Ion, Liviu Rebreanu

...........................................................
                                                 4.

                           În cârciumă toată lumea se adunase ciopor în jurul lor, strigând:
    - Nu-i lăsați! Săriți!....
    Dar nu sărea nimeni,  ca și când toți ar fi vrut să vadă întâi care-i mai tare. Numai Avrum, înfricoșat să nu-i prăpădească sticlele și paharele sau să-i spargă geamurile, se năpusti la dânșii cu un curaj nebănuit, nu ca să-i despartă, ci silindu-se din răsputeri să-i împingă spre ușa de la uliță. Lampa începu să fumege mai greu, gata să se stingă în vălmășeală. Jertfind câteva smocuri din barba-i roșcovană și primind bucuros o droaie de pumni, Avrum izbuti, în cele din urmă, să-i scoată afară. După bătăuși năpădiră toți oamenii în uliță încât în câteva clipe odaia se goli.
    Ovreiul, fericit c-a scăpat fără pagube, închise repede ușa și trase drugul de fier, să nu se întâmple cumva să se mai reîntoarcă mușterii.
    Rostogolindu-se în uliță, cei doi se descleștară. Ion se repezi la gardul cârciumarului, smulse un par și, mai înainte să-l poată opri cineva, croi pe George peste spinare, încât acesta căzu grămadă, gemând prelung:
    - Valea! M-a omorât tâlharul!
   Gura, mustățile, bprbia, cămașa lui George erau vopsite de sânge, dar numai lovitura de par îl biruise. Mai bolborosi câteva sudălmi, încercând să se ridice din șantul în care se prăvălise, durerea însă îl copleși curând, parcă i s-ar fi rupt șira spinării. Rămase încârcit în buruienile murdare, înconjurat de unii flăcăi ce săriseră să-l ajute. Niște femei porniră să țipe, bărbații înjurau, iar copilașul lui Simion Lungu, speriat de gălăgia care se întețea mereu, scăpând sfârcul țâței din gură, începu să zbiere. Ilie Onu se căznea să rupă un lătunoi dintr-un gard de peste drum ca să crape capul lui Ion, urlând furios:
    - Aesta-i ucigaș, oameni buni, aesta-i hoț!....
    Ion era mulțumit acuma și răcorit, şi nu se mai sinchisea de nimic.Stătea sprijinit în par, ciobăneşte, privind triumfător şi ameninţător, dacă cumva ar mai îndrăzni cineva să-l supere.
    Smucind la lătunoi, Ilie îşi astâmpără mânia şi apoi împreună cu alţi flăcăi luară pe braţe pe George şi-l duseră acasă, suduind care de care mai năpraznic. În urma lor mergeau o mulţime de femei spăimântate şi câţiva copii întârziaţi pe uliţă.....
    Pe cer se ivise o jumătate de lună luminoasă şi rece, argintând şoseaua şi vârfurile pomilor....

                                                               9.

                               Ceilalţi flăcăi se strânseră în jurul lui Ion, privindu-l cu respect şi aruncându-i câte o vorbă glumeaţă prin care voiau să-i arate prietenia şi admiraţia. Ar mai fi avut poftă de petrecere, dar ţiganii o şterseseră în vremea bătăii, iar în uşa lui Avrum zadarnic bătură, căci nu se deschise. Mai povestiră un răstimp în faţa crâşmei, pe urmă se împrăştiară, unii pe-acasă, alţii pe la drăguţe....
    Ion zvârli parul în grădina ovreiului şi porni spre casă, agale, mulţumit, ca după o ispravă bine făcută. Trecea pe dinaintea casei lui Vasile Baciu, a treia de la cârciumă. Se opri gândindu-se să intre pe la Ana. Se simţea doar acum răzbunat şi mai vrednic. Dar îşi zise că fata poate nu ştie ce vitejie a săvârşit dânsul adineori, iar să-i spună el, nu i se părea potrivit. Mai bine să afle ea de la alţii şi să-l dorească mai mult. Se uită însă lung la casa nouă, ascunsă în umbra celor trei meri bătrâni din grădiniţă, la ferestrele negre ca nişte ochi somnoroşi, la ograda largă, la grajdurile adormite, la poarta de scânduri cu stâlpi înalţi, şi îl cuprinse o bucurie ca şi cum toate acestea ar fi ale lui.
