Ion, Liviu Rebreanu

.....................................................................
                                              8.

                           Glanetaşu, cu nişte ochi foarte trişti, răspunse jalnic:
    - Acu, ce că-ţi mai fac, omule, şi ce să-ţi dau, dacă n-am? Sufletul din oase să ţi-l dau?.... Iacă, ţi-l dau!....
    Auzindu-l, Ion răcni şi mai proclet:
    - Mai bine să nu mă fi făcut, decât să fiu batjocura oamenilor!....
    În ziua aceea, spre seară, flăcăul întâlni pe Ana, pe drumul cel vechi dintre Jidoviţa. Primprejur nici ţipenie de om. El a oprit-o şi a luat-o de mână, iar ea a început îndată să plângă cu hohote şi să-i impute că a părăsit-o. Ion vru s-o liniştească, dar nu-i putu spune decât:
    - Lasă, Anuţă, fii liniştită, că noi tot împreună.... împreună.... împreună....
    Mai stătură un minut, tăcuţi, şi se despărţiră. Pe când însă fata se depărta cu aceeaşi deznădejde în suflet, Ion simţea o înviorare mare. Lacrimile Anei i-au încolţit în inimă o încredere nouă. Îşi urmă calea mai sprinten şi atât de mulţumit că-i venea mereu să râdă şi-şi zicea:
    - De-acuma nu-mi pasă de nimic!
    Încă nu ştia ce va face, dar încrederea îi creștea întruna, schimbându-i parcă toată ființa.
    Din clipa aceea se simți alt om, mai puternic, mai îndrăzneț, gata să înfunte toată lumea. Era vesel, glumea tam-nesam, râdea, încât Zenobia, speriată că l-a fermecat cineva, era cât pe-aici să-i descânte de întors.
    De-a doua seară se pregăti să meargă la Ana. Auzi însă că după atâtea săptămâni de când dânsul nici nu se mai uită la fată, George a început să se apropie iar de Vasile Baciu. Ion se hotărî să mai aștepte. Încrederea în sine îi dădea puterea să pândească liniștit. În câteva seri văzu într-adevăr pe George intrând în casă. Dar lampa rămânea mereu aprinsă, ceea ce însemna că mai mult Baciu sta de vorbă decât fata....
    Aceasta îi sporea nădejdea. Nu mai era grăbit deloc....
    Cât va aștepta el, va aștepta și Ana....
    Trecea deseori, parcă înadins, pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate și se supăra când vedea că nu sunt cum trebuie. Se simțea săpânul lor și-și făcea planurile cum va arăta fâneața cutare, iar cutare porumbiște cum va semăna-o cu trifoi....
    Într-o dimineață mohorâtă ieși cu plugul să-și ogorească și el o porumbiște pe care la primăvară socotea s-o semene cu grâu. Vremea de ogorât era cam târzie. Dar el, având o singură vacă, trebuia totdeauna să aștepte până isprăvesc alții, ca să mai poată împrumuta o vită să-și muncească pământul.
    Porumbiștea era îngustă, tot o rămășiță dintr-o tablă mai mărișoară, din care Glanetașu vânduse odinioară jumătate lui Dumitru Moarcăș, de unde apoi a încăput în seama lui Simion Lungu. De altfel, și acuma cele două delnițe era despărțite numai printr-o brazdă mai adâncă și mai lată.
    Ion opri vitele cu plugul, pregătindu-se de muncă. Ochii lui însă, rătăceau mereu pe partea lui Simion Lungu, care odinioară a fost a lor. De jur-împrejur câmpul era pustiu.
    - Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu! se gândi deodată flăcăul, cu obrajii aprinși de o poftă nestăpânită.
    Apoi, repede înfipse plugul dincolo de hat, în peticul vecinului, și porni să curme o nouă despărțitură. Lutul gălbui scârțâia,  răsturna lucios, în bulgări aspri. Ion strângea dârz coarnele plugului, apăsa fierul adânc în trupul pământului și, cu pălăria pe ceafă și cu fruntea umedă de sudoare și de înfrigurare, îndemna blând și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea.
    După ce croi un hat nou și sfârși de arat câteva brazde din delnița lui Simion, astupând hotarul cel vechiu, flăcăul respiră adânc și ușurat. De acuma nu mai trebuia să se teamă. Inima îi tremura de bucurie că și-a mărit averea. Trei-patru brazde nu e mult, nici nu se bagă de seamă.
    Pe la prânzișor dădu drumul vitelor să mai pască ce-or găsi pe ogoarele dimprejul, iar el se așeză să îmbuce din merindea ce și-o adusese, în tihnă, mulțumit, și cu gândul numai la brazdele noi....
    Când să isprăvească mâncarea, văzu pe Simion Lungu venind și dânsul ca să-și ogorească locul. Ion tresări.
    - Are să bage de seamă - își zise, cu un zâmbet neliniștit.
    Într-adevăr, Simion văzu că delnița i s-a îngustat și îndată începu să înjure, deocamdată fără să se uite încoace, ca și când n-ar fi luat în seamă pe Ion. Flăcăul de asemenea se făcu că nu-l aude și strângea cu mare grilă firmiturile de pâine în pânzătură, scuturându-le și privindu-le îndelung parcă cine știe ce adâncit în gânduri. Numai când simți că Simion vine spre dânsul cu biciul în mână, răcnind și suduindu-l de-a dreptul, numai atunci înfășură repede rămășițele de mâncare, le vâră în traistă și se sculă în picioare.
    Harța se încinse iute. Ion se jura pe toți sfinții că a brăzdat hatul  numai pentru că nu se mai cunoștea bine, dar că l-a tras în același loc. Simion, ocărându-l, îl duse la delnițe, îi arătă că a intrat înadins cu plugul în pământul lui, îl sili să măsoare cu pasul, împreună, lățimea locurilor și, din două în două vorbe, îi striga:
    - Jumătate delnița mi-ai furat-o, tâlharule!
    Ion, văzând că nu răzbește cu vorba, începu să înjure și apoi, ca să rămână deasupra, se năpusti la Simion cu pumnii.
    Se bătură ca orbeții vreo jumătate de ceas, sfâșiindu-și cămășile și zgâriindu-și obrajii. Fiindcă nu era nimeni să-i desăartă, numai osteneala îi mulcomi. Pe urmă se apucară amândoi de lucru, înjurându-se întruna, toată ziua. Simion Lungu se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa până ce nu-l va vedea în temniță, chiar de-ar ști că-și cheltuiește și opincile, ca să-l înveșe să mai intre altă dată în locurile oamenilor de treabă. Ion însă scuipă cu dispreț, strigând că lui nici de Dumnezeu din cer nu-i pasă....

                                                                          4.

                                         În fiecare seară familia Herdelea dezbătea acuma în toate amănuntele scrisoarea a optzecea. Învățătorul voia să răspundă lui Pintea numaidecât, fata însă stăruia s-o lase în pace măcar până luni, căci duminecă îi vin prietenele din Armadia și nu vrea să fie supărată. Dar până luni mai sunt atâtea zile - nu se poate întârzia răspunsul într-o chestie așa de mare. Ș-apoi ce au a face prietenele ei cu răspunsul lui Pintea? Dimpotrivă, ar trebui să fie mândră că are un pețitor de seamă și în curând se va mărita....
    Aceasta exaspera pe Laura atât de rău încât amenința că, dacă vor sufla o singură vorbă fetelor despre obrăznicia lui Pintea, ea imediat se va arunca într-o fântână....
    Amenințarea ei însă, revolta peste fire pe doamna Herdelea, care o ocăra pe urmă două ceasuri, fără întrerupere, doamna Herdelea fiind neîntrecută în născocirea și înlănțuirea celor mai variate dojeniri materne....
    Totuși, Laura rămase biruitoare. După atâtea lupte frământate în lacrimi, dumineca mult așteptată sosi, dumineca de care-și atârnase soarta....
    Fetele făcuseră pregătiri uriașe. Toată sâmbăta au muncit: trei feluri de prăjituri, apoi cozonaci, apoi au fiert laptele ca să fie mai gros până mâine și să aibă spumă mai multă, apoi au scuturat casa și au schimbat aranjamentul mobilei în salonul-dormitor....
    Seara, Laura a călcat rochia ei și pe a Ghighinei, vărsând în același timp, lacrimi îmbelșugate, căci bătrânii nici măcar acuma n-au lăsat-o în pace cu Pintea.
    Duminecă dimineața însă au avut o bucurie. Ploaia, care le speriase toată săptămâna, încetase peste noapte. Un vânt aspru zbicise frumos șoseaua, iar spre amiazi soarele tomnatec scoase capul dintre nouri, împrăștiind căldură și voioșie.
    Până după prânz, Laura și Ghighi fierbeau de emoție. Mereu așezau câte ceva, ba în salon, ba în celelalte două odăi, și Laura întreba din când în când, îngrijorată, pe Ghighi:
    - Ce crezi tu, micușo, o să vie?
    - Am o presimțire sigură că vine - răspundea Ghighi foarte serioasă.
    Laura o săruta cu mulțumire, căci era vorba de Aurel.
    Sindrofiile se țineau în fiecare duminecă, pe rând, la câte una din fetele „inteligenței” satelor dimprejur, bune prietene, care alcătuiau un cerc deosebit și pentru care întâlnirile acestea, împreună cu balul din octombrie și serata dansată din februarie, organizate de profesorii și elevii liceului din Armadia, erau distracțiile cele mai înalte. De obicei nu era poftiți cavaleri. Totuși, gazda avea îngăduința tacită de a chema pe tânărul care-i făcea curte mai stăruitor, pricinuind astfel o surpriză plăcută tuturor. Laura spuse lui Aurel încă de dumineca trecută că sindrofia viitoare va fi la ea și că-l așteaptă, iar el făgădui că va veni negreșit; deoarece însă de atunci nu l-a mai văzut din pricina ploilor, era îngrijorată c-o fi uitat și nu va veni, ceea ce ar putea stârni printre fete vorbe felurite și neplăcute....
    Pe la trei după prânz, Laura și Ghighi se așezară în cerdac în așteptarea mosafirilor. Mai ales, Laura tremura de grijă din pricina lui Aurel. Ar fi dorit din suflet să sosească el înaintea fetelor, ca să poată vorbi mai în tihnă câteva clipe. Simțea nevoia să-i comunice obrăznicia lui Pintea și să-i ceară povață. Răspunsul lui îi va pecetlui soarta. Un cuvânt al lui îi va da puterea să reziste tuturor ispitelor....
    Peste vreun ceas, fetele din Armadia se iviră la cotitura de lângă Rîpele Dracului. Veneau pe jos, ca întotdeauna, râzând și tăndălind. Laura și Ghighi le ieșiră înainte, se îmbrățișară furtunos, parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile, se luară de braț și sosiră ciripind în curte. Herdelea, care citea între pomi o gazetă veche, se coborî galant și le primi cu glume bătrânești, încât toate izbucniră în râsete zgomotoase. În pridvor, dăscălița boscorodea rugăciuni dintr-o carte ruptă și soioasă, rămasă din vremurile ei de glorie. Toate fetele îi sărutară mâna, iar ea le sărută pe obraz, dar fără să se scoale, fără să zâmbească și fără să răspundă întrebărilor obișnuite. Doamne Herdelea nu vedea cu ochi buni sindrofiile, întâi pentru că în tinerețea ei n-a pomenit asemenea lucruri neserioase, și apoi pentru că se cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare.
    În salon, fetele defilară în fața oglinzii dintre ferestre, potrivindu-și care o blucă răzvrătită, care o sprânceană pe care anina un fir de pudră, care o pănglicuță la rochie. Erau cam obosite de drum, dar gura nu le stătea o clipă. Vorbeau toate în același timp, fredonau, râdeau....
    Când se mai potoliră, Ghighi dispăru să vază de cafeaua cu lapte și de prăjituri, după cum se înțelesese mai dinainte cu Laura.
    Pe sofaua din colț, locul de onoare în casă, ședea Elvira, fiica doctorului Filipoiu din Armadia, care era privită între toate drept  cea mai de frunte și cu care Laura era cea mai intimă.
