Îi asculta glasul plângător și-l cuprindea mila, în același timp însă se gândea la Florica. Apoi deodată tresări, o strânse la piept și, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze. Fata cuprinse cu brațele gâtul lui Ion, moleșită și aprinsă, și inima-i bătea atât de năvalnic încât el o auzea.
- Noroc, noroc, Ioane! strigă un glas aspru pe cărare.
Flăcăul ridică ochii furios și văzu pe Ilie Onu care, întorcându-se de la cârciumă cu o sticlă de rachiu, râdea gros și batjocoritor.
- Du-te-n.... Doamne iartă-mă - bufni Ion încruntat.
Ilie Onu ajunse la șură și se făcu nevăzut. Era frate de cruce cu George al Tomii și unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea, fiindcă, oradă, la o nuntă, îl umpluse de sânge ca să-l îmblânzească.
Ion începu să suduie și să se cătrănească, dar, întâlnind ochii căprui, înlăcrimați de fericire și de teamă ai Anei, se potoli....
Ilie aducea rachiul pentru George care se silea din răsputeri să învețe pe Briceag un cântec nou ce-l auzise de la lăutarii din Bistrița la un chef al doctorului Filipoiu, la berăria cea mare din Armadia. Briceag, cu ochii țintă la buzele flăcăului, care fluiera melodia, țârâia nesigur cu arcușul pe strune; Holbea, credincios, încerca și el să secondeze. George se umfla, închidea puțin ochii și fluiera din ce în ce mai aprig, căci împrejurul lor se adunase un pâlc de flăcăi care-l priveau cu admirație.
- Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cântecului.
- Las că l-am prins - mormăi Briceag pornind să tragă cu mai multă încredere.
- Am sosit, George - strigă Ilie întinzând sticla.
- Iute te-ai întors - vorbi celălalt blând și trecând îndată rachiul lui Ilia ca el să poată reîncepe dăscălirea lăutarilor.
- Nouă nu ne dai un păhărel, vere? se linguși Holbea, zgândăzindu-l cu arcușul.
- Să vă dau, cioroilor, fire-ați ai naibii! râse George foarte mulțumit că au să vadă toți cum cinstește el pe țigani.
- Beți-o toată - zise apoi către Găvan când vru să-i înapoieze sticla.
Dar atunci sări Ilie ca un cocoș:
- Ia lăsați, bre, să mai bem și noi, că cioarele astea o să pleznească de atâta holircă....
Urmă o ciorovăială lungă între Ilie și țiganii care nu mai voiau să renunțe la băutură și era cât pe-aci să se încingă o bătaie, deoarece Ilie, aprinzându-se, se repezea mereu cu piciorul să spargă gorduna.
5.
Deodată toată lumea se întoarse spre uliță. Toți bărbații scoaseră pălăriile, iar cei de pe prispă se sculară în picioare.... Venea preotul Belciug împreună cu d-na Maria Herdelea, soția învățătorului, cu domnișoara Laura și cu Titu. Primarul și fruntașii satului ieșiră în poartă întru întâmpinarea domnilor.
- Petreceți, petreceți? zise preotul cu un zâmbet binevoitor.
- Apoi ce să facem, domnule părinte - răspunse primarul cu pălăria în mână. Dumnezeu de aceea a lăsat sărbătorile, să se mai veselească și prostimea.
- Negreșit, negreșit - murmură Belciug lărgindu-și zâmbetul.
- Da de ce nu poftiți și d-voastră să vedeți petrecerea noastră? reluă Florea Tancu cu un glas foarte blajin, punându-și pălăria în cap.
Țăranii de asemenea se acoperiră unul câte unul, în vreme ce preotul șopti câteva cuvinte d-nei Herdelea, care răspunse răspicat, dându-și capul pe spate cu mândrie:
- Da, putem privi ăuțin și noi.... Mie chiar îmi plac petrecerile poporului....
Maria Herdelea era fată de țăran de la Monor, dar pentru că umblase totdeauna în straie nemțești și mai ales că s-a măritat cu un învățător, se simțea mult deasupra norodului și avea o milă cam disprețuitoare pentru tot ce e țărănesc.
- Poftim mai aproape! făcu atunci primarul, bucuros, dând la o parte pe țăranii care se îmbulzeau: Ia faceți loc, măi oameni!.... Dați-vă la o parte!
Vreo câțiva fruntași se grăbiră să dea ajutor primarului strigând:
- La o parte!.... La o parte!....
Belciug intră încetinel în ogradă și se opri aproape de poartă. Babele cucernice se repeziră numaidecât să-i sărute mâna.
