Ion, Liviu Rebreanu

..............................................................
                                               9.


                               - Acum trebuie să mă duc acasă, căci vezi ce târziu e, urmă Roza, ferindu-se mereu de stăruinţele lui.
    Se însera. Întunericul cobora atât de grăbit, parcă de te-ai fi uitat mai bine, l-ai fi văzut cum se îngroaşă.....
    Titu ridică pardesiul, îl scutură şi întovărăşi pe doamna Lang până la marginea satului.
    - Ce-ai face dacă te-ai pomeni, într-o bună noapte, pe neaşteptate, cu mine în casă? întrebă dânsul la despărţire, liniştit, strângându-i braţul.
    - Mi-ar face plăcere şi.... ţi-aş da un ceai cu rom mult, răspunse femeia râzând. Numai dacă bărbatul meu nu s-ar împotrivi.....
    - Dar dacă Lang n-ar fi acasă? stărui Titu, înfingându-şi privirea lacomă în ochii ei.
    - O, atunci.... ar trebui să fii foarte cuminte, altfel m-ai supăra! murmură Roza, cu un zâmbet ispititor şi supus.

                                                                      6.

                                     Titu se întoarse acasă pe drumul cel nou, foarte mulţumit de ziua de azi, întinzând paşii ca să ajungă din urmă pe surorile sale şi mai ales fiind înfometat de moarte. Pe la Ciuşmeaua Mortului, însă întâlni pe Ion, care venea din Jidoviţa, singur, gânditor, în mers şovăitor.
    - Da ce-i, Ioane, de tăndăleşti aşa? îi strigă Titu voios. Ai băut ceva, ori nu ţi-s toţi boii acasă?
    - Apoi, domnişorule, îmi chibzuiesc şi eu necazurile cum pot, răspunse Ion scoţând pălăria şi încercând să zâmbească, fără a izbuti.
    Cerul era senin-sticlă. Câteva stele mai mari clipeau aprig luptând cu întunericul care năvălea zadarnic să le stingă, căci mereu se aprindeau mai multe, ca nişte scântei împrăştiate de un vânt năpraznic. Din urmă, Pădurea Domnească vâjâia înăbuşit, parcă şi-ar fi stăpânit mânia, iar în faţă, şoseaua cenuşie fugea printre şanţurile negre, pierzându-se repede pe după cotiturile de dealuri....
    - Aşa, se vede c-ai auzit şi tu? zise Titu deodată. Apoi tocmai voiam să-ţi spun, că eu am aflat de ieri, de la un prieten care-i scriitor la judecătorie în Armadia....E adevărat, Ioane! Simion Lungu te-a pârât că l-ai bătut şi că i-ai sfeterisit nu ştiu câţi stânjeni din porumbiştea.....
    - Da dă-i dracului cu tot neamul lui! întrerupse flăcăul nepăsător, scuipând ascuţit, în semn de dispreţ.
    - Ce să-l drăcuieşti, Ioane, că nu-i de glumă! reluă Titu întărâtat puţin de nepăsarea lui. E lucru foarte serios şi poate să te bage în temniţă!.... Că Simion ca Simion.....cu el te-ai fi învoit tu omeneşte. Dar s-a pus şi popa pe capul tău, auzi? E foc pe tine, nu alta! Zice că nu te iartă până nu te vede la răcoare.... El i-a făcut pâra lui Simion şi s-a pus martor..... Nu ştiu ce are cu tine....
    Ion scuipă iar, îşi trase pălăria pe ochi şi tăcu. Auzise şi el ceva din toate astea. I-au intrat pe-o ureche şi i-au ieşit pe cealaltă. I se păreau fleacuri faţă de cele ce dospeau acuma în sufletul lui. Bătaia cu Simion nu stârnise în sat multă vâlvă, căci Simion era o fire argăţoasă, gata veșnic să se ia de piept cu oricine. Pe urmă, încăierările din pricina pământurilor erau mai dese chiar decât certurile flăcăilor la horă. Doar amestecul preotului dăduse puțin de vorbă pe la cârciumă....