    În dosul portiţei Ana pândea cu inima cât un purice. Auzise larma de la Avrum şi se strecurase afară, bănuind că Ion, de supărare, trebuie să fi stârnit vreo poznă. Îi tremura sufletul să nu i se întâmple ceva. Ar fi ieşit în ulită dar îi era frică să nu scârţâie portiţa şi să se trezească tatăl său, care sforăia pe prispă de când îl aduseseră acasă oamenii de la horă. Apoi văzu cum îl duceau pe George şi-şi făcu cruce, mulţumită că cel zdrobit nu era Ion. Acum îl aştepta pe el, mişcată de mândrie şi parcă simţind cum îi creşte în inimă iubirea stăpânitoare, iubirea care pecetluieşte soarta oamenilor. Simţirea aceasta o înfiora şi în aceeaşi vreme îi aprindea toate taineţele sufletului....
    Pe urmă îl auzi apropiindu-se. Pe urmă îl văzu oprindu-se. Vru să-l cheme ca să se arunce în braţele lui vânjoase şi ocrotitoare, şi totuşi nu se putu clinti. Pe urmă când el nu se urni, se înfricoşă, îşi frânse mâinile şi şopti drăgăstoasă, rugătoare, cu buzele uscate şi atât de încet încât singură nu-şi auzi glasul:
    - Ionică!.... Ionică!..... Ionică!....
    Ion însă îşi reluă calea, fluierând şi păşind mai apăsat. Cizmele lui bocăneau pe uliţa colbuită, iar uneori potcoavele zăngăneau izbind vreo piatră....
    Când ajunse aproape de casă, Ion se pomeni din urmă cu nişte paşi foarte grăbiţi. Era Titu care alerga gâfâind.
    Nu avusese norocul norocul să vadă bătaia şi era nemângâiat. Se plictisise plimbându-se de colo până colo, mereu prin faţa cârciumii şi, în cele din urmă, ca să-i treacă mai uşor vremea, se duse până la răscrucea din celălalt capăt al satului. Acolo a auzit zgomotul încăierării. Şi-a iuţit paşii cât a putut, dar până să sosească la Avrum se mulcomise tot şi n-a mai găsit  ţipenie de om.
    - Ei, ce-a fost, Ioane? întrebă dânsul frecându-şi mâinile.
    - Nimic, murmură flăcăul liniştit. M-am răcorit oleacă.....
    Mai mult nu putu smulge dintr-însul Titu, oricât îl descusu.
    Se despărţiră zicându-şi în acelaşi timp:
    - Noapte bună!
    Cocoşii porneau să vestească miezul nopţii....

                                                     Capitolul II.
                                                   ZVÂRCOLIREA
                                                             1.

                                O lumină cenuşie, tulbure, privea pe ferestre când se trezi Glatenaşu. Din depărtare se auzi un cucurigu slab, pierdut şi răguşit. Peste o clipă altul, mai aproape, răspunse subţire şi tăios. Pe urmă altele, din ce în ce mai apropiate şi mai ţanţoşe, până ce o bătaie surdă din aripi, în tindă, urmată de un cântec de cocoş, poruncitor, gros, sfârşindu-se într-un cârâit vesel, cutremură toată căsuţa, încât Glatenaşu tresări de spaimă şi-şi făcu cruce.
    - Bată-te, Dumnezeu, cocoş nebun! murmură bătrânul mai zvârcolindu-se puţin în pat până să se dezmeticească bine.
    - Dormi, muiere? întrebă apoi, atingând cu cotul pe Zenobia.
    - Ba, răspunse femeia repede, cu glasul limpede.
    Tăcură amândoi, scărpinându-se şi icnind bătrâneşte.
    - Da câte ceasuri să fie, hai? căscă iar bărbatul, într-un târziu.
    - Hai, scoală că-i vremea de sculat, mormăi Zenobia mai ursuză acum şi urnindu-se din aşternut.
    - Oare? se miră Glatenaşu,pocnindu-şi alene oasele.
    - Scoală, zău, măi bărbate, până mă duc să trezesc pe Ion, că el ştiu că n-are să se trezească singur, c-a jucat toată ziua şi a mai stat şi pe la Avrum până târziu.... Scoală, scoală, să te duci la lucru, să nu ne apuce prânzul lenevind, că-i mai mare ruşinea!....
