Ion, Liviu Rebreanu

........................................................................
                                                  5.

                            Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele şi nevoile atâtor suflete moarte şi vii, părea că respiră şi trăieşte. Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăz, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându-se între ele şi bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place.Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului:
    - Cât pământ, Doamne!....
    În acelaşi timp însă, iarba tăiată şi udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înţepa în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Şi atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau nişte cântece de închinare. Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot ţinutul.
    Totuşi, în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpâneşte decât două-trei crâmpeie, pe când toată fiinţa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult....
    Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă....
    Când a umblat la şcoala din sat a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l facă domn. Glanetaşu s-a învoit până în cele din urmă, mai ales că toată treaba n-avea să-l coste multe parale. Doar cărţile, pe care le putea lua vechi, şi taxa de înscriere, vreo trei zloţi. Ba Herdelea a alergat şi s-a zbătut până ce l-au iertat şi de cei trei zloţi, fiindcă băiatul era silitor şi cuminte. De gazdă n-avea nevoie. Copilul putea merge la şcoală în fiecare dimineaţă, să-şi ducă merinde pentru amiază, iar seara să se întoarcă acasă; din Pripas până în Armadia e o plimbare de o jumătate de ceas....
    După două luni de învăţătură însă, Ion n-a mai vrut să se ducă la şcoala cea mare. De ce să-şi sfarme capul cu atâta carte? Cât îi trebuie lui, ştie. Şi apoi, i-e mai drag să păzească vacile pe câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul....
    Şi Glanetaşu, pe cât de greu i-a fost la liceu, tot atât de lesne s-a împăcat să nu mai urmeze; doar de cei câţiva zloţi aruncaţi pe cărţi îi părea rău. Mai bine să-i fi băut decât să-i fi băgat în alte bazaconii nefolositoare.
    Ion însă, nu s-a despărţit de tot nici de ele. Le-a păstrat, şi-n sărbători le-a citit şi răscitit până li s-au ferfeniţit foile. Iar mai târziu, mereu cerea învăţătorului ba cărţi de poveşti, ba câte o gazetă veche, să se desfete....
    Acuma Ion cosea din răsputeri. Brazdele se prăvăleau drepte, grele, mirositoare. Când răsări soarele, roşu şi somnoros, Ion simţea o amorţeală uşoară în şale şi degetele parcă i se încleştau pe corodiştea coasei. Se îndrepta de spinare la capătul brazdelor, ştergea tăişul cu şomoioage de iarbă moale, îl atingea cu gresia, răsufla greu şi iar se aşeza pe lucru. Oboseala îl întărâta ca o patimă. Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare.
    Soarele urca mereu pe cer, culegând, cu razele-i calde, stropii de rouă de pe câmpuri, înviorând din ce în ce văzduhul. Pretutindeni pe hotar oamenii, ca nişte gândaci albi, se trudeau în sforţări vajnice spre a stoarce roadele pământului.  Flăcăului îi curgea sudoarea pe obraji, pe piept, pe spate, iar câte un strop de pe frunte i se prelingea prin sprâncene şi, căzând, se frământa în humă, înfrăţind, parcă, mai puternic, omul cu lutul. Îl dureau picioarele din genunchi, spinarea îi ardea şi braţele îi atârnau ca nişte poveri de plumb.
    Înspre prânzul cel mic, oprindu-se să-şi şteargă sudorile care-i ţâşneau acum din sângele încins de dogoarea soarelui, iar se uită în vale, spre sat. Deodată faţa i se însenină de bucurie. Pe cărare suia încet Ana, cu un coş pe care-l muta mereu dintr-o mână în cealaltă.
    - Uuu, mă Anuţooo! strigă Ion, uitând într-o clipire osteneala şi fierbinţeala.
    Fata, cam departe, ridică fruntea, îl văzu şi răspunse cu glas subţire ca o aţă:
    - Uuu, mă Ionicăăă!....
