1.Volumul I
GLASUL PĂMÂNTULUI
Capitolul I
ÎNCEPUTUL
1.
Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul, ba în dreapta, ba în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu sindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovita şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea natională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.
Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domneşti, mai poposind puţin la Ciuşmeaua Mortului, unde picura veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe subt Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.
La marginea satului, te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată la picioare. Sufla o adiere uşoară şi Hristos îşi tremura jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vremuri.
Satul parcă e mort. Zăpuşeala ce pluteşte în văzduh ţese o tăcere năbuşitoare. Doar în răstimpuri fâşâie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albăstriu se căzneşte să se înalţe dintre crengile pomilor, se bălăbăneşte puţin ca o matahală ameţită şi se prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceaţă cenuşie.
În mijlocul drumului picoteşte câinele învăţătorului Zaharia Herdelea, cu ochii întredeschişi, suflând greu. O pisică albă ca laptele vine în vârful picioarelor, ferindu-se să nu-şi murdărească labele prin praful uliţei, zăreşte câinele, stă puţin pe gânduri, apoi îşi iuţeşte paşii şi se furişează în livada îngrădită cu nuiele, peste drum.
Casa învăţătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa săre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, în dreptul uşii, unde se spală dimineaţa învăţătorul, iar după amiazi, când a isprăvit treburile casei, doamna Herdelea, străjuieşte o ulcică verzuie de lut. În ogradă, între doi meri tineri, e întinsă veşnic sfoara pe care acuma atârnă nişte cămăşi femeieşti de stambă. În umbra cămăşilor, în nisipul fierbinte se scaldă câteva găini, păzite de un cocoş mic cu creasta însângerată.
Drumul trece peste pârâul Doamnei lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop-Glanetaşu. Uşa e închisă cu zăvorul; coperișul de paie parcă e un cap de balaur; pereții văruiți de curând de-abia se văd prin spărturile gardului.
Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului Florea Tancu, pe urmă altele.... Într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungurești, iar o babă șade pe prispă, ca o scoabă, prăjindu-se la soare, nemișcată parc-ar fi de lemn.....
Căldura picură mereu din cer, îți usucă podul gurii, te sugrumă. În dreapta și în stânga, casele privesc sfioase din dosul gardurilor vii, acoperindu-și fețele sub streșinile știrbite de ploi și de vite.
Un dulău lățos, cu limba spânzurată, se apropie în trap leneș, fără țintă. Din șanț, dintre buruienile cărunțite de colb, se repede un cățel murdar, cu coada în vânt. Numai când celălalt se încăpățânează să-l miroase, îi arată niște colți amenințători, urmându-și însă calea cu demnitatea cuvenită. Cățelul se oprește nedumerit, se uită puțin în urma dulăului, apoi se întoarce în buruienile unde se aude îndată un ronțăit căznit și flămând....
De-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăiește. Pe prispă doi țărani îngândurați oftează rar cu o sticlă de rachiu la mijloc. Din depărtare pătrund până aici sunete de viori și chiuituri....
2.
Duminecă. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea.
Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuța bătrână, pleoștită și dărăpănată. Văduvia-i sărăcie lucie. Femeia a dat din rău în mai rău. Ce agonisește un cap de bărbat într-o viață întreagă, o muiere nepricepută prăpădește într-un an de zile, și mai puțin. Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în șură și sub șopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belșugul. Acuma ograda-i goală bătătură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă și veșnic flămândă.
Hora e în toi.... Locul geme de oameni.... Nucii bătrâni de lângă șură țin umbră. Doar câteva pete albe de daze răzbesc printre frunze gâdilând fețele aprinse de veselie. Zăduful ațâță sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârnă soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună până la asfințit.
Cei trei lăutari cântă lângă șopron să-și rupă arcușurile. Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stâng pe genunche, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfârâie degetele pe strune și cântecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior și are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde, dar secondează cu aceeași patimă cu care Găvan, un țigan urât și negru ca un harap, apară cu arcul pe strunele gordunii. Din când în când, Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându-se uneori la Holbea, alteori la Găvan, cu deosebire când schimbă melodia.
