Ion, Liviu Rebreanu

.....................................................................
                                                   7.

                               Se puse pe muncă mai vârtos, ca și când s-ar fi hotărât să se însoare cu fata Todosiei. Seara era frânt de oboseală și totuși se simțea mai zdravăn ca până acuma, mai pornit să înfrunte viața. Își zicea din ce în ce mai des că, robotind oricât, nuva ajunge niciodată să aibă și el ceva. Va să zică va trebui să fie veșnic slugă la alții, să muncească spre a îmbogăți pe alții? Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ, mult, mult.....
    Mâine-poimâine, îl vor copleși poate copiii. Cu ce-i va hrăni și mai cu seamă ce le va lăsa după moarte? Nici baremi cât va avea el, căci el tot rămânea cu trei locșoare, bune, rele, cum sunt....
    Și-l vor blestema copiii precum blesteamă și el, în clipele de deznădejde, pe tatăl său, pentru că a irosit pământul ce l-a avut, și pe mamă-sa, pentru că nu i s-a împotrivit....
    Umbla pe uliță cu ochii în jos și parcă nu mai îndrăznea să se uite în fața oamenilor. Își închipuia că ar întâmpina numai priviri compătimitoare, care l-ar necăji, sau batjocoritoare, care l-ar înfuria. Zenobia, trăgând cu urechea pe ici și pe dincolo, ca toate femeile, auzsea și-i spunea că lumea vorbește c-ar fi mai bine să se astâmpere cu Ana care nu-i de nasul lui. Vorbele acestea îl mâniau și-l încăpățânau întâi, apoi îl moleșeau. Uneori se gândea că numai de la George pornesc zvonurile rele. Într-o seară a alergat ca un nebun să-l bată. Dacă-l întâlnea poate că-l omora. I-a rămas însă în inimă un fel de sfială față de feciorul lui Toma Bulbuc. Îl ocolea ca să nu dea ochii cu dânsul. I se părea că George are o bucurie ascunsă în privire, pentru că din pricina lui a fost umilit. Cu cât vorbele lui erau mai bune și mai blânde, cu atât îl ațâțau mai tare.
    Nu se mai ducea seara pe la Ana, cum obișnuia înainte de poznă. Când a aflat însă că în schimb George a început să dea târcoale fetei, l-a cuprins o mânie mare, a trântit și a suduit toată ziua, s-a certat cumplit cu Glanetașu și era cât pe-aci să-l snopească pentru că l-a făcut fără noroc, iar pe urmă a băut singur, tăcut și posomorât, o cupă de rachiu, la Avrum, pe prispă. În venea să turbeze gândindu-se că pământurile lui Vasile Baciu vor înmulți averea lui George, iar el va rămâne tot calic, mai rău chiar decât o slugă....
    Se întâlnea cu Ana uneori, dar nu-i vorbea. Îi dădea binețe ca oricine. Fata avea un surâs dureros pe buze....
    Poate că nici ea nu-l mai vrea? Poate că dragostea ei a fost numai o inchipuire a lui? Mai ales că acum, de la o vreme încoace, Vasile Baciu prea se îmbulzea cu prietenia, ceea ce putea însemna că nu-i mai pasă de dânsul....
    Apoi, într-o sâmbătă seara, a stat prin prejurul cârciumii, cu flăcăii, până pe la miezul nopții. Era foarte vesel; singur nu-și dădea seama de ce. Cânta din frunză, iar ceilalți chiuiau și tropăiau. Din zecile de glasuri, Ion parcă auzea numai pe al lui George, aspru și răgușit, ca de cocoș bătrân. În întunerecul cenușiu îl vedea ca ziua, burduhos, țopăind greoi, printre ceilalți....
    I se păru atât de caraghios, încât îl umflă râsul....
    Când s-au despărțit, l-a pândit unde se duce! George a trecut prin fața casei lui Baciu, s-a uitat puțin, a fluierat scurt ca și când ar fi întrebat ceva,apoi, neprimind răspuns, și-a urmat calea în mers legănat și leneș....