    Ion îi ieşi înainte la capătul dinspre cărare al locului. Obrajii Anei erau îmbujoraţi de căldură şi umezi de năduşeală. Puse coşul jos şi zise încet:
    - Duc de mâncare tatii.... A ieşit cu doi oameni să taie iarba din deal.
    Ion o privea şi, fără să vrea se gândea:
    "Cât e de slăbuţă şi de urâţică!.... Cum să-ţi fie dragă?...."
    Fata însă, cu ochii în pământ, vorbi dojenitoare și cu imputare în glas:
    - N-ai veni aseară....Și te-am așteptat până după miezul nopții....
    - Am fost necăjit rău, Anuțo, știi bine.... Ai văzut doar ce rușine mi-a făcut badea Vasile?....
    - Parcă tu nu-l știi de dânsul cum e la beție?....
    Apoi, după o tăcere scurtă, adăugă:
    - Și te-ai răzbunat pe George....
    - Că George-i cu vicleșugul, ehe! făcu repede Ion cu o lucire atât de stranie în căutătură încât Ana se cutremură.
   Mai stătură câteva clipe, fără să mai vorbească și chiar fără să se privească. Pe urmă fata, zăpăcită, își luă coșul, zicând:
    - Acu mă duc, că m-o fi așteptând tata....
    - Du-te, du-te - zise Ion simplu.
    Ana porni pe cărare la deal. După câțiva pași mai întoarse capul, cu un zâmbet blând pe buze, care însă pe Ion îl făcu să se gândească iarăși mai ursuz:
    „Tare-i slăbuță și urâțică, săraca de ea!....”
    Rămase cu ochii pe urmele ei până ce dispăru la o cotitură. Și văzând-o cum se legăna în mers, ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă, avu o tresărire și o părere de rău:
    „Uite pentru cine rabd ocări și sudălmi!”
    Încremeni așa un răstimp. Dar deodată își reveni, scutură din cap, ca și când s-ar încăpățâna să-și lepede o slăbiciune, și-și zise aspru:
    - Mă moleșesc ca o babă neroadă. Poate n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie.... las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe....
    Dădu să se întoarcă la coasă, când un glas plăcut răsună în spatele lui:
    - Lenevești, lenevești?
    Îi pieri din suflet toată frământarea văzând pe Florica, cu fața rumenă, plină și zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă ca o ispită. Bâlbâi zăpăcit de mulțumire:
    - M-am odihnit oleacă.... A trecut pe aici Ana lui Vasile Baciu și....
    Își curmă glasul brusc, întâlnid întristarea în ochii fetei. Îi păru rău că n-a tăcut și vru s-o dreagă, făcând un pas ca să schimbe vorba.
    Florica însă nu-i mai dădu răgaz să înceapă și-i zise cu imputare:
    - Am văzut.... Cum să nu fi văzut.... Că doar nu-s oarbă.... Umbli după ea ca armăsarul după iepe.... Mă mir că nu ți-e rușine....
    Ion încercă să râdă. Nu izbuti, dar răspunse cald, mângâind-o din ochi:
    - Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?.... Vai de sufletul meu.... Crede-mă! În inima mea tot tu ai rămas crăiasă....
    Ochii fetei se umplură de lacrimi îngăimând:
    - Te faci de râsul lumii ca s-o iei pe ea....
    Flăcăul tăcu. Apoi oftă. Clocotea. Fără să mai scoată o vorbă, o luă în brațe, o strânse s-o înăbușe și o sărută pe gură cu o patimă sălbatecă. Fata se zvârcolea, dar cu fiece mișcare se lipea mai tare de pieptul lui și, printre sărutări, murmura:
    - Ionică.... lasă-mă.... Te văd oamenii.... Lasă-mă.... Te văd.... oamenii....
    - Așa muncești tu, dragul mamii? strigă în clipa aceea Zenobia care venea cu mâncarea, grăbită și supărată.