De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someșana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învârtolește, se așează în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire. Cu cât Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc ridicând tălpile, își ciocnesc zgomotos călcâiele, își plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite.... Glasurile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrățișează pe toți.... Numai arar vreunul mai țanțoș începe o chiuitură, în tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răgușit. Dar după două-trei versuri sfârșește într-u iuit aspru, istovit. Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatec. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor.... Sânii acestora tremură sub iile albe și ating din când în când pieptul flăcăilor, turburându-le ochii și inima. Nu schimbă nicio vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute și fugare....
Învârtita ține de vreun ceas, fără întrerupere, și tinerii nu se mai satură. De două ori Briceag, cu cârcei în degete, a încercat să se oprească și, de amândouă orile, flăcăii s-au năpustit la el urlând desperați, cu priviri amenințătoare sau rugătoare:
- Zi, țigane! Mai zi, cioară!....
Toate perechile se îmbulzesc în jurul lăutarilor, se ciocnesc, se izbesc cu coatele goale. Câțiva băiețandri, îngăduiți de curând la horă, amețiți de atâta învârteală, se clatină de ici-colo, abia mai ținându-se pe picioare, spre marea rușine a fetelor cu care joacă. Vrei trei perechi s-au retras în șură, mai la larg, unde însă praful se urcă până-n căpriori, des de să-l tai cu cuțitul....
La câțiva pași de pâlcul jucătorilor stau fetele care au rămas nepoftite, privind cu jind, șoptindu-și uneori cine știe ce și izbucnind în râsete silite. La urechi și în cosite au și ele buchetele de vâzdoage pestrițeși în mână câte un ghiveci mai mărisor pe care să-l dăruiască flăcăului cutare să-l puna în pălărie. Printre fete se mai rătăcește și câte o nevastă tânără, cu năframă de mătase în cap, gata să intre în horă dacă s-ar întâmpla să-i vie chef bărbatului ei să joace. Mai la o parte mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și admiră odraslele. Copii neastâmpărați aleargă printre femei și chiar prin horă, fură florile fetelor și fac haz când victimele îi ocărăsc sau se înfurie. Câțiva mai îndrăciți se lasă pe vine aproape de jucători, uitâbdu-se cu mare băgare de seamă la poalele fetelor, iar când poalele zboară mai tare, dezvelind picioarele goale mai sus de genunchi, se întreabă repede:
- Ai văzut?
- Văzut. Da tu?
- Și eu.
Și apoi continuă să pândească poalele până ce vreo babă indignată îi ia la goană, ceea ce nu-i oprește ca peste câtva timp să reînceapă.....
Bărbații se țin mai pe departe, pe lângă casă, pe la poartă, grupuri-grupuri, vorbind despre treburile obștești, aruncând numai rareori câte-o privire spre tineretul dimprejurul lăutarilor.
Primarul, cu mustăți albe răsucite tinerește, cu niște ochi albaștri mari și blajini, caută să-și păstreze demnitatea apăsând vorbele și însoțindu-le cu gesturi energice, în mijlocul câtorva bătrâni fruntași.
Ștefan Hotnog, un chiabur cu burta umflată ce și-o mângâie întruna parcă ar avea junghiuri, găsește fel de fel de clenciuri primarului, numai ca să arate celorlalți că lui de nimeni nu-i pasă.
Între dânșii, Trifon Tătaru, mititel cu părul gălbui și glasul subțire, se uită când la unul, când la altul, înfricoșat parcă să nu se încaiere, fiindcă amândoi îi sunt rude, cam de departe, nici vorbă.
Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași.
Pe prispă stăpânește Simion Butunoiu, care acum vreo douăzeci de ani a fost învățător în sat, iar azi mănâncă o pensie de cinci zloți pe lună și muncește la pământ mai abitir ca un flăcău. Împrejului lui s-au adunat Macedon Cercetașu cu strajă Cosma Ciocănaș, cu Simion Lungu, cu Toader Burlacu, cu Ștefan Ilina și cu alții, ascultând cu evlavie palavrele dascălului, auzite și răsuzite. Din când în când Simion Butunoiu strănută atât de zgomotos că toate femeile se întorc spăimântate, sau se pornește pe tusea lui obișnuită cu care de multe ori scoală noaptea din somn tot satul.
Macedon așteaptă cuviincios până ce isprăvește dascălul cu tusea, apoi ia din fereastră o sticlă cu rachiu, închină foarte ceremonios, trage o duşcă zdravănă şi trece băutura bătrânului care mormăie scurt "Să ne ţie Dumnezeu pe toţi" şi pune gârliciul la gură. Sticla, pe urmă, umblă din mână în mână. Macedon e cam cherchelit şi comandă milităreşte tuturor să bea:
- Forvert, Simioane! Vaitar, Cosma!.... Vaitar, vaitar!....