    Ion însă era atât de pătruns de încredera mereu nelămurită ce i-o deșteptaseră lacrimile Anei, încât parcă veșnic umbla prin nouri. Simțea totuși, nevoia unui imbold care să-i limpezească gândurile și să-i îndrumeze faptele. Avea răbdarea să-l aștepte nepripit, convins că trebuie să vie de undeva. Și fiindcă de câte ori își sfărâma mintea să-și găsească drumul, se izbea parcă numai de porți zăvorâte - căuta să nici nu se mai gândească la ceea ce va trebuie să se întâmple. Acuma tocmai începuse să-l împresoare bănuielile și să-l înfurie.
    - Lasă-i, domnișorule, că de data asta nici capul nu mă doare - făcu dânsul, ca și când vorbele lui Titu i-ar fi crestat limba.
  Titu, crezând că flăcăul se sfiește să zică ceva rău despre Belciug, urmă mai aprins:
    - De ce să-i lași, Ionică? Ori ți-e frică de popă?
    - Ba nu mi-e frică nici de Dumnezeu, dacă mi-i sufletul curat, domnișorule!
    - Nici să nu-ți fie, că om mai urâcios ca Belciug nu se află sub soare!.... Câinos la suflet și viclean ca dracul.... A început să mă scârbească de când am văzut că-și pune mintea cu flăcăii și-și vâră nasul în sfezile voastre....
    Într-adevăr, până deunăzi, Titu, singur din toată familia, părtinise pe preotul Belciug. Chiar când părinții lui se mai ciorovăiau cu dânsul, prietenia lor rămânea neatinsă. Popa îl lua cu trăsura ori de câte ori se ducea la Armadia sau la Bistrița și trăgeau câte un pui de chef, ocărând împreună pe unguri, căci Belciug era mare naționalist, deși nu se prea arăta a fi, de frică să nu-și piardă ajutorul de la stat, fără de care n-ar mai fi putut trăi în rândul oamenilor....
    Înverșunarea lui împotriva lui Ion însă zdruncinase dragostea lui Titu. Mai întâi i se părea nedreaptă și nedreptatea totdeauna îl revolta, afară dacă nu pornea de la dânsul. Pe urmă, Ion îi era tot atât de drag pe cât îi fusese Belciug. Mândria flăcăului, istețimea și stăruința lui de a împlini ceea ce își punea în gând, voința lui încăpățânată îi plăcea tocmai pentru că toate acestea lui îi lipseau, măcar că ar fi dorit mult să le aibă. Se hotărâse chiar să spună preotului că e nedrept cu Ion, dar niciodată nu găsise momentul potrivit și mai ales, curajul trebuincios. Acuma, fața cu flăcăul, își vărsa toată nemulțumirea pe care ar fi vrut s-o trântească lui Belciug. Îl mira însă și-l încurca înfățișarea lui Ion, care-l asculta parcă ar fi fost vorba de altcineva. În cele din urmă, Titu își curmă indignarea și întrebă iscoditor:
    - Mi se pare mie că alte necazuri te mănâncă pe tine, mai mari?
    Ion se opri, își încrucișă brațele la piept, și-l privi lung. Titu vedea cum îi scapără ochii în intunerec, ca la pisici.
    - Altele, domnișorule, bine zici - răspunse scurt și apăsat.
    - Și nu-mi spui mie? se supără Titu. Să știi, Ioane, că m-ai supărat! Zău m-ai supărat....
    Flăcăul își îndreptă sumanul pe umeri ca și când nu s-ar fi putut hotărî să vorbească. Titu însă, muncit de gândul că are să descopere cine știe ce taină mare, îi dădu ghes nerăbdător:
    - Hai, spune ce te doare! Iute!.... Hai!....
    Stăteau în mijlocul șoselei, sub Râpele Dracului. Dinspre Pripas se apropia o caleașcă în pas grăbit. Se dădură amândoi la o parte, iar Ion își ridică pălăria, zicând „bună seara” necunoscuților din trăsură. Apoi, când uruitul roților se potoli, spuse foarte rar:
    - Trebuie să iau pe fata lui Vasile Baciu, domnule!
    Titu râse cu o voioșie decepționată:
    - Asta ți-e supărarea?.... Fugi d-aici, Ioane, că râd și curcile de tine!
    - Asta-i, domnișorule, și-i mare! Că badea Vasile nu mi-o dă și, dacă nu mi-o dă de bunăvoie, e rău de tot!....
    - Nu înțeleg de ce te agăți tu de fata asta? E slăbuță și urâțică.... Eu unul n-aș lua-o nici să mi-o cântărească în aur!
    - Aşa-i, aşa-i, dar fără dânsa nu mai scap de sărăcie până-i Prut şi Siret!
    - Aaa! făcu Titu după o pauză ce voia să tălmăcească gravitatea situaţiei. Aşa da, adevărat! E greu!
    - Aşa-i! zise Ion mulţumit că şi domnişorul îi înţelege acum necazul. Învaţă-mă dumneata ce să fac şi cum să fac, că eşti om învăţat!....
    Titu, în realitate, nu prea înţelegea nici încăpăţânarea lui Ion de-a lua pe Ana, şi nici pe a lui Vasile de a nu i-o da. El vedea în amândoi nişte ţărani deopotrivă de treabă, între care nu era nicio deosebire. Dacă Ion n-avea avere, în schimb e mai dezgheţat şi mai harnic, ceea ce uneori face cât o moşie. Deoarece însă rolurile de povăţuitor îl măguleau, se sili să găsească un sfat bun care să-l ridice în ochii flăcăului.
    - Dacă nu vrea el să ţi-o de bună voie, trebuie să-l sileşti! zise Titu după un răstimp de gândire, nehotărât puţin, ca şi când ar fi vrut să vadă cum îi va primi Ion vorbele.
    Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară uriaşă de pe inimă. Ridică privirea cercetător, ca un hoţ prins cu ocaua. Mulţumirea îl strângea de gât încât nu putu rosti niciun cuvânt.
    - Poţi să-l sileşti? Ai cum să-l sileşti? întrebă Titu, neînţelegând tăcerea lui.
    - Pot, domnişorule! izbucni Ion aspru, cu ameninţare în glas.
    Porniră apoi iar la drum, dar nu mai schimbară nicio vorbă până la poarta învăţătorului. Flăcăul nu mai simţea nicio nevoie de palavre zadarnice, când acuma ştia limpede ce trebuia să facă. Acuma îl rodea numai nerăbdarea să isprăvească mai curând, să-și împlinească scopul. Titu tăcea fiindcă nu era sigur dacă povața lui a fost folositoare, mai ales după răspunsul dârz care-i răsuna mereu în ureche.
    - Mulțumesc, domnișorule, că mi-ai deschis capul - zise Ion, despărțindu-se.
    În casa Herdelea ardea lampa. Lumina unei ferestre se revărsa toată asupra flăcăului, care avea pe față o hotărâre strălucitoare. Văzându-l, Titu simți un fior de spaimă.
    - Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea-n gard! murmură dânsul, zâmbind zăpăcit.
    - De-acu lasă pe mine, domnișorule, că-mi știu eu datoria! răspunse Ion cu o bucurie atât de largă, că se pierdea într-un rânjet prostesc.

                                                                      7.

                           Titu intră în casă cam uluit de izbucnirea lui Ion. Deşi nu pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui deodată, bănuia totuşi că a dezlănţuit o pornire atât de sălbatică încât îl cutremura. Cum dădu însă de lumină şi cum sosi mâncarea, uită de Ion şi-i reveni în gând Roza Lang. Astfel se însenină iar şi, frecându-şi mâinile, zise cu o mândrie prin care voia să dea a înţelege tuturor că a pus la cale un lucru mare:
    - Foarte drăguţă nevasta lui Lang! E o plăcere să stai de vorbă cu ea!.....