    Tinerii se despărțiră îndată. Florica, roșă foc de rușine, de-abia putu îngâna câteva vorbe și se făcu nevăzută printre denițe. Ion însă, ca să-și ascundă zăpăceala, se răsti la mă-sa:
    - Că și d-ta, zău, vii c-o falcă-n cer și cu una-n pământ, parcă eu aș sta toată ziua cu mâinile-n sân! Mai bine veneai mai devreme că vezi bine că soarele-i într-amiezi și pologul s-a uscat ca hârtia....

                                                                    3.

                                          Ana ajunse în deal gâfâind.
    Vasile Baciu, împreună cu doi lucrători coseau din răsputeri, schimbând doar din când în când câte-o vorbă.
    - Ai venit? întrebă Vasile cam morocănos, văzând pe Ana.
    Ar fi vrut să mai fi întârziat cu mâncarea, să poată oamenoo să lucreze mai mult până-n prânz, că tot îi plătea destul de scump.
    Era un bărbat silitor Vasile Baciu când se găsea în toane bune. A avut o viață grea și plină de trudă, dar s-a ținut totdeauna printre fruntași. Părinții nu i-au dat decât sufletul dintr-însul. S-a însurat cu o fată bogată și urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l ridicase deasupra nevoilor. Bogăția îi deschisese mai mare dragostea de muncă. Râvna de a agonisi îi pusese stăpânire pe suflet. Îi era frică mereu că un trăznet din senin îi va zdrobi toată truda vieții. Trei copii, cei dintâi, ăi muriseră înainte de a împlini un an de zile. Ana a fost al patrulea. În urma ei au mai venit doi, dar fără zile....
    Vasile Baciu nădăjduia mereu un băiat. Înc ele din urmă a sosit, dar încăpăținându-se să intre în lumea necazurilor cu picioarele înainte a stârnit numai jale și nenorocire. Moașa satului, care era chiar mama fetei, a încercat toate descântecele și buruienile. Zadarnic. O săptămână încheiată casa a tremurat de gemete și vaiete. Atunci Vasile s-a repezit de a chemat pe doctorul Filipoiu din Armadia. Cum a văzut-o, doctorul s-a crucit și, după ce i-a ocărât pe toți pentru că nu l-au înstiințat mai devreme, le-a spus că acuma e prea târziu, că femeia a început să se învinețească, apoi că numai Dumnezeu face minuni și că ar trebui s-o ducă la spital, în Bistrița, să-i scoată copilul din burtă. Baciu i-a plătit un zlot de argint și l-a întors acasă cu căruța. Până să vie dânsul, femeia și-a dat sufletul. Copilul a mai mișcat într-însa vreo două ceasuri, încât moașa era cât pe-aci să-l înțepe cu un ac, să nu se întâmple cumva să-l îngroape de viu, să se facă moroiu și să vie din cealaltă lume să spăimânte oamenii....
    Împreună cu nevasta, Vasile Baciu a înmormântat o parte din sufletul său propriu. Îi slăbi pofta de muncă, parcă n-ar mai avea pentru cine să se ostenească. Îi rămăsese o mângâiere în Ana, care semăna cu mă-sa, dar în același timp o și ura, fiindcă din pricina unui copil s-a tras moartea femeii ce-i fusese reazemul vieții. Căută să-și înece jalea în rachiu. Și, deoarece când era beat uita tot, se îmbăta din ce în ce mai des. Inima i se înăcrise ca o pungă de piele arsă. Ce agonisea acum dădea pe băutură. Se făcea zi cu zi mai dârz. Numai moșia îi mai era dragă ca odinioară. Îl durea gândindu-se că va trebui s-o ciopârțească spre a potrivi zestre Anei la măritiș. Se frământa deseori să găsească vreun chip de a nu da nimic cât va trăi dânsul. George al Tomii Bulbuc i se părea singurul care ar putea lua fata, așteptând zestrea până la moartea lui. Ana nu se împotrivea pe față. Asta îl cătrănea mai rău. În Ion simțea un vrăjmaș. Cum a fost dânsul în tinerețe, așa e feciorul Glanetașului azi. Îi vrea averea. De aceea fierbea de ură chiar numai văzându-l. Și ura i se revărsa asupra Anei mai aprigă, pentru că ea era mai aproape de sufletul lui....
    Îi aruncă pe sub sprâncene câteva priviri mânioase, apoi, ascuțindu-și coasa, o întrebă peste umăr:
    - Dar cu cine te-ai oprit pe coastă?
    - Cu Ion - răspunse fata fără înconjur.
    - Mhm, cu Ion - mormăi Vasile Baciu. Apoi vezi bine, c-așa.... Se vede că degeaba îți spun eu ție, ca un părinte, că tu faci tot cum te taie capul.... Bine, draga tatii, bine.... Bine că știu. Că dacă-i vorba pe așa, apoi eu și-s popă.....
    Vorbind se înfuria dinb ce în ce mai tare și se porni pe ocări și sudălmi. Coasa însă n-o lăsa din mână; ba parcă trăgea brazdele ,mai zdravăn. Cei doi lucrători, vrând-nevrând, trebuiau să urmeze pilda lui, căci el mergea în frunte. Astfel omul se răvenea înjurând, dar în aceeași vreme nu îngăduia pe muncitori să lenevească.
    Ana scotea oalele din coș, în umbra unui măr pădureț, la marginea fâneței..... Vorbele grele o plezneau, în fața oamenilor, o chinuiau. Răbda totuși cu inima împăcată, zicându-și că suferă pentru Ion. Cu gândul acesta în minte, se așeză lângă coș și întoarse privirea în vale, unde știa că muncește el. Îl zări tot acolo, dar parcă nu mai era singur.....
    O zgudui un fior. Clipi de câteva ori, ca și când i s-ar fi lăsat o ceață pe ochi. Vedea însă bine. Ion strângea în brațe o femeie. Pe ea n-a sărutat-o, iar pe cealaltă o îmbrățișează. Tot sângele i se adună în obeaji și, parc-ar fi avut un ochean, atât de bine văzu acum pe Florica. O durere mare i se sferdelea în piept și ochii nu și-i mai putea smulge de la dânșii. Auzea ca prin vis amenințările tatălui ei:
    - Mai bine te tai eu în bucățele decât s-ajungi bătaia de joc a Glanetașilor.... Baremi să știu că eu te-am făcut, eu te-am omorât....
    Glasul lui însă nu-i pătrundea în suflet, căci sufletul ei se împietrise de amărăciune. Se simțea neputincioasă și părăsită. Îmbrățișarea celor doi i se părea nesfârșită, îi sorbea toată lumina ochilor. Doar buzele subțiri, înălbite mai puteau murmura, tremurând de durere:
    - Nu mă iubește.... Tot nu mă iubește.... Of, Doamne, Doamne!.....

                                                                     4.

                                   Satul fierbea. Certa de la horă și mai ales bătălia de la cârciumă treceau din casă în casă, din ce în ce mai umflate.
    Dis-de-dimineață Toma Bulbuc a sculat din pat preotul Belciug și i s-a plâns că Ion i-a schilodit feciorul. Popa s-a indignat, fiindcă Toma era un stâlp darnic al bisericii, și i-a făgăduit că dumineca viitoare are să-l dojenească pe bătăușul Glanetașului de pe amvon, ca să-l învețe omenie. Toma, foarte multțumit cu răspunsul, a povestit tuturor oamenilor ce i-a întâlnit cum s-a supărat preotul și ce i-a spus, apoi a ieșit la lucru împreună cu George care, în afară de o dungă vânătă pe spinare, lată de vreo palmă, era bun teafăr, ca și când n-ar fi pățit nimic.
    Femeile mai cu seamă, care unde se zăreau, născoceau amănunte noi. Multe se jurau c-au fost de față și au văzut cum a crăpat țeasta lui George, când l-a izbit Ion cu lătunoiul, cum i s-au împrăștiat creierii prin colbul uliței.... Altele știau că feciorul Tomii trage să moară, iar câteva mai îndrăznețe strigau c-a murit încă de azi-noapte și că Toma s-a dus la popa pentru înmormântare....