    Bătrânul se scărpină iar în cap, în barbă, pe piept, căscă prelung cu poftă, se mai uită spre ferestre şi apoi murmură întrebător:
    - Oare lună-i ori ziuă?
    În clipa aceea, în tindă, cocoşul răspunse mai aspru şi mai poruncitor:
    - Cucuriguuuuu!.....
    - Apoi n-auzi că-i ziuă?făcu Zenobia, care se dăduse jos din pat şi-şi lega zadiile, bolborosind rugăciuni.
    Glanetaşu se ridică întâi pe jumătate, se mai gândi şi în sfârşit sări din culcuş, silindu-se să fie sprinten ca să-şi alunge moleşeala din ciolane.
    - Aprinde lampa, zise apoi căutând el însuşi chibriturile în firida hornului, dar negăsindu-le se necăji şi se răsti la femeie: Da unde dracu le-ai mai pus iar?
    Zenobia însă nu răspunse. Se închină larg de mai multe ori, bâiguind sfârşitul rugăciunilor şi, numai după ce isprăvi, strigă la Glatenaşu, furioasă:
    - O, trăsni-te-ar să te trăsnească, om nebun şi fără Dumnezeu, că nu mai poate omul de tine nici să-şi zică ocinaşele!
    Ieşi trântind şi blestemând. În tindă găinile se ciocăneau şi cârâiau nerăbdătoare, iar când Zenobia deschise uşa spre ogradă, năvăliră afară parc-ar fi scăpat din temniţă. Femeia le aruncă câţiva pumni de porumb, afurisind mereu pe Glatenaşu şi numărând în gând găinile care se zbăteau să înghită cât mai repede şi cât mai multe grăunţe, în vreme ce cocoşul, veşnic neîncrezător în Zenobia şi îngăduitor faţă de consoartele sale, apuca doar din când în când câte un bob. Găinile bătrâne se ghemuiau sfioase când stăpâna se apropia şi le căuta de ou, pe rând, spre marele necaz al cocoşului, care zbârlea creasta ameninţător, se ferea călcând ţanţoş şi cotcodăcea clocotind de indignare....
    Apoi, când faliţele se împrăştiară, Zenobia se sui în podeţul cu fân şi strigă din capul scării:
    - Ionică!.... Măi Ionică!.... Scoală, dragul mamii, să te duci să dobori iarba ceea, să nu ne pomenim c-o ploaie, să ne-o prăpădească!
    - Bine, bine, las că mă scol! mormăi flăcăul somnoros.
    Zenobia nu-l mai cicăli. Ştia bine că băiatul, când e vorba de muncă, nu se codeşte şi nu leneveşte ca Glatenaşu.
    Ion dormea toată vara în podul cu fân de deasupra grajdului. Astfel nu mai deștepta din somn pe bătrâni când venea el noaptea de pe ulițe, ș-apoi mai auzea mereu și pe Dumana, singura lor văcuță, ronțăind sau rumegând sau suflând aspru pe nări, pe când alegea fânul din ogrijinii ce-i punea dânsul seara în iesle.
    Își birui repede lenea somnoroasă, se târî până la gura podului și coborî în ogradă.
    Satul dormea. Numai câte un cocoș întârziat mai vestea ici-colo zorile. O ceață ușoară, străvezie, plutea peste coperișurile țuguiate. Dealurile hotarului parcă se legănau, tremurându-și porumbiștile multe, lanurile puține de grâu și de ovăz, în vreme ce vârfurile împădurite, negre și nemișcate vegheau odihna satului ca niște capete de uriași îngropați în pământ până-n gât.
    O adiere de vânt, răcoritoare, pătrunse până-n sufletul flăcăului, alungându-i cele din urmă rămășițe de somn din oase. Își roti privirile prin ogradă, scărpinându-se în ceafă, ca și când c-ar fi gândit de ce să se apuce. Zenobia, ieșind din casă, se minună:
    - Vai de mine, băiete, mi se pare că te-ai culcat în cămașa de sărbători?