    Herdelea aprobă în tăcere, căci şi lui îi plăcea Rozica, cu toate că dragostea i-o arăta numai prin glume piperate, spuse într-o ungurească foarte stricată, care pe femeie o veseleau totdeauna. Dăscăliţa însă, bufni moroncănoasă:
    - Repede vă mai speriaţi şi voi de toate zdrenţele.... Dacă şi aia-i drăguţă, apoi ce să mai zici de mama pădurii?.... Cum poate să fie drăguţă o femeie care-i atât de proastă că nici măcar nu ştie româneşte?
    Doamne Herdelea avea un dispreţ adânc pentru femeile care nu fac copii. Pe Roza Lang însă, era şi mai furioasă, pentru că, de câte ori se întâlneau, voia s-o silească să vorbească ungureşte, mirându-se mereu cum se poate să nu ştie ungureşte soţia unui învăţător de stat. Dăscăliţa n-ar fi mărturisit în ruptul capului că nu ştie, ci spunea cu mândrie că nu vorbeşte fiindcă îi sunt urâţi ca dracu ungurii şi limba lor.
    Laura şi Ghighi se întoarseră acasă singure. Ungureanu nu se mai oferise, ca altă dată, să le însoţească. Din Jidoviţa până în Pripas, Laura a plâns desperată, fără să scoată o vorbă. Ghighi însă, bănuind pricina lacrimilor surorii sale, a ocărât toată vremea pe Aurel, găsindu-i mai multe cusururi chiar decât înşişi bătrânii când erau mai porniţi. Ocările ei şi oboseala drumului, au potolit puţin durerea Laurei. Îndată ce a ajuns acasă, s-a retras în salon ca să nu bage de seamă părinţii că a plâns. Oricât se silea să se stăpânească, nu-şi putea opri lacrimile. Simţea întruna ca şi cum o casă întreagă s-ar fi prăbuşit peste ea şi nu e în stare să se ridice dintre dărâmături. Când Ghighi veni s-o cheme la masă, minţi c-o doare capul. Ar fi murit de ruşine să fi fost acuma nevoită să se uite în ochii oamenilor, care i-ar fi ghicit supărarea.
    După cină, Herdelea, aducându-şi iar aminte de scrisoarea lui Pintea, deschise uşa odăii unde Laura îşi frământa nenorocirea, şi-i zise din prag:
    - Da cu omul cela ce facem, domnişoară? Tu, care ştii atâtea etichete, nu crezi că-i vremea să-i răspundem?
    Întrebarea se înfipse în inima fetei ca într-o rană proaspătă. Lacrimile o podidiră mai furtunos, în vreme ce buzele ei murmurau cu resemnare:
    - Scrie-i, scrie-i, fire-ar al dracului!.... Cine te opreşte să-i scrii?.... De-acuma mi-e totuna....
    Ghighi se repezi numaidecât, adăugând:
    - A spus ea vreodată să nu-i răspunzi? Da ce, crezi că ea-i proastă să lase pasărea din mână pe cea din gard? Ori aţi vrut să nu mai vorbească cu nimeni pentru că a cerut-o domnul Pintea? Aşa sunteţi dumneavoastră, căutaţi cearta cu lumânarea, şi pe urmă, mai ziceţi că alţii se ceartă.
    - Bravo, bravo! strigă Titu, triumfător. Asta-mi place! În sfârşit, bine c-aţi venit tot la vorba mea.... Dacă m-aţi fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă.....
    Laura plângea cu hohote. Ghighi alergă la ea s-o mângâie, după ce mai întâi închise iar uşa. Bociră amândouă un răstimp, apoi Ghighi se reculese şi vorbi, alintând-o:
    - Lasă-l încolo, Laura dragă, nu-ţi mai face sânge rău pentru un netrebnic! Merită un stricat ca el să-l plângă o fiinţă gingaşă şi distinsă ca tine?....  Vezi, eu am avut o presimțire sigură că-i un ticălos.... Știi, ți-am și spus și astă-vară, la sindrofia de la Elvira!.... De altfel, și Alexandrina mi-a povestit chiar azi, că fata popii din Vărarea, știi, toanta ceea de Vica, i-a făcut farmece și că acuma prostănacul de Ungureanu se duce mereu-mereu la ea, ba că popa, bețivul, l-a și pus să jure în biserică și cu mâna pe Evanghelie, că îndată ce va ieși doctor, va lua pe Vica!.... Acuma vezi și tu cât e de murdat și de netrebnic de iubirea ta, Laura, dragă!....
    Bătrânii erau mulțumiți c-a dat Dumnezeu și i-au venit Laurei gândurile cele bune. Dăscălița, mișcată, se apucă să spele vasele, bolborosind o rugăciune ce o știa dânsa, încă din tinerețe, anume pentru situații fericite. Herdelea însă, scoase din buzunar scrisoarea a optzecea a lui Pintea și o citi din nou, cine știe a câta oară, cu multă băgare de seamă. Clătină apoi din cap, îngândurat, vrând să învedereze nevestei și lui Titu că nu-i ușor să ticluiești un răspuns cum se cuvine, cinstit și drept și frumos, unei asemenea scrisori. Se așeză la masa de scris, lucrată de el însuși acum vreo douăzeci de ani, aprinse o lumânare, puse scrisoarea lui Pintea lângă călimară, își atârnă după urechi niște ochelari pe care nu-i întrebuința decât în momentele cele mai solemne, căci vedea mai bine fără ei, stătu cu fruntea încrețită ca să-și adune  gândurile și apoi începu  să aștearnă pe hârtie, bătrânește:
    „Mult stimate și iubite fiule George! Află că rândurile tale multă bucurie ne-au priciniut, văzând într-însele gândurile tale bune și prea vrednice. Și mai află că Laura este doritoare de-a te vedea în casa noastră cât mai grabnic.....”

                                                              Capitolul IV
                                                               NOAPTEA
                                                                      1.

                                  De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea c-a înfrumusețat-o și i-a ridicat prețul. Știa bine că Ana nu se va înmuia cu una cu două, dar nădăjduia că, până în cele din urmă, îi va birui împotrivirea.
    Căci acuma numai de ea atârna. Cel puțin așa credea el. Feciorul Glanetașului are alte necazuri pe cap decât să-l mai bată gândurie cu Ana. După pozna cu Vasile Baciu, după dojana din biserică, după bătaia cu Simion Lungu ce-ar mai putea aștepta de la Ion? Dovadă că nimic, este faptul că nici nu se mai arată pe la Ana. La horă nu mai joacă cu ea. În sat umblă vorba că se va însura în Câșlegi cu Florica....
    Va să zică, din partea aceasta, calea lui George e slobodă....
    Numai Ana să se dea pe brazdă....
    Dar Ana îl ocolea, avea veșnic ochii roșii de plâns ascuns. Asta înseamnă că în inima ei nu s-a zdruncinat iubirea pentru Ion.  S-a gândit George și s-a răsgândit. Pe urmă s-a sfătuit cu maică-sa, o femeie uscată, cu nasul ascuțit și ochii mici, căzuți în fundul capului, care vedea în toate lucrurile neplăcute vrăjitorii și farmece. Ea l-a învățat să se ducă la ghicitorul din Măgura, să-i dezlege pe Ana. George s-a dus, ghicitorul i-a descântat....
    Zadarnic. Atunci a început să se necăjească. Neînduplecarea fetei îi jignea mai ales mândria. Se credea cel dintâi flăcău din sat și suferea când cineva nu i-o recunoștea.  Din pricina aceasta a avut atâtea ciocniri cu Ion, care pretutindeni i-o lua înainte, pe care mai toți flăcăii îl priveau ca pe un fel de vătaf al lor. În sinea lui simțea și el că al Glanetașului are ceva de-l întrece în fața oamenilor. N-o mărturisea însă nimănui și se supăra când i-o spuneau alții. Adică de ce-ar fi mai breaz Ion ca dânsul? Carte știe și el; e chiar abonat la „Foaia Poporului”. Prost nu e, voinic este, deși nu e bătăuș. Adevărat că are o fire blândă, dar când se mânie e în stare să facă și moarte de om. Ion e mai sprinten, mai osos, mai șiret, adevărat, dar el e mai așezat, mai cumpănit, ca omul care are ce pierde. Toma Bulbuc e cel mai bogat țăran din Pripas, mai cu stare decât însuși popa Belciug, iar George e singur la părinți. Harnic și muncitor și strângător este cum nu se găsește al doilea. Din munca lui a adunat banii cu care a cumpărat iarna trecută cel din urmă petec de pământ al lui Dumitru Moarcăș....
    Vasile Baciu îl primea totdeauna voios, îl poftea să șadă, îl cinstea cu rachiu „îndulcit de fata mea”. George zâmbea și se uita cu coada ochiului la Ana, care mereu își făcea de lucru lângă vatră și de-abia răspundea la vorbele lui. Dintr-ntâi a crezut că sfiiciunea ei este prefăcătoria obișnuită a fetelor față de flăcăi, mai ales când le văd și părinții. Curând a trebuit să înțeleagă că Ana tot nu-l vrea pe el și că tot după Ion oftează. Atunci a plecat înjurând-o în gând și hotărât s-o lase în plata Domnului. Mintea însă îi rămânea tot la ea și a doua seară pornea iar glonț la Vasile Baciu, să se necăjească iar prinzând-o cum sispină și lăcrimează după celălalt. Se încăpățâna din zi în zi. Se simtea jignit de răceala ei și începea s-o iubească aievea. De unde până acum voise s-o ia numai pentru că era fata lui Baciu și fiindcă părinții lor i-au sortit unul altuia, azi o râvnea cu patimă și i se părea frumoasă ruptă din soare. Nu îndrăznea să spovedească nimănui ce-l durea. I-ar fi fost rușine să afle cineva că el nu e în stare să-i dobândească dragostea. Aceasta l-ar fi înjosit în fața lumii, înălțând în aceeași vreme de Ion. Se mustra chiar că a ascultat pe maică-sa de și-a bătut picioarele degeaba la ghicitor. I-ar fi venit mai bine dacă ar fi băgat de seamă Vasile Baciu ce se petrecea în inima Anei. Dar bătrânul nu putea bănui nimic. El știa doar atâta, că fata lui trebuie să se mărite cu George, pentru că așa i s-a năzărit. Cu cât îl primea mai bine, cu atât credea că va merge mai ușor. George se chinui că, pe când satul fierbea că merge la Ana, el era nevoit să petrească toate serile ascultând palavrele lui Vasile despre războiul din Bosnia, unde povestea c-ar fi făcut atâtea vitejii de l-a pupat însăși împăratul. Ar fi fost de o mie de ori mai bucuros să se fi putut învoi cu fata spre a se întâlni pe furiș, căci asta ar fi fost o dovadă de dragoste. Ana însă ofta de câte ori tatăl ei se jura că la iarnă vor face nunta măcar de-al plezni fierea în dezmățatul Glanetașului.
    De altfel Ana, de când a văzut pe Ion îmbrățișându-se cu Florica și mai ales de când i-a ajuns la urechi că a și cerut-o, trăia într-o frământare cu atât mai dureroasă cu cât trebuia s-o tăinuiască. Era o fire tăcută și oropsită, menită parcă să cunoască numai suferința în viață. A crescut singură, lipsită de dragoste părintească mângâietoare. Mama a lăsat-o fără aripi. Își aducea aminte doar ca prin vis de ogoirile ei blânde pe care nu le-a mai întâlnit niciodată. Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane. Vorbe bune a auzit prea puține de la dânsul; bătăi însă a suferit nenumărate, mai pe dreptate, dar mai mult din senin. Prietenie cu alte fete nu putea lega. Sufletul ei căuta o dragoste sfioasă și adâncă. Zburdălnicia o întrista. Chiar peste veselia ei plutea totdeauna o umbră de melancolie....
    În Ion al Glanetașului apoi descoperise deodată tot ceea ce-i dorea inima. Întâia oară, acum câteva luni, când au stat de vorbă mai îndelung, s-a simțit ademenită. De atunci îi zicea mereu că fără de el ar trebui să moară. Era singurul om în ale cărui cuvinte tremurau mângâierile râvnite în fundul inimii ei. Nu mărturisea, dar nici nu ascundea tatălui ei iubirea ce-o cuprinsese și de care nu putea să se despartă nici moartă. Sudălmile și amenințările lui, ca și revenirea lui George n-o speriau deloc și nici nu-i clinteau hotărârea. În gând căuta veșnic prilejuri să întâlnească pe Ion, să-l întrebe, să-l roage, să-i cadă în genunchi ca să n-o ocolească. Nu înțelegea purtarea lui, pe care-l știa atât de încăpățânat și de bun. Depărtarea și lipsa lui însă îi sfâșiau inima. Își zicea uneori că poate fuge de dânsa, că poate n-o mai iubește....
    Atunci își pierdea brusc toate nădejdile și o cuprindeau gânduri de moarte. Mai ales după întâlnirea cu Ion pe drumul cel vechi, când el n-a găsit nimic să-i spună, când n-a luat-o în brațe, deși fuseseră singuri - gândurile negre începură s-o stăpânească mai des. Joia, ducându-se la bâlciul săptămânal în Armadia, cu ouă, păsări, brânză, lăptării, trecând în zorii zilei pe cărarea de lângă Someș, dincolo de Jidovița, se oprea acuma mereu în dreptul stăvilarului și privea lung vălmășagul apelor adânci care parcă o chemau. Ce să mai aștepte în viață, dacă ce i-e drag o părăsește? Ropotele valurilor care se zvârcoleau năvalnic,în clocote mugitoare, o învăluiau cu zgomote asurzitoare, stingându-i toate dorurile și năzuințele. Se clătina pe picioare. Simțea că dacă s-ar pleca puțin, ar aluneca în gura morții, unde, într-o clipire, s-ar sfârși toate suferințele....
    Totuși, într-un colțișor al sufletulu ei, chiar în mijlocul chinurilor celor mai crâncene, mai simțea pâlpâirea unei fărâme de nădejde care o îndemna să creadă că încă nu e totul pierdut. Grăuntele de speranță, care nu părăsește pe om până nu-și dă ultima suflare, care mai licărește în ochii muribundului chiar când inima a încetat de-a mai bate și când trupul a înghețat pentru totdeauna - îi dădea și ei puterea să mai aștepte și să stăruiască....
    Și astfel, într-o noapte, după ce plecă George și după ce tatăl ei stinse lampa și se culcă, Ana, plânsă și frântă, ieși în ogradă, cum mai ieșise de atâtea ori zadarnic de când Ion nu se mai abătea pe la dânsa, cu scânteierea de nădejde în inimă că, poate, cine știe?
    Noaptea era neagră și mohorâtă, noapte de toamnă, tristă și năbușitoare. Nouri groși, plumburii, măturau crestele dealurile care împrejmuiau Pripasul, învolburându-se în văzduh, înnegrindu-se și limpezindu-se ca niște balauri năpraznici porniți parcă să înghită dintr-o sorbire satul ce dormea adânc și mut. Pomii prin grădini dârâdiau cutremurați de frig, cu niște glasuri plângătoare și ostenite.
    Fata, desculță, strângându-și la piept năframa, păși sprinten spre poartă, zgâlțâită de o frică neînțeleasă și de frigul care o pătrundea la os. Deschise vranița cu mare băgare de seamă, ca să nu scârțâie, și vru să iasă în uliță. Se opri însă deodată, trăznită de spaimă. O mogâldeață neagră stătea răzimată de stâlpul porții. O clipă Ana n-avu măcar puterea să deschidă gura. Apoi, reculegându-se, întrebă în șoaptă:
    - Cine-i aici?
    - Eu - răspunse un glas gros, împrăștiindu-se în întunerec pe niște aripi nevăzute.
    - Ionică? murmură Ana într-o izbucnire de fericire, agățându-se de dânsul și repetând printre lacrimi: Ionică! Ionică!
    - Am așteptat să plece George - răsună iarăși glasul lui Ion cu o tremurare de părere de rău. De câte ori n-am tot așteptat așa, iar tu, Ana....
