidentul curios cu câinele din timpul nopţii... şi răspunsul la asta a fost că nu a existat niciun incident curios. Câinele n-a făcut nimic în timpul nopţii. Dar să continui:
    - Următorul lucru care mi-a atras atenţia a fost un ceas de mână purtat la încheietura stângă.
    - Ce-i cu asta?
    - Nimic deosebit în legătură cu asta, dar se afla la mâna dreaptă; acum, din experienţa mea, se obişnuieşte mai mult ca un ceas să fie purtat la mâna stângă.
    Japp ridică din umeri. Înainte de a putea vorbi, Poirot se grăbi să adauge:
    - Dar, aşa cum spui, nu-i nimic foarte clar în legătură cu asta. Unii oameni preferă să şi-l poarte la mâna dreaptă. Şi acum ajung la ceva într-adevăr interesant... ajung, prieteni, la biroul de scris.
    - Da, am ghicit, spuse Japp.
    - Era într-adevăr foarte ciudat, foarte neobişnuit! Pentru două motive. Primul motiv era că ceva lipsea de pe birou.
    Jane Plenderleith vorbi:
    - Ce lipsea?
    Poirot se întoarse spre ea.
    - O foaie de sugativă, mademoiselle. Blocul de sugativă avea la început o foaie curată, neatinsă.
    Jane ridică din umeri.
    - Zău, domnule Poirot, oamenii rup câteodată o foaie prea mult folosită!
    - Da, dar ce fac cu ea? O aruncă în coșul de hârtii, nu-i așa? Dar nu era în coșul de hârtii. M-am uitat.
    Jane Plenderleith părea neliniștită.
    - Deoarece fusese probabil aruncată cu o zi înainte. Foaia era curată, fiindcă Barbara nu scrisese nicio scrisoare în ziua aceea.
    - Nu se poate să se fi întâmplat așa, mademoiselle.  Pentru că doamna Allen a fost văzută ducându-se la cutia poştală în seara aceea. De unde faptul că ea trebuie să fi scris scrisori. Ea nu putea să scrie în camera de jos - nu erau materiale de scris. E puţin probabil că s-ar fi dus în camera dumitale să le scrie. Atunci ce s-a întâmplat cu foaia de sugativă pe care a folosit-o la scrisorile ei? Este adevărat că oamenii, câteodată, aruncă lucruri în foc în loc să le pună în coşul de hârtii, dar era numai un foc de gaz în cameră şi focul de jos nu fusese aprins în ziua precedentă, din moment ce mi-ai spus că totul fusese pregătit, înainte de a-l aprinde cu chibritul.
    Făcu o pauză.
    - O mică problemă curioasă. M-am uitat peste tot, în coşurile de hârtii, în lada de gunoi, dar nu am putut găsi o foaie de sugativă folosită... şi asta mi s-a părut foarte important. Părea ca şi cum cineva sustrăsese, în mod deliberat, acea foaie de sugativă. De ce? Pentru că era scris ceva pe ea, care s-ar fi putut uşor citi ţinând-o la o oglindă. Dar a fost şi cel de-al doilea lucru curios în legătură cu biroul. Japp, poate îţi reaminteşti, în mare, aranjamentul de pe el? Sugativa şi călimara în centru, port-creioanele în stânga, calendarul şi tocul cu peniţa în dreapta. Eh bien? Nu vezi? Îţi aminteşti că am controlat peniţa - era numai pentru ornament - nu fusese folosită. Ah! Tot nu înţelegi? Repet. Sugativa, în centru, port-creioanele în stânga, în stânga, Japp. Dar nu se obişnuieşte să găseşti port-creioanele la dreapta, la îndemână pentru mâna dreaptă? Acum înţelegi, nu? Port-creioanele în stânga, ceasul de mână la mâna dreaptă, sugativa luată şi altceva adus în cameră - scrumiera cu mucuri de ţigară! Camera aia era aerisită şi mirosea a curat, Japp, o cameră în care fereastra fusese deschisă, nu închisă toată noaptea... Şi mi-am închipuit o scenă.
    Se răsuci şi se opri în faţa Janei.
    - Despre dumeneata, madmoiselle, sosind cu taxiul, plătind, alergând sus pe scări, strigând poate „Barbara"... şi deschizi uşa şi-ţi găseşti prietena zăcând moartă cu pistolul în mâna ei - mâna stângă, natural, de vreme ce este stângace - şi tot din cauza asta glontele i-a intrat prin partea stângă a capului. Se afla o notă care vă este adresată. Vă mărturiseşte ce a împins-o să-şi curme viaţa. Îmi imaginez că a fost o scrisoare foarte înduioşătoare... O femeie tânără, blândă, nefericită, înpinsă, prin şantaj, să-şi ia viaţa... Cred că, pe dată, v-a străfulgerat ideea. Era fapta unui anumit bărbat. Să fie pedepsit, pedepsit pe deplin şi aşa cum trebuie! Luaţi pistolul, îl ştergeţi şi-l puneţi în mâna dreaptă. Luaţi biletul şi rupeţi foaia de sugativă pe care se imprimase scrisul. Coborâţi, aprindeţi focul şi le aruncaţi pe amândouă în foc. Apoi duceţi sus scrumiera, ca să alimentaţi iluzia că doi oameni au stat acolo de vorbă - şi mai duceţi sus şi un fragment de email de la un buton de pe jos. Este o găselniţă şi vă aşteptaţi să dea sens lucrurilor. Apoi, închideţi fereastra şi încuiaţi uşa. Nu trebuie să fie nicio bănuială că aţi intrat în cameră. Poliţia trebuie să vadă exact cum este, aşa că nu căutaţi ajutor pe Mews, ci sunaţi direct la poliţie. Şi aşa se întâmplă. Vă jucaţi rolul ales cu judecată şi sânge rece. La început refuzaţi să spuneţi ceva, dar, cu inteligenţă, sugeraţi dubii în privinţa sinuciderii. Apoi, sunteţi gata să ne puneţi pe urmele maiorului Eustace... Da, mademoiselle, a fost inteliget: o crimă inteligentă - pentru că asta este de fapt. Presupusa crimă a maiorului Eustace.
    Jane Plenderleith sări în picioare.