    În familia învățătorului Herdelea nu s-a mai vorbit toată ziua decât despre întâmplările grozave de ieri. Titu, care de obicei nu se cărăbănea din par până pe la amiazi, acuma s-a sculat pe la nouă și numaidecât a aruncat întrebarea:
    - Ați auzit ce bătaie a fost azi-noapte?
    Toți știau. Herdelea, fiindcă se culca totdeauna odată cu găinile, se scula veșnic cu noaptea-n cap, ieșea în ogradă și schimba noutăți cu toți trecătorii. Vestea cea mare o aflase de la Macedon Cercetașu care în toate lunile își găsea de lucru pe-acasă spre a-și putea vindeca oboseala beției de dumineca.
    - Eu tocmai m-am nimerit acolo când s-a întâmplat..... - zise Titu misterios trăgându-și ghetele.
    Laura și Ghighi, mezina familiei, tăbărâră pe el, să le povestească tot, din fir în păr. Chiar și d-na Herdelea ăși ascuți urechile de lângă sobă, unde se ostenea cu gătirea bucatelor pentru amiazi. Titu însă se închise ca un sfinx în fața tuturor stăruințelor.
    - Stați, stați! striga întruna, îmbrăcându-se cu o iuțeală militărească. Întâi să-mi cumpăr tutun, pe urmă vă spun....
    Se simțea atât de mândru parcă el însuși ar fi fost eroul sau cel puțin victima bătăliei. Deși ar fi putut să ticluiască un șirag de amănunte, care de care mai cumplite și mai mincinoase, îl rodea totuși ambiția acuma să se documenteze înainte de-a vorbi. De-aceea, pretextul tutunului. Avrum, izvorul cel mai autentic, îi va împrumuta toate știrile.
    Cârciumarul însă se posomorî ca o zi de ploaie când Titu vru să-l descoase. N-a văzut nimic, nu știe nimic.... Îi era frică să nu aibă urmări bătaia, în care să fie amestecat și dânsul, riscând poate chiar să i se închidă prăvălia. Poate să vie jandarmii sau poate vreo judecată.... cine știe? Tăcerea negustorului e totdeauna de aur.....
    Norocul lui Titu a fost c-a întâlnit pe Dumitru Moarcăș, un client credincios al cârciumii, de la care a aflat repede atâta încât să poată înflori o poveste senzațională. Astfel a împuiat apoi urechile mamei și surorilor sale cu amănunte până la prânz.
    Toată familia Herdelea era cu trup și suflet de partea lui Ion. Ziceau că bine a făcut dacă a zgâlțâit puțin pe butoiul acela de George. De ce să-și bată joc de un băiat cumsecade ca Ion?....
    Părtinirea nu era cu totul dezinteresată. Învățătorul făcuse o clacă iarna trecută, să-i aducă satul lemne de foc. Au lipsit tocmai bogătașii, în frunte cu Toma Bulbuc. De atunci familia n-avea la inimă nici pe tată și nici pe fiu. Herdelea chiar a spus odată, de față cu mai mulți țărani:
    „Las că-mi pică ei în mână, și Toma și ceilalți.... Și am să-i joc și eu cum se cuvine....”
    Când sleiră de-a binelea toată întâmplarea cu bătaia, Titu simți îndemnul să ducă vestea mai departe. Frământă bine în cap hotărârea, iar la prânz, după ce mâncă zdravăn și bău câteva pahare de apă, strigă încântat:
    - Să vedeți ce-o să se mai mire cei din Armadia și din Jidovița!
    Se sculă de la masă înaintea tuturor, se îmbrăcă tacticos în hainele cele bune, se ferchezui ca o păpușă și plecă bombănind cu o nemulțumire prefăcută:
    - Mă duc să mă mai plimb, că am săă putrezesc de atâta plictiseală....
    O luă spre Jidovița, agale, fluierând din vârful buzelor și învârtind între degete un baston de trestie....
    Titu era mândria familiei Herdelea. Avea douăzeci și trei de ani și era înalt, cam deșirat, cu o față lătăreață, ochi albaștri spălăciți și o frunte înaltă. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea, zicând că se poartă după moda anglo-americană. Toată casa jura că tânăr mai deștept ca dânsul nu se pomenește în împrejurime. De altfel, în școală a învățat binișor. A început-o subt mâna tatălui său care l-a și scos „eminent”. Când a trecut la liceul din Armadia, a mers puțin mai anevoie; prin clasa a treia se plângea că-l persecută profesorii, ceea ce pe Herdelea l-a făcut să-l mute la liceul unguresc din Bistrița.
    „Las că-i bine să învețe și ungurește - a zis învățătorul - că-n ziua de azi nu faci nimic dacă nu rupi limba stăpânirii.”
    Dar nici aici nu s-a prea înțeles cu profesorii, încât, după ce a terminat clasa a șasea, familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc.
    „Cu limba nemțească - a zis iar învățătorul - poți umbla toată lumea.”
    Taxele de înscriere însă fiind prea mari și Herdelea neavând banii trebuincioși în septembrie, Titu a rămas să studieze acasă ultimele două clase. Pe urmă, când a sosit vremea examenelor, băgând de seamă că taxele pentru particulari sunt și mai urcate și, nimerindu-se ca Herdelea să aibă acuma și mai puțini bănișori, Titu, după o ciorovăială violentă, a renunțat la școală, mai ales că și el se cam săturase de atâta buchiseală searbădă. Într-un sfat de familie următor apoi a triumfat părerea fetelor: Titu să se facă notar comunal. Hotărârea aceasta însă a întristat adânc pe d-na Herdelea, care veșnic visase pe Titu preot în Monor, satul ei de baștină, căci băiatul semăna mult cu ea, având o voce prea frumoasă....
    Până se plece însă Titu la cursul de notari, s-au înăsprit condițiile de primire; i se ceru bacalaureatul. Herdelea atunci a propus să urmeze școala normală și să vie învățător în Pripas, în locul lui; până ar ieși băiatul, el tocmai ar împlini anii de pensie. Dar Titu avea groază de dăscălie. Mai curând salahor, decât dascăl....
    Și împotrivirea lui a fost atât de înverșunată, încât nimeni n-a mai îndrăznit să-i pomenească de dăscălie. Cu toate acestea, nici degeaba nu putea să stea. Era doar om în toată firea. Cum să trândăvească? L-ar lua lumea la ochi....
    Deci Herdelea, fiind prieten bun cu notarul din Salva, l-a convins să-l ia pe Titu ca ajutor și practicand, dându-i casă, masă și ceva de buzunar. Titu s-a dus, a stat trei luni, a lucrat mai nimic, s-a plictisit mult și pe urmă a venit iar acasă. În zadar, nu-i plăcea notariatul și pace. Și chiar dei-ar plăcea, ce perspective ar avea într-o carieră fără diplomă? Ar însemna să rămână toată viața practicant, un fel de jălbar nenorocit, batjocura satelor. Tocmai el, care era plin de ambiții, care simțea că poate și trebuie să ajungă cineva în lume....
    Citea cu patimă versuri, romane. Mai ales de când s-a lăsat de școală, a citit tot ce i-a căzut în mână. Și, tot citind, a început și el să scrie. Întâi mai pe furiș, pe urmă mai pe față și în sfârșit cu tot dinadinsul. Iar când, într-o bună zi, „Familia” i-a publicat o poezie de trei strofe, s-a hotărât definitiv, dar în taină: va fi poet. Surorile lui îl priveau ca pe un bărbat însemnat, iar părinții, deși în sinea lor nu prea înțelegeau cum va mânca și se va îmbrăca Titu din poezii, împărtășeau părerea fetelor. Domnii din Armandia și cudeosebire doamnele și domnișoarele au citit cu mirare și invidie numele băiatului învățătorului din Pripas sub o poezie tipărită. În curând tot județul l-a consacrat poet. Și Titu citea și scria mereu până noaptea târziu; stingea lampa și aștepta prin întuneric inspirația, înjghebacâte un vers în cap, aprindea repede lumina, îl eterniza pe hârtie....