A făcut oastea doisprezece ani, i-a fost dragă foc şi, când e beat, ş-acuma numai în comenzi nemţeşti se ceartă cu nevasta-sa. Altminteri însă are o inimă de ceară şi în douăzeci şi opt de ani nu şi-a bătut muierea niciodată; mai curând Floarea s-a întâmplat să-l mustruluiască.
Sticla ajunge la Toader Burlacu goală.
- Goală, ai? râde Macedon încântat. Goală!.... Halt!.... Haptac!.... Unde eşti căprar de zi?... Forvert!...
Un copil de vreo zece ani sare drept în picioare pe prispă şi strigă râzând:
- Hir!
- Nu râde la front, măgarule! se răsteste Macedon. Na sticla şi dă fuga la cantină la Avrum să-ţi mai dea o porţie pentru mine!... Înteles, caprar?
Căprarul însă refuză ordinul, răspunzând repede:
- A zis jupânul că nu-ţi mai dă fără bani, bade Macedoane, nici să nu mă mai trimiţi, că-i degeaba....
Macedon îşi săltă puţin mustaţa, încruntă din sprâncene privind aspru la copil, apoi se aşeză pe prispă, clătinând din cap şi oftând.
- Ehe-i, unde-i vremea când eram eu strajă-meşter!.... Atunci să fi poftit jupânul să nu-mi dea, că-i arătam eu supunere....
Mai boscorodeşte ceva, pe urmă încetează şi se uită ursuz la nevastă-sa care are bani, dar nu-i dă, şi care tăifăsuieşte cu alte femei fără să se sinchisească de comenzile lui....
Tocmai atunci se târăşte pe poartă, printre picioarele oamenilor, Savista, oloaga satului. E vară cu fata cea mai frumoasă din Pripas, cu Florica, şi ceva neam cu nevasta lui Trifon Tătaru. Are picioarele încârcite din naştere, iar braţele lungi şi osoase ca nişte căngi anume spre a-şi târî schilozenia, şi o gură enormă cu buze alburii de sub care se întind gingiile îmbăiate, cu colţi de dinţi galbeni, rari şi lungi. Trifon Tătaru o ţine pe lângă casă, să-i vadă de copii.
Când e vreme bună apoi Savista şade la poartă, se ciorovăieşte cu toţi copiii din sat şi primeşte pomana trecătorilor miloşi....
Vine cu gălăgie mare. Gâgâie ceva cu glasul ei aspru, speriat. N-o bagă în seamă nimeni. Doar Trifon face un semn nevestei, care se apropie repede, supărată:
- Da acasă nu puteai sta, măi femeie? Zău, parcă te mănâncă tălpile.... Laşi tu ograda pustie pe vremea asta.... Şi nici barem slugile nu-s la îndemână.... Ce vrei? Ai? Spune ce vrei, Savisto?
Oloaga făcuse două ceasuri din uliţa cea mare, unde stătea Trifon, până aici. Începe să se bâlbâie foarte grăbită şi cu importanţă, însoţindu-şi sforţărilecu nişte gesturi desperate şi nepricepute.
- Ce face? zice Maria lui Trifon, care se sileste să ghicescă ce spune. S-a bătut Vasile Baciu... cu Avrum?... Cu Florea Căruntu?... Ei, ş-apoi? Ce-ţi pasă ţie, femeia lui Dumnezeu? Şi pentru asta ai venit tu atâta cale? Vai de mine, că eşti mai rea ca copiii cei fără minte... Uite ce ţi-ai facut poalele? Şi numai azi te-am primenit... Of, bată-te...
Savista urla ceva ce vrea să însemne că ei nu-i pasă de poale, şi pe urmă se porneşte brusc pe un râs prostesc de bucurie.
- Cum ai zis?.... Cine-i beat?.... Vasile Baciu.... Parcă azi s-a îmbătat întâi...
Maria o lasă ruşinată şi se întoarce între femei.
Oloaga se târâie în mijlocul fetelor, se frământă să-şi facă loc şi priveşte apoi cu mare plăcere la horă. Are douăzeci şi cinci de ani şi tremură de fericire când aude lăutarii, ori când vede vreo petrecere....
3.
