„Nu trăi ca să-ţi fie simţită prezenţa, ci ca să-ţi fie simţită absenţa."
                                          Bob Marley

Ion, Liviu Rebreanu

.......................................................................
                                                 10.

                           Zâmbea un soare bătrânesc de toamnă, învăluind hotarele într-o lumină galbenă, potolită, care încălzea tocmai cum îi place omului mai bine.  Sub îmbrățișarea blândă a razelor, pământul, amorțit, parcă respira iar mai zdravăn, copacii își răsfirau mai tihniți frunzele arămii....
    Șoseaua uruia neîncetat de căruțele care se-ntreceau s-ajungă mai repede la bâlci. Pripăsenii, mergând mai toți pe jos, cu saci sau desagi în spinare, pășeau voinicește și vorbeau tare de răsunau râpile și pădurile....
    În Jidovița, cârciumarii botezau rachiul, pregătindu-se pentru după-amiază, când oamenii, la întoarcere, se vor opri cu toții să închine câte un pahar de mulțumire c-au vândut sau cumpărat ce au putut....
    Armadia începe îndată la câteva sute de pași dincolo de podul peste Someș. Un orășel lunguieț, împrăștiat pe țărmul râului până la poalele dealurilor, urcându-se chiar și pe coastă cu casele. De departe, strălucește mândră biserica cu două turnuri și clădirea liceului românesc, podoabele cele mai de seamă ale Armadiei și ale întregului ținut. De altfel, tot târgușorul e trei-patru străzi care se întâlnesc într-o piață largă, în fața bisericii.
    Glanetașu, cu Zenobia și cu Ion, o apucă pe lângă Someș, fiindcă-i calea mai scurtă, și ies lângă școala primară românească în srada Liceului. În dreptul judecătoriei, care se afla peste drum peste o bisericuță  veche catolică, Ion  se oprește și trece desagii cu porumb în spinarea mamei sale. Își dau întâlnire în piață și apoi bătrânii pornesc înainte, iar feciorul rămâne pe trotuarul  de lespezi lucii,  scuturându-și hainele de perii ce-i luase de pe desagi.
    Judecătoria era o clădire mare, posacă, galbenă, cu un etaj  și cu ferestre zăbrelite; în fața ei, afară, lângă poartă, se aflau două bănci de scânduri, pe care se odihneau pricinașii până le venea rândul, căci funcționarii, copleșiți de lucru, nu-i sufereau înăuntru, pe coridor sau în sala de așteptare.
    Ion sosise prea devreme. Până la nouă, când se deschidea cancelaria, trebui s-aștepte pe-afară, în tovărășia altor țărani, de prin sate învecinate, veniți ca și dânsul. Tocmai târziu își aduse aminte de Simion Lungu și-l căută din ochi, fără să-l găsească.
    Când, în sfârșit, un aprod ungur, foarte roșu la față și cu o mustață pomădată și răsucită, începu să strige pe împricinați, se opri în fața porții, trăsura preotului Belciug. Pe capră, lângă vizitiu, ședea țanțoș Simion.
    „Mhm! își zise Ion, batjocoritor. Îl aduce popa cu brișca!”
    Belciug coborî încet, spuse vizitiului să poposească la gazda lui pe Ulița Comorilor, unde trăgea totdeauna, și apoi intră pe poartă, ferindu-se de femeile care se îmbulzeau să-i sărute mâna. Simion rămase pe trotuar, încurcat puțin, aruncând o privire pe furiș spre Ion, care ședea pe bancă, de vorbă cu un moșneag din Vărarea. Sosirea lui Simion îi stânjeni parcă pe toți, dintru-început. O țărancă gureșă, așezată lângă poartă, pe un fedeleș gol, rupse tăcerea, întrebându-l deodată:
    - Oi fi având și dumneata vreun necaz pe aici, măi bade?
    Simion se uită la Ion și răspunse rușinat:
    - Apoi am, vezi bine că am. Cine n-are?
    Iară tăcură câteva clipe. Dar pe urmă, încetul cu încetul, își reveniră cu toții și Simion povesti din fir în păr ce a pățit cu Ion, care tăgăduia aprig tot. Se amestecară toți în vorbă, unii dând dreptate unuia, alții celuilalt. Ciorovăiala însă îi apropia mereu. Simion, de altfel, nu cerea decât brazdele pe care i le tăgăduia flăcăul, căci de bătut s-au bătut în parte. În cele din urmă, ascultată sfatul mișneagului din Vărarea: Ion să-i dea înapoi două brazde și Simion să-și retragă jalba.  Spuse aprodului că s-au împăcat și-l rugară să le îngăduie să înștiințeze și pe domnul părinte cu nu mai vor să meargă la judecată. Aprodul îl bătu pe umăr și le făcu semn să îi urmeze. Intrară în gang. În dreapta și în stânga erau birourile cărților funduare. Inima lui Ion bătu mai repede. Aici are să vie cu Ana și cu Vasile Baciu, să-i scrie toate pământurile pe numele lui....
    Urcară apoi pe o scară veche, foarte roasă. În odaia de așteptare dădură peste Belciug, care se plimba de ici-colo, cu pălăria în mână, cu fața mai palidă decât de obicei. Aprodul, arătându-i pe cei doi țărani, îi zise rânjind mulțumit:
    - S-au împăcat.... Nu trebuie judecată....
    Preotul se opri brusc, ca și când glasul aprodului l-ar fi speriat. Văzând însă pe Simion împreună cu Ion, înțelese și se înfurie. Se băgase în cearta dintre dânșii într-o clipă de necaz prostesc, crezând că izbind pe feciorul Glanetașului are să simtă lovitura și familia Herdelea. Așa se grăbise de scrisese pâra lui Simion, susținând-o și prin mărturia lui de preot. Peste câteva zile însă, potolindu-și supărarea, i-a părut rău că s-a băgat. Nu se cuvine ca un preot să-și năpăstuiască credincioșii, târându-i în fața judecătorilor unguri. Ar fi fost mulțumit dacă s-ar fi putut împăca lucrurile, fără să mai ajungă prin Armadia, dar și fără să iasă dânsul micșorat, căci din gură tuna și fulgera mereu împotriva lui Ion.Fiindcă, în asemenea împrejurări, pricinașii n-au îndrăznit să se învoiască acasă, Belciug a venit cam în silă la judecată, muncit de gândul cum ar putea potrivi toate, așa încât să rămână cu fața curată. Își făcuse, plictisindu-se în sala de așteptare, o cuvântare bine simțită prin care să apeleze la inima judecătorului pentru a dobândi iertarea vinovatului, dacă făgăduiește să se îndrepte....
    Atunci a picat aprodul cu împăcarea, răsturnându-i deodată toate intențiile. I se păru că țăranii s-au întovărășit ca să-și bată joc de dânsul.
    - Piei din ochii mei, măgarule! se răsti la Simion, indignat. M-ai adus până aici ca acuma să mă faci de râs în fața oamenilor?.... Las că știu eu ce poamă ești și tu! Am să te învăț eu minte și pe tine, becisnicule!
    Simion se făcu mic de tot și mormăi foarte încet, să nu-l audă popa, dar totuși să-și poată zice că n-a tăcut:
    - Apoi nu te-am adus eu, domnule părinte, că dumneata m-ai adus!....
    Câțiva țărani, care-și așteptau rândul, se adunară ciopor într-un colț, spăimântați. Numai o babă, neputându-se stăpâni, bolborosi:
    - Mai rar popă ca acesta.... În loc să împace oamenii, îi învrăjbește....
    Pe Ion îndârjirea preotului îl ului. În gând îi răsări deodată întrebarea:
    „Ce-o fi având cu mine?”
    O presimțire urâtă începea să i se încuibeze în inimă. Pleoștit, se apropie de fereastra ce dădea în curtea judecătoriei. Se rezemă de perete și se uită din ce în ce mai zăpăcit în jur. În antreu se coborâse o tăcere grea, întretăiată numai de pașii preotului care își reluase plimbarea de ici-colo, mai nervos, aruncând deseori priviri zdrobitoare spre Simion Lungu. Când Belciug obosi și se opri, se auziră din sala de judecată întrebări grăbite, într-o românească pocită, rostite de un glas aspru și urmate de răspunsuri umile, înfricoșate....
    O teamă stranie cuprinse pe Ion încetul cu încetul. Simțea o amenințare de care nu se putea feri. Se mira cum de nu s-a sinchisit el deloc până acuma de afacerea aceasta? De ce nu s-a împăcat mai dinainte, când ar fi fost atât de ușor? Îi părea foarte rău că n-a cerut cel puțin învățătorului să-l lumineze ce să spună și cum să răspundă....
    Se întoarse și-și aruncă ochii afară. Curtea era strâmtă, pardosită cu piatră și împrejmuită cu un gard de scânduri foarte înalt.  În fund, o casă joasă, cenușie, posomorâtă, cu ferestrele zăbrelite cu drugi groși de fier....
    Ion tresări. Asta era temnița. Un fior de groază îi furnică sufletul....
    În curte, trei țărani tăiau lemne sub privegherea unui paznic în uniformă urâtă, cu pușca pe umăr. Țăranii hâțâiau ferăstrăul alene și nepăsători, pe când paznicul nu-i scăpa din ochi și doar uneori își îndrepta cureaua de la armă, mândru și poruncitor.
    „Va să zică aici....?” se gândi flăcăul, curmându-și însă firul gândirii, cuprins de îngrijorare.
    Alt aprod, bătrân, leneș, cu ochelari, îi introduse înăuntru. La biroul din mijloc, cu spatele la fereastra dinspre stradă, stătea un domn gros, cu o chelie ascunsă puțin sub niște fire rare de păr lung, cu ochii încruntați, având dinainte, pe masă, o cruce de metal. Belciug, cu o înfățișare solemnă, se așeză îndată în stânga, lângă perete, pe un scaun. La alt birou, un domn sfrijit și gălbejit, cu mustăți cărămizii și cu o cărare aleasă foarte îngrijit, răsfoia într-un teanc de acte, scoase câteva hârtii și le puse ceremonios pe masa judecătorului. Aerul era apăsat și atât de vrăjmaș, încât cei doi țărani se uitară repede unul la altul, îngroziți, gata parcă s-o tulească în orice clipă.
    Deodată însă, întrebările judecătorului porniră nerăbdătoare. Cum te cheamă? De câți ani ești?....
    Ion simți de-acum foarte limpede cum îl învăluie primejdia. De-acum s-a isprăvit....
    Nu mai e nicio scăpare....
    Când Simion răspunse, fără să se uite la Belciug, că s-au împăcat și că-și retrage jalba, mai avu o scânteiere de nădejde. Dar se stinse îndată. Judecătorul nici nu lăsă pe Simion să isprăvească, sări în picioare și începu să răcnească:
    - Atunci de ce mai veniți pe-aici, ticăloșilor, să mă încurcați?.... O să vă bag la răcoare pe amândoi, o să vă....
    Atunci Belciug se ridică de pe scaun și se apropie, zicând cu sfială:
    - Pardon.... Două cuvinte....
    Judecătorul mai rău se întărâtă. Începu să dăscălească și pe Belciug că nu le explică boilor c-aici e judecătorie unde oamenii au de lucru, nu să-și piardă vremea cu fleacuri....
    Preotul roși și rosti câteva cuvinte pe ungurește. Deși știa binișor ungurește, avea oroare să vorbească, mai ales în fața autorităților, vrând astfel să dovedească tuturor că românul nu renunță niciodată la drepturile lui. Judecătorul, care îl cunoștea, se zăpăci auzindu-l vorbind ungurește și deodată se îndulci. Îl pofti să ia loc, își trase scaunul mai aproape de dânsul și-l ascultă cu mare luare-aminte. Belciug vorbi mult. Era în joc prestigiul lui față de țărani, care merita jertfirea trecătoare a unui principiu.
    Ion și Simion nu mai înțelegeau nimic; doar privirile judecătorului care îi fulgerau în răstimpuri, le spuneau că e vorba de ei și că nu e bine. Când încetă preotul, judecătorul se sculă iar și se răsti la Ion:
    - Vasăzică, tu ești spaima satului, câine ticălos!.... Bine. Foarte bine. Te dezvățăm noi de nebunii, fii pe pace!.... Ai să vii să stai două săptămâni la răcoare, ca să-și treacă pofta de bătăi!.... Mișelule și netrebnicule!
    Ion îngălbeni; apoi tot sângele i se urcă în obraz. Rosti, cu fruntea sus, cu ochii aprinși:
    - Apoi să ne iertați, domnule jude, nu-i așa.... Că eu n-am bătut pe nime-n lume, domnule jude....
    - Să taci, ticălosule!.... Nicio vorbă, că pe loc te pun în lanțuri!.... Și acuma ieși afară!.... Marș!
    Flăcăul ieși clătinându-se, fără să mai vadă cum Belciug dă mâna judecătorului, care-i zâmbește prietenos....

                                                                        3.

                                      În aceeași joi, după-amiază, pe când Herdelea, profitând de vremea frumoasă și călduță, sforăia închis în stupină, iar dăscălița cu fetele alegeau fasole pentru mâncarea de seară și vorbeau de Pintea, mirându-se că au trecut zece zile de la răspunsul lor fără ca el să mai fi dat vreun semn de viață - o căruță se opri în fața casei și, în vreme ce caii își scuturau clopoțeii de la gât, un glas strigă pătrunzător:
    - Domnule-nvățător!.... Domnule-nvățător!.....
    Ghighi, recunoscând glasul, se repezi afară, aruncând vorba:
    - E drăguța tatii!....
    În vârful căruței era cocoțată o săsoaică bătrâioară și roșcovană, cu o față veșnic râzătoare, care de patruzeci de ani, în fiecare joi, se ducea în Armadia, la târg, cu căruța plină de pâine de vânzare. Herdelea o cunoștea încă de pe vremea când fusese elev la liceu. Toată casa o iubea și o poreclise „drăguța tatii”, fiidcă cu cât îmbătrânea cu atât de hârjonea mai mult cu domnul învățător, în amintirea tinereților de odinioară.
    - Fii bună, domnișoară, vino de ia scrisoarea asta pe care mi-a dat-o domnul Bălan de la poștă, pentru dumneavoastră! zise săsoaica, cu ochii zâmbitori. Că mi-e greu să mă cobor de-aci și caii-s nebunatici....
    Ghighi alergă, curioasă, la căruță. Drăguța, întinzându-i scrisoarea, întrebă în șagă, lungind vorbele săsește:
    - Da domnu-învățător nu-i acasă?
    - Tata doarme, drăguță!murmură Ghighi, cu ochii la scrisoarea, care era o telegramă, și apoi fugind într-un suflet în casă, tocmai din cerdac adăugă: Mulțumim, drăguță!
    - N-aveți pentru ce, n-aveți pentru ce! vorbi săsoaica singură, mângâind cu biciul șoldurile cailor care porniră îndată la pas.
    Telegrama stârni o emoție mare în toată casa. Doamna Herdelea, îndeosebi, privea toate depeşele drept nişte cobitoare de rău. Numai două a primit de când e măritată, şi amândouă au fost fatale: una le vestise, în trei cuvinte reci, moartea surorii ei cele mai dragi, prăpădită într-un spital din Cluj în urma unei operaţii, iar a doua le-a adus ştirea înbolnăvirii singurului ei frate pe care, până ce a ajuns ea la Monor, l-a găsit pe catafalc....
    Astfel, acuma se uitau toate trei înspăimântate la fiţuică, întrebându-se de la cine o fi şi ce o fi cuprinzând, închipuindu-şi numai veşti sinistre şi neîndrăznind să o desfacă.
    - Eu o rup, şi ce o fi să fie! strigă, în cele din urmă, Ghighi.
    Cum îşi aruncă însă ochii în telegramă, cum izbucni voioasă:
    - E de la Pintea!.... Vine Pintea!.... Mi-am zis eu că de la el trebuie să fie, dar n-am vrut să vă spun, ca să fie mai mare surpriza! adăugă apoi, învârtindu-se prin odaie în paşi de vals şi fâlfâind hârtia în aer.
    - Ia s-o văd şi eu! zise Laura, revenindu-şi în fire, cu glasul tremurat de emoţie. Şi cum Ghighi nu se mai astâmpăra, sfârşi mai apăsat: Ei, dă-o-ncoace, nebuno, nu mă mai necăji!
    Laura citi rar şi solemn:
    "Fericit nespus, sosesc sâmbătă - George."
    Dăscăliţa, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, o citi de asemenea şi descoperi, într-un colţ, un adaos, cu creionul:
    "Multe gratulări - Bălan."
    - Uite, ne gratulează bietul Bălan! murmură ea, plângând de-a binelea.
    Bălan era singurul funcţionar român de la poşta din Armadia, prieten bun cu Herdelea. Ştiind că Pintea ceruse mâna Laurei şi trecându-i prin mână telegrama, nu l-a lăsat inima să nu fie cel dintâi care trimite familiei întregi felicitările cuvenite.
    - Ce om bun, sărmanul Bălan, observă Ghighi, luând hârtia preţioasă. Dacă nu era el, cine ştie când ne venea, că jidovii ceia de la cancelarie ţin toate scrisorile cu zilele.... Şi cum a găsit el tocmai pe drăguţa tatii!....
    Cuprinsă de un nou fior de bucurie, Ghighi o tuli să scoale pe Herdelea, să-i comunice şi lui vestea cea mare. Bătu cu pumnii în uşa stupinei, tropăind şi din picioare, şi strigând:
    - Tată!.... Tată!.... Vine Pintea!.... Vine!....
    Deodată se opri şi, ţipând ca din gură de şarpe, porni în goana mare spre casă, dând din mâini, ca o desperată, căci sărind nebuneşte pe lângă stupină, stârnise duşmănia unei albine care, mânioase cum sunt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi şi i-a înfipt acul drept în colţul gurii.
    Speriate de ţipetele ei, dăscăliţa şi Laura îi ieşiră înainte ostoind-o. Herdelea, cu somnul în gene, se ivi în uşa stupăriei, mormăind:
    - Da ce-i? Ce s-a întâmplat? Ce zbiară aia aşa?
    După întâia durere şi spaimă, Ghighi plânse mai ales de frică să nu se umfle şi să nu mai poată merge la serata dansantă, care pica tocmai acuma, duminică. Numai Herdelea o linişti, asigurând-o că-i trece negreşit până duminică încât poate să fie chiar ea regina balului.
    Învăţătorul studie apoi telegrama, cu ochelarii pe nas, de-abia ascunzându-şi fericirea.
    - Ei, prea bine.... Să poftească şi avem să-l primim cum se cuvine! zise dânsul în cele din urmă, împăturind frumos telegrama şi punând-o în buzunar, ca să se poată făli cu ea pe la toţi cunoscuţii.
    Până seara au adus pe tapet toate treburile ce le stârnise sosirea peţitorului. Unde va trage Pintea? Iată o problemă gravă. Ei nu-l pot găzdui, fiind mulţi şi neavând decât trei odăiţe. Dar, chiar dacă ar avea mai multe, n-ar şedea bine unui logodnic să petreacă nopţile în casa logodnicei. Va trebui deci să doarmă în Armadia. Masa însă poate s-o ia aici, precum poate să stea toată ziua, să se obişnuiască mai bine cu Laura. Fireşte, toate acestea înseamnă cheltuială grea. Ce are a face? O dată se mărită o fată....
    Vor tăia câteva găini, neapărat. Dar nici carnea de vacă nu poate să lipsească, deşi s-a cam scumpit. În orice caz, nico masă nu se poate fără carne. De prăjituri vor îngriji fetele, căci Laura e meşteră mare....
    Bine ar fi dacă ar şti la ce oră va sosi sâmbătă! Înainte sau după prânz? Poate că s-ar putea ghici din telegramă?....
    Nu se poate. Destul de rău că n-a precizat, ca să ştie cum să orânduiască masa....
    Duminică, fireşte, vor merge împreună la serata dansantă. Cine ştie de nu vine chiar înadins ca să meargă şi la bal împreună cu Laura, să se mândrească în faţa lumii cu aşa logodnică frumuşică. Laura roşi până în vârful urechilor şi se întrebă ce vor zice fetele când vor afla că se logodeşte? Deşi că foarte multe vor invidia-o. Probabil însă că se cam ştie în Armadia, căci nu se poate ca tata să nu fi bătut toba....
    - Să ştii că din pricina balului vine tocmai sâmbătă!  strigă Ghighi, muncită numai de gândul seratei şi ţinând la obraz o batistă muiată în apă rece. Eu imediat am ghicit!.... Atât mai bine! Cel puţin avem un cavaler singur!.... Am să dansez până-mi fac pantofii ferfeniţă!.... Numai să nu mi se umfle sărăcia asta de înţepătură!....
    Regretau toţi că nu era şi Titu acasă, ale cărui sfaturi în privinţa primirii lui Pintea ar fi fost foarte folositoare. Titu însă, de o vreme încoace, mai mult stătea prin Jidoviţa decât pe-acasă.
    Deocamdată se înţeleseră ca Herdelea să meargă mâine până-n ziuă, întovărăşit de Ghighi, spre a face cumpărăturile trebuincioase. În acest scop învăţătorul avea, mai întâi, să ia un avans din leafa lunii următoare, ca să aibă cu ce ţine piept cheltuielilor; apoi să vorbească cu măcelarul Ştrul din Jidoviţa, de la care luau pe datorie, să nu le facă pocinogul să-i lase fără carne de vită.
    Titu, sosind, ca de obicei, tocmai la masă, exclamă iar:
    "Foarte drăguţă femeie doamna Lang", ceea ce însemna că a întâlnit-o şi era mulţumit. Apoi cercetă telegrama cu mutra unui om care o așteptase, aprobă cu mici rezerve planurile de primire, găsind însă și prilejul de-a mai pomeni de câteva ori de Rozica, cu niște ochi atât de strălucitori parcă mereu i-ar fi venit să povestească tuturor că e iubit de o femeie fermecătoare și că mâine-poimâine va fi un adevărat erou de roman sentimental.
    Când să se ridice de la cină, se auzi o bătaie sfioasă în ușă.
    - Da cine-o fi așa de târziu? zise Herdelea, adăugând tare: Intră!
    Glanetașu se strecură în odaie ca și când l-ar fi urmărit cineva de-aproape. Mărturisi, mereu încurcându-se, ce-a pățit Ion azi-dimineață la judecătorie și rugă pe Herdelea să-i învețe cum să scape bietul băiat de temniță. Vestea căzu ca o bombă; indignarea umplu îndată toată casa. Dar Ion? De ce nu vine el? Bătrânul se zăpăci. I-e rușine că n-a venit înainte de proces, când l-a îndemnat dânsul și cum ar fi fost  bine, de poate nici nu pățea ce-a pățit. Se vede însă că Ion are ce are, că parcă nu-i sunt toți boii acasă....
    Toată familia ceru pe Ion.
    În curând Glanetașu se întoarse cu Ion și cu Zenobia. Flăcăul povesti cu de-amănuntul tot ce s-a întâmplat, întrerupt deseori de Zenobia care afurisea cu gura plină și pe popă, și pe Simion, și pe judecător.
   - Pămătuful! strigă dăscălița la sfârșit, fierbând de revoltă.
    După o tăcere de compătimire însă Ion întrebă cu lăcomie:
    - Acu ce-i de făcut, domnule învățător?
    - Apoi am să-ți fac o plângere tocmai către ministrul justiției, ca să afle și cei mari cum se poartă cu oamenii, domnii de pe-aici.... Am să-ți fac, Ioane! Numai să-ți vie întâi sentința, , peste câteva zile, se vedem ce spun într-însa dumnealor!
    Zenobia, drept mulțumire, își făcu o sumedenie de cruci, căzu în genunchi și bătu la repezeală vreo zece mătănii, stârnind hazul tuturor. Plecară apoi toți trei blagoslovind pe Herdelea pentru că îi scapă dintr-o pacoste atât de grea.
    - I-aș fi putut face jalba și acuma - zise învățătorul după ce rămaseră singuri - dar vă trebuie trăsura lui Belciug la bal....
    - Perfect ai chibzuit! murmură Titu, zâmbind mulțumit, cu gândurile la Rozica....

                                                                              4.

                                          Pintea sosi spre seară, pe o vreme ploioasă, într-o brișcă galbenă, trasă de doi călușei iuți și grăsuni.
    Ghighi, care mai mult stătuse pe-afară decât în casă, toată ziua, cu ochii pe șosea, zări trăsura de departe și, deși nu cunoște pe Pintea, ghici că el trebuie să fie și dădu alarma cu însuflețire:
    - Vine!..... Iute, vine!
    Întreaga familie apăru în ușa casei. Herdelea șopti Laurei să iasă mai în față, să vadă omul că-l așteaptă cu drag. Pintea, sub umbrela pe care ploaia de toamnă dărăbănea fără cruțare, scoase pălăria ceremonios, dând din cap cu un surâs triumfător.
    - Uite ce tânăr simpatic! murmură dăscălița, silind pe Laura să rășească.
    Trăsura se opri o clipă în uliță, înaintea casei.
    - Hai, Titule, deschide poarta! strigă Herdelea.
    Titu se repezi în capul gol și brișca intră în ogradă, după ce Pintea coborî și veni în pridvor, ridicând mai sus umbrela și ferindu-se să nu calce în noroi. Toți în întâmpinară în cor:
    - Bine-ai sosit!
    - Bine v-am găsit! Bine v-am găsit! repetă dânsul intrând în cerdac și scuturându-și umbrela peste parmaclâc. M-a făcut leoarcă ploaia asta.... Din Lechința până aici n-a stat niciun minut.... Dar bine c-am ajuns....
    Herdelea îl îmbrățișă și-l sărută pe amândoi obrajii, ceea ce nu se obișnuia decât între neamuri. Pintea sărută mâna doamnei Herdelea care, fiind foarte mișcată și voind să se stăpânească, avea o înfățișare rece, zicându-i:
    „Bună seara, domnule!”
    Laura îi întinse grațios mâna, cu un surâs cochet prin care căuta să-l încătușeze mai mult; el vru să-i spună ceva drăgălaș, dar, neîndrăznind s-o tutuiască, precum făcuse în scrisori, se mulțumi să-i sărute mai lung mâna și apoi, spre a-și ascunde zăpăceala, trecu la Ghighi căreia îi zise galant:
    - Mi-a vorbit atâta despre dumneata.... sora dumitale.... încât te-am cunoscut imediat....
    Titu dădu o mână de ajutor vizitiului să deshame calul. Deoarece ei n-aveau șură sau șopron, îl sfătui să acopere brișca cu o pătură, iar caii să-i bage în grajd unde se mai găsește puțin fân; dacă va mai trebui, vor cere de la vecini, că anul acesta este nutreț din belșug....
    Ploaia îl udă până la piele, ceea ce nu-l împiedică să strângă bărbătește mâna lui Pintea care, împreună cu ceilalți, zăbovea tot în cerdac.
    - Credeam că nici n-ai să mai vii pe ploaia asta scârboasă!.... Ei, dar ce mai stați aici în umezeală?.... Haidem în casă!.... Leapădă-ți și tu, George, macferlanul și umbrela, că uite cum curge apa din ele!....
    Îl duseră în salonaș. Întrebările nu mai conteneau: când ai plecat, unde ai poposit, ce-ai pățit pe drum? Și compleșindu-l cu întrebări, încât el abia biruia cu răspunsurile, toți îl cântăreau din ochi cu o curiozitate pe care nici măcar nu încercau s-o ascundă.
    Era de vreo douăzeci și cinci de ani, cu o înfățișare plăcută, cu niște ochi negri cam mici și neastâmpărați și cu o mustăcioară cărbune, îngrijită. Părul aspru, pieptănat în sus, era retezat drept, ca o perie. Cu mișcările iuți și îmbrăcat într-o redignotă puțin prea lungă, sub care purta o vestă încheiată în nasturi deși, până la gulerul alb și tare ce-i cuprindea gâtul scurt, n-avea mai nimic preoțesc nici în ținută și nici în vorbă.
    Vedea cum îl examinează toată familia și aceasta îl încurca, dar totuși povesteau mereu, căutând vorbele cele mai alese și aruncând deseori ochii la Laura, care stătea lângă el, în privea tăcută și se roșea ca sfecla când întâlnea căutările triumfătoare ale bătrânilor.
    Pintea vorbi mai cu seamă despre părinții lui, pe care-i iubea mult. Tatăl său era preot în Lechința, iar Lechința era un orășel cam cât Armadia, însă împestrițat cu toate neamurile și fără culoarea românească de aici. Herdelea își aduse aminte că a umblat și dânsul prin Lechința, acum vreo optsprezece ani, la o „reuniune” de învățători, împreună cu Titu, care pe atunci era un băiețandru de vreo cinci anișori. Își aminti chiar că cunoscuse și pe tatăl lui George, care la banchetul de adio, a ținut o cuvântare înflăcărată....
    Pe urmă, Pintea mai spuse că are mulți frați și surori, care aproape toți sunt gospodăriți și răspândiți prin toate colțurile pământului românesc. Acuma i-a venit rândul lui, să-și întemeieze fericirea....
    Zicând aceasta se uită cu mai multă îndrăzneală la Laura, care se topi de rușine și se sculă repede, făcându-se că trebuie să caute ceva pe la oglindă, unde, privindu-se puțin, își potrivi părul la tâmple.
    - Ei, fetelor - interveni iar Herdelea, frecându-și zgomotos mâinile - ia să aduceți voi ceva să mai dezmorțim oleacă pe George, că văd că-i rebegit rău de ploaie și de frig.... Cred că bei și tu, ginere, un șnaps fain de tot, știi, românesc, de-al nostru?....
    Fetele ieșiră ca niște sfârleze, bucuroase că pot să-și comunice la repezeală impresiile. Așezând pe o tavă păhăruțele și sticla de rachiu fiert și îndulcit, Laura întrebă cu inima strânsă:
    - Ce zici, Ghighițo?.... Cum ți se pare?
    - O, dar știi că-i foarte drăguț, se jură Ghighi din toată inima. Zău, Laura, de o sută de ori mai simpatic ca Ungureanu.... Mă și mir cum nu ți-a plăcut ție până acuma? Nu vezi că-i elegant, nu ca teologii ceilalți, care se plimbă veșnic cu umbrela subțioară.... Parcă nici n-ar fi teolog, parcă ar fi cel puțin, inginer!
    - Adevărat? stărui Laura, strălucitoare.... Nu-i prea mic?
    - Ce mic? se cruci cealaltă. E doar tocmai cât tine de înalt.... Adică, de unde până unde, vrei să fie negreșit ca prăjina de Ungureanu?.... Ș-apoi, n-ai văzut de brișcă superbă are? Asta-ți spune, cât de colo, că-s oameni bogați și vrednici!
    - Mie, totuși, mi se pare că-i prea mic, reveni Laura, care dorea să audă cât mai multe laude spre a se convinge pe deplin și pentru a-și risipi toate îndoielile ce-i mai necăjeau uneori sufletul.
    - Lasă, nu mai cârti! Aveți să fiți o preche încântătoare! sfârși Ghighi, cu însuflețire.
    Pintea bpu puțin ca să nu-și închipuie oamenii că poate-i bețiv. În schimb, limba e se dezlegă din ce în ce. Era vorbăreț din fire și-i plăcea lui însuși cum povestește. Și astfel, după ce se mai obișnui puțin și-și învinse sfiala, începu iar despre rudele lui, apoi despre cunoscuții și prietenii comuni, pe urmă despre el însuși, despre viața lui în liceu, la seminar....
    Numai despre Laura nu scoase niciun cuvânt. De altminteri, toți găsiră că așa se cuvine, căci chestia asta, fiind serioasă, nu trebuie adusă în discuție decât cu băgare de seamă și în momentul oportun....
..........................................................................

    „Cele mai bune medicamente din lume sunt niște hohote de râs și un somn bun.”
                                   proverb irlandez

Ion, Liviu Rebreanu

..............................................................
                                               9.


                               - Acum trebuie să mă duc acasă, căci vezi ce târziu e, urmă Roza, ferindu-se mereu de stăruinţele lui.
    Se însera. Întunericul cobora atât de grăbit, parcă de te-ai fi uitat mai bine, l-ai fi văzut cum se îngroaşă.....
    Titu ridică pardesiul, îl scutură şi întovărăşi pe doamna Lang până la marginea satului.
    - Ce-ai face dacă te-ai pomeni, într-o bună noapte, pe neaşteptate, cu mine în casă? întrebă dânsul la despărţire, liniştit, strângându-i braţul.
    - Mi-ar face plăcere şi.... ţi-aş da un ceai cu rom mult, răspunse femeia râzând. Numai dacă bărbatul meu nu s-ar împotrivi.....
    - Dar dacă Lang n-ar fi acasă? stărui Titu, înfingându-şi privirea lacomă în ochii ei.
    - O, atunci.... ar trebui să fii foarte cuminte, altfel m-ai supăra! murmură Roza, cu un zâmbet ispititor şi supus.

                                                                      6.

                                     Titu se întoarse acasă pe drumul cel nou, foarte mulţumit de ziua de azi, întinzând paşii ca să ajungă din urmă pe surorile sale şi mai ales fiind înfometat de moarte. Pe la Ciuşmeaua Mortului, însă întâlni pe Ion, care venea din Jidoviţa, singur, gânditor, în mers şovăitor.
    - Da ce-i, Ioane, de tăndăleşti aşa? îi strigă Titu voios. Ai băut ceva, ori nu ţi-s toţi boii acasă?
    - Apoi, domnişorule, îmi chibzuiesc şi eu necazurile cum pot, răspunse Ion scoţând pălăria şi încercând să zâmbească, fără a izbuti.
    Cerul era senin-sticlă. Câteva stele mai mari clipeau aprig luptând cu întunericul care năvălea zadarnic să le stingă, căci mereu se aprindeau mai multe, ca nişte scântei împrăştiate de un vânt năpraznic. Din urmă, Pădurea Domnească vâjâia înăbuşit, parcă şi-ar fi stăpânit mânia, iar în faţă, şoseaua cenuşie fugea printre şanţurile negre, pierzându-se repede pe după cotiturile de dealuri....
    - Aşa, se vede c-ai auzit şi tu? zise Titu deodată. Apoi tocmai voiam să-ţi spun, că eu am aflat de ieri, de la un prieten care-i scriitor la judecătorie în Armadia....E adevărat, Ioane! Simion Lungu te-a pârât că l-ai bătut şi că i-ai sfeterisit nu ştiu câţi stânjeni din porumbiştea.....
    - Da dă-i dracului cu tot neamul lui! întrerupse flăcăul nepăsător, scuipând ascuţit, în semn de dispreţ.
    - Ce să-l drăcuieşti, Ioane, că nu-i de glumă! reluă Titu întărâtat puţin de nepăsarea lui. E lucru foarte serios şi poate să te bage în temniţă!.... Că Simion ca Simion.....cu el te-ai fi învoit tu omeneşte. Dar s-a pus şi popa pe capul tău, auzi? E foc pe tine, nu alta! Zice că nu te iartă până nu te vede la răcoare.... El i-a făcut pâra lui Simion şi s-a pus martor..... Nu ştiu ce are cu tine....
    Ion scuipă iar, îşi trase pălăria pe ochi şi tăcu. Auzise şi el ceva din toate astea. I-au intrat pe-o ureche şi i-au ieşit pe cealaltă. I se păreau fleacuri faţă de cele ce dospeau acuma în sufletul lui. Bătaia cu Simion nu stârnise în sat multă vâlvă, căci Simion era o fire argăţoasă, gata veșnic să se ia de piept cu oricine. Pe urmă, încăierările din pricina pământurilor erau mai dese chiar decât certurile flăcăilor la horă. Doar amestecul preotului dăduse puțin de vorbă pe la cârciumă....
    Ion însă era atât de pătruns de încredera mereu nelămurită ce i-o deșteptaseră lacrimile Anei, încât parcă veșnic umbla prin nouri. Simțea totuși, nevoia unui imbold care să-i limpezească gândurile și să-i îndrumeze faptele. Avea răbdarea să-l aștepte nepripit, convins că trebuie să vie de undeva. Și fiindcă de câte ori își sfărâma mintea să-și găsească drumul, se izbea parcă numai de porți zăvorâte - căuta să nici nu se mai gândească la ceea ce va trebuie să se întâmple. Acuma tocmai începuse să-l împresoare bănuielile și să-l înfurie.
    - Lasă-i, domnișorule, că de data asta nici capul nu mă doare - făcu dânsul, ca și când vorbele lui Titu i-ar fi crestat limba.
  Titu, crezând că flăcăul se sfiește să zică ceva rău despre Belciug, urmă mai aprins:
    - De ce să-i lași, Ionică? Ori ți-e frică de popă?
    - Ba nu mi-e frică nici de Dumnezeu, dacă mi-i sufletul curat, domnișorule!
    - Nici să nu-ți fie, că om mai urâcios ca Belciug nu se află sub soare!.... Câinos la suflet și viclean ca dracul.... A început să mă scârbească de când am văzut că-și pune mintea cu flăcăii și-și vâră nasul în sfezile voastre....
    Într-adevăr, până deunăzi, Titu, singur din toată familia, părtinise pe preotul Belciug. Chiar când părinții lui se mai ciorovăiau cu dânsul, prietenia lor rămânea neatinsă. Popa îl lua cu trăsura ori de câte ori se ducea la Armadia sau la Bistrița și trăgeau câte un pui de chef, ocărând împreună pe unguri, căci Belciug era mare naționalist, deși nu se prea arăta a fi, de frică să nu-și piardă ajutorul de la stat, fără de care n-ar mai fi putut trăi în rândul oamenilor....
    Înverșunarea lui împotriva lui Ion însă zdruncinase dragostea lui Titu. Mai întâi i se părea nedreaptă și nedreptatea totdeauna îl revolta, afară dacă nu pornea de la dânsul. Pe urmă, Ion îi era tot atât de drag pe cât îi fusese Belciug. Mândria flăcăului, istețimea și stăruința lui de a împlini ceea ce își punea în gând, voința lui încăpățânată îi plăcea tocmai pentru că toate acestea lui îi lipseau, măcar că ar fi dorit mult să le aibă. Se hotărâse chiar să spună preotului că e nedrept cu Ion, dar niciodată nu găsise momentul potrivit și mai ales, curajul trebuincios. Acuma, fața cu flăcăul, își vărsa toată nemulțumirea pe care ar fi vrut s-o trântească lui Belciug. Îl mira însă și-l încurca înfățișarea lui Ion, care-l asculta parcă ar fi fost vorba de altcineva. În cele din urmă, Titu își curmă indignarea și întrebă iscoditor:
    - Mi se pare mie că alte necazuri te mănâncă pe tine, mai mari?
    Ion se opri, își încrucișă brațele la piept, și-l privi lung. Titu vedea cum îi scapără ochii în intunerec, ca la pisici.
    - Altele, domnișorule, bine zici - răspunse scurt și apăsat.
    - Și nu-mi spui mie? se supără Titu. Să știi, Ioane, că m-ai supărat! Zău m-ai supărat....
    Flăcăul își îndreptă sumanul pe umeri ca și când nu s-ar fi putut hotărî să vorbească. Titu însă, muncit de gândul că are să descopere cine știe ce taină mare, îi dădu ghes nerăbdător:
    - Hai, spune ce te doare! Iute!.... Hai!....
    Stăteau în mijlocul șoselei, sub Râpele Dracului. Dinspre Pripas se apropia o caleașcă în pas grăbit. Se dădură amândoi la o parte, iar Ion își ridică pălăria, zicând „bună seara” necunoscuților din trăsură. Apoi, când uruitul roților se potoli, spuse foarte rar:
    - Trebuie să iau pe fata lui Vasile Baciu, domnule!
    Titu râse cu o voioșie decepționată:
    - Asta ți-e supărarea?.... Fugi d-aici, Ioane, că râd și curcile de tine!
    - Asta-i, domnișorule, și-i mare! Că badea Vasile nu mi-o dă și, dacă nu mi-o dă de bunăvoie, e rău de tot!....
    - Nu înțeleg de ce te agăți tu de fata asta? E slăbuță și urâțică.... Eu unul n-aș lua-o nici să mi-o cântărească în aur!
    - Aşa-i, aşa-i, dar fără dânsa nu mai scap de sărăcie până-i Prut şi Siret!
    - Aaa! făcu Titu după o pauză ce voia să tălmăcească gravitatea situaţiei. Aşa da, adevărat! E greu!
    - Aşa-i! zise Ion mulţumit că şi domnişorul îi înţelege acum necazul. Învaţă-mă dumneata ce să fac şi cum să fac, că eşti om învăţat!....
    Titu, în realitate, nu prea înţelegea nici încăpăţânarea lui Ion de-a lua pe Ana, şi nici pe a lui Vasile de a nu i-o da. El vedea în amândoi nişte ţărani deopotrivă de treabă, între care nu era nicio deosebire. Dacă Ion n-avea avere, în schimb e mai dezgheţat şi mai harnic, ceea ce uneori face cât o moşie. Deoarece însă rolurile de povăţuitor îl măguleau, se sili să găsească un sfat bun care să-l ridice în ochii flăcăului.
    - Dacă nu vrea el să ţi-o de bună voie, trebuie să-l sileşti! zise Titu după un răstimp de gândire, nehotărât puţin, ca şi când ar fi vrut să vadă cum îi va primi Ion vorbele.
    Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară uriaşă de pe inimă. Ridică privirea cercetător, ca un hoţ prins cu ocaua. Mulţumirea îl strângea de gât încât nu putu rosti niciun cuvânt.
    - Poţi să-l sileşti? Ai cum să-l sileşti? întrebă Titu, neînţelegând tăcerea lui.
    - Pot, domnişorule! izbucni Ion aspru, cu ameninţare în glas.
    Porniră apoi iar la drum, dar nu mai schimbară nicio vorbă până la poarta învăţătorului. Flăcăul nu mai simţea nicio nevoie de palavre zadarnice, când acuma ştia limpede ce trebuia să facă. Acuma îl rodea numai nerăbdarea să isprăvească mai curând, să-și împlinească scopul. Titu tăcea fiindcă nu era sigur dacă povața lui a fost folositoare, mai ales după răspunsul dârz care-i răsuna mereu în ureche.
    - Mulțumesc, domnișorule, că mi-ai deschis capul - zise Ion, despărțindu-se.
    În casa Herdelea ardea lampa. Lumina unei ferestre se revărsa toată asupra flăcăului, care avea pe față o hotărâre strălucitoare. Văzându-l, Titu simți un fior de spaimă.
    - Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea-n gard! murmură dânsul, zâmbind zăpăcit.
    - De-acu lasă pe mine, domnișorule, că-mi știu eu datoria! răspunse Ion cu o bucurie atât de largă, că se pierdea într-un rânjet prostesc.

                                                                      7.

                           Titu intră în casă cam uluit de izbucnirea lui Ion. Deşi nu pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui deodată, bănuia totuşi că a dezlănţuit o pornire atât de sălbatică încât îl cutremura. Cum dădu însă de lumină şi cum sosi mâncarea, uită de Ion şi-i reveni în gând Roza Lang. Astfel se însenină iar şi, frecându-şi mâinile, zise cu o mândrie prin care voia să dea a înţelege tuturor că a pus la cale un lucru mare:
    - Foarte drăguţă nevasta lui Lang! E o plăcere să stai de vorbă cu ea!.....
    Herdelea aprobă în tăcere, căci şi lui îi plăcea Rozica, cu toate că dragostea i-o arăta numai prin glume piperate, spuse într-o ungurească foarte stricată, care pe femeie o veseleau totdeauna. Dăscăliţa însă, bufni moroncănoasă:
    - Repede vă mai speriaţi şi voi de toate zdrenţele.... Dacă şi aia-i drăguţă, apoi ce să mai zici de mama pădurii?.... Cum poate să fie drăguţă o femeie care-i atât de proastă că nici măcar nu ştie româneşte?
    Doamne Herdelea avea un dispreţ adânc pentru femeile care nu fac copii. Pe Roza Lang însă, era şi mai furioasă, pentru că, de câte ori se întâlneau, voia s-o silească să vorbească ungureşte, mirându-se mereu cum se poate să nu ştie ungureşte soţia unui învăţător de stat. Dăscăliţa n-ar fi mărturisit în ruptul capului că nu ştie, ci spunea cu mândrie că nu vorbeşte fiindcă îi sunt urâţi ca dracu ungurii şi limba lor.
    Laura şi Ghighi se întoarseră acasă singure. Ungureanu nu se mai oferise, ca altă dată, să le însoţească. Din Jidoviţa până în Pripas, Laura a plâns desperată, fără să scoată o vorbă. Ghighi însă, bănuind pricina lacrimilor surorii sale, a ocărât toată vremea pe Aurel, găsindu-i mai multe cusururi chiar decât înşişi bătrânii când erau mai porniţi. Ocările ei şi oboseala drumului, au potolit puţin durerea Laurei. Îndată ce a ajuns acasă, s-a retras în salon ca să nu bage de seamă părinţii că a plâns. Oricât se silea să se stăpânească, nu-şi putea opri lacrimile. Simţea întruna ca şi cum o casă întreagă s-ar fi prăbuşit peste ea şi nu e în stare să se ridice dintre dărâmături. Când Ghighi veni s-o cheme la masă, minţi c-o doare capul. Ar fi murit de ruşine să fi fost acuma nevoită să se uite în ochii oamenilor, care i-ar fi ghicit supărarea.
    După cină, Herdelea, aducându-şi iar aminte de scrisoarea lui Pintea, deschise uşa odăii unde Laura îşi frământa nenorocirea, şi-i zise din prag:
    - Da cu omul cela ce facem, domnişoară? Tu, care ştii atâtea etichete, nu crezi că-i vremea să-i răspundem?
    Întrebarea se înfipse în inima fetei ca într-o rană proaspătă. Lacrimile o podidiră mai furtunos, în vreme ce buzele ei murmurau cu resemnare:
    - Scrie-i, scrie-i, fire-ar al dracului!.... Cine te opreşte să-i scrii?.... De-acuma mi-e totuna....
    Ghighi se repezi numaidecât, adăugând:
    - A spus ea vreodată să nu-i răspunzi? Da ce, crezi că ea-i proastă să lase pasărea din mână pe cea din gard? Ori aţi vrut să nu mai vorbească cu nimeni pentru că a cerut-o domnul Pintea? Aşa sunteţi dumneavoastră, căutaţi cearta cu lumânarea, şi pe urmă, mai ziceţi că alţii se ceartă.
    - Bravo, bravo! strigă Titu, triumfător. Asta-mi place! În sfârşit, bine c-aţi venit tot la vorba mea.... Dacă m-aţi fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă.....
    Laura plângea cu hohote. Ghighi alergă la ea s-o mângâie, după ce mai întâi închise iar uşa. Bociră amândouă un răstimp, apoi Ghighi se reculese şi vorbi, alintând-o:
    - Lasă-l încolo, Laura dragă, nu-ţi mai face sânge rău pentru un netrebnic! Merită un stricat ca el să-l plângă o fiinţă gingaşă şi distinsă ca tine?....  Vezi, eu am avut o presimțire sigură că-i un ticălos.... Știi, ți-am și spus și astă-vară, la sindrofia de la Elvira!.... De altfel, și Alexandrina mi-a povestit chiar azi, că fata popii din Vărarea, știi, toanta ceea de Vica, i-a făcut farmece și că acuma prostănacul de Ungureanu se duce mereu-mereu la ea, ba că popa, bețivul, l-a și pus să jure în biserică și cu mâna pe Evanghelie, că îndată ce va ieși doctor, va lua pe Vica!.... Acuma vezi și tu cât e de murdat și de netrebnic de iubirea ta, Laura, dragă!....
    Bătrânii erau mulțumiți c-a dat Dumnezeu și i-au venit Laurei gândurile cele bune. Dăscălița, mișcată, se apucă să spele vasele, bolborosind o rugăciune ce o știa dânsa, încă din tinerețe, anume pentru situații fericite. Herdelea însă, scoase din buzunar scrisoarea a optzecea a lui Pintea și o citi din nou, cine știe a câta oară, cu multă băgare de seamă. Clătină apoi din cap, îngândurat, vrând să învedereze nevestei și lui Titu că nu-i ușor să ticluiești un răspuns cum se cuvine, cinstit și drept și frumos, unei asemenea scrisori. Se așeză la masa de scris, lucrată de el însuși acum vreo douăzeci de ani, aprinse o lumânare, puse scrisoarea lui Pintea lângă călimară, își atârnă după urechi niște ochelari pe care nu-i întrebuința decât în momentele cele mai solemne, căci vedea mai bine fără ei, stătu cu fruntea încrețită ca să-și adune  gândurile și apoi începu  să aștearnă pe hârtie, bătrânește:
    „Mult stimate și iubite fiule George! Află că rândurile tale multă bucurie ne-au priciniut, văzând într-însele gândurile tale bune și prea vrednice. Și mai află că Laura este doritoare de-a te vedea în casa noastră cât mai grabnic.....”

                                                              Capitolul IV
                                                               NOAPTEA
                                                                      1.

                                  De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea c-a înfrumusețat-o și i-a ridicat prețul. Știa bine că Ana nu se va înmuia cu una cu două, dar nădăjduia că, până în cele din urmă, îi va birui împotrivirea.
    Căci acuma numai de ea atârna. Cel puțin așa credea el. Feciorul Glanetașului are alte necazuri pe cap decât să-l mai bată gândurie cu Ana. După pozna cu Vasile Baciu, după dojana din biserică, după bătaia cu Simion Lungu ce-ar mai putea aștepta de la Ion? Dovadă că nimic, este faptul că nici nu se mai arată pe la Ana. La horă nu mai joacă cu ea. În sat umblă vorba că se va însura în Câșlegi cu Florica....
    Va să zică, din partea aceasta, calea lui George e slobodă....
    Numai Ana să se dea pe brazdă....
    Dar Ana îl ocolea, avea veșnic ochii roșii de plâns ascuns. Asta înseamnă că în inima ei nu s-a zdruncinat iubirea pentru Ion.  S-a gândit George și s-a răsgândit. Pe urmă s-a sfătuit cu maică-sa, o femeie uscată, cu nasul ascuțit și ochii mici, căzuți în fundul capului, care vedea în toate lucrurile neplăcute vrăjitorii și farmece. Ea l-a învățat să se ducă la ghicitorul din Măgura, să-i dezlege pe Ana. George s-a dus, ghicitorul i-a descântat....
    Zadarnic. Atunci a început să se necăjească. Neînduplecarea fetei îi jignea mai ales mândria. Se credea cel dintâi flăcău din sat și suferea când cineva nu i-o recunoștea.  Din pricina aceasta a avut atâtea ciocniri cu Ion, care pretutindeni i-o lua înainte, pe care mai toți flăcăii îl priveau ca pe un fel de vătaf al lor. În sinea lui simțea și el că al Glanetașului are ceva de-l întrece în fața oamenilor. N-o mărturisea însă nimănui și se supăra când i-o spuneau alții. Adică de ce-ar fi mai breaz Ion ca dânsul? Carte știe și el; e chiar abonat la „Foaia Poporului”. Prost nu e, voinic este, deși nu e bătăuș. Adevărat că are o fire blândă, dar când se mânie e în stare să facă și moarte de om. Ion e mai sprinten, mai osos, mai șiret, adevărat, dar el e mai așezat, mai cumpănit, ca omul care are ce pierde. Toma Bulbuc e cel mai bogat țăran din Pripas, mai cu stare decât însuși popa Belciug, iar George e singur la părinți. Harnic și muncitor și strângător este cum nu se găsește al doilea. Din munca lui a adunat banii cu care a cumpărat iarna trecută cel din urmă petec de pământ al lui Dumitru Moarcăș....
    Vasile Baciu îl primea totdeauna voios, îl poftea să șadă, îl cinstea cu rachiu „îndulcit de fata mea”. George zâmbea și se uita cu coada ochiului la Ana, care mereu își făcea de lucru lângă vatră și de-abia răspundea la vorbele lui. Dintr-ntâi a crezut că sfiiciunea ei este prefăcătoria obișnuită a fetelor față de flăcăi, mai ales când le văd și părinții. Curând a trebuit să înțeleagă că Ana tot nu-l vrea pe el și că tot după Ion oftează. Atunci a plecat înjurând-o în gând și hotărât s-o lase în plata Domnului. Mintea însă îi rămânea tot la ea și a doua seară pornea iar glonț la Vasile Baciu, să se necăjească iar prinzând-o cum sispină și lăcrimează după celălalt. Se încăpățâna din zi în zi. Se simtea jignit de răceala ei și începea s-o iubească aievea. De unde până acum voise s-o ia numai pentru că era fata lui Baciu și fiindcă părinții lor i-au sortit unul altuia, azi o râvnea cu patimă și i se părea frumoasă ruptă din soare. Nu îndrăznea să spovedească nimănui ce-l durea. I-ar fi fost rușine să afle cineva că el nu e în stare să-i dobândească dragostea. Aceasta l-ar fi înjosit în fața lumii, înălțând în aceeași vreme de Ion. Se mustra chiar că a ascultat pe maică-sa de și-a bătut picioarele degeaba la ghicitor. I-ar fi venit mai bine dacă ar fi băgat de seamă Vasile Baciu ce se petrecea în inima Anei. Dar bătrânul nu putea bănui nimic. El știa doar atâta, că fata lui trebuie să se mărite cu George, pentru că așa i s-a năzărit. Cu cât îl primea mai bine, cu atât credea că va merge mai ușor. George se chinui că, pe când satul fierbea că merge la Ana, el era nevoit să petrească toate serile ascultând palavrele lui Vasile despre războiul din Bosnia, unde povestea c-ar fi făcut atâtea vitejii de l-a pupat însăși împăratul. Ar fi fost de o mie de ori mai bucuros să se fi putut învoi cu fata spre a se întâlni pe furiș, căci asta ar fi fost o dovadă de dragoste. Ana însă ofta de câte ori tatăl ei se jura că la iarnă vor face nunta măcar de-al plezni fierea în dezmățatul Glanetașului.
    De altfel Ana, de când a văzut pe Ion îmbrățișându-se cu Florica și mai ales de când i-a ajuns la urechi că a și cerut-o, trăia într-o frământare cu atât mai dureroasă cu cât trebuia s-o tăinuiască. Era o fire tăcută și oropsită, menită parcă să cunoască numai suferința în viață. A crescut singură, lipsită de dragoste părintească mângâietoare. Mama a lăsat-o fără aripi. Își aducea aminte doar ca prin vis de ogoirile ei blânde pe care nu le-a mai întâlnit niciodată. Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane. Vorbe bune a auzit prea puține de la dânsul; bătăi însă a suferit nenumărate, mai pe dreptate, dar mai mult din senin. Prietenie cu alte fete nu putea lega. Sufletul ei căuta o dragoste sfioasă și adâncă. Zburdălnicia o întrista. Chiar peste veselia ei plutea totdeauna o umbră de melancolie....
    În Ion al Glanetașului apoi descoperise deodată tot ceea ce-i dorea inima. Întâia oară, acum câteva luni, când au stat de vorbă mai îndelung, s-a simțit ademenită. De atunci îi zicea mereu că fără de el ar trebui să moară. Era singurul om în ale cărui cuvinte tremurau mângâierile râvnite în fundul inimii ei. Nu mărturisea, dar nici nu ascundea tatălui ei iubirea ce-o cuprinsese și de care nu putea să se despartă nici moartă. Sudălmile și amenințările lui, ca și revenirea lui George n-o speriau deloc și nici nu-i clinteau hotărârea. În gând căuta veșnic prilejuri să întâlnească pe Ion, să-l întrebe, să-l roage, să-i cadă în genunchi ca să n-o ocolească. Nu înțelegea purtarea lui, pe care-l știa atât de încăpățânat și de bun. Depărtarea și lipsa lui însă îi sfâșiau inima. Își zicea uneori că poate fuge de dânsa, că poate n-o mai iubește....
    Atunci își pierdea brusc toate nădejdile și o cuprindeau gânduri de moarte. Mai ales după întâlnirea cu Ion pe drumul cel vechi, când el n-a găsit nimic să-i spună, când n-a luat-o în brațe, deși fuseseră singuri - gândurile negre începură s-o stăpânească mai des. Joia, ducându-se la bâlciul săptămânal în Armadia, cu ouă, păsări, brânză, lăptării, trecând în zorii zilei pe cărarea de lângă Someș, dincolo de Jidovița, se oprea acuma mereu în dreptul stăvilarului și privea lung vălmășagul apelor adânci care parcă o chemau. Ce să mai aștepte în viață, dacă ce i-e drag o părăsește? Ropotele valurilor care se zvârcoleau năvalnic,în clocote mugitoare, o învăluiau cu zgomote asurzitoare, stingându-i toate dorurile și năzuințele. Se clătina pe picioare. Simțea că dacă s-ar pleca puțin, ar aluneca în gura morții, unde, într-o clipire, s-ar sfârși toate suferințele....
    Totuși, într-un colțișor al sufletulu ei, chiar în mijlocul chinurilor celor mai crâncene, mai simțea pâlpâirea unei fărâme de nădejde care o îndemna să creadă că încă nu e totul pierdut. Grăuntele de speranță, care nu părăsește pe om până nu-și dă ultima suflare, care mai licărește în ochii muribundului chiar când inima a încetat de-a mai bate și când trupul a înghețat pentru totdeauna - îi dădea și ei puterea să mai aștepte și să stăruiască....
    Și astfel, într-o noapte, după ce plecă George și după ce tatăl ei stinse lampa și se culcă, Ana, plânsă și frântă, ieși în ogradă, cum mai ieșise de atâtea ori zadarnic de când Ion nu se mai abătea pe la dânsa, cu scânteierea de nădejde în inimă că, poate, cine știe?
    Noaptea era neagră și mohorâtă, noapte de toamnă, tristă și năbușitoare. Nouri groși, plumburii, măturau crestele dealurile care împrejmuiau Pripasul, învolburându-se în văzduh, înnegrindu-se și limpezindu-se ca niște balauri năpraznici porniți parcă să înghită dintr-o sorbire satul ce dormea adânc și mut. Pomii prin grădini dârâdiau cutremurați de frig, cu niște glasuri plângătoare și ostenite.
    Fata, desculță, strângându-și la piept năframa, păși sprinten spre poartă, zgâlțâită de o frică neînțeleasă și de frigul care o pătrundea la os. Deschise vranița cu mare băgare de seamă, ca să nu scârțâie, și vru să iasă în uliță. Se opri însă deodată, trăznită de spaimă. O mogâldeață neagră stătea răzimată de stâlpul porții. O clipă Ana n-avu măcar puterea să deschidă gura. Apoi, reculegându-se, întrebă în șoaptă:
    - Cine-i aici?
    - Eu - răspunse un glas gros, împrăștiindu-se în întunerec pe niște aripi nevăzute.
    - Ionică? murmură Ana într-o izbucnire de fericire, agățându-se de dânsul și repetând printre lacrimi: Ionică! Ionică!
    - Am așteptat să plece George - răsună iarăși glasul lui Ion cu o tremurare de părere de rău. De câte ori n-am tot așteptat așa, iar tu, Ana....
    Se întrerupse ca și când i s-ar fi înfipt un cuțit în beregată.
    - Hai în casă, Ionică - scânci fata, trăgându-l de mâneca sumanului. Pe urmă, aducându-și aminte de tatăl său, care ar scula tot satul în tălpi, să știe că l-a adus pe Ion în casă, adăugă, mai plângătoare: Ori baremi în ogradă.... pe prispă.... Vino!....
    Ion nu intră. Atâta voise: să-l vadă ea și să știe hotărât că n-a părăsit-o. Așa își chibzuise dânsul calea pentru a sili pe Baciu să i-o dea. Ca să izbutească, trebuie s-o ia domol. Altfel i se primejduiau planurile....
    Acuma știa bine cum are să-l silească. Numai să nu-și piardă răbdarea. Graba strică treaba. Fără dibăcie și șiretenie nu ajungi la mal niciodată.
    Îi zise repede, scurt, „noapte-bună” și se pierdu în beznă înainte ca Ana să mai fi putut răspunde. Dar pașii i se mai auziră pe uliță, leopăind rar prin noroi, îndepărtându-se din ce în ce până ce se stinseră de tot. Buzele fetei bâlbâiră, rugătoare, în singurătatea ce o învăluia:
    - Ionică! Ionică!....
    Rămase totuși cu o mare mulțumire în suflet. S-a întors la ea, va să zică o iubește!.... Poate că niciodată n-a avut visuri mai frumoase ca în noaptea aceasta.....
    De a doua zi, Ana parcă ar fi fost alta. Fața i se îmbujoră de o încredere senină. Umbla mai sprintenă, muncea mai cu drag și simțea o nevoie ciudată de a arăta lumii întregi că e fericită.
    George, observând îndată schimbarea, s-a bucurat mai întâi, crezând că s-a dat pe brazdă. Ana nu mai ofta și nu mai lăcrima. Părea însă grozav de nerăbdătoare și stătea ca pe spini, parcă de-abia ar fi așteptat să-l vadă urnindu-se....
    Gândindu-se mai bine, George își zise pe urmă că trebuie să fie ceva la mijloc. Și gândindu-se iar, îi fulgeră prin minte:
    - Ion!
    Vru să-l îndepărteze și nu mai putu. În urechi îi vâjâia ca o bătaie de ciocane:
    - Ion!.... Ion!..... Ion!....

                                                                       2.

                                 Când, a doua zi, straja îi aduse citația, Ion strânse din umeri nepăsător, întrebă în ce zi e judecata, căci nu pricepea scrisul unguresc, și o dădu Zenobiei s-o pună bine, după grindă, ca să nu uite sorocul. Numai o clipă și-a zis: „adică tot e adevărat?” și pe urmă nici nu s-a mai gândit la Simion Lungu, cum de altfel nu se gândise nici până acuma. Seara se duse iar la Ana. Și de-aici încolo, mereu....
    Glanetașu s-a speriat de citație și l-a cicălit destul să dea fuga la domnul învățător, să se roage să-l povățuiască cum și ce să facă. Herdelea era doar tot atât de vestit că știe legile mai bine ca orice avocat, pe cât era de prețuit pentru că niciun doctor nu trăgea măsele mai repede și fără durere ca dânsul. Altă dată, Ion alerga cu toate fleacurile să-i ceară sfaturi sau să se înțeleagă măcar cu domnișorul Titu; de ce nu s-ar duce acuma când e vorba de judecată și când știe că judecătorii nu glumesc? Vorbele bătrânului însă nu s-au lipit de dânsul. Gândurile lui acuma erau toate și mereu la Ana. Până ce nu va fi silit pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă, împreună cu toată moșia, nu mai voia să audă nimic....
    Ziua judecății cădea într-o joi. Fiind bâlci în Armadia, Ion a plecat laolaltă cu părinții săi, care duceau două mierțe de porumb, să le vândă, ca să mai plătească din dări, deoarece primarul începuse a umbla prin sat, întovărășit de practicantul notarului, luând zăloage de la cei ce erau rămași în urmă.
..............................................................106

Doamne dacă-mi ești prieten, Spiridon Popescu

Doamne, dacă-mi ești prieten,
Cum te lauzi la toți sfinții,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu părinții.

Doamne, dacă-mi ești prieten,
N-asculta pe toți zurlii,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi ești prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi ești prieten,
Cum susții în gura mare,
Moaie-ți tocul în cerneală
Și-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morții,
Când și-o ascuți pumnalul,
Să-l înfingă-n mine, Doamne,
Și să lase-n viață calul.

Ion, Liviu Rebreanu

.....................................................................
                                              8.

                           Glanetaşu, cu nişte ochi foarte trişti, răspunse jalnic:
    - Acu, ce că-ţi mai fac, omule, şi ce să-ţi dau, dacă n-am? Sufletul din oase să ţi-l dau?.... Iacă, ţi-l dau!....
    Auzindu-l, Ion răcni şi mai proclet:
    - Mai bine să nu mă fi făcut, decât să fiu batjocura oamenilor!....
    În ziua aceea, spre seară, flăcăul întâlni pe Ana, pe drumul cel vechi dintre Jidoviţa. Primprejur nici ţipenie de om. El a oprit-o şi a luat-o de mână, iar ea a început îndată să plângă cu hohote şi să-i impute că a părăsit-o. Ion vru s-o liniştească, dar nu-i putu spune decât:
    - Lasă, Anuţă, fii liniştită, că noi tot împreună.... împreună.... împreună....
    Mai stătură un minut, tăcuţi, şi se despărţiră. Pe când însă fata se depărta cu aceeaşi deznădejde în suflet, Ion simţea o înviorare mare. Lacrimile Anei i-au încolţit în inimă o încredere nouă. Îşi urmă calea mai sprinten şi atât de mulţumit că-i venea mereu să râdă şi-şi zicea:
    - De-acuma nu-mi pasă de nimic!
    Încă nu ştia ce va face, dar încrederea îi creștea întruna, schimbându-i parcă toată ființa.
    Din clipa aceea se simți alt om, mai puternic, mai îndrăzneț, gata să înfunte toată lumea. Era vesel, glumea tam-nesam, râdea, încât Zenobia, speriată că l-a fermecat cineva, era cât pe-aici să-i descânte de întors.
    De-a doua seară se pregăti să meargă la Ana. Auzi însă că după atâtea săptămâni de când dânsul nici nu se mai uită la fată, George a început să se apropie iar de Vasile Baciu. Ion se hotărî să mai aștepte. Încrederea în sine îi dădea puterea să pândească liniștit. În câteva seri văzu într-adevăr pe George intrând în casă. Dar lampa rămânea mereu aprinsă, ceea ce însemna că mai mult Baciu sta de vorbă decât fata....
    Aceasta îi sporea nădejdea. Nu mai era grăbit deloc....
    Cât va aștepta el, va aștepta și Ana....
    Trecea deseori, parcă înadins, pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate și se supăra când vedea că nu sunt cum trebuie. Se simțea săpânul lor și-și făcea planurile cum va arăta fâneața cutare, iar cutare porumbiște cum va semăna-o cu trifoi....
    Într-o dimineață mohorâtă ieși cu plugul să-și ogorească și el o porumbiște pe care la primăvară socotea s-o semene cu grâu. Vremea de ogorât era cam târzie. Dar el, având o singură vacă, trebuia totdeauna să aștepte până isprăvesc alții, ca să mai poată împrumuta o vită să-și muncească pământul.
    Porumbiștea era îngustă, tot o rămășiță dintr-o tablă mai mărișoară, din care Glanetașu vânduse odinioară jumătate lui Dumitru Moarcăș, de unde apoi a încăput în seama lui Simion Lungu. De altfel, și acuma cele două delnițe era despărțite numai printr-o brazdă mai adâncă și mai lată.
    Ion opri vitele cu plugul, pregătindu-se de muncă. Ochii lui însă, rătăceau mereu pe partea lui Simion Lungu, care odinioară a fost a lor. De jur-împrejur câmpul era pustiu.
    - Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu! se gândi deodată flăcăul, cu obrajii aprinși de o poftă nestăpânită.
    Apoi, repede înfipse plugul dincolo de hat, în peticul vecinului, și porni să curme o nouă despărțitură. Lutul gălbui scârțâia,  răsturna lucios, în bulgări aspri. Ion strângea dârz coarnele plugului, apăsa fierul adânc în trupul pământului și, cu pălăria pe ceafă și cu fruntea umedă de sudoare și de înfrigurare, îndemna blând și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea.
    După ce croi un hat nou și sfârși de arat câteva brazde din delnița lui Simion, astupând hotarul cel vechiu, flăcăul respiră adânc și ușurat. De acuma nu mai trebuia să se teamă. Inima îi tremura de bucurie că și-a mărit averea. Trei-patru brazde nu e mult, nici nu se bagă de seamă.
    Pe la prânzișor dădu drumul vitelor să mai pască ce-or găsi pe ogoarele dimprejul, iar el se așeză să îmbuce din merindea ce și-o adusese, în tihnă, mulțumit, și cu gândul numai la brazdele noi....
    Când să isprăvească mâncarea, văzu pe Simion Lungu venind și dânsul ca să-și ogorească locul. Ion tresări.
    - Are să bage de seamă - își zise, cu un zâmbet neliniștit.
    Într-adevăr, Simion văzu că delnița i s-a îngustat și îndată începu să înjure, deocamdată fără să se uite încoace, ca și când n-ar fi luat în seamă pe Ion. Flăcăul de asemenea se făcu că nu-l aude și strângea cu mare grilă firmiturile de pâine în pânzătură, scuturându-le și privindu-le îndelung parcă cine știe ce adâncit în gânduri. Numai când simți că Simion vine spre dânsul cu biciul în mână, răcnind și suduindu-l de-a dreptul, numai atunci înfășură repede rămășițele de mâncare, le vâră în traistă și se sculă în picioare.
    Harța se încinse iute. Ion se jura pe toți sfinții că a brăzdat hatul  numai pentru că nu se mai cunoștea bine, dar că l-a tras în același loc. Simion, ocărându-l, îl duse la delnițe, îi arătă că a intrat înadins cu plugul în pământul lui, îl sili să măsoare cu pasul, împreună, lățimea locurilor și, din două în două vorbe, îi striga:
    - Jumătate delnița mi-ai furat-o, tâlharule!
    Ion, văzând că nu răzbește cu vorba, începu să înjure și apoi, ca să rămână deasupra, se năpusti la Simion cu pumnii.
    Se bătură ca orbeții vreo jumătate de ceas, sfâșiindu-și cămășile și zgâriindu-și obrajii. Fiindcă nu era nimeni să-i desăartă, numai osteneala îi mulcomi. Pe urmă se apucară amândoi de lucru, înjurându-se întruna, toată ziua. Simion Lungu se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa până ce nu-l va vedea în temniță, chiar de-ar ști că-și cheltuiește și opincile, ca să-l înveșe să mai intre altă dată în locurile oamenilor de treabă. Ion însă scuipă cu dispreț, strigând că lui nici de Dumnezeu din cer nu-i pasă....

                                                                          4.

                                         În fiecare seară familia Herdelea dezbătea acuma în toate amănuntele scrisoarea a optzecea. Învățătorul voia să răspundă lui Pintea numaidecât, fata însă stăruia s-o lase în pace măcar până luni, căci duminecă îi vin prietenele din Armadia și nu vrea să fie supărată. Dar până luni mai sunt atâtea zile - nu se poate întârzia răspunsul într-o chestie așa de mare. Ș-apoi ce au a face prietenele ei cu răspunsul lui Pintea? Dimpotrivă, ar trebui să fie mândră că are un pețitor de seamă și în curând se va mărita....
    Aceasta exaspera pe Laura atât de rău încât amenința că, dacă vor sufla o singură vorbă fetelor despre obrăznicia lui Pintea, ea imediat se va arunca într-o fântână....
    Amenințarea ei însă, revolta peste fire pe doamna Herdelea, care o ocăra pe urmă două ceasuri, fără întrerupere, doamna Herdelea fiind neîntrecută în născocirea și înlănțuirea celor mai variate dojeniri materne....
    Totuși, Laura rămase biruitoare. După atâtea lupte frământate în lacrimi, dumineca mult așteptată sosi, dumineca de care-și atârnase soarta....
    Fetele făcuseră pregătiri uriașe. Toată sâmbăta au muncit: trei feluri de prăjituri, apoi cozonaci, apoi au fiert laptele ca să fie mai gros până mâine și să aibă spumă mai multă, apoi au scuturat casa și au schimbat aranjamentul mobilei în salonul-dormitor....
    Seara, Laura a călcat rochia ei și pe a Ghighinei, vărsând în același timp, lacrimi îmbelșugate, căci bătrânii nici măcar acuma n-au lăsat-o în pace cu Pintea.
    Duminecă dimineața însă au avut o bucurie. Ploaia, care le speriase toată săptămâna, încetase peste noapte. Un vânt aspru zbicise frumos șoseaua, iar spre amiazi soarele tomnatec scoase capul dintre nouri, împrăștiind căldură și voioșie.
    Până după prânz, Laura și Ghighi fierbeau de emoție. Mereu așezau câte ceva, ba în salon, ba în celelalte două odăi, și Laura întreba din când în când, îngrijorată, pe Ghighi:
    - Ce crezi tu, micușo, o să vie?
    - Am o presimțire sigură că vine - răspundea Ghighi foarte serioasă.
    Laura o săruta cu mulțumire, căci era vorba de Aurel.
    Sindrofiile se țineau în fiecare duminecă, pe rând, la câte una din fetele „inteligenței” satelor dimprejur, bune prietene, care alcătuiau un cerc deosebit și pentru care întâlnirile acestea, împreună cu balul din octombrie și serata dansată din februarie, organizate de profesorii și elevii liceului din Armadia, erau distracțiile cele mai înalte. De obicei nu era poftiți cavaleri. Totuși, gazda avea îngăduința tacită de a chema pe tânărul care-i făcea curte mai stăruitor, pricinuind astfel o surpriză plăcută tuturor. Laura spuse lui Aurel încă de dumineca trecută că sindrofia viitoare va fi la ea și că-l așteaptă, iar el făgădui că va veni negreșit; deoarece însă de atunci nu l-a mai văzut din pricina ploilor, era îngrijorată c-o fi uitat și nu va veni, ceea ce ar putea stârni printre fete vorbe felurite și neplăcute....
    Pe la trei după prânz, Laura și Ghighi se așezară în cerdac în așteptarea mosafirilor. Mai ales, Laura tremura de grijă din pricina lui Aurel. Ar fi dorit din suflet să sosească el înaintea fetelor, ca să poată vorbi mai în tihnă câteva clipe. Simțea nevoia să-i comunice obrăznicia lui Pintea și să-i ceară povață. Răspunsul lui îi va pecetlui soarta. Un cuvânt al lui îi va da puterea să reziste tuturor ispitelor....
    Peste vreun ceas, fetele din Armadia se iviră la cotitura de lângă Rîpele Dracului. Veneau pe jos, ca întotdeauna, râzând și tăndălind. Laura și Ghighi le ieșiră înainte, se îmbrățișară furtunos, parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile, se luară de braț și sosiră ciripind în curte. Herdelea, care citea între pomi o gazetă veche, se coborî galant și le primi cu glume bătrânești, încât toate izbucniră în râsete zgomotoase. În pridvor, dăscălița boscorodea rugăciuni dintr-o carte ruptă și soioasă, rămasă din vremurile ei de glorie. Toate fetele îi sărutară mâna, iar ea le sărută pe obraz, dar fără să se scoale, fără să zâmbească și fără să răspundă întrebărilor obișnuite. Doamne Herdelea nu vedea cu ochi buni sindrofiile, întâi pentru că în tinerețea ei n-a pomenit asemenea lucruri neserioase, și apoi pentru că se cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare.
    În salon, fetele defilară în fața oglinzii dintre ferestre, potrivindu-și care o blucă răzvrătită, care o sprânceană pe care anina un fir de pudră, care o pănglicuță la rochie. Erau cam obosite de drum, dar gura nu le stătea o clipă. Vorbeau toate în același timp, fredonau, râdeau....
    Când se mai potoliră, Ghighi dispăru să vază de cafeaua cu lapte și de prăjituri, după cum se înțelesese mai dinainte cu Laura.
    Pe sofaua din colț, locul de onoare în casă, ședea Elvira, fiica doctorului Filipoiu din Armadia, care era privită între toate drept  cea mai de frunte și cu care Laura era cea mai intimă.
    - Dar poetul nostru? întrebă Elvira cu o ușoară tremurare în voce, căci iubea în taină pe Titu, și suferea, fiindcă Titu n-o lua în seamă și făcea curte Lucreției Dragu.
    - Nu-i acasă, Elvirica dragă - răspunse Laura cu o părere de rău din care se vedea că îi cunoaște și-i împărtășește suferința. Știi, el lucrează foarte neregulat, iar când îi vine inspirația are nevoie de liniște absolută, altfel e nenorocit. Așa a plecat și acuma pe drumul cel vechi, spunându-ne că a prins o idee minunată, pe care trebuie neapărat s-o scrie.... Dacă veneați pe-acolo, poate că-l întâlneați....
    - Ce rău îmi pare că n-am venit pe drumul cel vechi! oftă Elvira, melancolică.... Aș fi văzut pe poetul nostru lucrând!
    - Ei, vedeți? Nu v-am spus eu că-i mai frumos pe-acolo? îi impută Margareta Bobescu, fata unui funcționar de la Banca Aurora, o brună înaltă, mlădioasă, cu sprâncene înegrite, foarte pudrată și cu buzele vopsite roșu-foc. Pentru că se sulmenea și umbla cu rochii de mătase, toată Armadia zicea că-i lipsește o doagă.
    Fetele profesorului de milba română, Spătaru, erau mai urâțele, dar foarte bune și simpatice. Elena, mai în vârstă, dar micuță ca un copil, foarte blondă și cu părul buclat, se tânguia și se rușina veșnic că e o stârpitură. Sora sa mai tânără, Alexandrina, era însă înăltuță, cu buzele cărnoase și nasul gros, cu mișcări băiețești și vestită de mâncăcioasă.
    Când intră Ghighi cu tava încărcată, Alexandrina se repezi ca un tigru și înghiți o prăjitură, mormăind apoi cu gura plină:
    - Sunt lată de foame!
    - Drina, nu ți-e rușine? o dojeni Elena, căreia îi plăcea să treacă drept cea mai serioasă dintre toate prietenele.
    - Las-o, Lenica, te rog din suflet! interveni Laura. Mai ia, Alexandrina, dacă vrei să-mi faci plăcere!.... Că doar pentru voi le-am făcut!
    În curând toate se pomeniră cu ceștile în mână, sorbind cu poftă din cafeaua cu lapte și îmbucând din prăjiturile gustoase. Ciripirile însă nu încetau o clipă, fiecare căutând îndeosebi să povestească ceva spiritual ca să facă pe celelalte să râdă. Numai Silvia Varga tăcea parcă i-ar fi fost scumpă vorba. Dar ea era așa totdeauna, cam mândră, fiindcă toată lumea știa că are zestre mare....
    Cu o repeziciune uimitoare, convorbirea aluneca de la un subiect la altul. În câteva minute trecură în revistă tot ce s-a întâmplat mai de seamă în Armadia de la ultima lor întâlnire până azi. Bârfirâ pe fetele și tinerii cari nu erau din cercul lor, stăruind mai mult asupra Lucreției Dragu, căreia îi imputau că e prea cochetă și că a început să îmbătrânească și să se ofilească; numai în privința vârstei ei s-au încins controverse mai îndelungate, Elvira susținând că trebuie să aibă vreo treizeci de ani, iar Silvia Varga, care era în legături mai puțin încordate cu ea, declarând că n-are mai mult de douăzeci și doi. Laura întindea înadins discuția despre Lucreția, spre a fi pe placul Elvirei....
    Toată vremea însă, Laura ardea de nerăbdare. Aurel nu mai venea. Ce-o fi pățit? S-o fi supărat oare? Fel de fel de întrebări o chinuiau. Își găsea siesi vini închipuite cu care l-o fi mâhnit, apoi iar îl mustra în gând pe el pentru că nu se ține de cuvânt....
    Trimise pe Ghighi de câteva ori în curte, să vază dacă nu se apropie, dar într-ascuns, să nu bage de seamă învitatele. Se cutremura când soră-sa, întorcându-se, îi făcea un mic „nu” din cap. În cele din urmă fetele i-au simțit neliniștea și Elvira, în temeiul intimității lor, a întrebat-o chiar, în taină:
    - N-ai invitat pe Aurel?
    - Ba da.... Îl așteptam, dar nu mai știu.... Oh! șopti Laura cu ochii înlăcrimați, și Elvira îi răspunse cu o privire plină de mângâiere și compătimire.
    Mai târziu, Laura începu să iasă ea însăși în cerdac, să se uite cu inima strânsă spre Jidovița, de unde trebuia să sosească Aurel. Dăscălița, din ce în ce mai ursuză, mereu o cicălea că „nu mai pleacă nebunele astea?”
    În sfârșit, fetele se porniră să vorbească despre literatură, ceea ce însemna că au sleit toate subiectele mai de seamă. Ghighi, care știa pe dinafară toate poeziile lui Eminescu și pe ale lui Coșbuc, se oferi să declame fiecăreia câte o strofă care i se potrivește mai bine.
    În vreme ce Ghighi stârnea veselia tuturor, Laura ieși iar în pridvor. Simțea cum o năpădesc lacrimile și trebui să facă o sforțare grea să se stăpânească. Își răzimă brațul de un stâlp al cerdacului și-și culcă pe braț capul tulburat de gânduri dureroase. Stând așa pierdută, auzi deodată un glas timid, puțin cântat, care-i străpunse inima. Își aruncă ochii în ogradă. Se înfioră de emoție. Pe o bancă, sub pomi, alături de Herdelea, ședea Aurel. Într-o clipire fata fu lângă el.
    - Erai aici și nici nu ne-ai dat de știre, domnule Ungureanu! îi zise, întinzându-i mâna cu o imputare cochetă. Toate fetele te așteptau.... Nu ești deloc drăguș și sunt supărată pe d-te....
    Aurel se sculă, zăpăcit de sfială, roșindu-se și bâlbâindu-se:
    - Am stat puțin de vorbă cu domnul învățător.
    Laura avu o tresărire. Ce-ar fi, dacă tatăl ei i-ar fi spus ceva de Pintea? Se uită cercetătoare la Herdelea care zâmbea șiret, la Aurel care se muta de pe un picior pe altul, mereu mai încurcat, cu un surâs silit și caraghios.
    - I-a spus! își zise, încruntându-se o clipă la Herdelea. Dar apoi își adăugă:
    „Nu-mi mai pasă! Bine c-a venit! Am să-i explic eu!” Și înfășură pe Aurel într-o privire caldă, drăgăstoasă, chemându-l:
    - Acuma vino, nu mai întârzia! Ești așteptat!....
    Aurel Ungureanu era un tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, băiatul unui țăran înstărit din Teaca, cu fața osoasă, cu părul negru foarte aspru, cu niște mâini mari și palme veșnic umede, cu mișcări stângace, parcă s-ar teme să nu facă vreo gafă, căutând să se arate bine crescut, îmbrăcat bine, dar hainele stând pe el parcă ar fi de căpătat. Își petrecuse toate vacanțele prin Armadia, unde mamele ambițioase încercau să-l arvunească pe seama fetelor lor pentru când va ieși doctor....
    Toată sindrofia îl primi cu însuflețire, iar Ghighi îi aduse îndată cafeaua cu lapte ce i-o păstrase, având grijă să-i pună smântână de două degete, deoarece Laura observase că-i place mult.
    De altfel, studentul venea cu o veste mare: data „balului din octombrie” a fost amânată pentru mijlocul lui noiembrie, din pricină că lautarii erau angajați până atuncea în alte părți.
    - Chiar azi am trimis invitațiile cu poșta.... Toată ziua am scris adrese, de aceea am și întârziat.... Mă gândisem să aduc chiar eu invitația d-voastră - adăugă către Laura - dar pe urmă mi-am zis că-i mai potrivit să vie prin poștă.... mai oficial....
    - Mai bine făceai dacă o aduceai.... Cel puțin am fi văzut programul!....
    Aurel, ca „aranjor”, le destăinui toate amănuntele programului pe care fetele le găsiră minunate. Ca să fie drăguț, medicinistul profită de ocazie și le ceru să-i rezerve fiecare câte o tură de vals, cel mai puțin. Propunerea aduse mare emoție. Elvira hotărî:
    - Eu zis așa: întâia tură să ți-o dea Laura.... Tu vrei, Laura, dragă?
    - Dacă credeți voi? se roși Laura bucuroasă.
    - De asemenea și cadrilul al doilea....
    Când auzi de cadrilul al doilea, adică al îndrăgostiților, Laura se îmbătă de fericire și răspunse doar cu o înclinare de cap plecăciunii studentului....
    Elvira împărți tuturor cu dreptate câte o tură, iar fetele, în semn de mulțumire, îi opriră ei cadrilul întâi, cu condiția să aibă vis-a-vis pe Laura.....
    - Acum e vremea să plecăm, căci se înserează! curmă Elena planurile ce se înșiruiau nesfârșite asupra toaletelor, dansurilor, cavalerilor....
    Se urniră deodată cu toții. Laura le mai zise să nu se grăbească, dar numai cu jumătate de gură. Nădejdea ei era drumul cel vechi, unde va putea rămâne în patru ochi cu Aurel.
    - Să nu mergeți departe că acuș se întunecă!  strigă Herdelea după Laura și Ghighi care porniseră să-și întovărășească prietenele.
    O luară pe drumul cel vechi, care e mai cu cotituri binevenite pentru perechile îndrăgostite, dornice de singurătate. Laura rămase mai în urmă cu Aurel, iar celelalte, ghicindu-i dorința, căutau să se îndepărteze cât mai mult.
    Mergeau alături, cu pași leneși, vorbind de lucruri indiferente, în care doar câte o vorbă fricoasă amesteca ceva din simțirile lor. Studentul își imputa că, după o curte sârguincioasă de aproape un an, n-a fost în stare măcar s-o sărute o dată. Sfiala aceasta îl scădea în ochii săi proprii, zicându-și că numai nerozii pot fi atât de lipsiți de mândrie bărbătească. Laura, mai ales de când cu scrisoarea ultimă a lui Pintea, avea nevoie de o dovadă a iubirii lui, care să-i umple inima și să-i limpezească așteptările.....
    Cu toate acestea n-aveau curajul să-și deschidă sufletele. Aurel îi explica deosebirea dintre grâul de toamnă și cel de primăvară și ea îl asculta strălucitoare de mulțumire.
    Celelalte fete le-o luaseră înainte cu vreo sută de pași, gălăgioase, vesele de răsunau câmpurile. Apoi veni o cotitură bruscă și mai lungă, care le acoperi.
    - Acu-i acu! se îmbărbăta Aurel, frecându-și mâinile.
    - Iată-ne singuri.... singuri! murmură Laura, oprindu-se parcă fără să vrea. Uite ce splendid e apusul soarelui! Cum vopsește nourii, ca într-o baie de sânge....
    - Da.... minunat.... e.... e..... - bâlbâi tânărul, apropiindu-se de ea.
    Se uitară un răstimp la soarele roșu din care nu se mai vedea decât o geană furioasă. Priveau cu atâta încredere ca și când de lumina aceasta ar atârna toată fericirea. Laura, copleșită de emoție, își lăsă capul pe unărul lui, cu buzele umede întredeschise într-o așteptare dureroasă, cu pieptul frământat. Și Aurel, tulburat deodată, atinse cu buzele obrazul ei îmbujorat, repede, aproape speriat. Se despărțiră însă îndată, parcă apropierea i-ar fi îngrozit pe amândoi. Se priviră o clipă rușinați și apoi cotiră iar înainte, tăcuți, mai nemângâiați și mai nedumeriți.
    La cotitura drumului dădură peste Titu, înconjurat de toate fetele, necăjit, strigând întruna:
    - Lăsați-mă în pace, vă rog!.... Vă rog!.... Am de lucru.... N-am vreme de prostii!....
    Ceata își urmă calea, lăsând pe Titu în marginea șanțului, așezat pe o lespede de piatră, cu ochii când spre cer, când spre Pădurea Domnească din față. Fetele întorceau mereu capul să vadă cum face Titu poeziile.
    Acuma Aurel întindea pașii ca și când i-ar fi fost rușine să mai rămână în urmă. Aceeași sfială se încuibase și în sufletul Laurei, care însă se îngrozea la gândul că vor ajunge la Jidovița, se vor despărți și ea va fi nevoită să se întoarcă acasă tot îndoită.... Sărutarea, în loc să le împrumute îndrăzneală, coborâse un zid de neînțelegere între dânșii:
    În apropiere de Jidovița, ca din senin, Laura îi zise:
    - Știi că Pintea mi-a cerut mâna?
    - Mi-a spus domnul Herdelea - răspunse studentul încet.
    - Oh! Ai știut și totuși ai tăcut toată vremea - făcu Laura spăimântată de ceva ce-i zguduia inima din temelii.
    Dar Aurel urmă, mai încet și mai șovăitor:
    - Pintea e un băiat foarte bun, foarte.... foarte....
    Voia să mai adauge cine ştie ce, întâlnind însă ochii fetei se încurcă și murmură de câteva ori „foarte... foarte...”. Laura auzise prea bine, înțelese aprobarea lui și totuși nu putea crede. Se uita la el căutâbd măcar în ochii lui, în înfățișarea lui ceea ce așteptase ea. Împrejurul ei simțea cum se îngroasă înșelăciunea din ce în ce mai limpede. Și deodată tot sufletul i se cutremură parcă i s-ar fi rupt rădăcinile.....
     Merse tăcută, împovărată de gânduri amarnice, fără să mai simtă pământul sub picioare. Apoi se opri și, cu glas tremurat, îi zise pentru ultima oară:
    - Va să zică crezi că.....?
    Tânărul plecă ochii în pământ, rușinat, și răspunse ca un vinovat:
    - Cred că....

                                                                       5.

                                               Titu plecase de-acasă, numai pentru a nu se întâlni cu „gâștele”, care-l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puțin și-i cereau poezii. Mințise că i-a venit o idee. Se hotărâse numai să se ducă în Armadia, să mai vadă puțin pe Lucreția și să ofteze alături de ea. Își zicea deseori că iubirea aceasta îl înalță și-i dă noi avânturi. Gândindu-se însă la Lucreția, s-a pomenit într-adevăr cu o inspirație și s-a oprit s-o toarne într-o formă poetică și s-o ducă plocon neprețuit alesei inimii lui.  S-a muncit vreo două ceasuri, în zadar. Ideea se zvârcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hârtie. De zece ori i s-a părut c-a prins-o și mereu se împrăștia când se cobora în vârful creionului.....
    Sosirea gâștelor apoi ia spulberat din creieri tot ce începuse să se cristalizeze, așa că trebui să-și înceteze curând sforțările. Porni spre Jidovița agale, mohorât, cu gândul să-și aducă surorile acasă, dacă s-ar întâmpla să nu le însoțească Aurel, cum obișnuia.
    Deodată, între niște tufe de alun, aproape de drum, zări o siluetă albă. Necazul i se stinse ca prin farmec. Trebuie să fie d-na Lang, își zise dânsul, căci numai ei îi place să iasă din sat, după-amiezile frumoase, ca să citească ceasuri întregi romane senzaționale ungurești, trântită pe un pardesiu vechi de-al soțului ei.
    - O, dac-ar fi ea, în amurgul acesta blând, în singurătatea aceasta amețitoare! declamă dânsul patetic, aprinzându-și închipuirea și grăbindu-și mersul.
    Ceea ce îl împiedicase totdeauna să-i facă o declarație categorică a fost o lipsă de ocazii îngrozitoare. De șapte luni, de când o cunoștea, nu i-a putut vorbi între patru ochi decât tocmai de două ori, și încă și atunci numai la repezeală, fără să aibă vreme să-și deschidă inima. Niciodată n-a nimerit-o acasă singură, niciodată n-a avut norocul s-o ănsoțească singură măcar până în Armadia, niciodată n-a găsit-o singură, deși ea îi spunea că are obiceiul să hoinărească pe câmp, cu câte o carte în mână - ceea ce era chiar adevărat, căci surorile lui o întâlniseră de mai multe ori. Ghinionul acesta îl înfuria cu deosebire de când notarul Stossel îi destăinuise că d-na Lang spune tuturor că „Titu e un tânăr foarte simpatic și bine crescut”.
    Apropiindu-se și văzând că era într-adevăr ea, Titu se repezi cu fața strălucitoare de bucurie.
    - Te căutam - îi zise domol, strângându-i lung mâna.
    - Te așteptam - răspunse ea, privindu-l galeș.
    Roza Lang era o femeie nostimă, cu obrajii de păpușă, cu născiorul obraznic, cu niște ochi visători și leneși, cu forme mlădioase și plinuțe, asemenea unei fete de douăzeci de ani. Se credea ființa cea mai nefericită din lume alături de Lang, pe care-l disprețuia, fiindcă era ovreu și bețiv.
    Resemnată, ca o eroină din romanele ce le citea cu pasiune, trăia fără nicio țintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că și-a greșit de la început viața, când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să se răzbune de toate decepțiile; și deoarece nu-i ieșise în cale nici una mare, se mulțumea chiar cu iubiri mai mărunte și mai variate. Acuma se gândea deseori la Titu. Stângăciile lui i se păreau poetice și o transportau în vremea dinainte de a cunoaște pe Lang. Îi era drag, văzându-l cum o soarbe din ochi, simțind cum îi tremură buzele când îi sărută mâna....
    Se priviră un răstimp, ea stând întinsă pe o rână, rezemată într-un cot, cu cartea deschisă dinainte, el în picioare, cu pălăria în mână, tulburat, cu patima pânditoare în ochi. Cele din urmă raze ale zilei, mângâiau obrajii femeii, îmbujorând-o.
    - Nu-ți face plăcere să stai lângă mine, colea? îi zise Roza, arătându-i un colț din haina pe care se tolănea.
    Titu se așeză repede, zăpăcit de emoție, murmurând:
    - Nici nu-ți închipuiești cât mă faci de fericit!....
    - O, o, nu cumva ți-ai pus în gând să mă ucizi cu o mărturisire? zâmbi ea de-abia mișcându-și buzele pline, foarte roșii, dintre care albeau dinții mici și lucioși.
    Tânărul rămase cu privirea aninată de buzele ei ademenitoare și șopti pierdut:
    - Mi-ești dragă..... Te iubesc....
    Apoi, cu o mișcare bruscă, biruitoare, îi luă capul în mâini și-i sărută buzele prelung, sălbatec, ca și când ar vrea să-i soarbă dintr-o dată tot sufletul. Iar femeia îi dădu gura cu ochii închiși, întinzând puțin gâtul alb, decoltat. Stătură câteva clipe astfel, pe urmă Titu își trecu brațul pe după mijlocul ei și o strânse vijelios la piept.  Roza însă, se dezmetici degrabă, se desprinse ușor din înlănțuirea lui pătimașă și, potrivindu-și părul ce i se prăvălise pe umeri, îi zise cu o imputare dulce:
    - Ei, dar știi că ești îndrăzneț de tot, micule? Nu te credeam așa de îndrăzneț....
    Titu simți un val de sfială cuprinzându-i inima, dar pasiunea îi descleștă limba:
    - Te iubesc nebunește! De când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară neprețuită. Și niciodată n-am avut prilejul să ți-o spun. Și niciodată n-ai vrut să vezi cât de mult te iubesc.....
    Femeia îl ascultă un minut, încântată. Mărturisirea lui stângace și teatrală în același timp îi dădea niște fiori feciorelnici. L-ar fi ascultat astfel o zi întreagă, dar îi era teamă că nu-l va mai putea stăpâni. Se sculă deci în picioare, vorbindu-i cu aceeași căldură patetică:
    - Am văzut și te-am înțeles de mult. Totuși, trebuie să fii cuminte... cuminte, cuminte! Auzi? Altminteri, nu te iubesc deloc....
    Îl amenință drăguț cu degetul, iar el îi apucă amândouă mâinile şi le acoperi cu sărutări.
.....................................................................

Ion, Liviu Rebreanu

.....................................................................
                                                   7.

                               Se puse pe muncă mai vârtos, ca și când s-ar fi hotărât să se însoare cu fata Todosiei. Seara era frânt de oboseală și totuși se simțea mai zdravăn ca până acuma, mai pornit să înfrunte viața. Își zicea din ce în ce mai des că, robotind oricât, nuva ajunge niciodată să aibă și el ceva. Va să zică va trebui să fie veșnic slugă la alții, să muncească spre a îmbogăți pe alții? Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ, mult, mult.....
    Mâine-poimâine, îl vor copleși poate copiii. Cu ce-i va hrăni și mai cu seamă ce le va lăsa după moarte? Nici baremi cât va avea el, căci el tot rămânea cu trei locșoare, bune, rele, cum sunt....
    Și-l vor blestema copiii precum blesteamă și el, în clipele de deznădejde, pe tatăl său, pentru că a irosit pământul ce l-a avut, și pe mamă-sa, pentru că nu i s-a împotrivit....
    Umbla pe uliță cu ochii în jos și parcă nu mai îndrăznea să se uite în fața oamenilor. Își închipuia că ar întâmpina numai priviri compătimitoare, care l-ar necăji, sau batjocoritoare, care l-ar înfuria. Zenobia, trăgând cu urechea pe ici și pe dincolo, ca toate femeile, auzsea și-i spunea că lumea vorbește c-ar fi mai bine să se astâmpere cu Ana care nu-i de nasul lui. Vorbele acestea îl mâniau și-l încăpățânau întâi, apoi îl moleșeau. Uneori se gândea că numai de la George pornesc zvonurile rele. Într-o seară a alergat ca un nebun să-l bată. Dacă-l întâlnea poate că-l omora. I-a rămas însă în inimă un fel de sfială față de feciorul lui Toma Bulbuc. Îl ocolea ca să nu dea ochii cu dânsul. I se părea că George are o bucurie ascunsă în privire, pentru că din pricina lui a fost umilit. Cu cât vorbele lui erau mai bune și mai blânde, cu atât îl ațâțau mai tare.
    Nu se mai ducea seara pe la Ana, cum obișnuia înainte de poznă. Când a aflat însă că în schimb George a început să dea târcoale fetei, l-a cuprins o mânie mare, a trântit și a suduit toată ziua, s-a certat cumplit cu Glanetașu și era cât pe-aci să-l snopească pentru că l-a făcut fără noroc, iar pe urmă a băut singur, tăcut și posomorât, o cupă de rachiu, la Avrum, pe prispă. În venea să turbeze gândindu-se că pământurile lui Vasile Baciu vor înmulți averea lui George, iar el va rămâne tot calic, mai rău chiar decât o slugă....
    Se întâlnea cu Ana uneori, dar nu-i vorbea. Îi dădea binețe ca oricine. Fata avea un surâs dureros pe buze....
    Poate că nici ea nu-l mai vrea? Poate că dragostea ei a fost numai o inchipuire a lui? Mai ales că acum, de la o vreme încoace, Vasile Baciu prea se îmbulzea cu prietenia, ceea ce putea însemna că nu-i mai pasă de dânsul....
    Apoi, într-o sâmbătă seara, a stat prin prejurul cârciumii, cu flăcăii, până pe la miezul nopții. Era foarte vesel; singur nu-și dădea seama de ce. Cânta din frunză, iar ceilalți chiuiau și tropăiau. Din zecile de glasuri, Ion parcă auzea numai pe al lui George, aspru și răgușit, ca de cocoș bătrân. În întunerecul cenușiu îl vedea ca ziua, burduhos, țopăind greoi, printre ceilalți....
    I se păru atât de caraghios, încât îl umflă râsul....
    Când s-au despărțit, l-a pândit unde se duce! George a trecut prin fața casei lui Baciu, s-a uitat puțin, a fluierat scurt ca și când ar fi întrebat ceva,apoi, neprimind răspuns, și-a urmat calea în mers legănat și leneș....
    Inima lui Ion zvâcni sălbatec de bucurie. Suspină ușurat și se hotărî să intre la Ana, să-i mulțumească și să-i ceară iertare. Totuși, trecu pe dinaintea casei fără să se oprească. O luă pe Ulița din dos, grăbit, înfierbântat de bucurie, și intră încetișor în ograda văduvei lui Maxim. Doi câini ciobăneşti, cât nişte viţei, hămăiră de două ori, îl recunoscură şi se gudurară la picioarele lui. Se apropie tiptil de fereastră, plecându-se ca să nu-l vadă cineva dinăutru, şi bătu cu degetul în geam de trei ori, uşor, ca o arătare. Pe urmă se aşeză pe prispă şi aşteptă. Un câine veni lângă dânsul, îi linse mâinile noduroase, îşi culcă pe genunchii lui capul. Gândurile flăcăului erau atât de încâlcite că nici nu mai încerca să le limpezească. Numai bucuria îi tremura în inimă, mereu vie şi stăpânitoare....
    Apoi, uşa tinzii se deschise fără zgomot. Florica ieşi, în cămaşă, liniştită, ca o nălucă blândă.
    - Tu eşti, Ionică? şopti ea foarte domol, fără mirare în glas.
    - Eu, eu, mormăi Ion.
    Fata se ghemui pe prispă. Răcoarea nopţii îi cutremura carnea. Se lipi de flăcău, murmurând cald:
    - Presimţeam că ai să vii.... Te-am aşteptat....
    Lui Ion vorbele acestea i se păreau prefăcute. Cum a știut ea că are să vie, când nici el însuși n-a știut? Totuși se pomeni cuprinzându-i mijlocul și sărutându-i obrajii. Căldura trupului ei îl îmbăta. Simțea că începe să-i clocotească sângele, o strânse năvalnic în brațe și-i zise deodată, cu glas răgușit, ca și când o mână dușmană i s-ar fi încleștat în beregată:
    - Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă măcar de-ar fi orice!....
    Fata tresări de mulțumire. Lucirea ochilor ei străbătea întunerecul nopții și se înfingea în sufletul lui.
    Îmbrățișând-o, Ion îi simțea sânii cum se striveau pe pieptul lui. Îi găsi buzele și i le crâmpoți în sărutări.

                                                                 2.