    Inima lui Ion zvâcni sălbatec de bucurie. Suspină ușurat și se hotărî să intre la Ana, să-i mulțumească și să-i ceară iertare. Totuși, trecu pe dinaintea casei fără să se oprească. O luă pe Ulița din dos, grăbit, înfierbântat de bucurie, și intră încetișor în ograda văduvei lui Maxim. Doi câini ciobăneşti, cât nişte viţei, hămăiră de două ori, îl recunoscură şi se gudurară la picioarele lui. Se apropie tiptil de fereastră, plecându-se ca să nu-l vadă cineva dinăutru, şi bătu cu degetul în geam de trei ori, uşor, ca o arătare. Pe urmă se aşeză pe prispă şi aşteptă. Un câine veni lângă dânsul, îi linse mâinile noduroase, îşi culcă pe genunchii lui capul. Gândurile flăcăului erau atât de încâlcite că nici nu mai încerca să le limpezească. Numai bucuria îi tremura în inimă, mereu vie şi stăpânitoare....
    Apoi, uşa tinzii se deschise fără zgomot. Florica ieşi, în cămaşă, liniştită, ca o nălucă blândă.
    - Tu eşti, Ionică? şopti ea foarte domol, fără mirare în glas.
    - Eu, eu, mormăi Ion.
    Fata se ghemui pe prispă. Răcoarea nopţii îi cutremura carnea. Se lipi de flăcău, murmurând cald:
    - Presimţeam că ai să vii.... Te-am aşteptat....
    Lui Ion vorbele acestea i se păreau prefăcute. Cum a știut ea că are să vie, când nici el însuși n-a știut? Totuși se pomeni cuprinzându-i mijlocul și sărutându-i obrajii. Căldura trupului ei îl îmbăta. Simțea că începe să-i clocotească sângele, o strânse năvalnic în brațe și-i zise deodată, cu glas răgușit, ca și când o mână dușmană i s-ar fi încleștat în beregată:
    - Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă măcar de-ar fi orice!....
    Fata tresări de mulțumire. Lucirea ochilor ei străbătea întunerecul nopții și se înfingea în sufletul lui.
    Îmbrățișând-o, Ion îi simțea sânii cum se striveau pe pieptul lui. Îi găsi buzele și i le crâmpoți în sărutări.

                                                                 2.

                            Probozirea lui Ion în biserică a dezlănțuit un potop de mânie în casa Herdelea împotriva preotului. Chiar învățătorul, cât era de împăciuitor, nu s-a sfiit să declare în mai multe rânduri, în familie:
    - Popă-i ăsta?.... Ăsta-i porc, nu popă! Și încă porc de câine!....
    - Pămătuful! a strigat dăscălița văzând pe fereastră cum trecea Belciug pe uliță, posac, cu niște fire de paie în barba încâlcită, plin de praf, murdar, asudat și desmățat ca un vizitiu nesimțitor.
    Fetele au găsit porecla aceasta atât de minunată că, de-atunci încolo, de câte ori vorbeau de dânsul numai „pămătuful” îi ziceau, prăpădindu-se firește de râs.
    Totuși, Herdelea se ferea să nu ajungă indignarea lor ăpână la urechile preotului. Râvna lui era să fie bine cu toată lumea, să nu jignească pe nimeni și astfel să se strecoare mai lesne prin viața aceasta plină de durere. Soarta îi hărăzise atâtea necazuri că avea nevoie de bunăvoința tuturor.
    Se afla acum de vreo cincisprezece ani în Pripas, la școala satului. A ajuns aici printr-o favoare deosebită a inspectorului Cernatony, care îl iubea ca un frate. În Feldioara, unde fusese mai înainte învățător comunal, avusese o stupărie vestită în tot județul. Inspectorul, și mai ales nevasta și copiii lui erau mari iubitori de miere curată. Herdelea, simțind slăbiciunea aceasta a lui Cernatony, de câte ori se ducea pe la Bistrița, niciodată nu uita să se înființeze la doamna inspectoare cu o lădiți de faguri ca zăpada. Drept mulțumire, Cernatony, când s-a ivit locul din Pripas, l-a întrebat prietenește:
    „Vrei să fii învățător de stat?”
    Herdelea nu mai avusese parte de o cinste atât de mare. Inspectorul, în fața căruia tremura toată dăscălimea, îi oferea o înaintare!....