Savista n-are parte să se defete multă vreme. Până să se aşeze bine, până să se certe cu fetele pentru un loc mai bun, jocul încetează. Briceag, asudat şi istovit, încheie învârtita cu o apăsare zdravănă de arcuş încât îi plezneşte o strună la vioară. Ion, feciorul Glanetaşului, ţinând de brâu pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la lăutari rugându-i:
- Mai zi, mă Briceag.... numai un pic, auzi? Un picuţ de tot, ţigane!
Alţi flăcăi strigă poruncitor:
- Trage, ţigane! Ce te codeşti?.... De ce te plătim, cioara dracului?
Briceag aruncă o privire dispreţuitoare spre cei ce-l ocărăsc, iar lui Ion îi răspunde convingător, arătându-i vioara:
- Nu mai pot, Ionică.... Zău, nu mai pot.... Crede-mă!.... Mi-au amorţit degetele..... Pe urmă, şi struna mi s-a rupt.
- Un pic, omule, nu înţelegi? stăruie flăcăul.
Ţiganul însă se înfurie brusc, întoarce spatele, trânteşte vioara în braţele lui Holbea şi începe să blesteme cătrănit:
- Fire-ar ale dracului toate ceterele din lume, pleznire-ar acolo unde-o fi cine m-a învăţat să ţin arcuşul.... Că io-i spun cu frumosul că nu pot şi el mă omoară să mai zic.... Dare-ar Dumnezeu să trăznească toate jocurile cu pe cine le-a născocit....
Ion ascultă câteva clipe mirat cum înjură Briceag. Apoi deodată se încinge ca focul şi izbucneşte răguşit:
- Ho, cioară, fi-ţi-ar neamul de râs, ho!.... Şi închide pliscul că te pocnesc de-ţi sar măselele tocmai în curtea bisericii!....
Briceag a mai păţit-o cu Ion; tace. Numai după ce flăcăul se îndepărtează bodogănind, începe iar să se necăjească cu ceilalţi lăutari, pe ţigăneşte.
Flăcăii îmbrăţişează pe fete, mulţumindu-le pentru joc. Fetete se zbat în braţele lor şi şoptesc cu sfială şi cu plăcere:
- Mulţumim....
Ion strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar mai prelung.
- Dă-mi drumul, Ionică! murmură fata uşor, cu mulţumire în glas:
- Să vii, Anuţo.... ştii tu unde! zice Ion domol.
Ana nu răspunde, privirea ei însă luceşte de bucurie. Se zmuceşte să scape din îmbrăţişare, şoptind întruna moale:
- Dă-mi drumul Ionică.... zău, dă-mi drumul!....
Flăcăul o trage mai aproape, cu un zâmbet aprins, o apucă cu o mână de ţâţe şi i le strânge ca pe două mere, încât Ana sâsâie de durere.
- Să nu cumva să nu vii! repetă Ion, înfingând în ochii ei o privire poruncitoare şi lacomă.
Ana fuge glonţ la fete, îmbujorată şi scuturându-şi poalele de praf. Apoi, potolindu-şi sufletul, spune Margaretei lui Cosma Ciocănaş, o fiinţă ursuză, voinică, cu picioarele cât doniţele,, cu braţe bărbăteşti şi cu o faţă osoasă roşcată:
- Şi Ionică..... mereu.... zău aşa....
Dar, încurcându-se, schimbă repede vorba:
- Vai de mine, ce căldură....toată m-am făcut o apăraie....
Margareta nu jucase şi-i era necaz pe fetele care au avut noroc. Nu răspunse nimic Anei, ci urmă să privească cu jind spre ceata flăcăilor care închinau cu rachiu sau aprindeau ţigări; părea îngrijorată rău să nu se întâmple s-o poftească la joc cineva şi ea să nu bage de seamă....
Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut. Tot atunci zări mai alături şi pe Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, cu care se ţinuse până acuma, puţin posomorâtă, dar mai frumoasă ca oricând. Flăcăul clipi aspru, ca şi când ar fi vrut să-şi alunge un gând din creieri, şi strigă la un băieţel:
- Aduseşi, bre?
- Adus, bade Ionică - făcu copilul cu importanţă. Am dat-o lelii Zanobiei, s-o ţie....
Şi, în vreme ce Ion se duse spre grupul unde era mamă-sa, băieţelul urmă:
- L-a făcut tare, jupânul, bade, ş-a pus zece bucăţele de zahăr, de zice că-i mai bun ca mierea.....