                            Probozirea lui Ion în biserică a dezlănțuit un potop de mânie în casa Herdelea împotriva preotului. Chiar învățătorul, cât era de împăciuitor, nu s-a sfiit să declare în mai multe rânduri, în familie:
    - Popă-i ăsta?.... Ăsta-i porc, nu popă! Și încă porc de câine!....
    - Pămătuful! a strigat dăscălița văzând pe fereastră cum trecea Belciug pe uliță, posac, cu niște fire de paie în barba încâlcită, plin de praf, murdar, asudat și desmățat ca un vizitiu nesimțitor.
    Fetele au găsit porecla aceasta atât de minunată că, de-atunci încolo, de câte ori vorbeau de dânsul numai „pămătuful” îi ziceau, prăpădindu-se firește de râs.
    Totuși, Herdelea se ferea să nu ajungă indignarea lor ăpână la urechile preotului. Râvna lui era să fie bine cu toată lumea, să nu jignească pe nimeni și astfel să se strecoare mai lesne prin viața aceasta plină de durere. Soarta îi hărăzise atâtea necazuri că avea nevoie de bunăvoința tuturor.
    Se afla acum de vreo cincisprezece ani în Pripas, la școala satului. A ajuns aici printr-o favoare deosebită a inspectorului Cernatony, care îl iubea ca un frate. În Feldioara, unde fusese mai înainte învățător comunal, avusese o stupărie vestită în tot județul. Inspectorul, și mai ales nevasta și copiii lui erau mari iubitori de miere curată. Herdelea, simțind slăbiciunea aceasta a lui Cernatony, de câte ori se ducea pe la Bistrița, niciodată nu uita să se înființeze la doamna inspectoare cu o lădiți de faguri ca zăpada. Drept mulțumire, Cernatony, când s-a ivit locul din Pripas, l-a întrebat prietenește:
    „Vrei să fii învățător de stat?”
    Herdelea nu mai avusese parte de o cinste atât de mare. Inspectorul, în fața căruia tremura toată dăscălimea, îi oferea o înaintare!....
    Cu toate acestea nu se putea hotărî să-i dea îndată răspuns lămurit. Chestiunea era prea serioasă. La școala statului se cerea limba ungurească, pe care el o rupea greu de tot. Nu-i vorbă, s-a mai îndreptat dânsul, făcând „suplici” și „lăcrămații” țăranilor din Feldioara - pricina unor boclucuri de tristă amintire cu notarul - dar își dădea seama că ungureasca lui nu ajungea. Apoi a trece la stat, însemna într-un fel o dezertare la vrăjmaș. Românul care trebuie să învețe pe copiii români să vorbească ungurește, nu mai e român, ci renegat sadea....
    În cumpăna cealaltă însă apăsau socoteli tot așa de însemnate. La comună leafa lui era un sfert din cât oferea statul. Adevărat că el câștiga binișor din jalbele oamenilor, fiindcă lucra mai ieftin, mai repede și chiar mai bine ca notarul, dar veniturile acestea atârnau de un fir de păr; o intervenție energică din partea notarului putea să i le taie scurt și pentru totdeauna. Pe urmă, la comună, n-avea nici drepturi la pensie și nici înaintări în leafă, cum ar avea la stat, unde inspectorul îi mai făgăduia să-i socotească și anii ce-i servise până atunci, adică vreo șaptesprezece...
    S-a frământat și s-a gândit mult Herdelea, s-a sfătuit și s-a certat cu dăscălița, care-l zorea să se grăbească, să nu scape prilejul de a se mai scutura puțin de sărăcie. Când șovăirea îl rodea mai aprig, s-a pomenit cu o scrisoare de la inspectorul Cernatony. O păstrează și azi, ca un document de neprețuită valoare. Scrisoarea aceasta l-a decis. Iată ce-i scria inspectorul:
    „Iubite Herdelea, doresc să am răspunsul d-tale precis, în trei zile. Țin mult să te numesc pe d-ta în Pripas. Salutări cordiale. - Cernatony.”
    În Pripas, la începu, a dus-o parcă mai greu ca în Feldioara. Când s-a înființat aici școala statului, comuna s-a însărcinat să dea un local potrivit și o grădină pentru pomicultură. Cu vremea, statul promitea să clădească o școală nouă, în care să aibă un apartament cumsecade învățătorul. Deocamdată însă, Herdelea a fost nevoit să cheltuiască din buzunarul lui spre a se repara o casă țărănească în care să se poată adăposti mai omenește. După un an, țăranul, șiret, văzându-și bordeiul schimbat într-o căsuță arătoasă, a desfăcut contractul de închiriere și s-a mutat el într-însa. Învățătorul a trebuie să risipească alți bani, cu altă casă, unde a pățit la fel....
    Atunci, fiindcă statul nici nu se gândea la școala cea nouă, Herdelea a luat o hotărâre mare. Pentru grădina pe pomicultură, comuna oferise un loc de-al bisericii, în marginea satului. Cu învoirea lui Belciug, învățătorul s-a apucat de și-a zidit o casă proprie pe locul bisericii. Pe atunci erau prieteni foarte buni. Preotul l-a asigurat că grădina va rămâne proprietatea lui Herdelea ca o donaţie din partea comunei şi a bisericii pentru râvna lui întru luminarea copiilor din Pripas. Nici prin gând nu i-a trecut învăţătorului să-i ceară vreun înscris. Vorba unui prieten e mai sfântă ca orice hârţoagă. Mai târziu i-a cerut, dar preotul a început să se codească.
    - Este vreme, frate Zaharie, îi zicea cu un zâmbet ciudat, în care Herdelea citea o ameninţare ascunsă.
    Cu cât se răceau legăturile între dânşii, cu atât învăţătorul simţea mai mult ameninţarea. Şi, parcă înadins, împotriva sforţărilor lui de-a ocoli o primejdie, neînţelegerile lor sporeau zi cu zi. Îşi mai vorbeau, căci Herdelea îi înghiţea toanele, dar sufletele lor se depărtau mereu.
    Învăţătorul se gândea cu groază, mai ales din pricina casei, la clipa când ruptura va veni totuşi odată. Era sigur că atunci Belciug va face tot ce-i va sta în putinţă să-l scoată din casa lui, clădită din munca lui, singura avere agonisită în atâţia ani de zbuciumări. Şi aceasta tocmai acum când fetele au ajuns ca azi-mâine să le ajute Dumnezeu să se mărite şi când toată zestrea şi nădejdea lor era căsuţa aceasta. Căci, fără nimica, oricât ar fi ele sărăcuţele de frumoase şi de isteţe, anevoie se va găsi cineva să le ia "în vremurile acestea materialiste" - cum zicea Laura cu multă dreptate.
    Primejdia o simţea bine toată familia şi tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, aţâţată parcă de mâna soartei. Cu cât îi revoltau mai mult isprăvile lui Belciug, cu atât îşi aduceau mai des aminte de atârnarea lor de dânsul şi cu atât aceasta îi înfuria mai avan pe toţi. Atunci, apoi, dăscăliţa cu fetele tăbărau asupra învăţătorului cu imputări şi cu jelanii amare. În deosebi doamna Herdelea era mare meşteră în a zugrăvi nenorocirile ce s-ar abate asupra familiei dacă "pămătuful" i-ar pofti afară din casa ridicată cu bănişorii rupţi de la gura copiilor, sau dacă într-o bună zi Herdelea ar închide ochii şi i-ar lăsa pe drumuri, mai ales că toate nopţile tuşeşte ca un buhai și a început să slăbească de s-a făcut ca un ogar...
    Și, cum prevestirile ei negre găseau răsunet în inimile fetelor, se înecau veșnic în lacrimi multe care pe învățător îl înduioșau, pe Titu îl enervau fiindcă el mai totdeauna atunci avea inspirații poetice și se văita că nu poate „lucra” de atâta gălăgie fără rost.
    Tocmai în vremea aceasta, când frământările se înăspreau, a picat un pețitor în casa Herdelea. Era așteptat și totuși a stârnit o ceartă care mai-mai să se încheie cu scandal.
    Vara trecută, prin iulie, la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal săptămânal, unde se dusese întovărășită de Titu, Laura a cunoscut un student la teologie, pe George Pintea. Tânărul mai avea un an până să iasă preot și a îndrăgit pe Laura foarte mult. Prin șaptezeci și nouă de scrisori și cărți poștale, ce i le-a trimis pe urmă, și-a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumusețea, blândețea, cultura aleasă și celelalte calități, descoperite de dânsul dintr-o singură ochire, dar așa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile și atâta hârtie să le înșire pe toate. După întâile scrisori, Laura a stat la îndoială: să-i răspundă ori să nu-i răspundă? Inima ei se întâmpla să fie tocmai liberă. Un elev de liceu din Armadia, care-i făcuse curte vreo doi ani și începuse s-o intereseze, a plecat îndată ce și-a luat bacalaureatul, fără să-i mai scrie un rând, silind-o să-l smulgă din suflet, deși cu durere. Îndoielile i le-a risipit Titu cu o povață înțeleaptă: poate să-i scrie, dar cu multă băgare de seamă. Astfel a trimis Laura teologului George Pintea douăzeci de scrisori și douăzeci și trei de cărți poștale ilustrate, în care s-a dedat la puțin sentimentalism cochet, fărăr însă a-i făgădui, nici măcar prin o aluzie, iubirea ei.
    Căci Laura, deși abia de nouăsprezece ani, avea despre amor idei prea serioase și nu putea admite că, după o cunoștință de câteva ceasuri, ea să iubească aievea pe cineva, oricine ar fi.
    „Iubirea e un lucru gingaș - zicea ea melancolic - și se sfarmă dacă o atingi cu îndemnuri grăbite.”
    De Pintea își aducea aminte mai ales că e cu vreo două degete mai scund ca dânsa care avea oroare de bprbații mici. Apoi, în vreme ce teologul o bombarda cu scrisori, a făcut cunoștința unui tânăr înalt, sfios, delicat și frumos, student la medicină, Aurel Ungureanu. S-au văzut întâia oară la balul studenților, în Armadia; în vacanța Crăciunului a venit în Pripas de patru ori, în vacanța Paștilor de zeci ori, iar acuma, în vacanța mare, aproape în fiecare zi. Din întâlnirile dese apoi s-a înfiripat o iubire cu atât mai prețioasă pentru Laura, cu cât Aurel se mulțumise numai să-i strângă mâna ceva mai puternic și să-i apese pe degetul mijlociu, ceea ce, în limbajul îndrăgostiților, voia să zică „te iubesc din fundul inimii”.
    Îndată ce iubirea pentru Aurel Ungureanu s-a limpezit în sufletul Laurei, scrisorile stăruitoare ale lui Pintea au început s-o plictisească. I se părea că îi pătează dragostea pe care dorea s-o păstreze neprihănită numai medicinistului. Sprea a-i da o dovadă deosebită de sinceritate, i-a mărturisit la Paști că Pintea îi bate capul cu răvașele de iubire. Aurel cunoște bine pe Pintea de prin liceu, s-a zăpăcit și a zis tulburat:
    - Pintea, mă rog, e un băiat tare cumsecade.... tare.... tare....
    Laura a înțeles cât trebuie să-l doară descoperirea aceasta și nici nu i-a mai pomenit de dânsul, iar când Aurel o întreba, răspundea cu o indiferență zdrobitoare, din care să poată citi că inima ei este numai a lui în vecii vecilor....
    Bătrânii însă nu cinsteau deloc sentimentele Laurei. Vazând scrisorile din ce în ce mai aprinse ale teologului, întâi se gândiră și apoi spuseră pe față că omul care scrie cum scrie Pintea trebuie să fie foarte bun. Li-era drag, fără să-l fi văzut vreodată, și simpatia lor pentru el creștea cu cât se înflăcăra pasiunea lui în scrisorile către Laura.
    - Bine ar fi de-ar fi ceva serios - ofta din ce în ce mai des dăscălița.
    - Ei, Doamne, unde-i norocul s-o ia un fecior așa de seamă! adăuga învățătorul cu un plescăit de limbă, în semn de mulțumire.
    Pe Laura o revoltau gândurile bătrânilor mai ales că veneau totdeauna după tânguiri îndelungate despre sărăcie, despre nesiguranța cu casa, despre greutățile vieții, fără număr, despre vremile materialiste....
    Când ajungeau la „vremile materialiste”, fata se supăra mai rău, simțindu-se lovită cu propriile arme. Plângea, blestema, se închidea în salon și, mângâindu-se că suferă pentru Aurel, îl îndrăgea și mai mult. Ghighi, care adora se soră-sa, rămânea să țină piept părinților, sleia toate argumentele împotriva teologului, până ce sfârșea și ea în lacrimi. Acuma Laura o chema să mai bocească puțin împreună, să-și bată joc de scrisorile lui Pintea și apoi să se răcorească vorbind despre Aurel....
    Scrisoarea a optzecea a lui Pintea însă, sosită de câteva zile după ce Belciug dojenise pe Ion în biserică, era adresată bătrânilor și cerea pentru totdeauna mâna drăgașei lor Laura, cu adaosul că, în cazul unui răspuns favorabil, își va lua voie să vină în persoană spre a auzi cuvântul fericirii din gura ei și a lor. Senzația cea mare se afla totuși în post-scriptum, unde spunea:
    „Cred de prisos să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine și indiferente. Prea Sfinția Sa, Episcopul, mi-a și desemnat o parohie bună în Sătmar, așa încât vom fi la adăpost de grijile vieții de toate zilele.”
    Aceasta însemna, nici mai mult nici mai puțin, că Pinte dorește să ia pe Laura fără zestre.
    - În sfârșit te-a bătut norocul! strigă Herdelea fericit. Vestea asta merită o băutură. Ce zici, nevestică?
    - Să dea Dumnezeu să fie într-un ceas bun, lăcrămă dăscălița, mestecând mișcată în tocana ce se prepelea pe foc.
    Învățătorul scormoni îndată o sticlă, o clăti cu apă și plecă mândru la Avrum după rachiu, dar și pentru a-i împărtăși bucuria cea mare.
    Pe Laura, scrisoarea a uimit-o atât de cumplit că, până ce a ieșit Herdelea, n-a putut scoate nicio vorbă. Când însă s-a dezmeticit, i s-a părut că vede deodată pe Aurel privind-o trist și cu imputare. Ochii i s-au umplut de lacrimi și a strigat îndurerată:
    - Nu mă mărit! Nici să nu vă gândiți că am să-mi leg viața de un....
    Ghighi, care aștepta doar să deschidă Laura focul, a sărit numaidecât să lămurească dăscăliței că mărătișul acesta ar fi o nenorocire nemaipomenită, pentru că Laura urăște pe Pinte, pentru că Pintea e mai mic decât Laura....
    D-na Herdelea se uită la ele mirată. Dar când a înțeles, a izbucnit ca o leoaică:
    - Apoi credeți voi că are să vă lase cineva să dați cu piciorul norocului?.... Că vouă vă arde de nebunii și de blestemății, în loc să vă mai gândiți și la greutățile în care ne zbatem.... Mâine-poimâine e și nebuna cealaltă de măritat.... D-apoi zestre de unde credeți că luați?
    - Ei, parcă toată lumea-i ca Pintea, să se uite numai la zestre! zise repede Ghighi.
    - Mă mir că nu vi-i rușine să mințiți cu atâta sfruntare.... Apoi da, carul vostru e într-o roată, puteți umbla după cai verzi pe pereți.... Vă închipuiți că oamenii de treabă se uită la sindrofiile și la luxurile voastre.... Alta ar fi sărit cu amândouă mâinile, ticăloasă, și ar mulțumi lui Dumnezeu că i-a trimis acasă norocul! Tu umbli după mofturi și drăcii.... Obraznico și nerușinato!....
    - Poți să mă ocărăști cât vrei, dar nu mă mărit! repetă Laura cu o liniște tristă de martiră, care pe maică-sa o înfuria și mai rău.
    În odaia de alături, Titu, smulgându-și mereu părul pentru a stoarce din creieri o rimă, răcni deodată desperat:
    - AVeți să mă nebuniți cu atâtea țipete! Am ajuns să nu mai pot lucra nici ziua, nici noaptea.... Îmi zdrobiți viitorul cu gălăgia!
    Când se întoarse Herdelea de la Avrum, care-l felicitase și se însărcinase să vestească tuturor că domnișoara Laura se mărită, auzi din uliță cearta.
    - Uite ce fată ne-a dat Dumnezeu! Uite și bucură-te și mănânc-o friptă! îl întâmpină dăscălița. Dumneaei nu vrea să se mărite cu un biet popă, auzi? Domnișoarei îi trebuie doftori, baroni, poate chiar un împărat!....
    Laura nu spusese că nu-i trebuie popă, dar d-na Herdelea îi ghicise gândul. În sufletul ei fata își zisese de multe ori că între un doctor și un popă e o deosebire ca între cer și pământ, cerul fiind doctorul, iar popa fiind pământul. Părerea aceasta a avut-o înainte de a cunoaște pe Aurel, iar acuma devenise convingere.
    Cearta se însăpri așa de rău că Titu fu nevoit să renunțe la munca poetică și să asculte discuția din ce în ce mai aprinsă. Bătrânii dovedeau fetelor că Aurel Ungureanu e o pușlama care-și pierde vremea făcând curte Laurei, fără să-i treacă măcar prin minte s-o ia de nevastă; și chiar de ar fi un om de treabă și ar avea gânduri serioase, tot nu le-ar putea înfăptui decât peste vreo cinci ani, când va termina studiile, dacă le va termina, și însă și atunci va pretinde ceva zestre, iar de nu-i vor putea da nimic, îi va întoarce spatele repede-repede. Pintea însă e om chibzuit, cu cariera deschisă, fără pretenții, sincer și cinstit, dispus s-o ia fără cămașă, fiindcă o iubește aievea. Dacă Laura se va codi și va scăpa ocazia norocoasă, va îmbătrâni fată mare ca și domnișoarele Bocu din Amrmadia, care au împlinit cincizeci de ani și tot mai așteaptă vreun nebun să le pețească, deși ele au la spate miișoare multe. De altfel, Laura, are vârsta cea mai frumoasă. Fata, după ce trece de douăzeci de ani, începe a se veșteji și a se urâți. Învățătura și frumusețea nu-ți folosesc la nimic, dacă n-ai minte să prinzi norocul când îți pică....
    Laura, sprijinită viguros de Ghighi, descria în culorile cele mai negre pe Pintea, blestema minutul în care l-a cunoscut, plângea și iar declara c-ar trebuie să fie smintită să-și îngroape tinerețile alături de o stârpitură de om pe care-l urăște tocmai fiindcă a avut obrăznicia s-o ceară în căsătorie. Se închina și se jura că mai bine moartea decât Pintea. De măritat mai are destulă vreme, căci azi fetele nu se mai mărită ca altă-dată, înainte de a fi deschis bine ochii în lume. Ea însă nu vrea să se mărite niciodată, are oroare de bărbați și nici pentru Aurel nu simte, la urma urmelor, decât o simpatie nevinovată și nici prin gând nu-i trece să fie vreodată soția lui....
    Titu, deși rugat în multe rânduri să-și spună părerea, tăcea ca un filosof. Pe la miezul nopții însă, văzând că dezbaterea nu s-ar mai isprăvi niciodată, interveni cu o amânare:
    - Destul acuma!.... Haidem la culcare! V-ați certat destul, mai lăsați și pe mâine!
    Totuși sfada, ca o lumină ce moare, mai pâlpâi, când mai moale, când mai puternică, până când Herdelea, înfuriat deodată peste măsură, ridică pumnul la Ghighi, răcnind:
    - Marș, nerușinatelor!.... Marș, netrebnicelor!....
    Titu opri căderea pumnului, luă blând pe fete de spate și le petrecu în salon, unde era patul lor, mângâindu-le că dreptatea este de partea lor și că bătrânii nu pricep năzuințele idealiste. Pe urmă se întoarse și spuse grav părinților:
    - Aveți dreptate, ce mai calea-valea, și v-ați gândit foarte bine.... Ei, dar ce vreți? Sunt tinere și fără minte.... Parcă știu ele ce vorbesc.... Parcă știu ele ce-s greutățile vieții?....

                                                                3.

                                   Vremea se posomorâse. Toamna bătea la ușă, stăruitor. Hotarul se pleșuvea mereu. Ici-colo, se mai înălțau clăițe de fân sau stoguri de paie, pe care însă țăranii se grăbeau să le care acasă. Plugurile spintecau, din ce în ce mai dese, ogoarele istovite. Petele arate, negre și lucioase, păreau niște răni deschise pe un trup îmbătrânit.
    Cu cât trecea vremea, cu atât sporea neliniștea în sufletul lui Ion. Muncea ca și când și-ar fi pus în gând să se îmbogățească într-o clipire, să scape de orice grijă și mai ales de orice râvnă. Se înfuria însă că rodul muncii lui de-abia se vedea. După o roboteală de o vară întreagă și la alții, rămânând chiar în urmă cu pământurile lui, s-a ales cu vreo sută de zloți. Urmând așa nu va face niciun pas înainte.
    Zvârcolirile acestea îi aduceau totdeauna aminte de Ana și de Vasile Baciu, și-l întărâtau. Se simțea înfrânt și neputiincios, iar simțământul acesta îi aprindea sângele și-i umplea creierii de planuri și hotărâri care de care mai năzdrăvane. Totuși nu mai îndrăznea să se apropie de casa lui Vaile Baciu și nici să schimbe vreo vorbă cu Ana. În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la Florica. Ochii el albaștri îi mulcomeau zbuciumarea. Râdea însă când își amintea de făgăduința lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia dacă toată zestre ei e un purcel jigărit şi câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viaţă....
    Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa, se pomenea cu gândurile după Ana....
    În curând, Zenobia află că Florica, împreună cu maică-sa, au umplut satul că Ion a cerut-o de nevastă. Dacă ar fi lovit-o cineva cu parul în cap, parcă tot nu s-ar fi supărat atât de rău. Veni acasă galbenă şi se răsti la Ion din poartă:
    - Tot la sărăcie tragi, dragul mamii, tot? Altă mireasă, afară de Florica vădanei lui Maxim n-ai găsit câtu-i satul de mare?.... Da ce mă mai mir, dragul mamii, ce mă mai mir?!
    Flăcăul înţelese îndată şi se înfurie, dar nu de cele ce răspândea Florica, ci de mânia Zenobiei:
    - Nu-s eu destul de cătrănit, mă mai amărăşti şi dumneata?
    Zenobia însă nu-l slăbi până ce peste câteva clipe Ion, scos din fire, se repezi la ea s-o lovească. Glanetaşu sări în ajutorul femeii, ostoindu-l:
    - Ionică, taci mulcom, las-o!
    Ion se opri, dar apoi, în vreme ce Zenobia ieşi în uliţă să se vaite şi să afurisească, începu să se sfădească cu tatăl său:
    - De ce mi-ai mâncat şi mi-ai băut pământurile, hodorogule?
.....................................................................