Ion, Liviu Rebreanu

.......................................................................
                                                 10.

                           Zâmbea un soare bătrânesc de toamnă, învăluind hotarele într-o lumină galbenă, potolită, care încălzea tocmai cum îi place omului mai bine.  Sub îmbrățișarea blândă a razelor, pământul, amorțit, parcă respira iar mai zdravăn, copacii își răsfirau mai tihniți frunzele arămii....
    Șoseaua uruia neîncetat de căruțele care se-ntreceau s-ajungă mai repede la bâlci. Pripăsenii, mergând mai toți pe jos, cu saci sau desagi în spinare, pășeau voinicește și vorbeau tare de răsunau râpile și pădurile....
    În Jidovița, cârciumarii botezau rachiul, pregătindu-se pentru după-amiază, când oamenii, la întoarcere, se vor opri cu toții să închine câte un pahar de mulțumire c-au vândut sau cumpărat ce au putut....
    Armadia începe îndată la câteva sute de pași dincolo de podul peste Someș. Un orășel lunguieț, împrăștiat pe țărmul râului până la poalele dealurilor, urcându-se chiar și pe coastă cu casele. De departe, strălucește mândră biserica cu două turnuri și clădirea liceului românesc, podoabele cele mai de seamă ale Armadiei și ale întregului ținut. De altfel, tot târgușorul e trei-patru străzi care se întâlnesc într-o piață largă, în fața bisericii.
    Glanetașu, cu Zenobia și cu Ion, o apucă pe lângă Someș, fiindcă-i calea mai scurtă, și ies lângă școala primară românească în srada Liceului. În dreptul judecătoriei, care se afla peste drum peste o bisericuță  veche catolică, Ion  se oprește și trece desagii cu porumb în spinarea mamei sale. Își dau întâlnire în piață și apoi bătrânii pornesc înainte, iar feciorul rămâne pe trotuarul  de lespezi lucii,  scuturându-și hainele de perii ce-i luase de pe desagi.
    Judecătoria era o clădire mare, posacă, galbenă, cu un etaj  și cu ferestre zăbrelite; în fața ei, afară, lângă poartă, se aflau două bănci de scânduri, pe care se odihneau pricinașii până le venea rândul, căci funcționarii, copleșiți de lucru, nu-i sufereau înăuntru, pe coridor sau în sala de așteptare.
    Ion sosise prea devreme. Până la nouă, când se deschidea cancelaria, trebui s-aștepte pe-afară, în tovărășia altor țărani, de prin sate învecinate, veniți ca și dânsul. Tocmai târziu își aduse aminte de Simion Lungu și-l căută din ochi, fără să-l găsească.
    Când, în sfârșit, un aprod ungur, foarte roșu la față și cu o mustață pomădată și răsucită, începu să strige pe împricinați, se opri în fața porții, trăsura preotului Belciug. Pe capră, lângă vizitiu, ședea țanțoș Simion.
    „Mhm! își zise Ion, batjocoritor. Îl aduce popa cu brișca!”
    Belciug coborî încet, spuse vizitiului să poposească la gazda lui pe Ulița Comorilor, unde trăgea totdeauna, și apoi intră pe poartă, ferindu-se de femeile care se îmbulzeau să-i sărute mâna. Simion rămase pe trotuar, încurcat puțin, aruncând o privire pe furiș spre Ion, care ședea pe bancă, de vorbă cu un moșneag din Vărarea. Sosirea lui Simion îi stânjeni parcă pe toți, dintru-început. O țărancă gureșă, așezată lângă poartă, pe un fedeleș gol, rupse tăcerea, întrebându-l deodată:
    - Oi fi având și dumneata vreun necaz pe aici, măi bade?
    Simion se uită la Ion și răspunse rușinat:
    - Apoi am, vezi bine că am. Cine n-are?
    Iară tăcură câteva clipe. Dar pe urmă, încetul cu încetul, își reveniră cu toții și Simion povesti din fir în păr ce a pățit cu Ion, care tăgăduia aprig tot. Se amestecară toți în vorbă, unii dând dreptate unuia, alții celuilalt. Ciorovăiala însă îi apropia mereu. Simion, de altfel, nu cerea decât brazdele pe care i le tăgăduia flăcăul, căci de bătut s-au bătut în parte. În cele din urmă, ascultată sfatul mișneagului din Vărarea: Ion să-i dea înapoi două brazde și Simion să-și retragă jalba.  Spuse aprodului că s-au împăcat și-l rugară să le îngăduie să înștiințeze și pe domnul părinte cu nu mai vor să meargă la judecată. Aprodul îl bătu pe umăr și le făcu semn să îi urmeze. Intrară în gang. În dreapta și în stânga erau birourile cărților funduare. Inima lui Ion bătu mai repede. Aici are să vie cu Ana și cu Vasile Baciu, să-i scrie toate pământurile pe numele lui....
    Urcară apoi pe o scară veche, foarte roasă. În odaia de așteptare dădură peste Belciug, care se plimba de ici-colo, cu pălăria în mână, cu fața mai palidă decât de obicei. Aprodul, arătându-i pe cei doi țărani, îi zise rânjind mulțumit:
    - S-au împăcat.... Nu trebuie judecată....
    Preotul se opri brusc, ca și când glasul aprodului l-ar fi speriat. Văzând însă pe Simion împreună cu Ion, înțelese și se înfurie. Se băgase în cearta dintre dânșii într-o clipă de necaz prostesc, crezând că izbind pe feciorul Glanetașului are să simtă lovitura și familia Herdelea. Așa se grăbise de scrisese pâra lui Simion, susținând-o și prin mărturia lui de preot. Peste câteva zile însă, potolindu-și supărarea, i-a părut rău că s-a băgat. Nu se cuvine ca un preot să-și năpăstuiască credincioșii, târându-i în fața judecătorilor unguri. Ar fi fost mulțumit dacă s-ar fi putut împăca lucrurile, fără să mai ajungă prin Armadia, dar și fără să iasă dânsul micșorat, căci din gură tuna și fulgera mereu împotriva lui Ion.Fiindcă, în asemenea împrejurări, pricinașii n-au îndrăznit să se învoiască acasă, Belciug a venit cam în silă la judecată, muncit de gândul cum ar putea potrivi toate, așa încât să rămână cu fața curată. Își făcuse, plictisindu-se în sala de așteptare, o cuvântare bine simțită prin care să apeleze la inima judecătorului pentru a dobândi iertarea vinovatului, dacă făgăduiește să se îndrepte....
    Atunci a picat aprodul cu împăcarea, răsturnându-i deodată toate intențiile. I se păru că țăranii s-au întovărășit ca să-și bată joc de dânsul.
    - Piei din ochii mei, măgarule! se răsti la Simion, indignat. M-ai adus până aici ca acuma să mă faci de râs în fața oamenilor?.... Las că știu eu ce poamă ești și tu! Am să te învăț eu minte și pe tine, becisnicule!
    Simion se făcu mic de tot și mormăi foarte încet, să nu-l audă popa, dar totuși să-și poată zice că n-a tăcut:
    - Apoi nu te-am adus eu, domnule părinte, că dumneata m-ai adus!....
    Câțiva țărani, care-și așteptau rândul, se adunară ciopor într-un colț, spăimântați. Numai o babă, neputându-se stăpâni, bolborosi:
    - Mai rar popă ca acesta.... În loc să împace oamenii, îi învrăjbește....
    Pe Ion îndârjirea preotului îl ului. În gând îi răsări deodată întrebarea:
    „Ce-o fi având cu mine?”
    O presimțire urâtă începea să i se încuibeze în inimă. Pleoștit, se apropie de fereastra ce dădea în curtea judecătoriei. Se rezemă de perete și se uită din ce în ce mai zăpăcit în jur. În antreu se coborâse o tăcere grea, întretăiată numai de pașii preotului care își reluase plimbarea de ici-colo, mai nervos, aruncând deseori priviri zdrobitoare spre Simion Lungu. Când Belciug obosi și se opri, se auziră din sala de judecată întrebări grăbite, într-o românească pocită, rostite de un glas aspru și urmate de răspunsuri umile, înfricoșate....
    O teamă stranie cuprinse pe Ion încetul cu încetul. Simțea o amenințare de care nu se putea feri. Se mira cum de nu s-a sinchisit el deloc până acuma de afacerea aceasta? De ce nu s-a împăcat mai dinainte, când ar fi fost atât de ușor? Îi părea foarte rău că n-a cerut cel puțin învățătorului să-l lumineze ce să spună și cum să răspundă....
    Se întoarse și-și aruncă ochii afară. Curtea era strâmtă, pardosită cu piatră și împrejmuită cu un gard de scânduri foarte înalt.  În fund, o casă joasă, cenușie, posomorâtă, cu ferestrele zăbrelite cu drugi groși de fier....
    Ion tresări. Asta era temnița. Un fior de groază îi furnică sufletul....
    În curte, trei țărani tăiau lemne sub privegherea unui paznic în uniformă urâtă, cu pușca pe umăr. Țăranii hâțâiau ferăstrăul alene și nepăsători, pe când paznicul nu-i scăpa din ochi și doar uneori își îndrepta cureaua de la armă, mândru și poruncitor.
    „Va să zică aici....?” se gândi flăcăul, curmându-și însă firul gândirii, cuprins de îngrijorare.
    Alt aprod, bătrân, leneș, cu ochelari, îi introduse înăuntru. La biroul din mijloc, cu spatele la fereastra dinspre stradă, stătea un domn gros, cu o chelie ascunsă puțin sub niște fire rare de păr lung, cu ochii încruntați, având dinainte, pe masă, o cruce de metal. Belciug, cu o înfățișare solemnă, se așeză îndată în stânga, lângă perete, pe un scaun. La alt birou, un domn sfrijit și gălbejit, cu mustăți cărămizii și cu o cărare aleasă foarte îngrijit, răsfoia într-un teanc de acte, scoase câteva hârtii și le puse ceremonios pe masa judecătorului. Aerul era apăsat și atât de vrăjmaș, încât cei doi țărani se uitară repede unul la altul, îngroziți, gata parcă s-o tulească în orice clipă.
    Deodată însă, întrebările judecătorului porniră nerăbdătoare. Cum te cheamă? De câți ani ești?....
    Ion simți de-acum foarte limpede cum îl învăluie primejdia. De-acum s-a isprăvit....
    Nu mai e nicio scăpare....
    Când Simion răspunse, fără să se uite la Belciug, că s-au împăcat și că-și retrage jalba, mai avu o scânteiere de nădejde. Dar se stinse îndată. Judecătorul nici nu lăsă pe Simion să isprăvească, sări în picioare și începu să răcnească:
    - Atunci de ce mai veniți pe-aici, ticăloșilor, să mă încurcați?.... O să vă bag la răcoare pe amândoi, o să vă....
    Atunci Belciug se ridică de pe scaun și se apropie, zicând cu sfială:
    - Pardon.... Două cuvinte....
    Judecătorul mai rău se întărâtă. Începu să dăscălească și pe Belciug că nu le explică boilor c-aici e judecătorie unde oamenii au de lucru, nu să-și piardă vremea cu fleacuri....
    Preotul roși și rosti câteva cuvinte pe ungurește. Deși știa binișor ungurește, avea oroare să vorbească, mai ales în fața autorităților, vrând astfel să dovedească tuturor că românul nu renunță niciodată la drepturile lui. Judecătorul, care îl cunoștea, se zăpăci auzindu-l vorbind ungurește și deodată se îndulci. Îl pofti să ia loc, își trase scaunul mai aproape de dânsul și-l ascultă cu mare luare-aminte. Belciug vorbi mult. Era în joc prestigiul lui față de țărani, care merita jertfirea trecătoare a unui principiu.
    Ion și Simion nu mai înțelegeau nimic; doar privirile judecătorului care îi fulgerau în răstimpuri, le spuneau că e vorba de ei și că nu e bine. Când încetă preotul, judecătorul se sculă iar și se răsti la Ion:
    - Vasăzică, tu ești spaima satului, câine ticălos!.... Bine. Foarte bine. Te dezvățăm noi de nebunii, fii pe pace!.... Ai să vii să stai două săptămâni la răcoare, ca să-și treacă pofta de bătăi!.... Mișelule și netrebnicule!
    Ion îngălbeni; apoi tot sângele i se urcă în obraz. Rosti, cu fruntea sus, cu ochii aprinși:
    - Apoi să ne iertați, domnule jude, nu-i așa.... Că eu n-am bătut pe nime-n lume, domnule jude....
    - Să taci, ticălosule!.... Nicio vorbă, că pe loc te pun în lanțuri!.... Și acuma ieși afară!.... Marș!
    Flăcăul ieși clătinându-se, fără să mai vadă cum Belciug dă mâna judecătorului, care-i zâmbește prietenos....

                                                                        3.

                                      În aceeași joi, după-amiază, pe când Herdelea, profitând de vremea frumoasă și călduță, sforăia închis în stupină, iar dăscălița cu fetele alegeau fasole pentru mâncarea de seară și vorbeau de Pintea, mirându-se că au trecut zece zile de la răspunsul lor fără ca el să mai fi dat vreun semn de viață - o căruță se opri în fața casei și, în vreme ce caii își scuturau clopoțeii de la gât, un glas strigă pătrunzător:
    - Domnule-nvățător!.... Domnule-nvățător!.....
    Ghighi, recunoscând glasul, se repezi afară, aruncând vorba:
    - E drăguța tatii!....
    În vârful căruței era cocoțată o săsoaică bătrâioară și roșcovană, cu o față veșnic râzătoare, care de patruzeci de ani, în fiecare joi, se ducea în Armadia, la târg, cu căruța plină de pâine de vânzare. Herdelea o cunoștea încă de pe vremea când fusese elev la liceu. Toată casa o iubea și o poreclise „drăguța tatii”, fiidcă cu cât îmbătrânea cu atât de hârjonea mai mult cu domnul învățător, în amintirea tinereților de odinioară.
    - Fii bună, domnișoară, vino de ia scrisoarea asta pe care mi-a dat-o domnul Bălan de la poștă, pentru dumneavoastră! zise săsoaica, cu ochii zâmbitori. Că mi-e greu să mă cobor de-aci și caii-s nebunatici....
    Ghighi alergă, curioasă, la căruță. Drăguța, întinzându-i scrisoarea, întrebă în șagă, lungind vorbele săsește:
    - Da domnu-învățător nu-i acasă?
    - Tata doarme, drăguță!murmură Ghighi, cu ochii la scrisoarea, care era o telegramă, și apoi fugind într-un suflet în casă, tocmai din cerdac adăugă: Mulțumim, drăguță!
    - N-aveți pentru ce, n-aveți pentru ce! vorbi săsoaica singură, mângâind cu biciul șoldurile cailor care porniră îndată la pas.
    Telegrama stârni o emoție mare în toată casa. Doamna Herdelea, îndeosebi, privea toate depeşele drept nişte cobitoare de rău. Numai două a primit de când e măritată, şi amândouă au fost fatale: una le vestise, în trei cuvinte reci, moartea surorii ei cele mai dragi, prăpădită într-un spital din Cluj în urma unei operaţii, iar a doua le-a adus ştirea înbolnăvirii singurului ei frate pe care, până ce a ajuns ea la Monor, l-a găsit pe catafalc....
    Astfel, acuma se uitau toate trei înspăimântate la fiţuică, întrebându-se de la cine o fi şi ce o fi cuprinzând, închipuindu-şi numai veşti sinistre şi neîndrăznind să o desfacă.
    - Eu o rup, şi ce o fi să fie! strigă, în cele din urmă, Ghighi.
    Cum îşi aruncă însă ochii în telegramă, cum izbucni voioasă:
    - E de la Pintea!.... Vine Pintea!.... Mi-am zis eu că de la el trebuie să fie, dar n-am vrut să vă spun, ca să fie mai mare surpriza! adăugă apoi, învârtindu-se prin odaie în paşi de vals şi fâlfâind hârtia în aer.
    - Ia s-o văd şi eu! zise Laura, revenindu-şi în fire, cu glasul tremurat de emoţie. Şi cum Ghighi nu se mai astâmpăra, sfârşi mai apăsat: Ei, dă-o-ncoace, nebuno, nu mă mai necăji!
    Laura citi rar şi solemn:
    "Fericit nespus, sosesc sâmbătă - George."
    Dăscăliţa, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, o citi de asemenea şi descoperi, într-un colţ, un adaos, cu creionul:
    "Multe gratulări - Bălan."
    - Uite, ne gratulează bietul Bălan! murmură ea, plângând de-a binelea.
    Bălan era singurul funcţionar român de la poşta din Armadia, prieten bun cu Herdelea. Ştiind că Pintea ceruse mâna Laurei şi trecându-i prin mână telegrama, nu l-a lăsat inima să nu fie cel dintâi care trimite familiei întregi felicitările cuvenite.
    - Ce om bun, sărmanul Bălan, observă Ghighi, luând hârtia preţioasă. Dacă nu era el, cine ştie când ne venea, că jidovii ceia de la cancelarie ţin toate scrisorile cu zilele.... Şi cum a găsit el tocmai pe drăguţa tatii!....
    Cuprinsă de un nou fior de bucurie, Ghighi o tuli să scoale pe Herdelea, să-i comunice şi lui vestea cea mare. Bătu cu pumnii în uşa stupinei, tropăind şi din picioare, şi strigând:
    - Tată!.... Tată!.... Vine Pintea!.... Vine!....
    Deodată se opri şi, ţipând ca din gură de şarpe, porni în goana mare spre casă, dând din mâini, ca o desperată, căci sărind nebuneşte pe lângă stupină, stârnise duşmănia unei albine care, mânioase cum sunt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi şi i-a înfipt acul drept în colţul gurii.
    Speriate de ţipetele ei, dăscăliţa şi Laura îi ieşiră înainte ostoind-o. Herdelea, cu somnul în gene, se ivi în uşa stupăriei, mormăind:
    - Da ce-i? Ce s-a întâmplat? Ce zbiară aia aşa?
    După întâia durere şi spaimă, Ghighi plânse mai ales de frică să nu se umfle şi să nu mai poată merge la serata dansantă, care pica tocmai acuma, duminică. Numai Herdelea o linişti, asigurând-o că-i trece negreşit până duminică încât poate să fie chiar ea regina balului.
    Învăţătorul studie apoi telegrama, cu ochelarii pe nas, de-abia ascunzându-şi fericirea.
    - Ei, prea bine.... Să poftească şi avem să-l primim cum se cuvine! zise dânsul în cele din urmă, împăturind frumos telegrama şi punând-o în buzunar, ca să se poată făli cu ea pe la toţi cunoscuţii.
    Până seara au adus pe tapet toate treburile ce le stârnise sosirea peţitorului. Unde va trage Pintea? Iată o problemă gravă. Ei nu-l pot găzdui, fiind mulţi şi neavând decât trei odăiţe. Dar, chiar dacă ar avea mai multe, n-ar şedea bine unui logodnic să petreacă nopţile în casa logodnicei. Va trebui deci să doarmă în Armadia. Masa însă poate s-o ia aici, precum poate să stea toată ziua, să se obişnuiască mai bine cu Laura. Fireşte, toate acestea înseamnă cheltuială grea. Ce are a face? O dată se mărită o fată....
    Vor tăia câteva găini, neapărat. Dar nici carnea de vacă nu poate să lipsească, deşi s-a cam scumpit. În orice caz, nico masă nu se poate fără carne. De prăjituri vor îngriji fetele, căci Laura e meşteră mare....
    Bine ar fi dacă ar şti la ce oră va sosi sâmbătă! Înainte sau după prânz? Poate că s-ar putea ghici din telegramă?....
    Nu se poate. Destul de rău că n-a precizat, ca să ştie cum să orânduiască masa....
    Duminică, fireşte, vor merge împreună la serata dansantă. Cine ştie de nu vine chiar înadins ca să meargă şi la bal împreună cu Laura, să se mândrească în faţa lumii cu aşa logodnică frumuşică. Laura roşi până în vârful urechilor şi se întrebă ce vor zice fetele când vor afla că se logodeşte? Deşi că foarte multe vor invidia-o. Probabil însă că se cam ştie în Armadia, căci nu se poate ca tata să nu fi bătut toba....
    - Să ştii că din pricina balului vine tocmai sâmbătă!  strigă Ghighi, muncită numai de gândul seratei şi ţinând la obraz o batistă muiată în apă rece. Eu imediat am ghicit!.... Atât mai bine! Cel puţin avem un cavaler singur!.... Am să dansez până-mi fac pantofii ferfeniţă!.... Numai să nu mi se umfle sărăcia asta de înţepătură!....
    Regretau toţi că nu era şi Titu acasă, ale cărui sfaturi în privinţa primirii lui Pintea ar fi fost foarte folositoare. Titu însă, de o vreme încoace, mai mult stătea prin Jidoviţa decât pe-acasă.
    Deocamdată se înţeleseră ca Herdelea să meargă mâine până-n ziuă, întovărăşit de Ghighi, spre a face cumpărăturile trebuincioase. În acest scop învăţătorul avea, mai întâi, să ia un avans din leafa lunii următoare, ca să aibă cu ce ţine piept cheltuielilor; apoi să vorbească cu măcelarul Ştrul din Jidoviţa, de la care luau pe datorie, să nu le facă pocinogul să-i lase fără carne de vită.
    Titu, sosind, ca de obicei, tocmai la masă, exclamă iar:
    "Foarte drăguţă femeie doamna Lang", ceea ce însemna că a întâlnit-o şi era mulţumit. Apoi cercetă telegrama cu mutra unui om care o așteptase, aprobă cu mici rezerve planurile de primire, găsind însă și prilejul de-a mai pomeni de câteva ori de Rozica, cu niște ochi atât de strălucitori parcă mereu i-ar fi venit să povestească tuturor că e iubit de o femeie fermecătoare și că mâine-poimâine va fi un adevărat erou de roman sentimental.
    Când să se ridice de la cină, se auzi o bătaie sfioasă în ușă.
    - Da cine-o fi așa de târziu? zise Herdelea, adăugând tare: Intră!
    Glanetașu se strecură în odaie ca și când l-ar fi urmărit cineva de-aproape. Mărturisi, mereu încurcându-se, ce-a pățit Ion azi-dimineață la judecătorie și rugă pe Herdelea să-i învețe cum să scape bietul băiat de temniță. Vestea căzu ca o bombă; indignarea umplu îndată toată casa. Dar Ion? De ce nu vine el? Bătrânul se zăpăci. I-e rușine că n-a venit înainte de proces, când l-a îndemnat dânsul și cum ar fi fost  bine, de poate nici nu pățea ce-a pățit. Se vede însă că Ion are ce are, că parcă nu-i sunt toți boii acasă....
    Toată familia ceru pe Ion.
    În curând Glanetașu se întoarse cu Ion și cu Zenobia. Flăcăul povesti cu de-amănuntul tot ce s-a întâmplat, întrerupt deseori de Zenobia care afurisea cu gura plină și pe popă, și pe Simion, și pe judecător.
   - Pămătuful! strigă dăscălița la sfârșit, fierbând de revoltă.
    După o tăcere de compătimire însă Ion întrebă cu lăcomie:
    - Acu ce-i de făcut, domnule învățător?
    - Apoi am să-ți fac o plângere tocmai către ministrul justiției, ca să afle și cei mari cum se poartă cu oamenii, domnii de pe-aici.... Am să-ți fac, Ioane! Numai să-ți vie întâi sentința, , peste câteva zile, se vedem ce spun într-însa dumnealor!
    Zenobia, drept mulțumire, își făcu o sumedenie de cruci, căzu în genunchi și bătu la repezeală vreo zece mătănii, stârnind hazul tuturor. Plecară apoi toți trei blagoslovind pe Herdelea pentru că îi scapă dintr-o pacoste atât de grea.