- Lăsați, lăsați! murmura preotul, întinzând însă dosul palmei spre sărutare, cu o mulțumire ce-i înviora fața tăbăcită de slăbiciune.
Flăcăii, obosiți și cu gândul la joc, rămăseseră tot împrejurul lăutarilor. Numai George, totdeauna silitor să-și arate istețimea, se vârî printre bătrâni, îmbulzindu-se să ajungă cât mai aproape de popă și familia învățătorului. Ilie se ținea și aici după dânsul ca un cățel.
Titu Herdelea, un tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, în haine curățele și sărăcuțe, cu o cravată ablastră azurie la gulerul înalt și țeapăn, ras de mustăți și lung cât un par, cum văzu pe George, îi întinse prietenește mâna îmbrăcată în mănuși de ață cenușie:
- Noroc, George!.... Nu mai jucați?.... Tocmai ne abăturăm și noi să vă vedem....
- Cum nu, domnișorule! Numai să se hodinească o țâră țiganii, c-au zis atâta de-a amorțit și sufletul dintr-înșii - spuse flăcăul cu glas îndulcit. Apoi, apropiindu-se mai bine, adăugă: Da d-ta nu vrei să joci cu noi, domnișorule?
Titu râse și se uită la Laura, care zâmbi încurcată.
- Eu?.... Nu, George. Altă dată. Acuma nu se poate.
Dar flăcăul stărui:
- Îți dau eu o fată, domnișorule, de să te lingi pe buze. Ușoară ca pana și frumoasă ca o domnișoară.... Dar trebuie să joace și domnișoara Laura....
Sora lui Titu se făcu deodată serioasă și se agăță înfricoșată de brațul mamei sale, murmurând:
- O, auzi ce idee!.... Mă mir că nu vi-i....
Preotul vorbea cu primarul și cu ceilalți țărani despre mersul vremii, toți fiind înțeleși că ar fi bine să mai dea Dumnezeu o gură de ploaie, să se mai înmoaie pământul, căci altfel rămâne porumbul nesăpat de-al doilea.... George însă se ținea scai de Titu și Laura, spre marea indignare a doamnei Herdelea, care n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului ca fata ei să se amestece printre țărani.
Ca să schimbe vorba, fiindcă se mai strângeau și alți oameni să asculte stăruința flăcăului, zâmbind puțin batjocoritor, Titu se uită deodată împrejur, ca și când și-ar fi adus aminte ceva, și apoi întrebă:
- Oare Ione unde-i?
George, deși știa că, dintre toți feciorii satului, domnișorul Ion e mai prieten, se simți aproape jignit auzind acum întrebarea. De aceea răspunse cam în silă:
- Pe-aici trebuie să fie și dânsul....
Dar Ilie Onu, de la spate, se amestecă iute-n vorbă:
- Ba e-n grădină, sub nuc, cu Ana.....
- Unde? făcu George întorcându-se brusc la el, parcă i-ar fi tras o palmă.
- Acolo, unde zic - încheie Ilie scurt, rânjind mulțumit.
George puse nasul în pământ și tăcu. Nimeni nu mai deschise gura, iar Titu, bucuros c-a scăpat ușor de invitația la dans, se apropie și el de Belciug care începuse să povestească oamenilor cum i-au scos doctorii cei mari un rinichi la spitalul de la Cluj.
Vorbele lui Ilie loviseră pe George drept în suflet. Ana lui Vasile Baciu îi era făgăduită lui de neavstă. Ea fată cu stare, el fecior de bocotan - se potriveau. Părinții lor erau înțeleși mai de mult, iar Ana îi plăcea. Nu zicea că-i cine știe ce frumoasă, dar nici el nu pica. Era greoi, spătos și umeros ca un taur; umbla legănat și cu genunchii înmuiați.
Fierbea. Se gândea mereu să-și croiască drum până în grădină, s-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. Dar mereu își lua seama, zicându-și că poate mai mult ar strica decât ar folosi, dacă nu cumva nu s-ar isca și o bătaie, căci Ion e argățos ca un lup nemâncat. De va ști fata că el știe, mai rău se va înrăi. Mai bine să-i lase în pace. O lingură de istețime face uneori mai mult decât un car de putere.
Dar Ion, ce vrea Ion? De ce caută să-i învârtească el capul fetei?.... Își aruncă ochii, fără să vrea, spre Florica vădanei lui Maxim. Stătea tot așa de pleoștită ca și dânsul. Se vedea că și ea știa și o băteau aceleași gânduri.... Asta îi mai potoli supărarea. Când nu ești singur, suferința se ușurează. Oftă odată din baierile inimii și-și trase pălăria pe ochi, zicându-și:
- De-amu am să joc numai cu Florica.... Cel puțin să pleznească fierea și într-însul!
6.
Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele pentru a da de știre tuturor, și mai ales celor răzlețiți prin grădină, că începe jocul. Flăcăii băteau nerăbădători din călcâie, scoteau câte-un chiot de veselie și-și aruncau privirile din ce în ce mai des printre fetele care așteptau cu inima strânsă să fie poftite la horă.
În clipele acelea sosi, de pe uliță, Vasile Baciu, lălăind un cântec de beție, cu pălăria într-o ureche, cu ochii înroșiți și tulburați de băutură. Se clătina ușor în mers și dădea întruna din mâini parcă s-ar sfădi cu un dușman închipuit. Când zări grupul cu domnii în mijloc, se opri puțin, înțepenindu-se gânditor, apoi se duse glonț la preotul Belciug și-i zise:
- Eu, domnule părinte, spun drept, îs mare păcătos.... Maare! Îs bețiv și stricat, cum nu se mai pomenște în șapte sate, zău cruce!.... Așa-s eu, ce mai calea-valea!.... Ce-i drept nu-i păcat, așa-i domnule părinte? Că de supărare beau dacă beau, așa-i?.... Și beau pentru că beau dintr-al meu....
Preotul își curmase povestirea și luase o înfățișare gravă, măsurând foarte aspru pe Vasile Baciu. Țăranul însă avea acum un zâmbet bun pe buze și vorbea aplecat ca la spovedanie, parcă n-ar fi vrut să știe de nimeni și de nimic în lume:
- Îs amărât rău, domnule părinte, crede-mă! Poate că nu mă crezi? De aceea beau și iar beau și iar!.... Uite-așa! Ai să zici d-ta: da de ce ești amărât, bețivule? Apoi cum să nu fiu, domnule părinte? Că o fată am și eu și nu-mi place deloc fata pe care o am. Nu-mi place, auzi? Că nu vrea să mă asculte. Și tare mă doare inima și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. Am dreptate ori n-am, spune d-ta!
Belciug nu suferea mirosul de rachiu, căci era bolnăvicios, iar Vasile mereu îi duhnea în nas și râgâia. Purtarea țăranului îl indigna însă mai ales pentru că-i știrbea autoritatea în fața poporului. Doamna Herdelea asculta foarte serioasă, cu capul sus, cu buzele strânse pungă și privea mânioasă la oamenii care se îmbulzeau împrejurul lor, curioși, râzând pe înfundate de Baciu. Lui Titu, dimpotrivă, îi plăceau îngăimările bețivului și nu știa cum să le zgândăre, fără să bage popa de seamă.
Belciug își înghiți mânia și căută să-l potolească cu o dojană blândă:
- Rău faci, Vasile, că nu te sfiești măcar de tineretul care te vede mereu pe două cărări. Omul de treabă nu se ține toată ziulica numai să îmbogățească pe jidovi și să-și otrăvească trupul cu hâlbăriile lor drăcești.... Așa, Vasile!....
Baciu luă deodată o înfățișare solemnă, se dădu doi pași înapoi și răspunse cu o mustrare caraghioasă în glas:
- Vai de mine, domnule părinte! Dar cui i-am făcut vreun rău? Băut-am eu banii cuiva, ori averea cuiva? Că beau, beau.... Da beau din munca și din sudoarea mea.... Atunci de ce să mă năpăstuiești? Ce ți-am greșit eu d-tale, spune drept!
Primarul găsi cu cale să se amestece, îl luă de braț și vru să-l dea la o parte, mulcomindu-l:
- Bine, bine, măi Vasile, așa-i cum zici..... Dar lasă pe dumnealor în pace, că dumnealor au venit să vadă jocul, nu să audă prostiile tale....
Apoi, întorcându-se spre flăcăi, strigă poruncitor:
- Da voi ce faceți, măi feciori? Jucați ori nu jucați?
Atunci însă Vasile baciu zări pe George, care stătea posomorât, ca un copac cu măduva uscată, și îndată îl apucă de mână și-l târî în fața preotului:
- Uite-l, domnule părinte! Îl vezi? Ăsta-i ginerele meu care mi-i drag! Cu dânsul ai să-mi cununi d-ta fata, măcar de-aș ști că are să crape inima dintr-însa!....
- Bine, bade Vasile, lasă că.... - făcu George rușinat, râzând silit.
Omul se încăpățâna însă din ce în ce și începu să răcnească:
- Nu vreau să te las, ai înțeles? Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandură.... Io-ți dau fata, iar tu să ai biciu, să-i scoți din cap gărgăunii!.... Eu nu vreau să știu de alde calici țanțoși care umblă să-i împuieze capul. Eu nu vreau și nu vreau, și dacă nu vreau, îi pun gâtul pe tăietor și numai una-i trag cu barda, măcar să știu că mă duc pe urmă la spânzurătoare. Așa-i, măi George?
- Așa, așa - murmură flăcăul, vrând să-l astâmpere.
Vasile se uită împrejur triumfător și scuipă ascuțit tocmai între picioarele primarlui. Apoi, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva, porni spre grupul fetelor, trăgând pe George după dânsul și strigând în gura mare:
- Anuțo!.... Anuțo! Unde ești tu, fata tatii?
George roși parcă l-ar fi băgat într-un cuptor încins. O mânie amestecată cu rușine îi cuprinse sufletul. Și deodată îi zise încet, să nu-l audă și alți oameni:
- Las-o pe Anuța, că-i cu Ion-a-Glanetașului în grădină, sub nuc....
Baciu tresări înțepat. Scoase un țipăt scurt și se îndreptă cu pași mari spre colțul șurii, unde tocmai se ivea Ana, tremurând de spaimă, căci îi auzise glasul. Țăranul o văzu, se opri în mijlocul ogrăzii, unde ajunsese, își rășchiră picioarele, își trânti mâinile în șolduri și își împinse burta în afară, privind săgetător pe Ana. Stătu așa câteva clipe, apoi izbucni:
- Bine, Anuțo, așa ne-a fost vorba?
Și se repezi spre ea cu pumnul ridicat, gata s-o izbească.
O femeie țipă disperată:
- Tulai! Săriți c-o omoară!
Până să ajungă însă la fată, Vasile zări pe Ion, sosind tot de după șură, și numaidecât uită de Ana și se întoarse amenințător spre flăcău. Văzându-l cum vine drept la el, Ion avu o tresărire ușoară, dar își urmă calea, liniștit, ca și când n-ar înțelege nimic, cu o privire nepăsătoare către Baciu.
- Ce ți-am spus eu ție, sărăntocule, ai? urlă, apropiindu-se mereu, Vasile Baciu, pe care liniștea lui Ion îl întărâta și mai rău.
Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit. O scăpărare furioasă îi țâșni din ochii negri, lucitori ca două mărgele vii. Răspunse cu o voce puțin tremurătoare, dar batjocoritoare:
- Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi poruncești?
- Am să-ți poruncesc, tâlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sânge! răcni țăranul aprins de mânie până în măduva oaselor, aruncându-se la el.
Acum Ion se opri, încleștă pumnii și strigă înăbușit, parcă ar fi căutat să se stăpânească:
- Să nu dai, bade Vasile, că.... Să nu dai!..... Să nu dai!....
Câțiva bărbați și flăcăi se zvârliră la Vasile, ostoindu-l. Ion stătea neclintit, ca un lemn, doar inima îi sfărâma coastele ca un ciocan înfierbântat. Dintru întâi se gândise să-l lase în plata Domnului, că-i beat și e tatăl Anuței.... Dar când l-a suduit și s-a apropiat să-l lovească, și-a pierdut cumpătul. Îi clocotea tot sângele și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca să-l poată apoi sfârtica în bucățele, mai ales că la spatele lui văzuse pe George care privea disprețuitor și mulțumit.
Baciu se zvârcolea în brațele oamenilor, răcnind neîncetat:
- Lăsați-măăă!.... Lăsați-mă să-i scot blohotăile!.... Trebuie să-i beau sângele, altminteri pleznesc!... Lăsați-mă!....
Ţăranii însă îl duseră, aproape pe sus, până la poartă, în vreme ce el nu mai contenea şi se smucea din răsputeri:
- Ce are hoţul cu fata mea? Ce are!.... Uuuh!... Lasă-mă, Nistore!....
Ion schimba feţe-feţe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simţea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiecare vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă le auzea tot satul. Mereu îi fulgera să se repezească şi, cu un pumn zravăn, să-i înăbuşe în gât ocările.
Deodată cu gândul acesta, însă, îi răsărea în minte şi Anuţa, oprindu-l pe loc. Se uită după ea, dar în învălmăşeală fata o ştersese acasă plângând.
Femeile şi fetele se împrăştiaseră care încotro, ca un cârd de gaiţe speriate de uliu, şi priveau din uliţă şi de prin ogrăzile vecine aşteptând în fiece minut să înceapă bătălia. Profitând de încăierare, preotul plecă, spunând scandalizat doamnei Herdelea:
- Asemenea destrăbălaţi trebuiesc daţi pe mâna jandarmilor să le înmoaie ciolanele. Numai aşa s-ar face oameni de omenie.... Păcat că Ion nu l-a scuturat puţin.... Ar fi meritat-o....
........................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu