Crimă şi predeapsă, Dostoievski

................................................................
                                            6.

                       - Vai de mine, domnule căpitan, începu el deodată să-i vorbească lui Nikodim Fomici, cu exagerată familiaritate, gândiţi-vă puţin la situaţia mea... Sunt gata să-i cer scuze domnului locotenent dacă cumva nu i-am arătat destul respect... Sunt un biet student, sărman şi bolnav, deprimat (chiar aşa a spus "deprimat") de sărăcie. Fost student, fiindcă nu mă mai pot întreţine, dar am să primesc bani... Am mamă şi soră în gubernia X... Au să-mi trimită şi... am să achit tot. Gazda mea este o femeie cumsecade, dar fiindcă mi-am pierdut meditaţiile şi de trei luni nu-i plătesc, s-a supărat pe mine, aşa că nici prânzul nu mi-l mai trimite... Nu înţeleg ce-i cu poliţa asta! Mi se cere să achit această poliţă? Pot eu să platesc? Judecaţi şi dumneavoastră!...
    - Asta nu ne priveşte! încercă din nou să intervină secretarul.
    - Daţi-mi voie, daţi-mi voie, sunt absolut de acord cu dumneavoastră, dar permiteţi-mi să vă explic (reîncepu Raskolnikov nu către secretar, ci tot către Nikodim Fomici, străduindu-se din răsputeri să intre în vorbă şi cu Ilia Petrovici, cu toate că acesta scotocea cu încăpăţânare printre hârtii şi, dispreţuitor, nu-i dădea nici o atenţie), permiteţi-mi la rândul meu să vă explic că locuiesc la dânsa de aproape trei ani, de la venirea mea din provincie şi că altădată... altădată... dar, în sfârşit, de ce n-aş recunoaşte deschis la rândul meu că, la început, îi promisesem să ma însor cu fiica dumneaei; o promisiune verbală, absolut liberă... Era o fată... de altfel, îmi plăcea chiar... deşi nu eram îndrăgostit de dânsa... într-un cuvânt: tinereţe, adică vreau să spun că gazda mea, pe vremea aceea, îmi acorda un credit nelimitat şi că, într-o oarecare măsură, am dus o viaţă, am fost cam uşuratic......
    - Nimeni nu vă cere să ne relataţi astfel de intimităţi, stimate domn, şi nici nu avem vreme de pierdut, îl întrerupse grosolan şi triumfător Ilia Petrovici, dar Raskolnikov îl opri, înflacărat, cu toate că simţi deodată că-i vine foarte greu să mai vorbească.
    - Daţi-mi voie, daţi-mi voie să vă explic la rândul meu cât de cât... cum s-au petrecut lucrurile... cu toate că sunt de acord cu dumneavoastră că este de prisos să spun toate acestea: dar, acum un an, această domnişoară a murit de tifos exantematic, iar eu am rămas chiriaş, aşa cum am fost. Şi când gazda mea s-a mutat în apartamentul pe care-l ocupă acum, dânsa mi-a spus... şi mi-a spus prieteneşte... că are încredere absolută în mine şi toate celelalte... dar că dacă n-am nimic împotrivă să-i dau această poliţă, în valoare de o sută cincisprezece ruble, cât aprecia dânsa datoria mea. Permiteţi: dânsa mi-a spus tocmai că daca îi dau aceasta hârtie are să mă crediteze din nou cât poftesc şi niciodată, niciodată - sunt propriile ei cuvinte - nu se va folosi de acest act până ce nu voi plăti de bunăvoie... şi acum, când mi-am pierdut meditaţiile şi nu mai am ce mânca, cere să fiu pus sub urmărire pentru neplată?... Ce pot spune?
    - Toate aceste amănunte sentimentale, domnule, nu ne privesc, i-o reteză brutal, Ilia Petrovici. Dumneata trebuie să ne dai o declaraţie şi să semnezi obligaţia, cât despre faptul că ai fost îndrăgostit şi toate celelalte peripeţii tragice, ele nu ne interesează câtuşi de puţin.
    - Haide, haide, eşti prea....... crud, murmură Nikodim Fomici, luând loc la masă şi începând şi el să semneze hârtii.
    Părea ruşinat.
    - Scrieţi, îi spuse secretarul lui Raskolnikov.
    - Ce să scriu? întrebă tăios.
    - Am să vă dictez.
    Raskolnikov avu impresia că, după spovedania lui, secretarul parcă începuse să-i vorbească mai de sus şi mai dispreţuitor, dar, ciudat, simţi deodată că nu-i mai pasă de părerea nimănui şi că această schimbare se petrecuse într-o clipă. Dacă ar fi vrut să se gândească câtuşi de puţin, atunci, fireşte, s-ar fi mirat singur de faptul că putuse chiar să le impună să-i înţeleagă sentimentele. De unde se iviseră aceste sentimente? Acum, chiar dacă odaia ar fi fost plină nu de ofiţeri de poliţie, ci de cei mai intimi prieteni ai lui, nu ar fi putut rosti un singur cuvânt omenos, atât de secată îi era inima. Senzaţia apăsătoare a unei izolari şi a unei înstrăinări chinuitoare, nesfârşite, puse stăpânire pe sufletul lui, şi era pe deplin conştient de acest lucru. Nici josnicia confidenţelor lui sentimentale în faţa lui Ilia Petrovici, nici josnicia triumfului locotenentului nu stârniseră în el această schimbare.
     O, ce-i păsa de propria lui ticăloşie, de toate aceste ambiţii, de toţi aceşti locotenenţi, nemţoaice, urmăriri pentru neplată, poliţe etc, etc? În acea clipă, dacă l-ar fi condamnat să fie ars de viu, nici atunci nu ar fi crâcnit măcar, ba chiar poate că nici nu ar fi ascultat cu atenţie sentinţa până la capăt. Se petrecea în el ceva cu totul nou, straniu, neaşteptat, ceva ce nu mai cunoscuse până atunci. Înţelegea sau, mai bine zis, avea senzaţia limpede, simţea cu toată fiinţa lui că, de acum înainte, orice mărturisire sentimentală ca cea de adineauri, ba chiar orice convorbire de la om la om nu-i mai erau îngăduite, şi nu numai cu aceşti funcţionari de poliţie, dar nici chiar cu cei apropiaţi lui, soră şi mamă, nu va mai putea vorbi deschis. Niciodată până acum nu încercase o senzaţie atât de stranie şi de cumplită. Şi ceea ce era şi mai chinuitor, e că era mai curând o senzaţie decât un gând conştient, desluşit: o senzaţie vie, cea mai chinuitoare din câte avusese până atunci.
    Secretarul îi dictă o declaraţie obişnuită în astfel de cazuri: "nu pot achita, promit să achit pe data de... (cândva), nu voi părăsi oraşul, nu voi vinde şi nu voi înstrăina averea mea" ş.a.m.d.
    - Văd că abia poţi să scrii, îţi cade tocul din mână, spuse secretarul, cercetându-l cu atenţie. Eşti bolnav?
    - Da..... mi se învârteşte capul...... spuneţi mai departe!
    - Asta-i tot: semnează.
    Secretarul îi luă hârtia şi trecu la alţi solicitatori.
    Raskolnikov îi dădu tocul, dar în loc să se scoale şi să plece, îşi puse coatele pe masă şi-şi strânse capul în mâini. Parcă îi sfredelea cineva creierul cu un burghiu. Deodată, îi veni o idee ciudată: să se ridice, să se apropie de Nikodim Fomici şi să-i spună tot ce s-a petrecut ieri, să-i spună tot, tot, cu toate amănuntele, şi apoi să meargă împreună la locuinţă lui şi să-i arate obiectele ascunse în colţ în gaura de sub tapet.
     "N-ar fi mai bine să mă mai socotesc o clipă? îi trecu prin minte. Nu, mai bine să nu mă gândesc, să isprăvesc o dată pentru totdeauna."
    Deodată însă se opri înmărmurit - Nikodim Fomici vorbea cu însufleţire cu Ilia Petrovici, şi următoarele cuvinte ajunseră la urechile lui:
    - Nu se poate, au să-i elibereze pe amândoi. în primul rând, totul e neverosimil. Judecă şi dumneata: dacă ei ar fi făcut treabă asta, de ce au chemat portarul? Să se denunţe singuri? Din viclenie? Nu, prea ar fi viclean! Şi apoi, studentul Pestreakov a fost văzut, în clipa când intra în gang, de doi portari şi o târgoveaţă: era însoţit de trei prieteni, s-a despărţit de ei la intrare şi, de faţă cu prietenii lui, l-a întrebat pe portar unde locuieşte bătrâna. Ar fi întrebat el unde locuieşte bătrâna dacă ar fi venit cu intenţia de a o ucide? Cât despre Koh, el, înainte de a urca la bătrână, a stat o jumătate de oră jos la argintar şi a plecat de la el exact la ora opt fără un sfert. Acum judecă şi dumneata...
    - Dar, daţi-mi voie, cum explicaţi atunci contradicţia: ei spun că atunci când au bătut la uşă, ea fusese încuiată, iar peste trei minute, când au venit cu portarul, uşa era deschisă?
    - Aici e aici! Ucigaşul era înăuntru şi pusese zăvorul: şi ei ar fi pus mâna pe el daca Koh n-ar fi făcut prostia să se ducă şi el după portar. În vremea asta ucigaşul a izbutit să coboare şi să se furişeze pe lângă ei. Koh îşi face cruce cu amândouă mâinile: "Dacă aş fi rămăs acolo, zice, ar fi sărit la mine şi m-ar fi ucis cu toporul". Vrea să dea un acatist, după obiceiul rusesc, he-he!
    - Şi ucigaşul n-a fost văzut de nimeni?
    - Cum să-l vadă? Casa este o adevărată arcă a lui Noe, se amestecă în vorbă secretarul, care asculta discuţia de la locul lui.