    - I-aș fi putut face jalba și acuma - zise învățătorul după ce rămaseră singuri - dar vă trebuie trăsura lui Belciug la bal....
    - Perfect ai chibzuit! murmură Titu, zâmbind mulțumit, cu gândurile la Rozica....

                                                                              4.

                                          Pintea sosi spre seară, pe o vreme ploioasă, într-o brișcă galbenă, trasă de doi călușei iuți și grăsuni.
    Ghighi, care mai mult stătuse pe-afară decât în casă, toată ziua, cu ochii pe șosea, zări trăsura de departe și, deși nu cunoște pe Pintea, ghici că el trebuie să fie și dădu alarma cu însuflețire:
    - Vine!..... Iute, vine!
    Întreaga familie apăru în ușa casei. Herdelea șopti Laurei să iasă mai în față, să vadă omul că-l așteaptă cu drag. Pintea, sub umbrela pe care ploaia de toamnă dărăbănea fără cruțare, scoase pălăria ceremonios, dând din cap cu un surâs triumfător.
    - Uite ce tânăr simpatic! murmură dăscălița, silind pe Laura să rășească.
    Trăsura se opri o clipă în uliță, înaintea casei.
    - Hai, Titule, deschide poarta! strigă Herdelea.
    Titu se repezi în capul gol și brișca intră în ogradă, după ce Pintea coborî și veni în pridvor, ridicând mai sus umbrela și ferindu-se să nu calce în noroi. Toți în întâmpinară în cor:
    - Bine-ai sosit!
    - Bine v-am găsit! Bine v-am găsit! repetă dânsul intrând în cerdac și scuturându-și umbrela peste parmaclâc. M-a făcut leoarcă ploaia asta.... Din Lechința până aici n-a stat niciun minut.... Dar bine c-am ajuns....
    Herdelea îl îmbrățișă și-l sărută pe amândoi obrajii, ceea ce nu se obișnuia decât între neamuri. Pintea sărută mâna doamnei Herdelea care, fiind foarte mișcată și voind să se stăpânească, avea o înfățișare rece, zicându-i:
    „Bună seara, domnule!”
    Laura îi întinse grațios mâna, cu un surâs cochet prin care căuta să-l încătușeze mai mult; el vru să-i spună ceva drăgălaș, dar, neîndrăznind s-o tutuiască, precum făcuse în scrisori, se mulțumi să-i sărute mai lung mâna și apoi, spre a-și ascunde zăpăceala, trecu la Ghighi căreia îi zise galant:
    - Mi-a vorbit atâta despre dumneata.... sora dumitale.... încât te-am cunoscut imediat....
    Titu dădu o mână de ajutor vizitiului să deshame calul. Deoarece ei n-aveau șură sau șopron, îl sfătui să acopere brișca cu o pătură, iar caii să-i bage în grajd unde se mai găsește puțin fân; dacă va mai trebui, vor cere de la vecini, că anul acesta este nutreț din belșug....
    Ploaia îl udă până la piele, ceea ce nu-l împiedică să strângă bărbătește mâna lui Pintea care, împreună cu ceilalți, zăbovea tot în cerdac.
    - Credeam că nici n-ai să mai vii pe ploaia asta scârboasă!.... Ei, dar ce mai stați aici în umezeală?.... Haidem în casă!.... Leapădă-ți și tu, George, macferlanul și umbrela, că uite cum curge apa din ele!....
    Îl duseră în salonaș. Întrebările nu mai conteneau: când ai plecat, unde ai poposit, ce-ai pățit pe drum? Și compleșindu-l cu întrebări, încât el abia biruia cu răspunsurile, toți îl cântăreau din ochi cu o curiozitate pe care nici măcar nu încercau s-o ascundă.
    Era de vreo douăzeci și cinci de ani, cu o înfățișare plăcută, cu niște ochi negri cam mici și neastâmpărați și cu o mustăcioară cărbune, îngrijită. Părul aspru, pieptănat în sus, era retezat drept, ca o perie. Cu mișcările iuți și îmbrăcat într-o redignotă puțin prea lungă, sub care purta o vestă încheiată în nasturi deși, până la gulerul alb și tare ce-i cuprindea gâtul scurt, n-avea mai nimic preoțesc nici în ținută și nici în vorbă.
    Vedea cum îl examinează toată familia și aceasta îl încurca, dar totuși povesteau mereu, căutând vorbele cele mai alese și aruncând deseori ochii la Laura, care stătea lângă el, în privea tăcută și se roșea ca sfecla când întâlnea căutările triumfătoare ale bătrânilor.
    Pintea vorbi mai cu seamă despre părinții lui, pe care-i iubea mult. Tatăl său era preot în Lechința, iar Lechința era un orășel cam cât Armadia, însă împestrițat cu toate neamurile și fără culoarea românească de aici. Herdelea își aduse aminte că a umblat și dânsul prin Lechința, acum vreo optsprezece ani, la o „reuniune” de învățători, împreună cu Titu, care pe atunci era un băiețandru de vreo cinci anișori. Își aminti chiar că cunoscuse și pe tatăl lui George, care la banchetul de adio, a ținut o cuvântare înflăcărată....
    Pe urmă, Pintea mai spuse că are mulți frați și surori, care aproape toți sunt gospodăriți și răspândiți prin toate colțurile pământului românesc. Acuma i-a venit rândul lui, să-și întemeieze fericirea....
    Zicând aceasta se uită cu mai multă îndrăzneală la Laura, care se topi de rușine și se sculă repede, făcându-se că trebuie să caute ceva pe la oglindă, unde, privindu-se puțin, își potrivi părul la tâmple.
    - Ei, fetelor - interveni iar Herdelea, frecându-și zgomotos mâinile - ia să aduceți voi ceva să mai dezmorțim oleacă pe George, că văd că-i rebegit rău de ploaie și de frig.... Cred că bei și tu, ginere, un șnaps fain de tot, știi, românesc, de-al nostru?....
    Fetele ieșiră ca niște sfârleze, bucuroase că pot să-și comunice la repezeală impresiile. Așezând pe o tavă păhăruțele și sticla de rachiu fiert și îndulcit, Laura întrebă cu inima strânsă:
    - Ce zici, Ghighițo?.... Cum ți se pare?
    - O, dar știi că-i foarte drăguț, se jură Ghighi din toată inima. Zău, Laura, de o sută de ori mai simpatic ca Ungureanu.... Mă și mir cum nu ți-a plăcut ție până acuma? Nu vezi că-i elegant, nu ca teologii ceilalți, care se plimbă veșnic cu umbrela subțioară.... Parcă nici n-ar fi teolog, parcă ar fi cel puțin, inginer!
    - Adevărat? stărui Laura, strălucitoare.... Nu-i prea mic?
    - Ce mic? se cruci cealaltă. E doar tocmai cât tine de înalt.... Adică, de unde până unde, vrei să fie negreșit ca prăjina de Ungureanu?.... Ș-apoi, n-ai văzut de brișcă superbă are? Asta-ți spune, cât de colo, că-s oameni bogați și vrednici!
    - Mie, totuși, mi se pare că-i prea mic, reveni Laura, care dorea să audă cât mai multe laude spre a se convinge pe deplin și pentru a-și risipi toate îndoielile ce-i mai necăjeau uneori sufletul.
    - Lasă, nu mai cârti! Aveți să fiți o preche încântătoare! sfârși Ghighi, cu însuflețire.
    Pintea bpu puțin ca să nu-și închipuie oamenii că poate-i bețiv. În schimb, limba e se dezlegă din ce în ce. Era vorbăreț din fire și-i plăcea lui însuși cum povestește. Și astfel, după ce se mai obișnui puțin și-și învinse sfiala, începu iar despre rudele lui, apoi despre cunoscuții și prietenii comuni, pe urmă despre el însuși, despre viața lui în liceu, la seminar....
    Numai despre Laura nu scoase niciun cuvânt. De altminteri, toți găsiră că așa se cuvine, căci chestia asta, fiind serioasă, nu trebuie adusă în discuție decât cu băgare de seamă și în momentul oportun....
..........................................................................