    - Dar poetul nostru? întrebă Elvira cu o ușoară tremurare în voce, căci iubea în taină pe Titu, și suferea, fiindcă Titu n-o lua în seamă și făcea curte Lucreției Dragu.
    - Nu-i acasă, Elvirica dragă - răspunse Laura cu o părere de rău din care se vedea că îi cunoaște și-i împărtășește suferința. Știi, el lucrează foarte neregulat, iar când îi vine inspirația are nevoie de liniște absolută, altfel e nenorocit. Așa a plecat și acuma pe drumul cel vechi, spunându-ne că a prins o idee minunată, pe care trebuie neapărat s-o scrie.... Dacă veneați pe-acolo, poate că-l întâlneați....
    - Ce rău îmi pare că n-am venit pe drumul cel vechi! oftă Elvira, melancolică.... Aș fi văzut pe poetul nostru lucrând!
    - Ei, vedeți? Nu v-am spus eu că-i mai frumos pe-acolo? îi impută Margareta Bobescu, fata unui funcționar de la Banca Aurora, o brună înaltă, mlădioasă, cu sprâncene înegrite, foarte pudrată și cu buzele vopsite roșu-foc. Pentru că se sulmenea și umbla cu rochii de mătase, toată Armadia zicea că-i lipsește o doagă.
    Fetele profesorului de milba română, Spătaru, erau mai urâțele, dar foarte bune și simpatice. Elena, mai în vârstă, dar micuță ca un copil, foarte blondă și cu părul buclat, se tânguia și se rușina veșnic că e o stârpitură. Sora sa mai tânără, Alexandrina, era însă înăltuță, cu buzele cărnoase și nasul gros, cu mișcări băiețești și vestită de mâncăcioasă.
    Când intră Ghighi cu tava încărcată, Alexandrina se repezi ca un tigru și înghiți o prăjitură, mormăind apoi cu gura plină:
    - Sunt lată de foame!
    - Drina, nu ți-e rușine? o dojeni Elena, căreia îi plăcea să treacă drept cea mai serioasă dintre toate prietenele.
    - Las-o, Lenica, te rog din suflet! interveni Laura. Mai ia, Alexandrina, dacă vrei să-mi faci plăcere!.... Că doar pentru voi le-am făcut!
    În curând toate se pomeniră cu ceștile în mână, sorbind cu poftă din cafeaua cu lapte și îmbucând din prăjiturile gustoase. Ciripirile însă nu încetau o clipă, fiecare căutând îndeosebi să povestească ceva spiritual ca să facă pe celelalte să râdă. Numai Silvia Varga tăcea parcă i-ar fi fost scumpă vorba. Dar ea era așa totdeauna, cam mândră, fiindcă toată lumea știa că are zestre mare....
    Cu o repeziciune uimitoare, convorbirea aluneca de la un subiect la altul. În câteva minute trecură în revistă tot ce s-a întâmplat mai de seamă în Armadia de la ultima lor întâlnire până azi. Bârfirâ pe fetele și tinerii cari nu erau din cercul lor, stăruind mai mult asupra Lucreției Dragu, căreia îi imputau că e prea cochetă și că a început să îmbătrânească și să se ofilească; numai în privința vârstei ei s-au încins controverse mai îndelungate, Elvira susținând că trebuie să aibă vreo treizeci de ani, iar Silvia Varga, care era în legături mai puțin încordate cu ea, declarând că n-are mai mult de douăzeci și doi. Laura întindea înadins discuția despre Lucreția, spre a fi pe placul Elvirei....
    Toată vremea însă, Laura ardea de nerăbdare. Aurel nu mai venea. Ce-o fi pățit? S-o fi supărat oare? Fel de fel de întrebări o chinuiau. Își găsea siesi vini închipuite cu care l-o fi mâhnit, apoi iar îl mustra în gând pe el pentru că nu se ține de cuvânt....
    Trimise pe Ghighi de câteva ori în curte, să vază dacă nu se apropie, dar într-ascuns, să nu bage de seamă învitatele. Se cutremura când soră-sa, întorcându-se, îi făcea un mic „nu” din cap. În cele din urmă fetele i-au simțit neliniștea și Elvira, în temeiul intimității lor, a întrebat-o chiar, în taină:
    - N-ai invitat pe Aurel?