    Se întrerupse ca și când i s-ar fi înfipt un cuțit în beregată.
    - Hai în casă, Ionică - scânci fata, trăgându-l de mâneca sumanului. Pe urmă, aducându-și aminte de tatăl său, care ar scula tot satul în tălpi, să știe că l-a adus pe Ion în casă, adăugă, mai plângătoare: Ori baremi în ogradă.... pe prispă.... Vino!....
    Ion nu intră. Atâta voise: să-l vadă ea și să știe hotărât că n-a părăsit-o. Așa își chibzuise dânsul calea pentru a sili pe Baciu să i-o dea. Ca să izbutească, trebuie s-o ia domol. Altfel i se primejduiau planurile....
    Acuma știa bine cum are să-l silească. Numai să nu-și piardă răbdarea. Graba strică treaba. Fără dibăcie și șiretenie nu ajungi la mal niciodată.
    Îi zise repede, scurt, „noapte-bună” și se pierdu în beznă înainte ca Ana să mai fi putut răspunde. Dar pașii i se mai auziră pe uliță, leopăind rar prin noroi, îndepărtându-se din ce în ce până ce se stinseră de tot. Buzele fetei bâlbâiră, rugătoare, în singurătatea ce o învăluia:
    - Ionică! Ionică!....
    Rămase totuși cu o mare mulțumire în suflet. S-a întors la ea, va să zică o iubește!.... Poate că niciodată n-a avut visuri mai frumoase ca în noaptea aceasta.....
    De a doua zi, Ana parcă ar fi fost alta. Fața i se îmbujoră de o încredere senină. Umbla mai sprintenă, muncea mai cu drag și simțea o nevoie ciudată de a arăta lumii întregi că e fericită.
    George, observând îndată schimbarea, s-a bucurat mai întâi, crezând că s-a dat pe brazdă. Ana nu mai ofta și nu mai lăcrima. Părea însă grozav de nerăbdătoare și stătea ca pe spini, parcă de-abia ar fi așteptat să-l vadă urnindu-se....
    Gândindu-se mai bine, George își zise pe urmă că trebuie să fie ceva la mijloc. Și gândindu-se iar, îi fulgeră prin minte:
    - Ion!
    Vru să-l îndepărteze și nu mai putu. În urechi îi vâjâia ca o bătaie de ciocane:
    - Ion!.... Ion!..... Ion!....

                                                                       2.

                                 Când, a doua zi, straja îi aduse citația, Ion strânse din umeri nepăsător, întrebă în ce zi e judecata, căci nu pricepea scrisul unguresc, și o dădu Zenobiei s-o pună bine, după grindă, ca să nu uite sorocul. Numai o clipă și-a zis: „adică tot e adevărat?” și pe urmă nici nu s-a mai gândit la Simion Lungu, cum de altfel nu se gândise nici până acuma. Seara se duse iar la Ana. Și de-aici încolo, mereu....
    Glanetașu s-a speriat de citație și l-a cicălit destul să dea fuga la domnul învățător, să se roage să-l povățuiască cum și ce să facă. Herdelea era doar tot atât de vestit că știe legile mai bine ca orice avocat, pe cât era de prețuit pentru că niciun doctor nu trăgea măsele mai repede și fără durere ca dânsul. Altă dată, Ion alerga cu toate fleacurile să-i ceară sfaturi sau să se înțeleagă măcar cu domnișorul Titu; de ce nu s-ar duce acuma când e vorba de judecată și când știe că judecătorii nu glumesc? Vorbele bătrânului însă nu s-au lipit de dânsul. Gândurile lui acuma erau toate și mereu la Ana. Până ce nu va fi silit pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă, împreună cu toată moșia, nu mai voia să audă nimic....
    Ziua judecății cădea într-o joi. Fiind bâlci în Armadia, Ion a plecat laolaltă cu părinții săi, care duceau două mierțe de porumb, să le vândă, ca să mai plătească din dări, deoarece primarul începuse a umbla prin sat, întovărășit de practicantul notarului, luând zăloage de la cei ce erau rămași în urmă.
..............................................................106