    Cu toate acestea nu se putea hotărî să-i dea îndată răspuns lămurit. Chestiunea era prea serioasă. La școala statului se cerea limba ungurească, pe care el o rupea greu de tot. Nu-i vorbă, s-a mai îndreptat dânsul, făcând „suplici” și „lăcrămații” țăranilor din Feldioara - pricina unor boclucuri de tristă amintire cu notarul - dar își dădea seama că ungureasca lui nu ajungea. Apoi a trece la stat, însemna într-un fel o dezertare la vrăjmaș. Românul care trebuie să învețe pe copiii români să vorbească ungurește, nu mai e român, ci renegat sadea....
    În cumpăna cealaltă însă apăsau socoteli tot așa de însemnate. La comună leafa lui era un sfert din cât oferea statul. Adevărat că el câștiga binișor din jalbele oamenilor, fiindcă lucra mai ieftin, mai repede și chiar mai bine ca notarul, dar veniturile acestea atârnau de un fir de păr; o intervenție energică din partea notarului putea să i le taie scurt și pentru totdeauna. Pe urmă, la comună, n-avea nici drepturi la pensie și nici înaintări în leafă, cum ar avea la stat, unde inspectorul îi mai făgăduia să-i socotească și anii ce-i servise până atunci, adică vreo șaptesprezece...
    S-a frământat și s-a gândit mult Herdelea, s-a sfătuit și s-a certat cu dăscălița, care-l zorea să se grăbească, să nu scape prilejul de a se mai scutura puțin de sărăcie. Când șovăirea îl rodea mai aprig, s-a pomenit cu o scrisoare de la inspectorul Cernatony. O păstrează și azi, ca un document de neprețuită valoare. Scrisoarea aceasta l-a decis. Iată ce-i scria inspectorul:
    „Iubite Herdelea, doresc să am răspunsul d-tale precis, în trei zile. Țin mult să te numesc pe d-ta în Pripas. Salutări cordiale. - Cernatony.”
    În Pripas, la începu, a dus-o parcă mai greu ca în Feldioara. Când s-a înființat aici școala statului, comuna s-a însărcinat să dea un local potrivit și o grădină pentru pomicultură. Cu vremea, statul promitea să clădească o școală nouă, în care să aibă un apartament cumsecade învățătorul. Deocamdată însă, Herdelea a fost nevoit să cheltuiască din buzunarul lui spre a se repara o casă țărănească în care să se poată adăposti mai omenește. După un an, țăranul, șiret, văzându-și bordeiul schimbat într-o căsuță arătoasă, a desfăcut contractul de închiriere și s-a mutat el într-însa. Învățătorul a trebuie să risipească alți bani, cu altă casă, unde a pățit la fel....
    Atunci, fiindcă statul nici nu se gândea la școala cea nouă, Herdelea a luat o hotărâre mare. Pentru grădina pe pomicultură, comuna oferise un loc de-al bisericii, în marginea satului. Cu învoirea lui Belciug, învățătorul s-a apucat de și-a zidit o casă proprie pe locul bisericii. Pe atunci erau prieteni foarte buni. Preotul l-a asigurat că grădina va rămâne proprietatea lui Herdelea ca o donaţie din partea comunei şi a bisericii pentru râvna lui întru luminarea copiilor din Pripas. Nici prin gând nu i-a trecut învăţătorului să-i ceară vreun înscris. Vorba unui prieten e mai sfântă ca orice hârţoagă. Mai târziu i-a cerut, dar preotul a început să se codească.
    - Este vreme, frate Zaharie, îi zicea cu un zâmbet ciudat, în care Herdelea citea o ameninţare ascunsă.
    Cu cât se răceau legăturile între dânşii, cu atât învăţătorul simţea mai mult ameninţarea. Şi, parcă înadins, împotriva sforţărilor lui de-a ocoli o primejdie, neînţelegerile lor sporeau zi cu zi. Îşi mai vorbeau, căci Herdelea îi înghiţea toanele, dar sufletele lor se depărtau mereu.
    Învăţătorul se gândea cu groază, mai ales din pricina casei, la clipa când ruptura va veni totuşi odată. Era sigur că atunci Belciug va face tot ce-i va sta în putinţă să-l scoată din casa lui, clădită din munca lui, singura avere agonisită în atâţia ani de zbuciumări. Şi aceasta tocmai acum când fetele au ajuns ca azi-mâine să le ajute Dumnezeu să se mărite şi când toată zestrea şi nădejdea lor era căsuţa aceasta. Căci, fără nimica, oricât ar fi ele sărăcuţele de frumoase şi de isteţe, anevoie se va găsi cineva să le ia "în vremurile acestea materialiste" - cum zicea Laura cu multă dreptate.
    Primejdia o simţea bine toată familia şi tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, aţâţată parcă de mâna soartei. Cu cât îi revoltau mai mult isprăvile lui Belciug, cu atât îşi aduceau mai des aminte de atârnarea lor de dânsul şi cu atât aceasta îi înfuria mai avan pe toţi. Atunci, apoi, dăscăliţa cu fetele tăbărau asupra învăţătorului cu imputări şi cu jelanii amare. În deosebi doamna Herdelea era mare meşteră în a zugrăvi nenorocirile ce s-ar abate asupra familiei dacă "pămătuful" i-ar pofti afară din casa ridicată cu bănişorii rupţi de la gura copiilor, sau dacă într-o bună zi Herdelea ar închide ochii şi i-ar lăsa pe drumuri, mai ales că toate nopţile tuşeşte ca un buhai și a început să slăbească de s-a făcut ca un ogar...
    Și, cum prevestirile ei negre găseau răsunet în inimile fetelor, se înecau veșnic în lacrimi multe care pe învățător îl înduioșau, pe Titu îl enervau fiindcă el mai totdeauna atunci avea inspirații poetice și se văita că nu poate „lucra” de atâta gălăgie fără rost.
    Tocmai în vremea aceasta, când frământările se înăspreau, a picat un pețitor în casa Herdelea. Era așteptat și totuși a stârnit o ceartă care mai-mai să se încheie cu scandal.
    Vara trecută, prin iulie, la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal săptămânal, unde se dusese întovărășită de Titu, Laura a cunoscut un student la teologie, pe George Pintea. Tânărul mai avea un an până să iasă preot și a îndrăgit pe Laura foarte mult. Prin șaptezeci și nouă de scrisori și cărți poștale, ce i le-a trimis pe urmă, și-a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumusețea, blândețea, cultura aleasă și celelalte calități, descoperite de dânsul dintr-o singură ochire, dar așa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile și atâta hârtie să le înșire pe toate. După întâile scrisori, Laura a stat la îndoială: să-i răspundă ori să nu-i răspundă? Inima ei se întâmpla să fie tocmai liberă. Un elev de liceu din Armadia, care-i făcuse curte vreo doi ani și începuse s-o intereseze, a plecat îndată ce și-a luat bacalaureatul, fără să-i mai scrie un rând, silind-o să-l smulgă din suflet, deși cu durere. Îndoielile i le-a risipit Titu cu o povață înțeleaptă: poate să-i scrie, dar cu multă băgare de seamă. Astfel a trimis Laura teologului George Pintea douăzeci de scrisori și douăzeci și trei de cărți poștale ilustrate, în care s-a dedat la puțin sentimentalism cochet, fărăr însă a-i făgădui, nici măcar prin o aluzie, iubirea ei.
    Căci Laura, deși abia de nouăsprezece ani, avea despre amor idei prea serioase și nu putea admite că, după o cunoștință de câteva ceasuri, ea să iubească aievea pe cineva, oricine ar fi.
    „Iubirea e un lucru gingaș - zicea ea melancolic - și se sfarmă dacă o atingi cu îndemnuri grăbite.”
    De Pintea își aducea aminte mai ales că e cu vreo două degete mai scund ca dânsa care avea oroare de bprbații mici. Apoi, în vreme ce teologul o bombarda cu scrisori, a făcut cunoștința unui tânăr înalt, sfios, delicat și frumos, student la medicină, Aurel Ungureanu. S-au văzut întâia oară la balul studenților, în Armadia; în vacanța Crăciunului a venit în Pripas de patru ori, în vacanța Paștilor de zeci ori, iar acuma, în vacanța mare, aproape în fiecare zi. Din întâlnirile dese apoi s-a înfiripat o iubire cu atât mai prețioasă pentru Laura, cu cât Aurel se mulțumise numai să-i strângă mâna ceva mai puternic și să-i apese pe degetul mijlociu, ceea ce, în limbajul îndrăgostiților, voia să zică „te iubesc din fundul inimii”.
