Ion, Liviu Rebreanu

........................................................
                                                 6.

                            Uşa se deschise. Intră încetişor. Tinda era cam întunecoasă. În dreapta, uşa odăii care slujea de sufragerie, salon şi birou, era dată de perete. Înăuntru nimeni. Avu o tresărire de bucurie gândindu-se că găseşte acasă numaipe doamna Lang, care obişnuia să stea după-amiazi trântită pe pat, citind romane de dragoste, visătoare ca o cadână din panorame. Se apropie de uşa dormitorului în vârful picioarelor şi ciocăni uşor. Niciun răspuns.
    "O fi dormind.", îşi zise Titu, cu mintea aprinsă brusc de o droaie de speranţe şi planuri, bătând iarăşi mai tare.
    - Cine-i? murmură un glas somnoros, răguşit şi gros.
    - Eu, eu, răspunse tânărul, nemulţumit, recunoscând vocea soţului.
    - A, tu eşti, Titule? Intră, dragă! urmă glasul dinăuntru mai înviorat puţin.
    Titu intră amărât. Într-o clipire i se spulberaseră toate închipuirile: că va găsi pe iubita lui cu somnul pe gene, că va profita de ocazie şi o va săruta pe ochi, să-i fure visurile, pe buze, să-i soarbă gândurile.... şi poate chiar mai mult.
    - Eşti singur? întrebă dânsul rotindu-şi ochii prin odaie.
    - Singur, dragul meu, gângăvi învăţătorul, căscând. Nevastă-mea s-a dus la plimbare până-n Armadia, să cumpere nu ştiu ce.... Sunt obosit, dragă prietene, de nici nu-ţi închipui. Azi-noapte am făcut un chef mosntru solgăbirăul, cu popa din Runc, cu doctorul Filipoiu, cu profesorul Oancea şi încă câţiva care au venit mai pe la spartul târgului de nici nu mi-i mai amintesc. Tocmai pe la şapte dimineaţa ne-am despărţit, la berăria Rahova, după ce cutreierasem vreo cinci cârciumi.... În sfârşit, ceva colosal!.... Şi mi-e un somn!....
    Ascultându-l, Titu se posomorî de tot. Iată cine are parte de o comoară de femeie ca Rozica! Îl cântări cu dispreţ. Lang avea nişte mustăţi ungureşti, un nas gros, ochii vii, negri şi un păr creţ negru tăciune. Acuma însă era atât de tăbăcit la faţă, că părea cu zece ani mai bătrân, deşi încă nu împlinise treizeci. De necaz, Titu pierduse şi plăcerea de a-i mai povesti bătălia.
    - Atunci te las, zise, dându-i mâna. Îmi pare rău că n-am găsit pe nevastă-ta.... Transmite-i complimentele mele!
    - Da, da, căscă Lang. Mă, i-asculă, bei un coniac?
    - Nu, nu, mormăi Titu ursuz, ieşind. Sunt grăbit.... Trebuie să mă duc şi prin Armadia....
    - Bine, dragă, cum vrei, vorbi învăţătorul; luă o sticlă de pe mescioara de noapte, bău o duşcă ţeapănă, îşi trase plapuma peste cap şi începu îndată să sforăie ca o dihanie.
    În uliţă, Titu se răzgândi. Ce să se mai ostenească prin Armadia? Cum e pornit azi pe ghinion e în stare să nu întâlnească nici pe doamna Lang, nici pe Lucreţia Dragu. Iar asta i-ar mohorî sufletul pentru o săptămână încheiată.... Dar nici acasă nu voia să se întoarcă. Ce să facă, ce să facă?
    Era tocmai în faţa cancelariei comunale. Soarele ardea să topească zidurile. Fierbințeala îl chinuia. Urcă repede în cancelarie, să mai stea de vorbă cu notarul Stoessel. Dar găsi numai pe practicantul Hornstein, un flăcăiandru slăbuț, sfrijit, cu ochelari, cu o tremurătură nervoasă din cap, care făcea sforțări eroice să vorbească ungurește.
    - N-am noroc, degeaba - își zise Titu, așezându-se la biroul notarului, răspunzând numai din vârful buzelor la salutarea practicantului pe care nu-l putea suferi, cu toate că nu-i greșise nimic.
    Aici cel puțin avea gazete și putea să citească până se va mai însera și se va mai potoli zăpușeala. Ziarele îl pasionau, de altfel ca și pe bătrânul Herdelea. Lor însă nu le mai venea nici unul, căci nu le ajungeau banii să plătească abonamentele. Au ținut acum câțiva ani „Gazeta Transilvaniei”. Herdelea își rupsese de la gură și achitase un sfert de an, primind-o apoi un an încheiat și punând pe foc toate somațiile cu care îl asalta administrația, că „la caz contrar vom înceta trimiterea foaei”. Pe urmă Titu a descoperit ceva mai bun: să ceară abonamente de probă de la ziarele ungurești. Câte o săptămână, două, primea jurnalul gratis. Când nu mai venea, se adresa altuia pentru abonamente de probă. Astfel, în schimbul unei cărți poștale, au avut ziare aproape un an de zile. După ce le-au încercat pe toate, au vrut ei s-o ia de la început, dar zadarnic; cărțile lor poștale au rămas fără răspuns. Încât acum erau nevoiți să împrumute gazeta preotului Belciug, care plătea regulat abonamentul, dar numai spre a dovedi că e bun român, căci el n-avea vreme să citească minciunile ziarelor. Titu, umblând mai în fiece zi prin Jidovița, o lua de la cancelarie și nici n-o mai dădea popii. Și notarul ținea vreo trei ziare ungurești, de asemenea fără a le citi, dar păstrându-le pentru ațâțatul focului, așa că Titu nu le putea duce acasă, ci doar să le soarbă în cancelarie.
    Scufundându-se în gazete, Titu își uită curând necazul. Citi până se întunecă, iar înainte de a pleca, simțindu-se înviorat, povesti totuși întâmplările din Pripas, ba încă, spre marea fericire a practicantului, i le povesti pe ungurește....

                                                                 5.

                              Când se îngâna ziua cu noaptea, familia Herdelea se afla în păr în pridvor, ca totdeauna în zilele frumoase de vară.
    Herdelea, în vacanță, pierdea vremea mai curățind câte un pom prin grădina din spatele casei, mai plivind câte o buruiană, iar după-masă se odihnea un ceas două în stupină, alintat de zumzetul harnic al albinelor. Doamna Herdelea robotea toată ziua cu bucătăria. N-ar fi îngăduit fetelor pentru nimica-n lume să se apropie de cuptor. Doar spălatul vaselor și căratul apei cădeau în sarcina Ghighiței, pe când curățenie casei rămânea în stăpânirea Laurei, care, fiind fată mare, avea ambiția să potrivească toate astfel încât să se observe pretutindeni gustul ei delicat....
    Treburile se isprăveau însă până pe înserat. Urma odihna în pridvor, unde femeile, brodând și croșetând, vorbeau și râdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură, răsfoia câte-o carte. Satul întreg și jumătate de hotar se întindeau în fața lor ca o hartă mare cu reliefuri în colori. Oamenii care se întorceau de la câmp sau mergeau spre Jidovița, trăsurile care umblau între Armadia și Bistrița, defilau pe dinaintea lor, oferindu-le prilejuri mereu noi de vorbă. Apoi când venea întunerecul, fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cânte romanțe vechi românești cu niște voci simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul învățătorului....
    Doamna Herdelea era cântăreață înflăcărată și o femeie foarte evlavioasă. Toată ziua, ținând tigăile de coadă și amestecând în oale, lălăia cântece sau rugăciuni, iar dumineca, fiindcă n-avea răgaz să meargă la biserică, cânta singură, acasă, toată liturghia. De altfel, a avut o tinerețe glorioasă. Fată de țărani săraci, rămasă de mică orfană de tată, a ajuns sub oblăduirea unchiului ei, Simion Munteanu, învățător pe vremuri în Monor. De la unchiul ei i s-a tras norocul în viață. Munteanu a fost un dascăl harnic și un român înfocat. Ca să ferească de ungurizare târgușorul, reședință de vară a unei familii de conți, a muncit din răsputeri. Din „irozii” de Crăciun el a făcut un fel de teatru religios, cu costume, cu cântece și cu dialoguri. Maria Drujan întruchipa pe Îngerul Domnului, îmbrăcată în alb. Îi ședea foarte bine și s-a distins prin râvna și istețimea cu care îndemna pe cei Trei Crai de la Răsărit să se închine în fața Mântuitorului ce se naște în fiecare an.