    Ion se zăpăci de părere de rău, în vreme ce bătrâna urmă mai jalnic:
    - Ferfeniță ai făcut toate înfloriturile și mărgeluțele, și ai înnegrit-o de nu știu zău cum am s-o scot din boală!.... Ba ai umplut-o și de sânge.... Cu cine te-ai bătut?
    Flăcăul se uită cu băgare de seamă și de-abia atunci văzu că pieptul și poalele cămășii erau pătate de sânge.
    - Cu George a lui Bulbuc - mormăi, drept răspuns, și intră în tindă.
    Își lepădă cămașa, se îmbrăcă în hainele de lucru, încălță opincile și pe urmă se spălă pe obraji în Părâul Doamnei care se vărsa chiar lângă casa lor în Gârla Popii.
    Era gata de drum. Zenobia îi pusese în traistă un codru de pâine de mălai, niște brânză și ceapă, toate învelite într-o pânzătură curată. Luând de sub grindă tocul și gresia, flăcăul întrebă pe Glatenașu care se tot sucea și se-nvârtea căutând cine știe ce:
    - D-ta te duci la notar la lucru?
    - M-oi duce, că m-am tocmit de alaltăieri, de când a umblat după oameni prin sat....
    - Apoi bine.... Numai să nu bei banii că trebuie să-i strângem. Că mâine ai să vezi că începe să umble iar din casă în casă subprimarul cu straja după bir - adăugă Ion foarte așezat.
    - Acu lasă că doar nici eu nu-s copil - făcu Glanetașu.
    - Mi-ai pus de mâncare, mamă? întrebă iar flăcăul, cântărind traista.
    - Ți-am pus, și la prânz oi veni și ți-oi mai aduce - răspunse Zenobia suflând din răsputeri în tăciunii din vatră care fâsâiau, afumau și nu se aprindeau deloc.
    - Să vii nesmintit să întorci d-ta pologul, să nu mai întârzii eu și cu asta, altfel nu mai isprăvesc cu cositul, că delnița-i măricică - murmură Ion, închinându-se și ieșind.
    - Umblă sănătos!
    În tindă, flăcăul își luă coasa din cui, agăță traista în coasă și coasa pe umăr, și porni. Trecu repede pe dinaintea case învățătorului Herdelea, care dormea dusă, în vreme ce găinile în cotețul de lângă gard săreau, cârâiau și se sfădeau. Merse pe șoseaua revenită de rouă până unde se desparte drumul cel vechi, apoi coti în dreapta și sui încet pe o cărare lină, printre porumbiști care mai late, care mai înguste, despărțite de răzoare crescute cu iarbă groasă. Pășea grăbit să ajungă mai curând, să apuce a cosi o bucată cât mai zdravănă înainte de răsăritul soarelui, căci iarba umedă se taie mai bine și mai lesne.
    Hotarul era încă pustiu. Doar pe Simion Lungu îl găsi cosind de zor în livada ce o ținea cu arendă de la Avrum, lângă o holdă de ovăz a lui Vasile Baciu. Trecând, îi strigă în loc de binețe:
    - Harnic, harnic!
    Simion mai trase câteva brazde, pe urmă se opri să-și ascută coasa și răspunse lui Ion, care se depărtase de-a binelea, încât nici nu-l mai auzi:
    - Apoi ce să facem?.... Muncim, că de-aceea ne-a lăsat Dumnezeu pe lume....

                                                                  2.

                               Mai urcă Ion vreun sfert de ceas. Locul era tocmai în inima hotarului; o fâșie lungă și îngustă, de vreo trei care de fân. Atâta rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până-n Ulița din dos și care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul, Glanetașu îl tot ciopârțise.... Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinerețea lui a fost mare cântăreț din fluier, de i se dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trișcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea ș-a și poreclit lumea „Glanetașu”. Fusese băiat curățel și isteț, dar sărac iască și lenevitor de n-avea pereche. Fugea de munca grea. Se zicea că în viața lui n-a tras o brazdă cum se cade, adâncă și cât trebuie de lată, că nici nu știa ține bine coarnele plugului; coasa iarăși îl dobora repede și-i stătea în mână ca un băț. I-au plăcut mai mult lucrurile muierești: săpatul, pologul, căratul, semănatul. Dar și mai bucuros trândăvea prin ogrăzile domnilor, pe la notar, pe la preot, pe la învățător și chiar pe la ovreii din Armadia și din Jidovița. Niciodată nu i-au crescut bătături în palmă de muncă, nici nu i s-a plămădit pământul în piele.... Norocul lui a fost Zenobia, o femeie ca un bărbat. Fără de ea câinii l-ar fi mâncat. S-a măritat cu dânsul fără voia părinților, care-i ziceau că din frumusețe nu se face porumb și din istețime mămăligă. Singură la părinți și din oameni cu stare, ar fi putut lua fruntea satului. E insă l-a vrut pe Glanetașu și părinții, ca să nu-i iasă din voie, în cele din urmă au dat-o și au înzestrat-o cu patru table de porumb și două de fâneață, trecându-i și casa din capul satului cu grădina dimprejur. Când s-au mutat tinerii în casa unde stătuse bătrânii până și-au clădit-o pe cea de peste drum de-a popii, au găsit până și oalele pe foc, iar în ogradă o pereche de boi și două vaci, o droaie de găini și vreo cinci rațe.... Gospodărie deplină, numai Glanetașu să fi fost bărbat, s-o îngrijească.
    Glanetașu însă nici după ce s-a însurat nu și-a schimbat năravurile. Zenobia l-a lăsat cât l-a lăsat, pe urmă văzând că nu-i nicio nădejde, s-a făcut ea bărbat și a dus casa. Era harnică, alergătoare, strângătoare. Dacă n-a dus-o mai bine, n-a fost vina ei. Unde nu-i cap, nu-i spor. Din zi în zi s-au înglodat tot mai rău. O datorie naște pe alta. Ca să astupe o gaură, stârneau o spărtură cât o șură. Azi se duce pe apa sâmbetei o limbă de porumbiște, mâine o livadă întreagă.... Mare noroc că Dumnezeu nu l-ea hăzărit decât un singur copil. Dac-ar fi venit mai mulți poate c-ar fi ajuns de minunea lumii.
    Când au murit părinții Zenobiei, Glanetașu stătea tocmai în două porumbiști ciopârțite și în două vaci sterpe. Moartea bătrânilor iar i-a mai ridicat puțin deasupra nevoilor: vreo zece capete de vinte, vreo cinci locuri bunișoare și casa cea nouă.... Aceasta au și vândut-o îndată lui Iftode Condratu, ca să se mai ușureze de datorii.
    Măcar acum de-ar fi pus umărul Glanetașu.... Dar nu l-a pus. S-a lăsat de fluier și s-a apucat de beție. Cât e Armadia de mare, toate crâșmele le bătea. În loc să muncească la coasă ori la plug la pământul lui, umbla pe la ovreii din Jidovița, să facă bani, iar banii să-i bea. Nu se îmbăta însă niciodată rău și era blând la beție; râdea întruna și povestea fel de fel de minciuni, de-ți era mai mare dragul de el.....
    Așa apoi, în câțiva ani, iar s-a încuscrit sărăcia. În zadar se jura Zenobia pe toți sfinții din calendar, după fiecare ciopârțire de moșie, că mai curând se spânzură decât să mai vândă o palmă de loc. Picau hârțoagele de judecată și trebuia să dea de bunăvoie, dacă nu vrea să vină cu toba să-i facă haram și puținul din care-și mai târau viața.
    Când s-a ridicat Ion, stăteau numai în trei petece de pământ: fâneața, spre care se grăbea acuma, și două porumbiși, dincolo de șosea, tocmai în hotarul satului Sărăcuța. Ce-ar fi trebuit să fie Glanetașu, a fost feciorul. Era iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. Nicio brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei. În schimb, cum-necum, în doi-trei ani a plătit și datoriile ce le aveau la „Someșana” din Armadia, încât a putut ațâța focul cu cărțuliile vezi și roșii care pricinuiseră Zenobiei atâtea zile fripte.....
    Flăcăul sosi încălzit de drum. Se opri în margine delniței, pe răzorul ce-o despărțea de altă fâneață, tot așa de lungă și de lată, pe care Toma Bulbuc o cumpărase acum vreo zece ani de la Glanetașu. Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simțea o plăcere atât de mare văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui.  Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcoarea dimineții. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire și le mototoli pătimaș în palme.
    Se așeză pe răzor, înțepeni nicovala în pământ, potrivi tăișul coasei și apoi începu a-l bate cu ciocanul, rar, apăsat, cu ochii țintă la oțelul argintiu. Când isprăvi, se sculă, scoase de la brâu gresia, o îmnuie bine în apa din toc și apoi mângâie ascuțișul coasei cu gresia, schimbând mereu degetele mâinii stângi. Pe urmă, cu un pumn de iarbă, șterse toată coasa. În clipa aceea privirea i se odihnea pe delnița lui Toma Bulbuc, cosită, cu fânul adunat în căpițe care stăteau încremenite ici-colo, ca niște mormoloci speriați. Pământul negru-gălbui părea un obraz mare, ras de curând.... Privindu-l, Ion oftă și murumură:
    - Locul nostru, săracul!....
    Se gândi puțin de unde să înceapă și hotărî să pornească brazda de la capătul dinspre sat, cu fața către răsărit, să-l vadă soarele când se va înălța de după dealurile Vărăriei. Încercă întâi coasa în colț, făcându-și loc, apoi croi brazda în latul locului ca să se usuce mai deodată și mai repede.
    Când ajunse la marginea delniței, se opri să mai netezească coasa cu gresia. Acuma stătea cu fața spre satul care, sub o ceață străvezie, tremura ușor și se întindea și se strângea, ca și când s-ar feri de îmbrățișarea răcoroasă a dimineții. Vedea casa lor peste drum de a învățătorului Herdelea, chiar în capul satului spre Jidovița, despărțite prin Ulița Mare ce coboară până la Avrum, suie iar până pe la preotul Belciug, mai merge drept o bucată și apoi urcă dealul, grăbindu-se spre Sărăcuța. Lângă casa nouă a lui Vasile Baciu pornește Ulița din dos, care face un ocol mare ca să treacă prin fața bisericii și să se arunce iar în Ulița Mare, dincolo de grădina popii, printre bordeiele țigănimii. Fundătura pleacă din Ulița din dos, de lângă biserică, se adâncește mereu între dealuri și, la Ștefan Ilina, se despică în două. Un braț mai scurt o ia la stânga, numai printre vreo trei-patru căsuțe, apoi se face drum de car, se cațără pe coastă și se pierde în câmp; celălalt însă merge înainte, cu casele tot mai rare, pe urmă, mereu pe lângă Pârâul Dracului, din ce în ce mai șerpuit, până ce întră în Pădurea Fulgerată....
    Satul părea mititel să-l cuprinzi tot într-un pumn şi să-l pui în traistă, ca o jucărie pentru copii. Hotarul însă se întindea atât de mare, încât Ion nu se mai sătura privindu-l, ca o slugă credincioasă pe un stăpân falnic şi neîndurător.
    Din şosea şi de la marginea satului începea coastă lină cu sute de parcele, unele galbene, alte verzi, altele cenuşii, învălmăşite şi încurcate, ţintuite ici-colo cu câte un păr sau măr pădureţ. Urcă încet până la pădurea Vărăriei, din care de-abia se vedea de aici o dungă liliachie, coborând din ce în ce mai groasă şi mai întunecată spre Jidoviţa, până se pleşuveşte şi se schimbă în lanuri de grâu şi de porumb....
    Dincolo de Pârâul Dracului se înalţă Zăhata, mai piezişă, mai îngustă, cu multe cânepişti, adumbrită toată de Pădurea Fulgerată care merge până la Păuniş şi până la Săscuţa, dar fără să treacă peste şosea.
    Peste drum, în zare, albăstreşte Pădurea Spânzuratului, unde se zice c-ar fi fost spânzurători pe vremea revoluţiei, dar care ţine de satul Săscuţa. Măgura Cocorilor însă e a pripăşenilor. Mai poartă şi azi în vârf o căciulă zdravănă de pădure, dar trupul i-e lăuzit, arat şi semănat. Tocmai la picioarele Măgurii se înşiră casele din Uliţa Mare.... Apoi vin Lazurile, de la Pârâul Doamnei până la hotarul Sărăcuţei şi până la Pădurea Domnească ce se coboară pe ţărmul Someşului între Jidoviţa şi Armadia.....
...........................................................