    Îndată ce iubirea pentru Aurel Ungureanu s-a limpezit în sufletul Laurei, scrisorile stăruitoare ale lui Pintea au început s-o plictisească. I se părea că îi pătează dragostea pe care dorea s-o păstreze neprihănită numai medicinistului. Sprea a-i da o dovadă deosebită de sinceritate, i-a mărturisit la Paști că Pintea îi bate capul cu răvașele de iubire. Aurel cunoște bine pe Pintea de prin liceu, s-a zăpăcit și a zis tulburat:
    - Pintea, mă rog, e un băiat tare cumsecade.... tare.... tare....
    Laura a înțeles cât trebuie să-l doară descoperirea aceasta și nici nu i-a mai pomenit de dânsul, iar când Aurel o întreba, răspundea cu o indiferență zdrobitoare, din care să poată citi că inima ei este numai a lui în vecii vecilor....
    Bătrânii însă nu cinsteau deloc sentimentele Laurei. Vazând scrisorile din ce în ce mai aprinse ale teologului, întâi se gândiră și apoi spuseră pe față că omul care scrie cum scrie Pintea trebuie să fie foarte bun. Li-era drag, fără să-l fi văzut vreodată, și simpatia lor pentru el creștea cu cât se înflăcăra pasiunea lui în scrisorile către Laura.
    - Bine ar fi de-ar fi ceva serios - ofta din ce în ce mai des dăscălița.
    - Ei, Doamne, unde-i norocul s-o ia un fecior așa de seamă! adăuga învățătorul cu un plescăit de limbă, în semn de mulțumire.
    Pe Laura o revoltau gândurile bătrânilor mai ales că veneau totdeauna după tânguiri îndelungate despre sărăcie, despre nesiguranța cu casa, despre greutățile vieții, fără număr, despre vremile materialiste....
    Când ajungeau la „vremile materialiste”, fata se supăra mai rău, simțindu-se lovită cu propriile arme. Plângea, blestema, se închidea în salon și, mângâindu-se că suferă pentru Aurel, îl îndrăgea și mai mult. Ghighi, care adora se soră-sa, rămânea să țină piept părinților, sleia toate argumentele împotriva teologului, până ce sfârșea și ea în lacrimi. Acuma Laura o chema să mai bocească puțin împreună, să-și bată joc de scrisorile lui Pintea și apoi să se răcorească vorbind despre Aurel....
    Scrisoarea a optzecea a lui Pintea însă, sosită de câteva zile după ce Belciug dojenise pe Ion în biserică, era adresată bătrânilor și cerea pentru totdeauna mâna drăgașei lor Laura, cu adaosul că, în cazul unui răspuns favorabil, își va lua voie să vină în persoană spre a auzi cuvântul fericirii din gura ei și a lor. Senzația cea mare se afla totuși în post-scriptum, unde spunea:
    „Cred de prisos să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine și indiferente. Prea Sfinția Sa, Episcopul, mi-a și desemnat o parohie bună în Sătmar, așa încât vom fi la adăpost de grijile vieții de toate zilele.”
    Aceasta însemna, nici mai mult nici mai puțin, că Pinte dorește să ia pe Laura fără zestre.
    - În sfârșit te-a bătut norocul! strigă Herdelea fericit. Vestea asta merită o băutură. Ce zici, nevestică?
    - Să dea Dumnezeu să fie într-un ceas bun, lăcrămă dăscălița, mestecând mișcată în tocana ce se prepelea pe foc.
    Învățătorul scormoni îndată o sticlă, o clăti cu apă și plecă mândru la Avrum după rachiu, dar și pentru a-i împărtăși bucuria cea mare.
    Pe Laura, scrisoarea a uimit-o atât de cumplit că, până ce a ieșit Herdelea, n-a putut scoate nicio vorbă. Când însă s-a dezmeticit, i s-a părut că vede deodată pe Aurel privind-o trist și cu imputare. Ochii i s-au umplut de lacrimi și a strigat îndurerată:
    - Nu mă mărit! Nici să nu vă gândiți că am să-mi leg viața de un....
    Ghighi, care aștepta doar să deschidă Laura focul, a sărit numaidecât să lămurească dăscăliței că mărătișul acesta ar fi o nenorocire nemaipomenită, pentru că Laura urăște pe Pinte, pentru că Pintea e mai mic decât Laura....