    Spre fericirea Mariei, învățătorul Munteanu nu s-a mulțumit numai cu „irozii”. Încurajat de buna primire, a organizat mai pe urmă reprezentații de teatru, recrutând dintre fetele și flăcăii mai deștepți pe interpreții operelor lui Alecsandri, care atunci începeau să pătrundă mai bine și în Ardeal. S-a dus vestea acestor reprezentații în tot ținutul Someșului. Oamenii venea din toate satele să vadă și să audă teatrul românesc, dornici de-a se însufleți. Și diletanții lui Simion Munteanu jucau cu atâta inimă încât uimeau lumea. Sufletul lor însă era tânăra și drăgălașa Maria Drujan care, în scurtă vreme, a cucerit admirația tuturor, fiind cea mai isteață. În Piatra din casă și mai cu seamă în Rusaliile a cules succese neuitate. La un banchet, după reprezentarea Rusaliilor, protopopul din Șoimuș, om foarte învățat și umblat prin lume, a ținut un toast în care, slăvindu-i însușirile artistice, a proclamat-o, în aplauzele tuturor, primadonă diletantă. Maria a plâns de bucurie, deși n-a înțeles ce înseamnă porecla ce i-a hărăzit-o. În urma cuvântării, protopopul a încercat să ciupească puțină curte primadonei, dar zadarnic.....
    Azi dăscălița își amintește cu lacrimi în ochi de vremile acelea de aur. Cum au pierit, parcă nici n-ar fi fost! Atunci a învățat ea câtecele pe care acuma le învață de la ea fetele ei. Atunci! Treizeci de ani au trecut de atunci....
    După Rusaliile a cunoscut pe Zaharia Herdelea, învățător cu mult viitor în Lechința, s-a măritat, a avut nouă copii, i-au murit șase, toți după ce i-a scos din nevoi, a muncit ca o roabă, a uitat toate veseliile și petrecerile și a îmbătrânit. Din frumusețea ei de odinioară n-au mai rămas decât urme și amintiri. Și cântecele, sărmanele, scrise de mâna ei într-un caiet mare, ca să nu le uite. Mângâierea o găsește acuma în credința în Dumnezeu, fierbinte și neclintită, și în bucuria că-și vede copiii mari, gata să-și ia zborul în viață....
    Noaptea se înălța din ascunzișuri, sugrumând cele din urmă zvârcoliri de lumină. Peste sat albăstreau valuri de fum, iar hotarul respira greu, învăluit într-o boare ușoară. Zgomotele se deslușeau din ce în ce mai limpede. Se auzeau câinii cum își răspundeau lătrând, chemările scurte pe țarină sau din casele îndepărtate, șoaptele oamenilor ce soseau de la lucru pe șoseaua albă, răscolind colbul cu pașii lor grei și osteniți, scârțâitul carelor goale întovărășite de țărani sleiți de muncă și urmate de câini cu botul în pământ și cu coada în vânt, mirosind șanțurile și gardurile....
    Ajungând la crucea din capul satului, trecătorii își curmau vorbele, se închinau descoperindu-se și apoi dădeau „bună seara” familiei Herdelea care cânta neobosită. Toți sătenii ascultau cu drag cântecele. Copiii se opreau pe podul de peste Pârâul Doamnei, căscau gura câte-o bucată de vreme și pe urmă porneau în goană....
    Era pe la strofa a treia din Răpirea Basarabiei când Ghighi șopti misterios:
    - Uite pe Toma Bulbuc și pe George!.....
    Laura și bătrânul Herdelea încetară brusc cântecul, curioși să vadă victima bătăliei de-aseară. Doamna Herdelea nu voia să-și piardă seriozitatea pentru un lucru de nimic și continuă singură toată strofa următoare. Totuși, când Toma și feciorul se opriră la poartă, intrând în vorbă, își domoli și ea glasul, biruită de curiozitate, lălăind doar melodia ca să poată auzi ce spun pricinașii.
    Toma ar fi putut coborî de pe hotar de-a dreptul acasă. A vrut însă înadins să treacă pe-aici, să povestească și învățătorului pozna. Se aprinse repede și începu să-și laude feciorul și să ocărască pe Ion. În cele din urmă puse pe Gergoe să-și ridice cămașa, să arate domnilor vânătaia din spinare.
    - Sudui, măi Toma, sudui și nu te temi de Dumnezeu, care vede și aude toate! strigă atunci Zenobia, de peste drum, din mijlocul ogrăzii.
    Țăranul, speriat de gura Glanetășiței, se potoli îndată. Nu mai răspunse nimic, ci își luă doar rămas-bun de la Herdelea și plecă plouat și grăbit, urmat de George. Zenobia îl petrecu în afurisenii până ce îl pierdu din ochi. Pe urmă ieși în uliță, se apropie până pe pod.
    - Nu se mai satură, mânca-l-ar peștii Dunării de zgârcit și afumat! Îmi ponegrește băiatul parcă i-ar fi prăpădit averea și nu alta!
    Familia învățătorului râse cu mare poftă de pățania lui Toma, iar Herdelea răspunse, zâmbind, femeii:
    - Ehei, Zenobio, crezi tu că cei bogați vreau să știe de necazurile altora?
    - Da să-i ardă focul, că prea-s câinoși la suflet.... Din tindă l-am auzit cum se îmbăla și n-am mai putut răbda, zău așa....
    Mai sporovăi puțin, verzi și uscate, apoi fugi acasă aducându-și aminte c-a lăsat mâncarea în clocot și o fi dat în foc....
    - Țeapăn l-a pocnit și Ion - zise învățătorul după un răstimp.
    - Cum nu, dacă l-a lovit cu un lătunoi! sări Ghighi, vrând să le povestească iar toată întâmplarea.
    Dăscălița însă începu Hora Griviței mulcomind astfel zelul fetei. Dar nici asta n-avu parte s-o cânte până la sfârșit, căci în curând veni Belciug cu Vasile Baciu. Popa fusese la câmp să supravegheze munca la o livadă a bisericii. Îi era cald și mai ales îl chinuia o sete cumplită. Ghighi îi aduse cât ai bate din palme un pahar de apă.
    Vorbiră, firește, despre bătaia de azi-noapte care aprinsese tot satul. Preotul fierbea de indignare.
    - De mult tot aud că feciorul Glanetașului s-a făcut beciznic, dar tot n-am crezut. Isprava de acum însă le-a pus vârf la toate. Trebuie să se isprăvească odată în sat cu bătăușii, altminteri mâine-poimâine ne-om pomeni că au început să omoare oameni!....
    Toți tăcură, pătrunși de revolta lui. Numai Ghighi întrebă, copilărește:
    - Dar dacă nu se știe cine-i de vină?
    - Cum nu se știe, domnișoară? se miră Belciug. Crezi d-ta că poate să fie George vinovat?
    - Eu cred - răspunse fata hotărât.
    Preotul zâmbi acru, dezvăluindu-și dinții până la gingii.
    - Eu însă, cu voia d-tale, nu cred - zise apoi puțin batjocoritor.
    Doamna Herdelea, nemulțumită că vede pe Vasile Baciu împreună cu preotul, după necuviințele de la horă, interveni, uitându-se peste capul lui Belciug:
    - În orice caz, Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț. Omul mai greșește, că doar de-aceea-i om. Nu trebuie să osândim așa ușor.
    Preotul zâmbi iar, mai acru și încurcat, negăsind repede un răspuns potrivit.
    - Amu m-aș amesteca și eu, ca omul prost, de - începu Vasile Baciu, ștergându-și gura cu mânecile cămășii.
    Dar dăscălița îi tăie vorba aspru:
    - Ba tu n-ai să te amesteci, Vasile!.... Slavă Domnului, m-am întâmplat și eu la horă, ieri, tocmai cu părintele, când ai venit beat ca un porc și te-ai agățat de Ion din senin! Mă mir că părintele te rabdă pe lângă dumnealui, în loc să se ferească de tine ca de ciumă!
    Baciu înghiți în sec, se uită la Belciug, apoi la învățător, apoi la domnișoare, zăpăcit, se scărpină în cap și murmură:
    - Da.... cam așa-i.....
    Între timp preotul își regăsise încrederea și acuma zise, cu un surâs care pe doamna Herdelea o supăra:
    - Firește, nici Vasile nu-i ușă de biserică.... Nu, nu.... Dar omul beat e neom și-i mai ierți fărădelegile....
    - Da Ion n-a fost beat aseară? întrerupse Ghighi.
    - Nu te mai amesteca tu în vorbele oamenilor mari - o dojeni Herdelea care, deși se dușmănea într-ascuns cu popa, nu voia să ajungă la ceartă ca să nu dea pildă rea sătenilor.
    - Mai cu seamă - urmă Belciug, fără a ține seama de vorbele fetei - că dânsul avea și oarece temei să dea o lecție bătăușului....
    - Umblă mereu să sucească mințile Anuții, că doar-doar m-o face să i-o dau - vorbi țăranul, prinzând iar curaj.
    - Ș-adică de ce nu i-ai da-o? zise dăscălița, aprinzându-se. De ce? Crezi c-ai face rău?
    - Nu i-aș da-o să știu bine că.... - făcu Vasile cu un glas înăbușit, cu ochii înflăcărați deodată de îndărătnicie.
    - Apoi vezi c-așa sunteți voi proștii..... Uite-așa, nătângi și căpcăuni!.... Adică pentru că tu ai câteva petece de pământ, nu-ți mai încapi în piele de fudulie? În loc să iai un fecior care știi că n-are să-ți hărtăpănească ce-i dai, tu te gândești numai la avere. Parcă cu averea ai să te îngropi.... Duceți-vă, duceți-vă, să nu vă mai aud nici de nume!
    Doamna Herdelea se necăjea totdeauna repede. Acuma însă simțea că de va mai întinde vorba, vor ajunge la sfadă. Deci se sculă și intră în casă.
    - Femeile judecă foarte ușor - zise Belciug, mâhnit de cuvintele dăscăliței care părea că-l priveau pe dânsul. Viața e totuși mult mai complicată. Fiecare își știe necazurile lui și le potrivește cum știe mai bine....
    Pe uliță venea încet Ion, cu o pală de fân proaspăt, agățată în coasă. Când îl zări, preotul îngălbeni. Se sili să se stăpânească, dar când flăcăul murmură respectuos „bună seara”, mânia îi porni limba:
    - Să-ți fie rușine, Ioane, de cele ce faci! Rușine să-ți fie!
    Ion se opri uluit și de-abia după un răstimp putu răspunde:
    - De ce, domnule părinte?
    - Fiindcă ești un stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic! Asta eşti! Ar trebui să dai pilde celorlalţi feciori, că te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii.... Mai mare ruşinea!....
    Flăcăului îi pieri toată oboseala din oase. Sângele îi năvăli în obraz. Vru să răspundă cu o sudalmă, dar îşi muşcă buzele şi-şi urmă apoi calea zicând nepăsător doar atâta:
    - Bine, bine..... Noapte bună!
    - Obraznic! sâsâi Belciug mai îndârjit. Las c-am să-ţi dau eu o lecţie să n-o uiţi aşa curând!....
    - Şi tu eşti prea aspru cu el, părinte, observă Herdelea împăciuitor.
    Blândeţea învăţătorului însă îl înfurie mai rău.
    - Sunteţi voi îngăduitori cu dânsul şi pentru mine! De aceea şi-a luat nasul la purtare!....
    Belciug plecă fierbând, fără a-şi mai lua rămas bun. Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jignire personală. De altfel, din ziua când a intrat învăţătorul în sat, a cam simţit el că umblă să-i scape şi să-i ştirbească autoritatea. A înghiţit multe răutăţi mărunte numai să nu zică lumea că doi suturcari români nu pot trăi într-un sat nedezbinaţi. Dar acuma s-a lămurit deplin. Acuma şi-au dat arama pe faţă. Ei totdeauna apără pe cei care-i osândeşte dânsul.
    "Dacă-i aşa, aşa să fie, îşi zise, păşind foarte grăbit, încât Vasile Baciu de-abia se ţinea alături de el. Eu însă n-am să-mi schimb părerile de dragul nimănui!...."
    Baciu îi pofti noapte bună. Nici nu-l auzi. Mânia îl rodea. Când ajunse acasă nu se mai gândea la Ion. Era furios pe Herdelea.

                                                                   6.

                              După ce plecă Belciug, învăţătorul murmură printre dinţi:
    - Uite cum se burzuluieşte ponihosul, bată-l Dumnezeu!
    Dar pe urmă, gândindu-se mai bine, îi păru rău c-a ajuns la ciorovăială cu popa, care e un suflet acru, în stare să se răzbune când nici nu visezi. Până acuma se mai folosea cu câte ceva de la belciug: ba trăsura pentru balurile din Armadia, la care trebuia să-şi ducă fetele, ba "împrumut-mi vreo doi zloţi, frate Ioane, până la leafă", ba câte altele....
    Om cu om trăieşte. Cearta făţişă i-ar despărţi ca un zid....
    Se hotărî deci, să caute să îndrepte lucrurile....
    Mai întâi trebuie să potolească pornirea dăscăliţei împotriva preotului. Apoi are să se facă a nici nu-şi aduce aminte de ce s-a întâmplat şi să continue a vorbi cu Belciug, când se vor întâlni. Astfel, cel puţin, aparenţele prieteniei fiind salvate, popa nu va putea face nimic pe faţă şi toate se vor întoarce în bine....
    Doamna Herdelea cu fetele, încălzind bucatele pentru cină şi aşezând masa, făceau pe belciug cu ou şi cu oţet. Aci îl ocărau, aci râdeau de barba lui ţepoasă, bătută parcă în cuie, sau de redingota lui unsuroasă şi tocită pe care, după cum spunea el însuşi, n-a schimbat-o de şapte ani încheiaţi. În cele din urmă toate trei se sileau să-i găsească o poreclă caraghioasă potrivită.
    Învăţătorul le ascultă un răstimp clătinând din cap nemulţumit apoi îşi luă inima-n dinţi şi zise:
    - Când se amestecă femeile în vorbele bărbaţilor, nici dracu nu le mai descurcă....
    Toate trei se repeziră pline de indignare. Se încinse o dezbatere straşnică în care nici Herdelea nu mai avu răgaz să deschidă gura.....
    În toiul neînţelegerii pică şi Titu de la Jidoviţa.
    - Ce-i, ce-i? întrebă dânsul aruncându-şi pălăria pe pat şi trântindu-se obosit pe un scaun lângă masa pusă. Am asudat ca un cal.... Groaznică zăpuşeală!
    Ca întotdeauna, bucurându-se de un prestigiu deosebit în sânul familiei, fu poftit zgomotos să-şi spună părerea în chestia Belciug. Ascultă cu mare seriozitate amândouă părţile şi, la sfârşit, dădu dreptate tuturor:
    - Bine-aţi făcut, că i-aţi mai tăiat puţin din nas. A început să se cam obrăznicească. În privinţa asta nu mai încape discuţie. Dar iarăşi nu trebuie să ajungem la cuţite. Nu-i frumos şi nu se cuvine. Nu uitaţi că aveţi nevoie de trăsura popii pentru balul din octombrie! Dacă rămânem certaţi, cum mai mergem la bal? Ori poate doriţi să mergem pe jos? Bine v-ar şedea, în toalete de bal, cu pantofi albi şi pe jos!
    Titu râse cu superioritate. Numai Ghighi nu se dădu învinsă:
    - Ce ne pasă? Luăm trăsura notarului şi gata!
    - Eşti tu sigură că notarul ne-o dă? răspunse Titu, hotărâtor. Ş-apoi chiar dacă ne-ar da-o, nu uita că a notarului e stricată şi n-are nici arcuri. Ne-am face de minunea lumii trăgând în Armadia, la bal, într-o hodoroagă de căruţă ca a notarului!....
    Judecata lui Titu mulţumi pe toţi şi în curând afacerea cu popa se stinse....
    După cină ieşiră iar în pridvor. Luna tocmai se ivea mândră şi rece de după un deal, întinzând o pânză albă de lumină peste sat. Stelele licăreau sfioase pe cerul vânăt-închis. Cântecele reîncepură, întâi fricoase, apoi tot mai răsunătoare.
    Ion al Glanetaşului veni în capul gol şi se înfipse în poartă, să audă mai bine cum horesc domnii.
    Într-o pauză, Laura, amintindu-şi de isprăvile flăcăului, murmură:
    - Spune, Ioane, adevărat, ţi-e dragă ţie Anuţa?
    Ion şovăi, zâmbind încurcat:
    - De, domnişoară, mi-e dragă.... Adică de ce să nu-mi fie dragă?
    Laura vru să-i spuie că Ana e mai urâţică decât Florica, dar se răzgândi şi tăcu.
    - Bine zice el, adăugă Herdelea. Ana-i fată foarte bună....
    - Păcat numai că are tată ticălos, observă dăscăliţa.
    - Aşa-i, doamnă, mormăi flăcăul. Dar mie nu-mi pasă de tat-său.... Cu tat-său am eu să mă însor?
    Pe uliţă trecu o caleaşcă elegantă, în goana cailor.
    - Cine-o fi? şopti Ghighi visătoare.
    Tăceau acum toţi. În Gârla Popii, peste drum, orăcăiau boraştele. Câinele stătea lungit în mijlocul uliţei. Din sat porni un cântec vesel de fluier, atât de vesel încât lumina albă parcă tremura de plăcere....
    Deodată, Ion oftă lung și, îmbrățișând cu o iunire pătimașă pământurile adormite, îngână ca și când ar fi vorbit cu sufletul său:
    - Ce să fac?.... Trebuie s-o iau pe Ana!.... Trebuie.....

                                                              Capitolul III
                                                                 IUBIREA
                                                                       1.

                                        Belciug rămăsese văduv din primul an al preoției. Își iubise mult nevasta și pierderea ei i-a înăcrit sufletul. Era bolnăvicios și atât de jigărit că, văzându-l, te întrebai: cum de-și mai ține viața? Când apoi a zăcut câteva luni la spitalul din Cluj, unde medicii i-au scos un rinichi, toată lumea i-a pus cruce. Și totuși, slab, galben, prăpădit cum era, hrănindu-se mai mult cu lapte și ouă, trăia și se înverșuna parcă și-ar fi pus în gând să îngroape el tot satul. Văduvia și strășnicia i-au dobândit faima de sfânt. Veneau la dânsul oameni și din al cincilea județ, să le citească sau să-i spovedească. Țăranii îș respectau mai ales pentru că, de când i-a murit preoteasa, nimeni nu l-a simțit umblând după femei. Alți popi, chiar mai bătrâni ca dânsul, își luau țiitoare tinere, care să le îndulcească văduvia. Belciug, pentru a-i găti de mâncare și a-i deretica prin casă, avea pe baba Rodovica, atât de vestită ca evlavioasă încât ea frământa totdeauna prescurile; încolo, două slugi la vite și în ogradă.
    Dar preotul mai era și o fire încăpățânată. Orice contrazicere îl întărâta și chiar îș chinuia. Zile și uneori săptămâni întregi îl rodea un cuvânt sau o privire neplăcută. Dacă doreai să-ți facă vreun bine, trebuia să-i ceri să-ți facă rău.
    Acuma Herdelenii și Ion nu-l lăsau să se odihnească. Se înfuria în sine când pe învățătoare, când pe feciorul Glanetașului. Dacă familia Herdelea n-ar fi luat partea lui Ion, s-ar fi potolit singur. Bătăile între flăcăi fac doar parte din programul multor dumineci și sărbători. Se simțea obligat să se apere, îi părea rău că dascălul nu se arăta supărat după ciocnirea de deunăzi. Aceasta îl silea să-și ascundă și el mânia. Rămânea totuși hotărât să pedepsească pe Ion, mângâindu-se că o parte se va răsfrânge, măcar indirect, asupra învățătorului....
    Miercuri seara, când, ca de obicei, flăcăii s-au strâns în fața cârciumii să mai stea de vorbă, s-a făcut pace între Ion și George, încât și-au dat mâna. Pentru un fleac de bătaie nu se poate să fie supărați niște oameni de treabă. A doua zi Toma, îndemnat de George, s-a dus iar la Belciug să-l roage frumos să ierte pe al Glanetașului.
    Aceasta a pus vârf la toate. Până acum șovăise, căci încă nu probozise nominal pe nimeni în biserică. Totdeauna vorbea, povățuia, amenința sau dojenea de pe amvon numai în general. Intervenția împăciuitoare a lui Toma însă l-a hotărât definitiv.
    Și astfel dumineca următoare, răzimat cu cotul de un șfesnic împărătesc, cum avea dânsul obiceiul să predice, după ce povățui pe oameni să mai dăruiască din când în când câte ceva pentru biserica cea nouă ale cărei lucrări vor începe în curând, vorbi de cei ce stârnesc vrajba între săteni, ispitiți și mânați de Necuratul. Apoi, oprindu-se puțin, dădu ca pildă de învrăjbire pe feciorul Glanetașului.....
    Toată lumea întoarse capul, ca la comandă, spre Ion, care se făcu galben, puse ochii în pământ, tremurând de rușine, simțind privirile celorlalți cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se miște de pe loc. Popa urmă din ce în ce mai aspru, numindu-l capul tuturor relelor din sat, pomeni despre bătaia de la Avrum și de altele mai de demult și, cu ochii ridicați spre tavanul bisericii de lemn, îl amenință cu mânia lui Dumnezeu aici și dincolo de moarte.
    Dojana preotului îl șfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloșii sunt astfel loviți în fața lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul oamenilor? Îi ardeau obrajii și tot sufletul de rușine și de necaz....
    Așteptă un prilej, când isprăvi popa predica, ieși afară, se duse glonț acasă, se luă la harță cu tatăl său, pentru cine știe ce, și pe urmă porni, fierbând, spre Jidovița, unde intră de-a dreptul în cârciuma Zimălei. Bău toată ziua. Cel puțin dacă popa l-a făcut netrebnic în biserică, să fie cu adevărat netrebnic. Se plânse de necinstea ce-a îndurat-o tuturor țăranilor de prin împrejurimi care se adunau dumineca în Jidovița, singurul sat ovreiesc din toată țara, așezat la o încrucișare de drumuri, având o fabrică de spirt și în fiecare casă câte o crâșmă. Mai spre seară, când rachiul îi amorți de tot simțirea, se lăudă că n-are să se lase până nu va lua pe Ana de nevastă, numai ca să-i arate popii că, dacă0i la adicătelea, nu-i pasă lui de nimeni în lume. În cele din urmă se luă la harță cu un flăcău din Parva, care, fiind treaz, îl bătu măr.
    A doua zi, dezmeticindu-se din beție și din aiureala probozeniei, îi păru rău că și-a cheltuit bănișorii prin Jidovița și că s-a jeluit străinilor de ce i s-a întâmplat. Își zise că bine i-a făcut popa, pentru că într-adevăr e vinovat. Adică ce vrea dânsul? Să se însoare cu o fată care nu i-e dragă, oricât caută să se prefacă, numai pentru că are avere?.....
    Își aminti de Florica. Ce bunătate de fată. Și frumoasă....
    Și cât a iubit-o până ce nu i-a trăznit prin minte gândul să ia pe Ana!....
    Pe Florica i-a da-o vădana lui Maxim Oprea cu amândouă mâinile, ar fi mulțumit, ar avea copii, s-ar trudi împreună și poate c-ar agonisi mai mult decât luând-o pe cealaltă....                                     
.........................................................