    Herdelea cam mormăia uneori că prăpădește prea mult petrol, dar Titu, vrăjit de muza lui, nici nu voia să audă asemenea imputări pământești....
    Apropiindu-se acum de Jidovița, se gândea unde să se ducă? Să se oprească în Jidovița sau să treacă în Armadia? Inima îl îndemna și ici și dincolo. În Armadia era fata profesorului de matematici, Valentin Dragu, domnişoara Lucreţia, micuţă, oacheşă, visătoare. O iubea de vreo trei ani. O iubire foarte eterică, alcătuită numai din rare priviri cu înţeles, din suspine dese, din câte-o strângere de mână mai vie, din cărţi poştale ilustrate şi mai ales din declaraţii timide, exprimate în limbajul florilor, al mărcilor sau al culorilor. De câte ori se abătea prin Armadia, şi se abătea mai în toate zilele, Titu făcea ce făcea şi întâlnea pe Lucreţia. Atunci roşeau amândoi, vorbeau despre mersul vremii, se priveau şi apoi tăceau.
    "Tăcerea spunea mai mult decât toate frazele", îşi zicea Titu.
    De altfel, Lucreţia a fost una din cauzele de căpetenie ale chemării poetice. Versurile din "Familia" preamăreau tocmai frumuseţea ochilor ei verzi....
    Dar şi în Jidoviţa avea pe nevasta învăţătorului Lang. Învăţătorul era ovreu, iar nevastă-sa unguroancă. Veniseră de curând la şcoala satului şi nu ştiau o boabă româneşte. Ovreii din Jidoviţa s-au apucat prea târziu să practice patriotismul cel nou şi rupeau atât de prost limba oficialităţii încât nici ungurii cei mai binevoitori nu-i puteau înţelege. Soţii Lang deci au fost bucuroşi când au cunoscut pe Titu, singurul om cu care puteau vorbi mai ca lumea. Bărbatul era beţiv şi petrecea mai în toate nopţile prin cârciumile din Jidoviţa sau prin cele din Armadia. Femeia, drăguţă, cochetă, se plictisea grozav. Oamenii povesteau c-ar fi avut câteva aventuri de dragoste prin Maramureş, unde au trăit înainte de a sosi în Jidoviţa.
    Lui Titu mai ales din pricina asta îi plăcea şi umbla s-o cucerească.  Deşi ofta după Lucreţia, râvnea mult şi o iubire pasionată. Dar nu prea ştia cum trebuie cucerită o femeie şi de aceea îi era frică să nu se facă de râs în faţa unguroancei. Cât a dorit dânsul şi n-a fost în stare să cucerească nici măcar o fată din Pripas, cu toate că i se scurgeau ochii după unele. Simţea însă că doamna Lang îl simpatiza şi aceasta îi dădea imbold să străruiască.
    Ajunsese aproape de Jidoviţa. Pe drum ghetele i se prăfuiseră; se opri şi le şterse cu o batisă murdară, adusă înadins pentru treaba aceasta. Îi plăcea să se înfăţişeze totdeauna curat, cu atât mai mult când bănuia că are să întâlnească pe cine-i era drag. Scoase din buzunar o oglindă, îşi potrivi bufanţii lavalierei, îşi netezi frizura şi-şi picură pe piept puţin parfum ca să nu miroase a sudoare. În vremea când se aranja luă hotărârea definitivă: va rămâne în Jidoviţa.
    Soţii Langa stăteau în casa hahamului, în fund. Din curte intrai în tindă, apoi venea în stânga şi în dreapta câte o odaie. Cea din stânga îl interesa mai mult pe Titu. Acolo era dormitorul.
    Bătu la tindă. Nu răspunse nimeni.
    "Te pomeneşti că n-o fi acasă", se gândi Titu apăsând clanţa.
........................................................................