    D-na Herdelea se uită la ele mirată. Dar când a înțeles, a izbucnit ca o leoaică:
    - Apoi credeți voi că are să vă lase cineva să dați cu piciorul norocului?.... Că vouă vă arde de nebunii și de blestemății, în loc să vă mai gândiți și la greutățile în care ne zbatem.... Mâine-poimâine e și nebuna cealaltă de măritat.... D-apoi zestre de unde credeți că luați?
    - Ei, parcă toată lumea-i ca Pintea, să se uite numai la zestre! zise repede Ghighi.
    - Mă mir că nu vi-i rușine să mințiți cu atâta sfruntare.... Apoi da, carul vostru e într-o roată, puteți umbla după cai verzi pe pereți.... Vă închipuiți că oamenii de treabă se uită la sindrofiile și la luxurile voastre.... Alta ar fi sărit cu amândouă mâinile, ticăloasă, și ar mulțumi lui Dumnezeu că i-a trimis acasă norocul! Tu umbli după mofturi și drăcii.... Obraznico și nerușinato!....
    - Poți să mă ocărăști cât vrei, dar nu mă mărit! repetă Laura cu o liniște tristă de martiră, care pe maică-sa o înfuria și mai rău.
    În odaia de alături, Titu, smulgându-și mereu părul pentru a stoarce din creieri o rimă, răcni deodată desperat:
    - AVeți să mă nebuniți cu atâtea țipete! Am ajuns să nu mai pot lucra nici ziua, nici noaptea.... Îmi zdrobiți viitorul cu gălăgia!
    Când se întoarse Herdelea de la Avrum, care-l felicitase și se însărcinase să vestească tuturor că domnișoara Laura se mărită, auzi din uliță cearta.
    - Uite ce fată ne-a dat Dumnezeu! Uite și bucură-te și mănânc-o friptă! îl întâmpină dăscălița. Dumneaei nu vrea să se mărite cu un biet popă, auzi? Domnișoarei îi trebuie doftori, baroni, poate chiar un împărat!....
    Laura nu spusese că nu-i trebuie popă, dar d-na Herdelea îi ghicise gândul. În sufletul ei fata își zisese de multe ori că între un doctor și un popă e o deosebire ca între cer și pământ, cerul fiind doctorul, iar popa fiind pământul. Părerea aceasta a avut-o înainte de a cunoaște pe Aurel, iar acuma devenise convingere.
    Cearta se însăpri așa de rău că Titu fu nevoit să renunțe la munca poetică și să asculte discuția din ce în ce mai aprinsă. Bătrânii dovedeau fetelor că Aurel Ungureanu e o pușlama care-și pierde vremea făcând curte Laurei, fără să-i treacă măcar prin minte s-o ia de nevastă; și chiar de ar fi un om de treabă și ar avea gânduri serioase, tot nu le-ar putea înfăptui decât peste vreo cinci ani, când va termina studiile, dacă le va termina, și însă și atunci va pretinde ceva zestre, iar de nu-i vor putea da nimic, îi va întoarce spatele repede-repede. Pintea însă e om chibzuit, cu cariera deschisă, fără pretenții, sincer și cinstit, dispus s-o ia fără cămașă, fiindcă o iubește aievea. Dacă Laura se va codi și va scăpa ocazia norocoasă, va îmbătrâni fată mare ca și domnișoarele Bocu din Amrmadia, care au împlinit cincizeci de ani și tot mai așteaptă vreun nebun să le pețească, deși ele au la spate miișoare multe. De altfel, Laura, are vârsta cea mai frumoasă. Fata, după ce trece de douăzeci de ani, începe a se veșteji și a se urâți. Învățătura și frumusețea nu-ți folosesc la nimic, dacă n-ai minte să prinzi norocul când îți pică....
    Laura, sprijinită viguros de Ghighi, descria în culorile cele mai negre pe Pintea, blestema minutul în care l-a cunoscut, plângea și iar declara c-ar trebuie să fie smintită să-și îngroape tinerețile alături de o stârpitură de om pe care-l urăște tocmai fiindcă a avut obrăznicia s-o ceară în căsătorie. Se închina și se jura că mai bine moartea decât Pintea. De măritat mai are destulă vreme, căci azi fetele nu se mai mărită ca altă-dată, înainte de a fi deschis bine ochii în lume. Ea însă nu vrea să se mărite niciodată, are oroare de bărbați și nici pentru Aurel nu simte, la urma urmelor, decât o simpatie nevinovată și nici prin gând nu-i trece să fie vreodată soția lui....