    - Nu era crimă, era dreptate. Omul acela a vânat-o pe biata Barbara până a omorât-o! Era atât de bună şi de neajutorată. Ştiţi, biata fată s-a încurcat cu un bărbat în India, când a ieşit prima dată în societate. Avea numai şaptesprezece ani şi el era un bărbat căsătorit, cu mulţi ani mai în vârstă decât ea. Apoi a avut un copil. L-ar fi putut da la un orfelinat, dar nu a vrut să audă de aşa ceva. S-a refugiat într-un loc pentru un timp şi, apoi, s-a întors sub numele de doamna Allen. Mai târziu, copilul a murit. S-a întors aici şi s-a îndrăgostit de Charles - coţofana aia care-şi dă atâtea aere! Îl adora şi el se simţea flatat. Dacă el ar fi fost un altfel de om aş fi sfătuit-o să-i spună totul. Dar aşa cum era situaţia, i-am spus să-şi ţină gura. De fapt, nimeni nu ştia nimic de treaba aia, în afară de mine. Şi, apoi, a apărut acel al naibii de Eustace! Ştiţi restul. El a început s-o tapeze sistematic de bani, dar abia în acea ultimă seara, ea şi-a dat seama că îl expunea şi pe Charles riscului unui scandal. Odată căsătorită cu Charles, Eustace ar fi găsit-o exact în postura în care şi-o dorea - căsătorită cu un om bogat, cu oroare de orice scandal! După ce Eustace a plecat cu banii pe care ea îi dăduse, a rămas şi s-a gândit la asta. Apoi a urcat şi mi-a scris o scrisoare. Spunea că-l iubeşte pe Charles şi nu putea trai fără el, dar că de dragul său nu trebuie să se căsătorească cu el. Scria că găsise cea mai bună soluţie de ieşire.
    Jane îşi dădu capul pe spate.
    - Şi vă miraţi că am făcut ce am făcut? Şi staţi şi numiţi asta crimă!
    - Pentru că este crimă. Vocea lui Poirot era sobră. Crima poate, câteodată, fi justificată, dar crima-i crimă. Sunteţi credincioasă şi inteligentă - priviţi adevărul în faţă, mademoiselle! Prietena dumneavoastră a murit, în ultimă instanţă, pentru că nu a avut curajul de a trăi. Ne poate părea rău pentru ea. Ne poate fi milă de ea. Dar faptul rămâne - actul a fost al ei - nu al altuia.
    Se opri.
    - Şi dumneavoastră? Omul ăla este acum în închisoare, va executa o sentinţă pentru alte fapte. Doriţi într-adevăr, cu toata voinţa voastră, să distrugeţi viaţa - viaţa, gândiţi-vă - a unei fiinţe umane?
    Ea îl privea. Ochii i se întunecară. Deodată murmura:
    - Nu. Aveţi dreptate. Nu vreau asta.
    Apoi, întorcându-se pe călcâie, ieşi repede din odaie. Uşa din afara se trânti...
    Japp fluieră prelung, foarte prelung.
    - Ei, bine, să fiu al dracului! zise el.
    Poirot se aşeză şi îi zâmbi cu amabilitate. A trecut mult timp înainte ca tăcerea să fie spartă. Apoi, Japp zise:
    - Nu crimă deghizată în sinucidere, ci sinucidere făcută să pară crimă.
    - Da, şi făcută foarte inteligent. Nimic exagerat.
    Japp spuse deodată:
    - Dar geanta? Ce legătură are cu asta?
    - Dar, dragul meu, dragul meu prieten, ţi-am spus deja că nu are nici o legătură.
    - Atunci, de ce?
    - Crosele de golf, crosele de golf, Japp. Ele erau ale unei persoane stângace. Jane Plenderleith şi le ţinea la Wentworth. Ele erau crosele Barbarei Allen. Nu e de mirare că fata a priceput, aşa cum zici, când am deschis dulapul. Întregul său plan s-ar fi dus de râpă. Dar ea este isteaţă, ea şi-a dat seama că, pentru o clipă, se trădase. Ea a văzut că noi am observat. Aşa că face cel mai bun lucru pe care îl crede sub presiunea momentului. Încearcă să ne atragă atenţia asupra unui obiect greşit. Se referă la o geantă şi spune „e a mea". Eu... ea a venit cu mine în dimineaţa asta. Deci, nu poate să aibă nicio legătură. Şi, aşa cum a sperat, porneşti pe o pistă greşită. Pentru acelaşi motiv, când pleacă în ziua următoare ca să scape de crosele de golf, continuă să folosească geanta ca pe o - să zicem - momeală!
    - Momeală. Vrei să spui că scopul ei real era....?
    - Gândește-te prietene. Unde este cel mai bun loc să scapi de un sac cu crose de golf? Nu le poţi arde şi nici nu le poţi pune într-o ladă de gunoi. Dacă le laşi undeva îţi sunt returnate. Domnişoara Plenderleith le-a dus la un club de golf. Ea le lasă acolo, la club, în timp ce-şi scoate nişte lucruri din propriul său sac şi apoi pleacă cu un băiat care îi cară mingile şi crosele. Fără îndoială, la intervale bine alese, rupe câte una în două şi-o aruncă în vreo groapă adâncă şi termină prin a arunca şi sacul gol. Dacă cineva găseşte vreo crosă de golf ruptă, ici şi colo, asta nu ar suscita bănuieli. Se ştie că oamenii îşi rup şi-şi aruncă crosele când sunt în stare de exasperare extremă din cauza jocului! De fapt, ăsta-i tipul de joc! Dar, din moment ce-şi dă seama că acţiunile ei sunt încă urmărite, ea aruncă acea momeală folositoare, geanta, într-o manieră oarecum spectaculoasă, în lac - şi aceasta, prietene, este adevărul „Misterului Micii Genţi".
    Japp se uită la prietenul său câteva clipe în tăcere. Apoi se ridică, îl bătu pe umăr şi izbucni în râs.
    - Nu-i prea rău pentru un câine surd la vânătoare! Pe cuvântul meu, ai luat frişca! Haide să plecăm. Luăm masa împreună?
    - Cu plăcere, prietene, dar nu vreau frişcă, în schimb, vreau o omletă cu ciuperci, friptură de vacă, mazăre a la francaise pentru ca să meargă o băutură bună.
    - Du-mă tu, spuse Japp.
                                                                                            SFÂRȘIT

             "Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele."
                                                      Lucian Blaga

Crima din Mews, Agatha Christie

...................................................................................
                                                       2.

                                  Se apucară de treaba asta fără să mai adauge ceva. Din când în când mormăia și-i întindea ceva lui Poirot. Cercetarea hârtiilor nu luă prea mult timp. Nu erau multe hârtii în birou și cele ce se aflau acolo erau aranjate cu grijă și puse pe categorii.
    În cele din urmă, Japp se lăsă pe spate și scoase un oftat.
    - Nu-i mare lucru acolo?
    - Chiar așa.