Zenobia, cu sticla de rachiu în mână, se plângea Todosiei, vădanei, de un afurisit de junghiu care o tăia prin şale de câteva zile şi nu-i mai trecea.
- Ia dă sticla ceea, mamă! zise Ion scurt şi înghiţi îndată o duşcă zdravănă. Da d-ta bei o leacă?
- Lasă-mă pe mine în plata lui Dumnezeu că doar nu-s însărcinată - zise Zenobia luând totuşi sticla si trăgând o gură. Aoleu, da ştiu că-i bun.... Vezi numai, dragul mamii, să nu bei mult că ţi se suie la cap şi cine ştie ce poznă ţi-o veni să faci.... Omul la beţie să-l ferească Dumnezeu....
Ion luă sticla şi-i întoarse spatele fără să-i mai asculte sfaturile.
Copilul rămase pironit locului, cu ochii pofticioşi la rachiu. Când se îndepărtă flăcăul, avu parcă o supărare. Dar îi trecu repede şi, şterpelind într-o clipire un ghivecel de flori din mâna Margaretei, o zbughi ca săgeata, urmat de blestemele aprige ale fetei care aştepta mereu s-o cheme cineva la joc....
4.
Ion trecu încet pârleazul de lângă gard, întorcând capul spre Ana, care nu-l scăpa deloc din ochi şi care, peste câteva clipe, îl urmă cu paşi grăbiţi, roşă ca focul de ruşine, închipuindu-şi că toată lumea o pândeşte.
În dosul şurii era o livadă mărişoară, presărată cu pomi, tăiată în două de o cărare ce cobora până la Gârla Popii şi se oprea chiar în spatele cârciumii lui Avrum. Fânul cosit de curând, adunat în câteva clăiţe proptite în pari, umplea văzduhul cu un miros îmbătător.
Ion merse pe cărare doi-trei paşi, apoi coti în stânga şi se aşeză sub un nuc bătrân şi scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilţ. Fata sosi tremurând de emoţie, dar cu o strălucire bucuroasă în ochi.
- Aici erai? murmură Ana aşezându-se repede, fără să se uite la dânsul.
- Că parcă-i mai bine aici - făcu flăcăul încet; apoi îndată ridică sticla: Să trăim, Anuţo!
- Să trăieşti Ioane! răspunse ea privind neliniştită spre cărare, pe unde treceau mereu oameni, care la cârciumă, care înapoi.
- Bea și tu, Anuță, că pentru tine l-am luat și l-am făcut dulce ca gura ta!
- Despre mine poate să sece rachiul - zise fata mai potolită. Mi-e silă și când îi simt mirosul, că taica nu mai lasă să treacă nicio ziulică fara băutură și fără beție.... Nu știu, zău, ce s-o mai alege de noi.
- Apoi așa bea omul la supărare - zise Ion, adăugând pe urmă cu alt glas: Bea, Anuță.... Mi-a cășunat și mie așa odată....
Ana își înmuie buzele în rachiu, se strâmbă și dădu repede sticla înapoi, tușind și râzând:
- A-vai de mine.... nu pot.... parcă-i otravă....
- B-ai bun - zise Ion ducând iarăși sticla la gură.
Tăcură amândoi un răstimp, fără să se privească. Apoi flăcăul își trecu brațul pe după mijlocul ei și oftă:
- Hei, Anuță, mult aleanu-i în inima mea!
Fața Anei, lunguiață, arsă de soare, cu o întipărire de suferințe, se posomorî.
- Ce îndur eu, să ferească Dumnezeu pe toată lumea - gemu dânsa. Că tata și-a pus în gând să mă mărite cu George-a-Tomii și o ține morțiș cu George. Și Doamne, greu îți mai vine să taci și să înghiți când nu ți-i drag omul....
Ion se uită lung la buzele ei subțiri care se mișcau ușor dezvelindu-i dinții cu strungulițe, albi ca laptele și gingiile trandafirii de deasupra. Știa dânsul că Vasile Baciu e într-o ureche și că de o apucă hăis, apoi hăis o ține să știe de bine că dă cu carul prin toate șanțurile. Dar tocmai asta îl întărta și pe el.
Nu-i fusese dragă Ana și nici acuma nu-și dădea bine seama dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea ca tot o mai iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri și case și vite multe....
..................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu