Ion, Liviu Rebreanu

..............................................................
                                         3.

                      Învăţătoarea clătină din cap, în culmea indignării, îşi ridică uşor rochia, să nu măture praful uliţei, şi porni repede împreună cu Belciug şi cu Laura. Titu rămase mai în urmă. Îi părea rău că nu poate vedea cum se isprăveşte cearta şi, mergând, întorcea mereu capul....
    Hora se sparse. Ţiganii se retraseră spăimântaţi în şură; Găvan îşi rezemase gorduna într-un colţ, hotărât s-o apere cu orice preţ, să nu i-o spargă bătăuşii.Flăcăii se adunară împrejurul lui Ion, aţâţându-l:
    - Ce te-ai lăsat, Ionică, să te ocărască?.... Trebuia să-i tragi măcar vreo două scatoalce, să te pomenească!....
    Alţii, câţiva, prieteni de-ai lui George, stăteau mai deoparte, rânjind. Mai târzior veni între ei şi George, urmat de Ilie Onu, care nu-l slăbea, ca o umbră credincioasă.
    - Uite cum se strică toată veselia din pricina.... zise George, supărat puţin, cu o privire spre feciorul Glatenaşului.
    Ion însă nu vedea, nu auzea. Ruşinea îl ţinuise locului. Se uita mereu după grămada de oameni, între care se zbătea Vasile Baciu, mereu muncit de pornirea de a-l zdrobi.
    Geoge mai schimbă câteva cuvinte cu tovarăşii lui, apoi strigă lăutarului cu glas mândru:
    - Hai, ţigane, la Avrum!.... Ce mai stăm aici de pomană?....
    Glasul acesta zbârnâi ca o trâmbiţă în urechile lui Ion. Din doi paşi fu lângă Briceag şi-i porunci scris:
    - Hai!
    Ţiganul stătea încurcat, uitându-se când la unul, când la altul, neştiind pe care să-l asculte.
    - Apoi, stai Ioane - făcu George, tot trufaş - că eu l-am arvunit!....
    Ion, parcă nici nu l-ar fi auzit, repetă mai aspru:
    - Hai!
    În ochii lui ardea atâta mânie că Briceag strânse din umeri spre George, puse vioara la obraz şi începu îndată un cântec de veselie. Prietenii lui Ion porniră să chiuie şi să pocnească din degete, în semn de izbândă, apoi să tropăie de răsuna bătătura.
    Ion o luă înainte spre poartă, iar ceilalţi după el, fluierând şi chiuind. Lăutarii îl urmară cântând; Găvan cu gorduna agăţată de umăr, sufla greu ca un gânsac îndopat.
    În uliţă, ceata poposi o clipă, tropăind furtunos pe loc, spre marea admiraţie a fetelor care se uitau din porţile ogrăzilor. Pe urmă porniră cu toţii în stânga, chiuind în tactul cântecului, întovărăşiţi de o droaie de copii.
    George rămase, cu ai lui, lângă şură, furios dar neîndrăznind să se împotrivească. Îi era necaz mai cu seamă că el dăduse arvună ţiganilor şi tot el avea să le plătească restul până la patru zloţi. Adevărat că banii îi strângea de la flăcăi, câte douăzeci de creiţari de căciulă, dar până să-i adune trebuia să se sfădească cu mai toţi şi să-şi bată capul, căci Briceag nu mai vrea să aştepte, de când a păţit-o odată de-a rămas neplătit. Însărcinarea aceasta îi plăcea, nici vorbă, fiindcă i se părea că-l înalţă deasupra tuturor. Acuma, însă, văzând că flăcăi ţin totuşi partea lui Ion, se simţi umilit, mai ales că aceasta venea după ce aflase că Ion umblă serios după Ana.... Se uitase cu jind cum plecaseră toţi cu lăutarii şi avuse o clipă gândul să se amestece şi el şi să se arate că nu-i supărat. Dar îşi dăduse seama că s-ar coborî prea mult în ochii tovarăşilor lui. Drept răzbunare şi mângâiere, după ce ceilalţi cotiră spre uliţa cea mare, zise zâmbind:
    - Eu nu mai dau ţiganului niciun creiţar. Să-i dea Ion, că Glatenaşu are destui.
    Flăcăii însă nu pricepură batjocura lui. Erau plouaţi c-au rămas bătuţi şi fără lăutari. Ilie Onu rupse tăcerea:
    - Noi ce mai păzim aici? S-a înserat, toată lumea a plecat.... Hai și noi la crâșmă!....
    Nu mai zise nimeni nimic. Se cărăbăniră încet prin grădină, peste Gârla Popii, să ajungă cel puțin mai curând la Avrum....
    Todosia, în pragul tinzii, așteptă până ce rămase ograda goală și apoi se închină murmurând:
    - Mulțumescu-ți ție, Doamne, că nu i-ai încăierat, că mai dădeam și de poznă cu jandarmii!....
    Lângă prispă, aproape de poartă, Savista-Oloaga ședea ghemuită, speriată moartă de răcnetele oamenilor, ferindu-se să nu fie călcată în picioare. Todosia nici n-o zări până când merse să închidă poarta.
    - Da tu n-ai plecat, Savista? Bine că nu te-au strivit.... Acu du-te și tu, draga lelii, du-te, că ai o postată bună până acasă și uite - acușica se înnoptează....
    Savista nici nu mai sufla de groază. Își suflecă poalele, își prinse-n brâu zadiile și se târî cât putu de repede până-n uliță și apoi apucă mai încetișor pe marginea șanțului spre casă.

                                                              7.

                                  Cârciuma nu era mai răsărită ca alte case  din sat, doar că avea acoperișul de țiglă și spre uliță, în două ferestruici, apărate cu rețea de rârmă, sticle de băuturi colorate, borcănele de bomboane pestrițe și diferite mărfuri căutate de țărani. Odaia din față era mai mare, podită și mobilată numai cu câteva mese lungi și de două ori atâtea bănci de brad, pe care slujnica le freca cu nisip și le spăla în fiecare vineri de se făceau albe ca varul pentru duminicele când sătenii veneau să-și înece necazurile în băutură. Într-un colț, lângă tejgheaua adăpostită într-o cușcă de leațuri, Avrum împreună cu fiul său Aizic se învârteau îngrijorați printre șiragurile de sticle și în jurul unui butoi uriaș de rachiu. Din când în când, Aizic se cobora, cu lumânarea aprinsă, în pivnița de sub cușcă unde se odihneau alte butoaie și damigene cu rachiu, și chiar cu vin și cu bere pentru fețele spălate care, dacă aveau poftă să petreacă, se retrăgeau în fund, în odaia cârciumarului, spre a fi mai feriți de ochii norodului.....
    Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte, mai singuratici, mai în grupuri spre Avrum. Când sosi George cu prietenii lui, prispa gemea de oameni care dezbăteau întâmplarea de la joc, unii luând partea lui Baciu, alții lui Ion. Flăcăii intrară de-a dreptul în crâșmă. Mesele și băncile erau oprite înadins pentru dânșii ca să poată petrece mai în tihnă. Se așezară tăcuți. Se simțeau înfrânți.
    Avrum ieși repede din cușcă, cu două sticle de rachiu pe care le puse pe masă, în fața lui George, întrebând:
    - Cine plătește?
    - Lasă că plătim noi, jupâne! răspunse Ilie Onu întinzând mâna după o sticlă.
    - Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde - zise cârciumarul uitându-se pe rând la toți, ca și când ar fi vrut să le citească pe față ce au în pungă. Pe obrazul tău nu dau eu nicio dușcă de apă chioară..... Ei, cine plătește? Vreau să știu. Ori duc rachiul și-l torn înapoi în butoi....
    George scromoni în buzunarul laibărului o pungă soioasă și numără gologanii cuveniți fără să deschidă gura. Avrum îi strânse cu băgare de seamă și plecă spre cușcă zornăindu-i în pumni. Ilie însă nu se putu răbda să nu-i strige mândru, parcă el ar fi cheltuit:
    - Ai văzut, jupâne?.... Altă dată apoi să nu mai cârtești!
    Un flăcău, aprins brusc de mirosul băuturii, izbi cu pumnul în masă și începu să chiuie de dârâdiau geamurile. Ceilalți se dezmorțiră ca și când le-ar fi turnat în suflet o undă de bucurie. În câteva clipe toată cârciuma se încinse de strigătele lor năstrușnice.
    Când chiuiau mai cu foc, se auziră pe uliță alte chiote de veselie, mai furtunoase și mai sălbatece. Un răstimp cele două grupuri părea că s-au luat la întrecere care să se înăbușe. Cei de-afară însă cu cât se apropiau, cu atât vuiau mai cuprinzător. Iar când năpădiră în crâșmă amuțiră de tot pe oamenii lui George. De altfel în curând conteniră și noii-sosiți împreună cu lăutarii, osteniți de sforțări, chiotele prefăcându-se într-un zgomot asurzitor de chemări răgușite, de porunci mânioase, de țipete nerăbădătoare, din care numai uneori se înțelegea mai lămurit:
    - Jupâne, o cupă, da dulce!....
    - Hai mai iute, Avrume!....
    - Unde te ascunzi, târtane, fi-ți-ar neamul de ocară!.....
    Feciorii nu mai încăpeau pe bănci. Țiganii se îndesară la masa lui Ion, afară de Găvan care trebuie să stea în picioare, în colț, lângă gordună. O sumedenie de sticle și pahare răsări pe mese. Mirosul de rachiu se frământa cu fumul negru de tutun și cu zăpușala acră de sudori. Toată lumea vorbea de-a valma, închinând, strigând, lălăind. Toate gurile înjurau de Dumnezeu, de soare și de lună, pe lăutari sau pe Avram sau pe Dumnezeu însuși.
    Între timp se întoptase şi odaia nu mai era luminată decât de o lampă funinginită, spânzurată de o grindă din tavan. În lumina galbenă - bolnavă şi tremurătoare oamenii păreau mai beţi decum erau aievea, ochii luceau mai sălbatec, iar braţele goale, ciolănoase, cu muşchii umflaţi ca nişte şerpi flămânzi, se ridicau mereu peste capetele turburate, ameninţând ori prevestind o primejdie. Glasurile se îngroşau şi răguşau din ce în ce, vorbele deveneau mai grosolane şi sudălmile mai mânioase. Feţele asudate sclipeau, care roşii - parcă, care galbene-verzui, iar din gălăgia ameţitoare se înălţau, stăpânitoare, râsete svăpăiate, câte au râgâit larg, urlete prelungi....
    Simion Lungu, beat leucă, rezimat de-un colţ de masă, îşi înjura nevasta care stătea lângă el, în picioare, cu un copilaş la ţâţă. Femeia îl trăgea într-una de mânecă, zicându-i cu glas monoton fără să se sinchisească de ocările lui:
    - Hai, Simioane, hai zău acasă, că mâine trebuie să te scoli cu noaptea-n cap să te duci după lemne, că nu mai am nici cu ce aţâţa focul.... Hai, hai zău!....
    Simion se plângea comesenilor care nu-l ascultau, înjura, bea, până ce în cele din urmă femeia îşi făcu loc alături de dânsul, astupând gura copilului cu sfârcul pieptului, râzând şi trăgând zadarnic cu ochiul spre un flăcău pe care băutura îl posomorâse.
    Toţi feciorii închinau, pe rând, cu lăutarii care cântau, din ce în ce mai cu suflet, doine de beţie, tărăgănate şi lăbărţate ca nişte femei dezmăţate. Briceag se ameţise bine de băutură, dar arcuşul lui trăgea parcă mai frumos, pe când Holbea, mai trăznit, seconda atât de fals că lui însuşi îi era ruşine. Numai Găvan rămăsese treaz, întâi ca să-şi poată apăra gorduna, apoi fiindcă era un beţiv fără pereche, în stare să sugă o vardă de spirt fără măcar să clipească.
    Ion se simţea atât de amărât că nici rachiul nu-i tihnea.
    Ruşinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se aşezase pe inimă ca o piatră de moară. Se silea să nu se mai gândească la ce-a păţit şi totuşi mintea-i era otrăvită numai de ocară. O dorinţă grozavă îl cuprindea din ce în ce mai stăruitor în mrejele ei: să lovească, să spargă, să se descarce ca să se răcorească. Se uita în răstimpuri cu coada ochiului spre cealaltă masă, unde George, înviorat, închina mereu şi dăndănea, cu glasul gros şi neplăcut, un cântec domnesc, cu ochii fulgerători, cu o trufie provocatoare pe faţă.
    Privindu-l aşa, hoţeşte, Ion simţi deodată ca şi când i-ar cădea o pânză de pe ochi. Îşi aminti că Ilie Onu l-a văzut în grădină, îmbrăţişându-se cu Ana. Acuma Ilie şedea lângă George. Ilie trebuie să-i fi dat de veste, iar George a asmuţit pe Baciu. Şi fiindcă nu s-a putut răfui cu Baciu, i se înfipse în creier gândul că trebuie să se răfuiască cu George. Îndată ce-i veni hotărârea aceasta, începu să-l chinuiască. Se frământa și suferea pentru că nu știa cum să înceapă.
    Atunci pică în cârciumă Titu Herdelea. Intrarea lui curmă o clipă toată gălăgia.
    - Bună seara! rosti Titu puțin încurcat, căci toate privirile se întoarseră spre dânsul.
    - Bună seara! răsună aproape în cor răspunsul tuturor, după care zgomotul își reluă stăpânirea mai avan ca înainte.
    Titu venise mai ales împins de curiozitate. Avea o presimțire că cearta de la horă nu va rămâne fără urmări și nu s-a putut stăpâni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. La cină familia Herdelea dezbătuse amănunțit întâmplarea și cu toții căzuseră de partea lui Ion, și pentru că li-e era vecin, și pentru că feciorul Glanetașului era mai deștept decât toți flăcăii din Pripas. Discuția o încheiase Titu, declarând grav:
    - Bine-ar face să-i tragă o sfântă bătaie!
    Dar n-a spus cui să-i tragă și nimeni nu l-a mai întrebat, căci se făcuse târziu și pe toți îi cuprinsese somnul, iar învățătorul chiar adormise îmbrăcat în timpul convorbirii. După ce s-a culcat toată familia, Titu s-a așezat să lucreze, pentru tatăl său, la niște registre de înscriere. A lucrat ce-a lucrat, pe urmă nu și-a mai putut opri nerăbdarea. Și, cum tutunul îi era pe isprăvite, și-a luat pălăria și s-a dus glonț la cârciumă.
    Dădu mâna cu Avrum, cum obișuia totdeauna când lua ceva pe datorie, ceru tutun, îi spuse să-l treacă la cont și apoi, ca să mai poată zăbovi, vorbi cine știe ce cu ovreiul, trăgând cu ochiul spre mesele flăcăilor. Îl rodea să întrebe ce s-a mai întâmplat, dar se sfia. Ce-ar zice oamenii să afle că el se interesează de hârjonelile prașcăilor? În sfârșit, porni mângâindu-se cu gândul că nu se poate să fi fost nicio încăierare de seamă, altfel n-ar fi toți împreună.
    Trecând pe lângă masa lui Ion, zâmbi prietenește. Flăcăul se sculă în picioare și-i zise respectuos, întinzându-i un pahar cu rachiu:
    - Fă bine, domnișorule, și închină cu noi un păhăruț!
    Titu se codi puțin, mai mult de ochii lumii, căci prilejul i se păru bun să afle câte ceva. Așteptă deci să străruiască și ceilalți, și atunci luă paharul și-l ridică în sus în semn că vrea să închine. Ion strigă deodată poruncitor să se facă tăcere, și toate glasurile se stinseră într-o clipire. Domnișorul însă acuma se zăpăci, nefiind meșter în hiristiile lungi și ceremonioase care plac țăranilor.
    - Să trăiești, Ioane!.... Să trăiți cu toții și.... noroc! zise dânsul, după o pauză, cu vocea răgușită ușor de emoție.
    Bău și dădu paharul înapoi, abia stăpânindu-și un fior de greață. Ion îi răspunse cu o închinare foarte iscusită, dar acoperită de gălăgia care reîncepuse. Titu îi întinse mâna:
    - Noapte bună, Ionică, și mulțumesc!
    - Mulțumim noi de cinste, domnișorule! făcu flăcăul, petrecându-l până afară.
    În fața cârciumei, pe prispă și în uliță, pâlcuri-pâlcuri de oameni închinau, povesteau sau se sfădeau. Fete mai curioase și copii mai neostoiți căscau gura pe la ferestrele dispre grădină, lipindu-și nasul de geamuri. Macedon Cercetașu, mort de beat, comanda militărește, tolănit în marginea șanțului, de vuia satul.
    - Ai văzut ce mi-a făcut badea Vasile, domnișorule? zise Ion încetinel, să nu-l audă și alții.
    - Da, și-ți spun drept, m-am mirat cum ai putut sta așa, cu mâinile în sân - răspunse Titu clătinând din cap.
    - Ce puteam face, domnișorule? șopti Ion, scrâțnind din dinți. Dacă-l plezneam, poate-l omoram și înfundam temnițele.... Ș-apoi, vezi d-ta, nu-i de vină cine face, ci de vină-i cine-l pune să facă!....
    Titu se apropie să nu piardă cumva vreo șoaptă. Iar fiindcă Ion tăcu, îl scormoni:
    - Zău, mă? Adică tu crezi că l-a pus cineva?
    - L-a pus, pot să jur pe sfânta cruce.... D-ta nu știi că vrea să dea pe Ana după George-a-lui Toma Bulbuc?
    - Aa! După George?
    - Vezi bine c-așa. Doar mereu o spune în gura mare, s-audă toți câinii.... Apoi amu vezi și d-ta cine-i de vină....
    Titu, ca să-l întărâte, îl mulcomi:
    - Bine, dar poate că George nu l-o fi îndemnat să....
    Ion, cătrănit, îl întrerupse:
    - Vai de mine, domnișorule, cum poți grăi așa? Că doar eu știu bine că George nu mă sufere ca sarea-n ochi.... Nu știi d-ta cum umblă dânsul după Ana, și încă de când? Anuța nu-l vrea, că nu-i place și-apoi el cată să se răzbune pe mine....
    Titu tăcu un răstimp, se gândi și pe urmă vorbi rar:
    - Rău, foarte rău că George umblă cu d-astea....
    - Crezi d-ta că mă las eu astă-seară până nu-l muștruluiesc? Poate numai de m-ar trăzni Dumnezeu din senin.... Altminteri, în cearceaf o să-l ducă de-aici....
    Glasul flăcăului se sugrumase de furie. Titu se spăimântă și-i zise foarte încet și sincer:
    - Astâmpără-te, Ioane, să nu dai de vreo poznă!
    - Să știu că zece ani nu scap de temniță și tot nu mă las până nu-i văd sângele! murmură Ion, aprins ca un balaur, încleștând pumnii și cutremurându-se....

                                                               8.

                               Titu știa acum sigur că va fi scandal mare și nici nu se mai duse acasă. Trebuia să vadă bătaia, să aibă ce povesti mâine familiei și poate chiar prietenilor din Armadia. Merse deci încet, plimbându-se, până la gura Uliții din dos, se întoarse iar înapoi, trecu prin fața cârciumii până spre casa lui Simion Butunoi, nevrând să se depărteze prea mult ca să poată sosi grabnic la fața locului când va începe încăierarea.
    Făcu plimbarea aceasta de zece ori, de douăzeci de ori, și tot degeaba.... Ion, oricât era de hotărât, nu îndrăznea să se agațe tam-nesam de oameni. Îi trebuia o pricină, cât de mică, și n-o găsea, căci George petrecea între tovarășii săi și nici nu se uita spre masa lui, parc-ar fi bănuit că-i caută gâlceavă.
    Buba se sparse de-abia pe-aproape de miezul nopții. Lăutarii, vrând să plece, căci erau tocmai din Lușca și avea de mers vreo două cesuri, se sculară cerând plata de la George, care parcă tocmai așteptase clipa aceasta ca să se răzbune. Se răsti la Briceag, cu pumnii:
    - Ce mă, cioară, mie-mi ceri bani? Mie mi-ai zis?
    - Nu m-ai tocmit tu? se sborși țiganul, presimțind că va rămâne neplătit.
    - Plătească-ți cui i-ai zis și are bani, că eu nu plătesc!
    - Apoi n-ai strâns tu banii de la feciori?
    - N-am strâns - incheie George mândru și batjocoritor, punând sticla la gură și trăgând o dușcă zdravănă.
    În răstimp, Ion se sculase și se apropiase de masa lui George.
    - Plătește! sâsâi dânsul încruntat.
    - Eu, mă? Eu? strigă celălalt sărind în picioare, încurajat de liniștea lui Ion, pe care o lua drept slăbiciune.
    - Tu!
    - Da crezi tu că io-s cârpa voastră, mă? răcni George tot mai dârz și amenințător. Și încă mai sare la mine! Și încă cine?....
    Nu mai putu urma căci Ion îl izbi cu amândoi pumnii, peste masă, drept în obraji. În cealaltă clipă se repezi și George, dar Ion îl lovi a doua oară mai țeapăn....
    Pe urmă se încăierară. George mugea ca un taur și-l apucă de cheotoarea cămășii, sucind-o așa încât vinele lui Ion se umflau, iar fața i se roșea din ce în ce mai tare. Cu toate acestea, Ion îl lovea aprig când în cap, când în burtă, încât pumnii i se umplură de sângele ce curgea șiroi din nasul lui George, stropindu-le hainele.
..............................................................