    - Majoritatea destul de obișnuite - bonuri, câteva note de plată neachitate - nimic deosebit de important. Chestii sociale ca invitații. Bilete de la prieteni. Acestea - puse mâna pe o grămadă de șapte-opt scrisori - carnetul cu bani și pașaportul. Te izbește ceva acolo?
    - Da, ele au fost răsturnate.
    - Și altceva?
    Poirot zâmbea.
    - Mă pui la un examen? Ei bine, am observat la ceea ce te gândeai. Două sute de lire scoase acum trei luni.... și două sute de lire scoase ieri....
    - Și nimic la depuneri în carnetul cu bani. Niciun alt cec în afară de sume mici - 15 lire - cea mai mare. Şi am să-ţi mai spun că suma aia mare de bani nu se află în casă. Patru lire şi zece şilingi într-o geantă şi un şiling sau doi rătăciţi într-o altă geantă. Cred că e destul de clar.
    - Vrei să spui că a plătit suma aia de bani, ieri?
    - Da, Acum, cui i-a plătit-o?
    Uşa se deschise şi intra inspectorul Jameson.
    - Ei, Jameson, ai ceva?
    - Da, domnule, mai multe. Pentru început, nimeni, de fapt, nu a auzit împuşcătura. Două-trei femei spun că au auzit-o, pentru că doresc să creadă că-i aşa - dar asta-i tot. Cu artificiile alea nu era nici cea mai mică şansă.
    Japp mormăi.
    - Nici nu credeam că e. Continuă.
    - Doamna Allen a fost acasă aproape toată după-amiaza şi seara de ieri. S-a întors pe la cinci după-amiaza. Apoi, a ieşit, din nou, pe la ora şase, dar numai până la cutia poştală de la capătul străzii Mews. Pe la nouă şi jumătate s-a oprit o maşină, tip Standard Swallow, şi un bărbat a coborât. A fost descris ca având circa 45 de ani, domn prezentabil, ţinută militărească, pardesiu albastru închis, pălărie înaltă, mustaţă scurtă. James Hogg, şoferul de la nr. 18, spune că l-a mai văzut făcându-i vizite doamnei Allen şi înainte.
    - 45, spuse Japp. Nu prea ar putea fi Laverton-West?
    - Bărbatul ăsta, oricine a fost, a rămas aici mai puţin de o oră. A plecat la circa zece şi douăzeci. S-a oprit în prag să vorbească cu doamna Allen. Băieţelul Frederick Hogg se fâţâia prin apropiere şi a auzit ce a spus el.
    - Şi ce a spus?
    -  "Bine, gândeşte-te la asta şi dă-mi de ştire." Şi, apoi, ea a spus ceva şi el i-a răspuns: "Bine. La revedere." După asta el s-a urcat în maşina sa şi a plecat.
    - Asta a fost la zece şi douăzeci, spuse Poirot gânditor.
    Japp se frecă la nas.
    - Deci la zece şi douăzeci, doamna Allen era încă în viaţă, spuse el. Şi altceva? întrebă Poirot.
    - Nimic altceva, domnule, din câte ştiu. Şoferul de la nr. 22 s-a întors la zece şi jumătate şi promisese copiilor să aprindă nişte artificii pentru ei. Aceştia îl aşteptau, ca şi toţi ceilalţi copii din Mews. El le-a aprins şi toţi din jur erau ocupaţi să le privească. Apoi, toţi s-au dus la culcare.
    - Şi nimeni nu a mai fost văzut intrând la nr. 14?
    - Nu, dar nu spun că nu. Nimeni n-ar fi observat.
    - Hm, făcu Japp. E adevărat. Bine, trebuie să-l depistăm pe acest domn milităros cu mustaţă scurtă. E aproape sigur că el a fost ultima persoană care a văzut-o în viaţă. Mă întreb cine o fi?
    - Domnişoara Plenderleith ne-ar putea-o spune, sugera Poirot.
    - Ar putea, spuse Japp întunecat. Pe de altă parte, ea ar putea să nu ne spună. Nu mă îndoiesc că ar putea să ne povestească o mulţime, dacă ar vrea. Ce zici, Poirot, bătrâne? Ai rămas singur cu ea o clipă. N-ai pus în aplicare maniera ta de Părinte Confesor care dă, câteodată, atâtea rezultate?
    Poirot îşi întinse mâinile.
    - De unde, am vorbit numai de sobe cu gaz.
    - Sobe cu gaz, sobe cu gaz, repetă Japp dezgustat. Ce-i cu tine, bătrâne? De când eşti aici, singurele lucruri care te-au interesat au fost peniţele şi coşurile de hârtii. Oh, da, te-am văzut uitându-te liniştit într-unul de jos. Era ceva în el?
    Poirot oftă.
    - Un catalog pentru bulbi şi un ziar vechi.
    - Oricum, ce înseamnă asta? Dacă cineva vrea să dispară un document incriminatoriu sau altceva, doar nu l-o lua ca să-l arunce într-un coş de hârtii.
    - E adevărat ce zici. Numai ceva foarte neimportant ca asta va fi aruncat.
    Poirot vorbi modest. Totuşi, Japp se uită la el bănuitor.
    - Ei, bine, spuse el. Ştiu ce am să fac în continuare. Dar tu?
    - Eh bien! zise Poirot. O să completez cercetarea lucrurilor neimportante. Mai este aspiratorul.
    Se strecură uşor afară din cameră. Japp se uită după el cu un aer de dispreţ.
    - Ramolit, spuse. Absolut ramolit.
    Inspectorul Jameson păstră o tăcere respectuoasă. Faţa sa exprima cu superioritate britanică: „Străini"! Cu voce tare zise:
    - Acesta-i domnul Hercule Poirot. Am auzit de el.
    - Un vechi prieten de-al meu, a explicat Japp. Nici pe jumătate atât de blajin pe cât pare, ai grijă. Oricum, ne ajută acum.
    - E cam ciudat, se spune, domnule, interveni inspectorul Jameson. Ei, vârsta îşi spune cuvântul.
    - Totuşi, aş vrea să ştiu ce gândeşte, zise Japp.
    Se duse spre birou şi se uită prelung şi încurcat la un toc cu peniţa de un verde-smarald.

                                                                 5.

                                 Japp tocmai se apucase s-o interogheze pe soţia celui de-al treilea şofer, când Poirot, mergând fără zgomot ca o pisică, apăru, deodată, lângă cotul său.
    - Auleu, m-ai speriat! făcu Japp. Ai găsit ceva?
    - Nu ce căutam.
    Japp se întoarse spre doamna James Hogg.
    - Și spui că l-ai mai văzut pe domnule acela și mai înainte?
    - Oh, da, domnule. Și soțul meu l-a văzut. L-am recunoscut imediat.
    - Uite ce e, doamnă Hogg, eşti o femeie isteaţă, îmi dau seama. Nici nu mă îndoiesc că ştii totul despre lumea din Mews. Şi judeci bine - ai o judecată deosebit de bună - ştiu asta... Fără să roşească, repetă remarca asta pentru a treia oară. Doamna Hogg se îndreptă uşor şi-şi afişă o expresie de inteligenţă aproape supraomenească. Spune-mi părerea despre cele două tinere - doamna Allen și domnișoara Plenderleith. Cum erau? Vesele? Făceau multe petreceri? Chestii de-astea?
    - Oh, nu, domnule, nimic de genul asta. Făceau multe vizite, mai ales doamna Allen, dar sunt cinstite, ştiţi ce vreau să spun. Nu ca unele de la capătul celalalt al străzii, pe care le-aş numi altfel. Sunt sigură că felul în care doamna Stevens se poartă - daca e într-adevăr o doamnă - lucru de care mă îndoiesc - ei, bine, nu mi-ar place să vă spun ce se întâmplă acolo... Eu...
    - Chiar aşa, spuse Japp, oprind, cu abilitate, şuvoiul de cuvinte. E foarte important ce mi-aţi spus. Doamna Allen şi domnişoara Plenderleith erau privite cu ochi buni, da?
    - Oh, da, domnule, foarte drăguţe doamne, amândouă, mai ales doamna Allen. Întotdeauna spunea un cuvânt bun copiilor, aşa făcea. Îşi pierduse propria fetiţă, biata de ea. Ah, şi eu mi-am înmormântat trei copii de-ai mei. Şi ceea ce vă spun este...
    - Da, da, foarte trist. Şi domnişoara Plenderleith?
    - Da, bineînţeles, şi ea este o femeie drăguţă, dar mai distantă, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Trece şi dă doar din cap, nu s-ar opri nici să vorbească despre starea vremii. Dar n-am nimic împotriva ei - absolut nimic.
    - Ea şi cu doamna Allen se înţelegeau bine?
    - Oh, da, domnule. Nu se certau - nimic de genul ăsta. Erau foarte fericite şi mulţumite... şi sunt sigură că doamna Pierce e de acord cu mine.
    - Da, am vorbit cu ea. Îl cunoşti din vedere pe logodnicul doamnei Allen?
    - Domnul cu care urma să se mărite? Oh, da. A fost de mai multe ori în vizită aici. Se spune că e membru al Parlamentului.
    - N-a fost el omul de-aseară?
    - Nu, domnule, nu era el. Doamna Hogg se îndreptă. O notă de agitaţie ascunsă sub o roşeaţă puternică străbătu în vocea ei. Şi dacă mă întrebaţi, domnule, ce cred, vă spun că totul e greşit. Doamna Allen nu era tipul ăla de femeie, sunt sigură. E adevărat că nu era nimeni în casă, dar nu cred nimic dintr-astea - i-am spus-o şi lui Hogg chiar azi dimineaţă. Nu, Hogg, i-am spus, doamna Allen a fost o doamnă - o adevărată doamnă - aşa că nu mai spune lucruri - doar ştiţi la ce se gândeşte un bărbat, să mă scuzaţi c-am spus asta. Întotdeauna au şi idei grosolane.
    Trecând peste insultă, Japp continuă:
    - L-ai văzut sosind şi l-ai văzut plecând - aşa e, da?
    - Exact, domnule.
    - Şi n-ai auzit nimic altceva? Ceva care să sune a ceartă?
    - Nu, domnule, nici vorbă de aşa ceva. Adică, nu că astfel de lucruri nu s-ar putea auzi - pentru că spre deosebire de ceea ce se ştie prea bine - că ce-i face, la capătul celălalt al străzii, doamna Stevens amantei ăleia de servitoare înfricoşate a ei, ştie toată lumea - şi toţi am sfătuit-o să nu mai rabde, dar leafa-i bună - a dracului cum o fi dar plăteşte bine - treizeci de şilingi pe săptămână...
    Japp spuse repede:
    - Dar n-aţi auzit aşa ceva la nr. 14?
    - Nu, domnule. Nimic, din cauza artificiilor care plesneau ici-colo, peste tot şi cu Eddie al meu cu ochii zgâiţi în sus.
    - Bărbatul a plecat la zece şi douăzeci - exact, da?
    - S-ar putea, domnule. Eu n-aş putea-o spune. Dar aşa zice Hogg şi el este un om serios, pe care poţi pune bază.
    - În realitate l-aţi văzut când a plecat. Aţi auzit ce spunea?
    - Nu, domnule. Nu eram aşa de aproape. L-am văzut doar de la fereastră stând în pragul uşii şi vorbind cu doamna Allen.
    - Aţi văzut-o şi pe ea?
    - Da, domnule,  ea era chiar în ușă.
    - Ați observat ce purta?
    - Acum, de fapt, domnule, n-aș putea spune. N-am observat, în amănunt, cum era.
    Poirot spuse:
    - Nu ați observat nici dacă purta o rochie de zi sau una de seară?
    - Nu, domnule, nu pot să vă spun.
    Poirot s-a uitat gânditor în sus la fereastra de deasupra şi, apoi, peste drum, la nr. 14. Zâmbi şi, pentru o clipă, privirea lui se întâlni cu cea a lui Japp.
    - Şi domnul?
    - Avea un pardesiu albastru închis şi o pălărie înaltă. Foarte elegant şi distins.
    Japp mai puse câteva întrebări şi apoi trecu la următorul. Acesta era Frederick Hogg, un băiat cu o faţă obraznică şi ochi strălucitori, extraordinar de plin de sine.
    - Da, domnule. I-am auzit vorbind. „Gândeşte-te şi spune-mi": a zis domnul. Ceva plăcut, ştiţi. Şi, apoi, ea a spus ceva şi el a răspuns: „Foarte bine, La revedere". Şi s-a urcat în maşina - i-am deschis portiera dar nu mi-a dat nimic - a spus Hogg, cu un uşor iz de amărăciune în ton. Şi a plecat.
    - Nu ai auzit ce-a spus doamna Allen?
    - Nu, domnule, nu pot spune c-am auzit.
    - Poţi să-mi spui cu ce era îmbrăcată? Culoarea, de exemplu.
    - N-aş putea spune, domnule. Ştiţi, de fapt, n-am vazut-o. Trebuie să fi fost pe jumătate în spatele uşii.
    - Deci; aşa, spuse Japp. Acum, fii atent, băiete. Aş vrea să te gândeşti şi să răspunzi la următoarea întrebare cu foarte multă grijă. Dacă nu ştii şi nu-ţi poţi reaminti, să spui aşa. E clar?
    - Da, domnule.
    Tânărul Hogg îl privea cu nerăbdare.
    - Care dintre el a închis uşa, doamna Allen sau domnul?
    - Uşa din faţă?
    - Uşa din faţă, normal.
    Copilul se gândi. Ochii i se îngustară în efortul de a-şi aminti.
    - Cred că probabil doamna... Nu, n-a închis-o ea. El a închis-o. A tras-o, trântind-o cu puţin zgomot şi a sărit repede în maşină. Părea să aibă o întâlnire undeva.
    - Bravo. Bine, tinere, pari să ai o căpăţână deşteaptă. Uite şase penny.
    După ce-i dădu drumul tânărului Hogg, Japp se întoarse spre prietenul său. Încet, la unison, dădură din cap.
    - Ar putea fi! spuse Japp.
    - Sunt posibilităţi - fu de acord Poirot.
    Ochii săi străluceau cu o lumină verde. Arătau ca ai unei pisici.

                                                                            6.

                                  Reintrând în salonul de la nr. 14, Japp n-a pierdut timpul bătând câmpii. Merse drept la țintă.
    - Uite ce e, domnișoară Plenderleith, nu crezi că-i bine să-ţi descarci desagii aici şi acum? Până la urmă, tot acolo ajungem.
    Jane Plenderleith îşi ridică sprâncenele. Stătea în picioare lângă cămin, încălzindu-şi cu grijă un picior la foc.
    - Nu ştiu, de fapt, ce vreţi să spuneţi.
    - E adevărat, domnişoară Plenderleith?
    Dădu din umeri.
    - Am răspuns la toate întrebările. Nu văd ce-aș mai putea face.
    - Ei bine, după părerea mea, ai putea face mult mai multe, dac-ai vrea.
    - Asta-i doar o părere, nu-i așa, Inspectore-Șef?
    Japp se înroși de-a binelea la față.
    - Cred, spuse Poirot, că mademoiselle ar aprecia mai mult motivul întrebărilor tale dacă i-ai spune cum devine cazul.
    - E foarte simplu. Uite ce e, domnişoară Plenderleith, faptele sunt următoarele: prietena dumitale a fost găsită împuşcată în cap, cu un pistol în mână, cu uşa şi fereastra închise. Asta părea caz simplu de sinucidere. Dar nu a fost sinucidere. Examenul medical singur o dovedeşte.
    - Cum?
    Toată răceala ei ironică dispăruse. Se aplecă înainte - concentrată - privindu-i faţa.
    - Pistolul era în mâna ei, dar degetele nu erau încleştate pe el. Mai mult, nu erau amprente pe pistol. Şi poziţia rănii face imposibilă ideea că şi-ar fi făcut-o singură. Apoi, nu a lăsat nici o scrisoare - lucru destul de neobişnuit la o sinucidere. Şi, deşi, uşa era închisă, cheia nu a fost găsită.
    Jane Plenderleith s-a întors încet şi s-a aşezat pe un scaun cu faţa la ei.
    - Deci asta e! spuse ea. Tot timpul am simţit că era imposibil ca ea să se fi sinucis! Am avut dreptate! Nu s-a sinucis. Altcineva a omorât-o.
    Un minut, două, rămase adâncită în gânduri. Apoi îşi ridică brusc capul.
    - Puneţi-mi orice întrebare doriţi, zise ea. Am să vă răspund cât mă pricep mai bine.
    Japp începu.
    - Aseară, doamna Allen a avut un musafir. E descris ca un bărbat de vreo 45 de ani, înfăţişare milităroasă, cu mustaţă scurtă, îmbrăcat elegant şi conducând un Standard Swallow. Ştii cine e?
    - Nu pot fi sigură, bineînţeles, dar pare maiorul Eustace.
    - Cine e maiorul Eustace? spune-mi tot ce ştii despre el.
    - E un bărbat pe care Barbara l-a cunoscut în străinătate, în India. S-a întors acum aproape un an şi de atunci l-am văzut din când în când.
    - A fost prieten cu doamna Allen?
    - Se purta aşa, zise Jane cu răceală.
    - Care era atitudinea ei faţă de el?
    - Nu cred că-l plăcea cu adevărat, de fapt, sunt sigură că nu-i plăcea de el.
    - Dar îl trata cu vizibilă prietenie?
    - Da.
    - A părut vreodată - gândeşte-te cu grijă, domnişoară Planderleith - că îi e teamă de el?
    Jane Plenderleith a meditat la asta vreun minut-două. Apoi, a spus:
    - Da, cred că îi era. Era întotdeauna nervoasă când venea pe-aici.
    - S-a întâlnit el vreodată cu domnul Laverton-West?
    - Cred că numai o dată. Nu s-au plăcut prea mult. Adică, maiorul Eustace a încercat să fie cât mai prietenos cu putinţă cu Charles, dar Charles nu era dispus. Charles îi miroase de la o poştă pe cei care nu sunt prea-prea...
    - Şi maiorul Eustace nu era - ceea ce numeşti - prea-prea? întrebă Poirot.
    Fata spuse cu răceală:
    - Nu, nu era. Cam bădăran. Evident, nu unul de rang mare.
    - Aoleo - nu cunosc expresiile astea. Vrei să spui că nu era pukka sahib?
    Un uşor zâmbet trecu pe faţa Janei Plenderleith, dar răspunse grav:
    - Nu.
    - Te-ar surprinde mult, domnișoară Plenderleith, dacă ți-aș sugera că acest om o șantaja pe doamna Allen?
    Japp se înclină să observe impresia pe care o făcuse sugestia sa.
    A fost foarte satisfăcut.
    Fata se îndreptă, obrajii i se împurpurară, apucă brusc cu mâna scaunul ei.
    - Deci asta era! Ce proastă am fost că nu am ghicit. Bineînțeles!
    - Consideri sugestia posibilă, maidmoiselle? o întrebă Poirot.
    - Am fost o proastă că nu m-am gândit la asta! Barbara a împrumutat mici sume de bani de la mine, de mai multe ori, în ultimele şase luni. Şi am văzut-o stând gânditoare în faţa paşaportului ei. Ştiam că trăia bine din venitul ei, aşa că nu mi-am bătut capul, dar, sigur, dacă plătea sume de bani...
    - Şi asta concorda cu comportarea ei generală? întrebă Poirot.
    - Exact. Era nervoasă. Câteodată, chiar arţăgoasă. Cu totul diferită de felul în care obişnuia să fie.
    Poirot spuse cu blândeţe:
    - Dar, scuzaţi, asta nu seamănă cu ceea ce ne-aţi spus mai înainte.
    - A fost altceva. Jane Plenderleith dădu nerăbdătoare din mână. Ea nu era deprimată. Vreau să spun - ea nu avea o predispoziţie spre sinucidere sau ceva cam aşa. Dar şantaj - Da. Aş vrea să-mi fi spus. L-aş fi trimis la dracu.
    - Dar el s-ar fi putut duce - nu la dracu, ci la domnul Charles Laverton-West, observă Poirot.
    - Da, spuse Jane Plenderleith încet, da... asta-i adevărat...
    - N-ai vreo idee cu ce-ar fi putut-o şantaja omul ăla? întreba Japp.
    Fata dădu din cap.
    - N-am nici cea mai mică idee. Nu cred, cunoscând-o pe Barbara, că ar fi putut fi ceva, cu adevărat, serios. Pe de altă parte... făcu o pauza, apoi continuă... ceea ce vreau să spun e faptul că Barbara era puţin cam simpluţă în unele privinţe. Putea fi uşor speriată. De fapt, era tipul de fată care ar fi fost o pradă uşoară pentru un şantajist. Bruta nenorocită!
    Rosti ultimele cuvinte cu mult venin.
    - Din nefericire, spuse Poirot, crima pare să se fi produs pe dos. Victima ar fi trebuit să-l omoare pe şantajist, nu şantajistul pe victima sa.
    Jane Plenderleith se încruntă puţin.
    - Nu, e adevărat, dar pot să-mi imaginez împrejurările...
    - Ca, de exemplu?
    - Presupunând că pe Barbara a ajuns-o disperarea. Ea ar fi putut să-l ameninţe cu pistolaşul ăla prost al ei. El încearcă să i-l smulgă şi, în luptă, el trage şi o omoară. Apoi, se îngrozeşte de ce a făcut şi încearcă să însceneze o sinucidere.
    - S-ar putea, spuse Japp, dar e o problemă.
    Se uită la el întrebătoare.
    - Maiorul Eustace (dacă el a fost) a plecat de aici, aseară, la zece şi douăzeci şi i-a spus la revedere doamnei Allen în pragul uşii.
    - Oh! Faţa fetei se schimbă. Înţeleg. Se gândi un minut, două.... dar el s-ar fi putut întoarce mai târziu, spuse ea încet.
    - Da, asta-i posibil, spuse Poirot.
    Japp continuă:
    - Spune-mi, domnişoară Plenderleith, unde obişnuia doamna Allen să primească oaspeţi? Aici sau în camera de deasupra?
    - În amândouă. Dar camera asta era folosită mai mult pentru petreceri comune sau numai pentru prietenii mei. Ştiţi, înţelegerea a fost ca Barbara să aibă dormitorul cel mare și îl folosea și ca pe un salon, eu aveam dormitorul mic și foloseam camera aceasta.
    - Dacă maiorul Eustache venea anunțat aseară, în ce cameră crezi că l-ar fi primit doamna Allen?
    - Cred că, probabil, l-ar fi adus aici. Fata vorbea puţin nesigură. Ar fi mai puţin intim. Pe de altă parte, dacă vroia să semneze un cec sau ceva de genul ăsta, l-ar fi dus, probabil, sus. Nu sunt obiecte pentru scris aici jos.
    Japp dădu din cap.
    - N-a fost vorba de niciun cec. Doamna Allen a scos două sute de lire cash, ieri. Şi, până acum, nu am putut da de urma lor în casă.
    - Şi ea i-a dat brutei ăleia? Oh, biata Barbara! Biata, biata Barbara!
    Poirot tuşi.
    - Dacă nu a fost, după cum sugerezi, mai mult sau mai puţin un accident, totuşi, pare remarcabil faptul că el a ucis o sursă aparent regulată de venit.
    - Accident? Nu a fost un accident. El şi-a pierdut cumpătul, a văzut roşu în faţa ochilor şi a împuşcat-o.
    - Crezi că aşa s-a întâmplat?
    - Da. A adăugat pe un ton vehement. A fost crimă... crimă!
    Poirot a spus grav:
    - Nu spun că greşiţi, mademoiselle.
    Japp adaugă:
    - Ce ţigări fuma doamna Allen?
    - Ţigări ieftine. Sunt câteva în cutia aceea.
    Japp deschise cutia, scoase o ţigară şi dădu aprobator din cap. Strecură ţigara în buzunarul sau.
    - Şi dumneata, mademoiselle? întrebă Poirot.
    - Aceleaşi.
    - Nu fumezi turceşti?
    - Niciodată.
    - Nici doamna Allen?
    - Nu, nu-i plăceau.
    Poirot întrebă:
    - Şi domnul Laverton-West? Ce fuma?
    Ea se uita întunecată la el.
    - Charles? Ce contează ce fumează? Doar nu pretindeţi că el ar fi omorât-o?
    Poirot dădu din umeri:
    - Un bărbat şi-a omorât femeia pe care a iubit-o înainte, mademoiselle.
    Jane dădu din cap nerăbdătoare.
    - Charles n-ar omorî pe nimeni. E un om foarte precaut.
    - Totuşi, mademoiselle, bărbaţii precauţi sunt cei ce comit crimele cele mai inteligente.
    Ea se holbă la el.
    - Dar nu pentru motivul pe care tocmai l-aţi prezentat, domnule Poirot.
    Acesta încuviinţă din cap.
    - Nu, e adevărat.
    Japp se ridică.
    - Bine, cred că nu mai e nimic altceva ce pot face aici. Aş vrea să mai arunc o privire în jur.
    - Pentru cazul în care banii ar fi dosiţi pe undeva? Desigur. Uitaţi-vă oriunde vreţi. Şi în camera mea, de asemenea, deşi este improbabil ca Barbara să-i fi ascuns acolo.
    Cercetările lui Japp au fost rapide și eficiente. Sufrageria își dezvălui toate secretele în câteva minute. Apoi se urcă la etaj. Jane Plenderleith şedea pe braţul scaunului, fumând o ţigara şi uitându-se încruntată la foc. Poirot o examina.
    După câteva minute spuse liniştit:
    - Ştii dacă domnul Laverton-West este în Londra în prezent?
    - Nu ştiu. Îmi închipui că e mai degrabă în Hampshire, la electoratul lui. Cred că ar fi trebuit să-i telefonez. Ce îngrozitor! Am uitat.
    - Nu e uşor să-ţi aminteşti totul, mademoiselle, când o catastrofă are loc. Şi apoi, veştile proaste durează. Auzi prea repede de ele.
    - Da, e adevărat, spuse fata pe un ton absent.
    Se auziră paşii lui Japp coborând scările Jane ieşi să-l întâmpine.
    - Ei?
    Japp dădu din cap.
    - Nimic semnificativ, mă tem, domnişoară Plenderleith. Am fost de-acum în toată casa. Oh, cred că mai bine aş arunca o privire în dulapul ăsta de sub scări.
    Apucă de clanţă, în timp ce vorbea, şi trase.
    Jane Plenderleith zise:
    - E închis.
    Ceva în vocea ei îi făcu pe cei doi bărbaţi să se uite atent la ea.
    - Da, zise Japp bine dispus. Văd că e închis. Văd că e închis. Poate ne daţi cheia.
    Fata stătea pe loc ca împietrită.
    - Nu... nu sunt sigură unde e.
    Japp îi aruncă o privire. Continuă cu aceeaşi voce plăcută şi degajată.
    - Draga mea, e tare păcat. Doar nu vrei să spintecăm lemnul pentru a-l deschide cu forţa. O să-l trimit pe Jameson să aducă o colecţie de chei.
    Ea înaintă bătăioasă.
    - Oh, spuse. O clipă. Ar putea fi...
    Se întoarse în living şi reapăru, o clipă mai târziu, ţinând o cheie de o mărime frumuşică în mână.
    - Îl ţinem închis, explică ea, deoarece mai dispar de obicei umbrele şi alte lucruri.
    - Foarte înţeleaptă precauţiune, zise Japp, acceptând vesel cheia.
    O răsuci în broască şi deschise uşa. Era întuneric în dulap. Japp scoase din buzunar lanterna şi cercetă cu ea interiorul.
    Poirot simţi că fata de lângă el stă ţeapănă şi-şi ţine respiraţia. Ochii lui urmăreau jetul de lumină al torţei lui Japp.
    Nu erau multe în dulap. Trei umbrele (una stricată), patru bastoane, un set de crose de golf, două rachete de tenis, un covoraş frumos înfăşurat şi câteva perne de sofa în diferite stadii de uzură. Deasupra acestora se odihnea o mica geantă elegantă.
    Când Japp întinse mâna spre ea, Jane Plenderleith spuse repede:
    - Ea mea. Eu... am adus-o cu mine azi dimineaţă. Aşa că nu poate fi nimic acolo.
    - Doar aşa să fim siguri, spuse Japp, aerul său prietenos şi vesel crescând uşor.
    Geanta nu era închisă. Înăuntru erau dispuse perii şagren şi sticluţe de toaletă. Erau două reviste şi nimic altceva.
    Japp examină întreg conţinutul, cu atenţie şi meticulozitate. Când, în cele din urma, închise capacul şi începu să examineze pernele, fata se auzi oftând uşurată.
    Nu era nimic altceva în dulap în afară de ceea ce se zărea la prima vedere. Japp îşi termină curând examinarea.
    Reînchise uşa şi-i întinse cheia Janei Plenderleith.
    - Bine, spuse el, cu asta am terminat. Poți să-mi dai adresa domnului Laverton-West?
    - Farlescombe Hall, Little Lenbury,  Hampshire.
    - Mulţumesc, domnişoară Plenderleith. Asta-i tot deocamdată. Mai trec pe aici mai târziu. Apropo, să ne înţelegem. În ce-i priveşte pe oameni, lasă-i mai departe să creadă că a fost sinucidere.
    - Desigur; doar înţeleg.
    Dădu mâna cu amândoi.
    În timp ce mergeau spre capătul străzii Mews, Japp explodă:
    - Ce... ce dracu era în dulapul ala? Era ceva.
    - Da, era ceva.
    - Şi pariez de zece ori că era ceva ce avea de-a face cu geanta! Dar ca un îmbrobodit ce sunt, n-am putut găsi nimic. M-am uitat în toate sticluţele, am pipăit căptuşeala - ce dracu ar putea fi?
    Poirot dădu din cap gânditor.
    - Fata aia e implicată cumva, Japp continuă. A adus geanta înapoi azi dimineaţă? Pe viaţa mea că nu-i adevărat. Ai observat că erau două reviste în ea?
    - Da.
    - Ei, bine, una dintre ele era din iulie trecut!

                                                                        7.

                                          A doua zi, Japp intră în apartamentul lui Poirot, își aruncă pălăria pe masă plin de dispreț și se trânti pe scaun.
    - Ei bine, mormăi el, ea-i în afara trebii!
    - Cine-i în afară?
    - Plenderleith. A jucat bridge până la miezul nopții. Gazda, soţia lui, un comandat de navă în vizită şi doi servitori pot, cu toţii, jură asta. Nici o îndoială că trebuie să renunţăm la ideea că ea este implicată în afacere. Totuşi, aş vrea să ştiu de ce s-a înfierbântat şi s-a frământat din cauza genţii de sub scară. Asta te prinde pe tine, Poirot. Ţie-ţi place să găseşti amănuntul care nu duce nicăieri. „Misterul Micii Genţi". Sună destul de promiţător!
    - O să-ţi dau încă o altă sugestie pentru un titlu: „Misterul Mirosului Fumului de Ţigară".
    - Cam stângaci pentru un titlu, ce zici? De aceea trăgeai aşa aer pe nas, când am examinat, prima dată, cadavrul? Te-am văzut - şi te-am auzit! Hm-hm-hm. Am crezut că eşti răcit.
    - Te-ai înşelat grozav.
    Japp oftă.
    - Am crezut întotdeauna că e vorba de micile celule cenuşii ale creierului. Să nu-mi spui că celulele nasului tău sunt la fel de superioare ca celelalte.
    - Nu, nu, linişteşte-te.
    - N-am mirosit nici un fum de ţigară, continuă Japp, bănuitor.
    - Nici eu, prietene.
    Japp se uită la el neîncrezător. Apoi scoase o ţigară din buzunar.
    - Ăsta-i sortul din care fuma doamna Allen -  ţigări ieftine. Şase dintre chiştoace erau ale ei. Celelalte trei erau turceşti.
    - Exact.
    - Nasul tău minunat a ştiut asta fără să se uite la el, presupun!
    - Te asigur că nasul meu n-are de-a face cu treaba asta. Nasul meu nu a înregistrat nimic.
    - Dar celulele creierului au înregistrat o mulțime.
    - Ei bine, există anumite indicii - nu crezi?
    Japp în privi pieziș.
    - Ca de exemplu?
    - Eh bien, în mod sigur, ceva lipsea din cameră. Și totodată, cred că ceva se adusese acolo..... Și, apoi, pe birou....
    - Știu! Ajungem la blestematul ăla de toc cu peniță!
    - Du tout. (De loc.) Tocul cu peniță joacă doar un rol negativ.