    Titu, deși rugat în multe rânduri să-și spună părerea, tăcea ca un filosof. Pe la miezul nopții însă, văzând că dezbaterea nu s-ar mai isprăvi niciodată, interveni cu o amânare:
    - Destul acuma!.... Haidem la culcare! V-ați certat destul, mai lăsați și pe mâine!
    Totuși sfada, ca o lumină ce moare, mai pâlpâi, când mai moale, când mai puternică, până când Herdelea, înfuriat deodată peste măsură, ridică pumnul la Ghighi, răcnind:
    - Marș, nerușinatelor!.... Marș, netrebnicelor!....
    Titu opri căderea pumnului, luă blând pe fete de spate și le petrecu în salon, unde era patul lor, mângâindu-le că dreptatea este de partea lor și că bătrânii nu pricep năzuințele idealiste. Pe urmă se întoarse și spuse grav părinților:
    - Aveți dreptate, ce mai calea-valea, și v-ați gândit foarte bine.... Ei, dar ce vreți? Sunt tinere și fără minte.... Parcă știu ele ce vorbesc.... Parcă știu ele ce-s greutățile vieții?....

                                                                3.

                                   Vremea se posomorâse. Toamna bătea la ușă, stăruitor. Hotarul se pleșuvea mereu. Ici-colo, se mai înălțau clăițe de fân sau stoguri de paie, pe care însă țăranii se grăbeau să le care acasă. Plugurile spintecau, din ce în ce mai dese, ogoarele istovite. Petele arate, negre și lucioase, păreau niște răni deschise pe un trup îmbătrânit.
    Cu cât trecea vremea, cu atât sporea neliniștea în sufletul lui Ion. Muncea ca și când și-ar fi pus în gând să se îmbogățească într-o clipire, să scape de orice grijă și mai ales de orice râvnă. Se înfuria însă că rodul muncii lui de-abia se vedea. După o roboteală de o vară întreagă și la alții, rămânând chiar în urmă cu pământurile lui, s-a ales cu vreo sută de zloți. Urmând așa nu va face niciun pas înainte.
    Zvârcolirile acestea îi aduceau totdeauna aminte de Ana și de Vasile Baciu, și-l întărâtau. Se simțea înfrânt și neputiincios, iar simțământul acesta îi aprindea sângele și-i umplea creierii de planuri și hotărâri care de care mai năzdrăvane. Totuși nu mai îndrăznea să se apropie de casa lui Vaile Baciu și nici să schimbe vreo vorbă cu Ana. În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la Florica. Ochii el albaștri îi mulcomeau zbuciumarea. Râdea însă când își amintea de făgăduința lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia dacă toată zestre ei e un purcel jigărit şi câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viaţă....
    Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa, se pomenea cu gândurile după Ana....
    În curând, Zenobia află că Florica, împreună cu maică-sa, au umplut satul că Ion a cerut-o de nevastă. Dacă ar fi lovit-o cineva cu parul în cap, parcă tot nu s-ar fi supărat atât de rău. Veni acasă galbenă şi se răsti la Ion din poartă:
    - Tot la sărăcie tragi, dragul mamii, tot? Altă mireasă, afară de Florica vădanei lui Maxim n-ai găsit câtu-i satul de mare?.... Da ce mă mai mir, dragul mamii, ce mă mai mir?!
    Flăcăul înţelese îndată şi se înfurie, dar nu de cele ce răspândea Florica, ci de mânia Zenobiei:
    - Nu-s eu destul de cătrănit, mă mai amărăşti şi dumneata?
    Zenobia însă nu-l slăbi până ce peste câteva clipe Ion, scos din fire, se repezi la ea s-o lovească. Glanetaşu sări în ajutorul femeii, ostoindu-l:
    - Ionică, taci mulcom, las-o!
    Ion se opri, dar apoi, în vreme ce Zenobia ieşi în uliţă să se vaite şi să afurisească, începu să se sfădească cu tatăl său:
    - De ce mi-ai mâncat şi mi-ai băut pământurile, hodorogule?
.....................................................................