    - Ba da.... Îl așteptam, dar nu mai știu.... Oh! șopti Laura cu ochii înlăcrimați, și Elvira îi răspunse cu o privire plină de mângâiere și compătimire.
    Mai târziu, Laura începu să iasă ea însăși în cerdac, să se uite cu inima strânsă spre Jidovița, de unde trebuia să sosească Aurel. Dăscălița, din ce în ce mai ursuză, mereu o cicălea că „nu mai pleacă nebunele astea?”
    În sfârșit, fetele se porniră să vorbească despre literatură, ceea ce însemna că au sleit toate subiectele mai de seamă. Ghighi, care știa pe dinafară toate poeziile lui Eminescu și pe ale lui Coșbuc, se oferi să declame fiecăreia câte o strofă care i se potrivește mai bine.
    În vreme ce Ghighi stârnea veselia tuturor, Laura ieși iar în pridvor. Simțea cum o năpădesc lacrimile și trebui să facă o sforțare grea să se stăpânească. Își răzimă brațul de un stâlp al cerdacului și-și culcă pe braț capul tulburat de gânduri dureroase. Stând așa pierdută, auzi deodată un glas timid, puțin cântat, care-i străpunse inima. Își aruncă ochii în ogradă. Se înfioră de emoție. Pe o bancă, sub pomi, alături de Herdelea, ședea Aurel. Într-o clipire fata fu lângă el.
    - Erai aici și nici nu ne-ai dat de știre, domnule Ungureanu! îi zise, întinzându-i mâna cu o imputare cochetă. Toate fetele te așteptau.... Nu ești deloc drăguș și sunt supărată pe d-te....
    Aurel se sculă, zăpăcit de sfială, roșindu-se și bâlbâindu-se:
    - Am stat puțin de vorbă cu domnul învățător.
    Laura avu o tresărire. Ce-ar fi, dacă tatăl ei i-ar fi spus ceva de Pintea? Se uită cercetătoare la Herdelea care zâmbea șiret, la Aurel care se muta de pe un picior pe altul, mereu mai încurcat, cu un surâs silit și caraghios.
    - I-a spus! își zise, încruntându-se o clipă la Herdelea. Dar apoi își adăugă:
    „Nu-mi mai pasă! Bine c-a venit! Am să-i explic eu!” Și înfășură pe Aurel într-o privire caldă, drăgăstoasă, chemându-l:
    - Acuma vino, nu mai întârzia! Ești așteptat!....
    Aurel Ungureanu era un tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, băiatul unui țăran înstărit din Teaca, cu fața osoasă, cu părul negru foarte aspru, cu niște mâini mari și palme veșnic umede, cu mișcări stângace, parcă s-ar teme să nu facă vreo gafă, căutând să se arate bine crescut, îmbrăcat bine, dar hainele stând pe el parcă ar fi de căpătat. Își petrecuse toate vacanțele prin Armadia, unde mamele ambițioase încercau să-l arvunească pe seama fetelor lor pentru când va ieși doctor....
    Toată sindrofia îl primi cu însuflețire, iar Ghighi îi aduse îndată cafeaua cu lapte ce i-o păstrase, având grijă să-i pună smântână de două degete, deoarece Laura observase că-i place mult.
    De altfel, studentul venea cu o veste mare: data „balului din octombrie” a fost amânată pentru mijlocul lui noiembrie, din pricină că lautarii erau angajați până atuncea în alte părți.
    - Chiar azi am trimis invitațiile cu poșta.... Toată ziua am scris adrese, de aceea am și întârziat.... Mă gândisem să aduc chiar eu invitația d-voastră - adăugă către Laura - dar pe urmă mi-am zis că-i mai potrivit să vie prin poștă.... mai oficial....
    - Mai bine făceai dacă o aduceai.... Cel puțin am fi văzut programul!....
    Aurel, ca „aranjor”, le destăinui toate amănuntele programului pe care fetele le găsiră minunate. Ca să fie drăguț, medicinistul profită de ocazie și le ceru să-i rezerve fiecare câte o tură de vals, cel mai puțin. Propunerea aduse mare emoție. Elvira hotărî:
    - Eu zis așa: întâia tură să ți-o dea Laura.... Tu vrei, Laura, dragă?
    - Dacă credeți voi? se roși Laura bucuroasă.
    - De asemenea și cadrilul al doilea....
    Când auzi de cadrilul al doilea, adică al îndrăgostiților, Laura se îmbătă de fericire și răspunse doar cu o înclinare de cap plecăciunii studentului....
    Elvira împărți tuturor cu dreptate câte o tură, iar fetele, în semn de mulțumire, îi opriră ei cadrilul întâi, cu condiția să aibă vis-a-vis pe Laura.....
    - Acum e vremea să plecăm, căci se înserează! curmă Elena planurile ce se înșiruiau nesfârșite asupra toaletelor, dansurilor, cavalerilor....
    Se urniră deodată cu toții. Laura le mai zise să nu se grăbească, dar numai cu jumătate de gură. Nădejdea ei era drumul cel vechi, unde va putea rămâne în patru ochi cu Aurel.
    - Să nu mergeți departe că acuș se întunecă!  strigă Herdelea după Laura și Ghighi care porniseră să-și întovărășească prietenele.
    O luară pe drumul cel vechi, care e mai cu cotituri binevenite pentru perechile îndrăgostite, dornice de singurătate. Laura rămase mai în urmă cu Aurel, iar celelalte, ghicindu-i dorința, căutau să se îndepărteze cât mai mult.
    Mergeau alături, cu pași leneși, vorbind de lucruri indiferente, în care doar câte o vorbă fricoasă amesteca ceva din simțirile lor. Studentul își imputa că, după o curte sârguincioasă de aproape un an, n-a fost în stare măcar s-o sărute o dată. Sfiala aceasta îl scădea în ochii săi proprii, zicându-și că numai nerozii pot fi atât de lipsiți de mândrie bărbătească. Laura, mai ales de când cu scrisoarea ultimă a lui Pintea, avea nevoie de o dovadă a iubirii lui, care să-i umple inima și să-i limpezească așteptările.....
    Cu toate acestea n-aveau curajul să-și deschidă sufletele. Aurel îi explica deosebirea dintre grâul de toamnă și cel de primăvară și ea îl asculta strălucitoare de mulțumire.
    Celelalte fete le-o luaseră înainte cu vreo sută de pași, gălăgioase, vesele de răsunau câmpurile. Apoi veni o cotitură bruscă și mai lungă, care le acoperi.
    - Acu-i acu! se îmbărbăta Aurel, frecându-și mâinile.
    - Iată-ne singuri.... singuri! murmură Laura, oprindu-se parcă fără să vrea. Uite ce splendid e apusul soarelui! Cum vopsește nourii, ca într-o baie de sânge....
    - Da.... minunat.... e.... e..... - bâlbâi tânărul, apropiindu-se de ea.
    Se uitară un răstimp la soarele roșu din care nu se mai vedea decât o geană furioasă. Priveau cu atâta încredere ca și când de lumina aceasta ar atârna toată fericirea. Laura, copleșită de emoție, își lăsă capul pe unărul lui, cu buzele umede întredeschise într-o așteptare dureroasă, cu pieptul frământat. Și Aurel, tulburat deodată, atinse cu buzele obrazul ei îmbujorat, repede, aproape speriat. Se despărțiră însă îndată, parcă apropierea i-ar fi îngrozit pe amândoi. Se priviră o clipă rușinați și apoi cotiră iar înainte, tăcuți, mai nemângâiați și mai nedumeriți.
    La cotitura drumului dădură peste Titu, înconjurat de toate fetele, necăjit, strigând întruna:
    - Lăsați-mă în pace, vă rog!.... Vă rog!.... Am de lucru.... N-am vreme de prostii!....
    Ceata își urmă calea, lăsând pe Titu în marginea șanțului, așezat pe o lespede de piatră, cu ochii când spre cer, când spre Pădurea Domnească din față. Fetele întorceau mereu capul să vadă cum face Titu poeziile.
    Acuma Aurel întindea pașii ca și când i-ar fi fost rușine să mai rămână în urmă. Aceeași sfială se încuibase și în sufletul Laurei, care însă se îngrozea la gândul că vor ajunge la Jidovița, se vor despărți și ea va fi nevoită să se întoarcă acasă tot îndoită.... Sărutarea, în loc să le împrumute îndrăzneală, coborâse un zid de neînțelegere între dânșii:
    În apropiere de Jidovița, ca din senin, Laura îi zise:
    - Știi că Pintea mi-a cerut mâna?
    - Mi-a spus domnul Herdelea - răspunse studentul încet.
    - Oh! Ai știut și totuși ai tăcut toată vremea - făcu Laura spăimântată de ceva ce-i zguduia inima din temelii.
    Dar Aurel urmă, mai încet și mai șovăitor:
    - Pintea e un băiat foarte bun, foarte.... foarte....
    Voia să mai adauge cine ştie ce, întâlnind însă ochii fetei se încurcă și murmură de câteva ori „foarte... foarte...”. Laura auzise prea bine, înțelese aprobarea lui și totuși nu putea crede. Se uita la el căutâbd măcar în ochii lui, în înfățișarea lui ceea ce așteptase ea. Împrejurul ei simțea cum se îngroasă înșelăciunea din ce în ce mai limpede. Și deodată tot sufletul i se cutremură parcă i s-ar fi rupt rădăcinile.....
     Merse tăcută, împovărată de gânduri amarnice, fără să mai simtă pământul sub picioare. Apoi se opri și, cu glas tremurat, îi zise pentru ultima oară:
    - Va să zică crezi că.....?
    Tânărul plecă ochii în pământ, rușinat, și răspunse ca un vinovat:
    - Cred că....

                                                                       5.

                                               Titu plecase de-acasă, numai pentru a nu se întâlni cu „gâștele”, care-l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puțin și-i cereau poezii. Mințise că i-a venit o idee. Se hotărâse numai să se ducă în Armadia, să mai vadă puțin pe Lucreția și să ofteze alături de ea. Își zicea deseori că iubirea aceasta îl înalță și-i dă noi avânturi. Gândindu-se însă la Lucreția, s-a pomenit într-adevăr cu o inspirație și s-a oprit s-o toarne într-o formă poetică și s-o ducă plocon neprețuit alesei inimii lui.  S-a muncit vreo două ceasuri, în zadar. Ideea se zvârcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hârtie. De zece ori i s-a părut c-a prins-o și mereu se împrăștia când se cobora în vârful creionului.....
    Sosirea gâștelor apoi ia spulberat din creieri tot ce începuse să se cristalizeze, așa că trebui să-și înceteze curând sforțările. Porni spre Jidovița agale, mohorât, cu gândul să-și aducă surorile acasă, dacă s-ar întâmpla să nu le însoțească Aurel, cum obișnuia.
    Deodată, între niște tufe de alun, aproape de drum, zări o siluetă albă. Necazul i se stinse ca prin farmec. Trebuie să fie d-na Lang, își zise dânsul, căci numai ei îi place să iasă din sat, după-amiezile frumoase, ca să citească ceasuri întregi romane senzaționale ungurești, trântită pe un pardesiu vechi de-al soțului ei.
    - O, dac-ar fi ea, în amurgul acesta blând, în singurătatea aceasta amețitoare! declamă dânsul patetic, aprinzându-și închipuirea și grăbindu-și mersul.
    Ceea ce îl împiedicase totdeauna să-i facă o declarație categorică a fost o lipsă de ocazii îngrozitoare. De șapte luni, de când o cunoștea, nu i-a putut vorbi între patru ochi decât tocmai de două ori, și încă și atunci numai la repezeală, fără să aibă vreme să-și deschidă inima. Niciodată n-a nimerit-o acasă singură, niciodată n-a avut norocul s-o ănsoțească singură măcar până în Armadia, niciodată n-a găsit-o singură, deși ea îi spunea că are obiceiul să hoinărească pe câmp, cu câte o carte în mână - ceea ce era chiar adevărat, căci surorile lui o întâlniseră de mai multe ori. Ghinionul acesta îl înfuria cu deosebire de când notarul Stossel îi destăinuise că d-na Lang spune tuturor că „Titu e un tânăr foarte simpatic și bine crescut”.
    Apropiindu-se și văzând că era într-adevăr ea, Titu se repezi cu fața strălucitoare de bucurie.
    - Te căutam - îi zise domol, strângându-i lung mâna.
    - Te așteptam - răspunse ea, privindu-l galeș.
    Roza Lang era o femeie nostimă, cu obrajii de păpușă, cu născiorul obraznic, cu niște ochi visători și leneși, cu forme mlădioase și plinuțe, asemenea unei fete de douăzeci de ani. Se credea ființa cea mai nefericită din lume alături de Lang, pe care-l disprețuia, fiindcă era ovreu și bețiv.
    Resemnată, ca o eroină din romanele ce le citea cu pasiune, trăia fără nicio țintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că și-a greșit de la început viața, când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să se răzbune de toate decepțiile; și deoarece nu-i ieșise în cale nici una mare, se mulțumea chiar cu iubiri mai mărunte și mai variate. Acuma se gândea deseori la Titu. Stângăciile lui i se păreau poetice și o transportau în vremea dinainte de a cunoaște pe Lang. Îi era drag, văzându-l cum o soarbe din ochi, simțind cum îi tremură buzele când îi sărută mâna....
    Se priviră un răstimp, ea stând întinsă pe o rână, rezemată într-un cot, cu cartea deschisă dinainte, el în picioare, cu pălăria în mână, tulburat, cu patima pânditoare în ochi. Cele din urmă raze ale zilei, mângâiau obrajii femeii, îmbujorând-o.
    - Nu-ți face plăcere să stai lângă mine, colea? îi zise Roza, arătându-i un colț din haina pe care se tolănea.
    Titu se așeză repede, zăpăcit de emoție, murmurând:
    - Nici nu-ți închipuiești cât mă faci de fericit!....
    - O, o, nu cumva ți-ai pus în gând să mă ucizi cu o mărturisire? zâmbi ea de-abia mișcându-și buzele pline, foarte roșii, dintre care albeau dinții mici și lucioși.
    Tânărul rămase cu privirea aninată de buzele ei ademenitoare și șopti pierdut:
    - Mi-ești dragă..... Te iubesc....
    Apoi, cu o mișcare bruscă, biruitoare, îi luă capul în mâini și-i sărută buzele prelung, sălbatec, ca și când ar vrea să-i soarbă dintr-o dată tot sufletul. Iar femeia îi dădu gura cu ochii închiși, întinzând puțin gâtul alb, decoltat. Stătură câteva clipe astfel, pe urmă Titu își trecu brațul pe după mijlocul ei și o strânse vijelios la piept.  Roza însă, se dezmetici degrabă, se desprinse ușor din înlănțuirea lui pătimașă și, potrivindu-și părul ce i se prăvălise pe umeri, îi zise cu o imputare dulce:
    - Ei, dar știi că ești îndrăzneț de tot, micule? Nu te credeam așa de îndrăzneț....
    Titu simți un val de sfială cuprinzându-i inima, dar pasiunea îi descleștă limba:
    - Te iubesc nebunește! De când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară neprețuită. Și niciodată n-am avut prilejul să ți-o spun. Și niciodată n-ai vrut să vezi cât de mult te iubesc.....
    Femeia îl ascultă un minut, încântată. Mărturisirea lui stângace și teatrală în același timp îi dădea niște fiori feciorelnici. L-ar fi ascultat astfel o zi întreagă, dar îi era teamă că nu-l va mai putea stăpâni. Se sculă deci în picioare, vorbindu-i cu aceeași căldură patetică:
    - Am văzut și te-am înțeles de mult. Totuși, trebuie să fii cuminte... cuminte, cuminte! Auzi? Altminteri, nu te iubesc deloc....
    Îl amenință drăguț cu degetul, iar el îi apucă amândouă mâinile şi le acoperi cu sărutări.
.....................................................................