    Japp schimbă vorba aducând-o pe un teren mai sigur.
    - L-am chemat pe Charles Laverton-West să vină să mă vadă la Scotland Yard, peste o jumătate de oră. M-am gândit că poate ai dori să vii.
    - Aș vrea foarte mult.
    - Și o să fii bucuros să afli că am dat de maiorul Eustace. Are un apartament închiriat pe Cromwell Road.
    - Excelent.
    - Şi trebuie să trecem puţin pe-acolo. Nu e de loc o persoană plăcută, acest maior Eustace. După ce-l vedem pe Laverton-West, ne ducem şi pe la el. Îţi convine?
    - Perfect.
    - Bine, atunci, haide!
    La unsprezece şi jumătate, Charles Laverton-West a fost anunţat în biroul Inspectorulu-Şef, Japp. Japp se ridică şi-şi strânseră mâinile.
    Parlamentarul era un bărbat de înălţime medie, cu o personalitate foarte conturată. Era proaspăt ras, cu gura mobilă a unui actor şi ochii uşor proeminenţi care se îmbina adesea cu darul oratoriei. Era prezentabil şi un tip bine crescut.
    Deşi arata palid şi oarecum trist, purtarea sa era perfect obişnuită şi reţinută.
    Luă loc, îşi puse mănuşile şi pălăria pe masă şi se uita spre Japp.
    - Aş vrea să vă spun, înainte de toate, domnule Laverton-West, că îmi dau seama perfect cât de întristătoare poate fi asta pentru dumneavoastră.
    Laverton-West o îndepărtă cu mâna.
    - Să nu discutăm sentimentele mele. Spune-mi, Inspectore-Şef, aveţi vreo idee, ce a determinat-o pe logod... doamna Allen să-şi pună capăt zilelor?
    - Dumneavoastră înşivă nu puteţi să ne ajutaţi în niciun fel?
    - Nu, deloc.
    - N-a fost nicio ceartă? Nicio înstrăinare de vreun fel între voi?
    - Nimic de felul acesta. A fost cel mai mare şoc pentru mine.
    - Poate că ar fi mai pe înţeles, domnule, dacă v-aş spune că nu a fost o sinucidere - ci o crimă!
    - Crimă? Ochii lui Charles Laverton-West îi ieşiseră aproape din orbite. Aţi spus crimă?
    - Chiar aşa. Acum, domnule Laverton-West aveţi vreo idee cine ar fi putut, probabil, să-i curme zilele doamnei Allen?
    Laverton-West dădu un răspuns rapid.
    - Nu... nu, chiar... nimic de aşa ceva! Nici cea mai mică idee... este, este inimaginabil!
    - Nu v-a vorbit niciodată de duşmani? De cineva care ar fi avut vreo ranchiună împotriva ei?
    - Niciodată.
    - Ştiaţi că are un pistol?
    - Nu mi-am dat seama de asta, nu.
    Se uita puţin surprins.
    - Domnișoara  Plenderleith spune că doamna Allen şi-a adus pistolul ăsta din străinătate, acum câţiva ani.
    - Adevărat?
    - Desigur, avem numai mărturia domnişoarei Plenderleith în privinţa asta. Dar e foarte posibil ca doamna Allen să se fi simţit în pericol dintr-o anumită cauză şi să ţină pistolul la îndemână din motive proprii.
    Charles Laverton-West clătină din cap a îndoială. Părea de-a dreptul uluit şi ameţit.
    - Ce părere aveţi de domnişoara Plenderleith, domnule Laverton-West? Vreau să spun, sunteţi convins că este o persoană sinceră, de încredere?
    Celălalt medită un minut.
    - Cred că da, aşa aş zice.
    - Nu vă place? întrebă Japp, care-l privea încordat.
    - N-aş spune asta. Ea nu este tipul de tânără pe care o admir. Tipul acesta independent şi sarcastic nu mă atrage, dar aş putea spune că e sinceră.
    - Hm, zise Japp. Cunoaşteţi un maior Eustace?
    - Eustace? Eustace? Ah, da, îmi amintesc numele. L-am întâlnit o dată la Barbara - doamna Allen. Un client cam dubios, după părerea mea. Asta i-am spus-o şi logod... doamnei Allen. El nu era tipul de bărbat pe care l-aş fi încurajat să vină în casă după ce ne căsătoream.
    - Şi ce a spus doamna Allen?
    - Oh, ea a fost, desigur, de acord. Credea în judecata mea, se înţelege. Un bărbat cunoaşte mai bine la alţi bărbaţi decât o femeie. Ea mi-a explicat că nu poate fi foarte brutală cu un bărbat pe care nu-l văzuse de câtva timp - cred că se simţea deosebit de oribil să fie snoabă! Evident, ca soţia mea, ea ar fi găsit o mulţime dintre vechile ei cunoştinţe - nepotrivite, să zicem, nu?
    - Vreţi să spuneţi că, prin căsătorie, ea şi-ar fi îmbunătăţit situaţia? întrebă Japp, fără ocolişuri.
    Laverton-West îşi ridică mâna cu manichiură îngrijită.
    - Nu, nu, nu chiar aşa. De fapt, mama doamnei Allen a fost o rudă îndepărtată a propriei mele familii. Prin naştere, eram egali. Dar, desigur, în situaţia mea, trebuie să fiu deosebit de grijuliu în selecţionarea prietenilor - şi soţia mea în alegerea alor săi. Te afli, într-o oarecare măsură, sub reflector.
    - Oh, cam aşa, spuse Japp cu răceală. Continuă: Deci nu ne puteţi ajuta în niciun fel?
    - Nu, de loc. Sunt complet neajutorat. Barbara! Ucisă! Pare incredibil.
    - Acum, domnule Laverton-West, puteţi să-mi spuneţi pe unde aţi fost în noaptea de 5 noiembrie?
    - Pe unde am fost? Pe unde am fost?
    Vocea lui Laverton-West se ridică pe un ton de protest.
    - E doar o chestie de rutină, explică Japp. Noi... aci... trebuie să întrebăm pe toată lumea.
    Charles Laverton-West se uită la el cu demnitate.
    - Sper că un om în calitatea mea ar trebui să fie exceptat.
    Japp aştepta totuşi.
    - Am fost - acum să văd... Ah, da. Am fost la Cameră. Am plecat de acolo la zece şi jumătate. Am făcut o plimbare pe Embankment. M-am uitat la nişte artificii.
    - Drăgut să crezi că nu există intrigi de nici un fel în zilele noastre, spuse Japp, vesel.
    Laverton-West îi aruncă o privire rece:
    - Apoi, m-am... dus acasă.
...................................................................................