    - E clar, este absolut clar! repetă aprins Nikodim Fomici.
    - Nu, nu este deloc clar, obiectă Ilia Petrovici.
    Raskolnikov îşi luă pălăria şi porni spre uşă, dar nu ajunse până la ea.....
    Când îşi reveni, văzu că şade pe un scaun, că este susţinut la dreapta de un om, că în stânga lui se află altul, cu un pahar galben plin de apă gălbuie, şi Nikodim Fomici stă în faţa lui şi-l priveşte ţintă: Raskolnikov se sculă.
      - Ce ai, eşti bolnav? întrebă destul de tăios Nikodim Fomici.
     - Pe când semna declaraţia, abia ţinea tocul în mână, observă secretarul, aşezându-se la locul lui şi reluându-şi hârtiile.
    - De mult eşti bolnav? îi strigă Ilia Petrovici de la masa lui, răsfoind de asemenea nişte acte.
    Se apropiase  şi el, bineînţeles, de bolnav, în timpul leşinului, dar se depărtaseră de îndată ce acesta îşi revenise.
    - De aseară...... bâigui Raskolnikov drept răspuns.
    - Ieri ai ieşit din casă?
    - Am ieşit.
    - Bolnav?
    - Da.
    - Pe la ce oră?
    - Pe la opt seara.
    - Şi unde te-ai dus, dacă îmi dai voie să te întreb?
    - M-am plimbat.
    - Scurt şi cuprinzător.
    Raskolnikov, alb ca varul, răspundea răspicat, scurt şi nu-şi cobora ochii negri, aprinşi de febră, sub privirea lui Ilia Petrovici.
    - Omul abia se ţine pe picioare, şi tu..... începu Nikodim Fomici.
    - Nu-i nimic! făcu Ilia Petrovici cu o intonaţie deosebită. Nikodim Fomici voi să mai adauge ceva, dar se uită la secretar, care de asemenea îl fixa atent, şi tăcu. Toţi tăcură deodată în odaie, ceea ce era destul de ciudat.
    - Bine, încheie Ilia Petrovici, nu vă mai reţinem. Raskolnikov ieşi. Auzi în urma lui discuţia însufleţită ce se încinsese între ei; cel mai clar răsuna glasul întrebător al lui Nikodim Fomici... Abia în strada se dezmetici de-a binelea.
    "Percheziţie, percheziţie, au să facă percheziţie chiar acum! repeta el, grăbind spre casă. Tâlharii! Mă bănuiesc."
    Groaza de adineauri îl cuprinse din nou, zguduindu-l din cap până în picioare.

                                                               Capitolul II

                   "Dacă au şi făcut percheziţia? Dacă dau peste ei acasă?"
    Iată şi odaia. Nimic şi nimeni; nimeni nu intrase în odaie în lipsa lui, nici măcar Nastasia nu se atinsese de nimic. Dar, Doamne Dumnezeule, cum de a putut adineauri să lase toate lucrurile în gaura aceea?
    Se repezi in coltul odaii, vari mana sub tapet, scoase lucrurile si incepu sa-si incarce cu ele buzunarele. Erau opt bucati: doua cutiute mici cu cercei, sau altceva de felul asta, nu prea vazu bine; apoi patru cutiute de marochin, ceva mai mari, un lant infasurat numai intr-un ziar. Inca ceva, tot invelit in ziar, o decoratie parca.....
    Isi umplu buzunarele pardesiului si buzunarul drept al pantalonului, ramas intreg, cautand sa le aseze asa ca sa se observe cat mai putin. Lua si punga. Apoi iesi din odaie, de data asta lasand usa deschisa de-a binelea.
    Porni repede, cu pas hotarat si, desi se simtea frant, era perfect lucid. Se temea ca va fi pus sub observatie, se temea ca pana intr-o jumatate de ora, pana intr-un sfert de ora chiar, se va da ordin sa fie urmarit si deci trebuia neaparat - cat mai era timp - sa stearga urmele. Trebuia sa faca tot ce avea de facut, atat timp cat mai avea putere si era in stare, cat de cat, sa judece..... Dar unde sa mearga?
    Hotarase dinainte: "Am sa arunc totul in canal si asa am sa sterg orice urma, gata!"
    Hotarase acest lucru noaptea trecuta, in delir, in clipele cand i se limpezea memoria, incercase mereu sa se scoale si sa plece.
    "Mai repede, mai repede, sa arunc totul."
    Dar nu era asa de usor sa arunci totul.
    Rătăcea pe cheiul canalului Ekaterinski de mai bine de o jumătate de ceas şi se tot uita la treptele care duceau jos, la apă, peste tot unde dădea de ele. Dar nici gând să-şi poată duce intenţia la bun sfârşit: la capătul scărilor erau şapte plute, pe care spălatoresele spălau rufe, sau barei; pretutindeni foiau oameni, şi apoi, de pretutindeni, din toate părţile cheiului putea fi văzut, observat. Oare nu ar fi părut suspect omul care ar fi coborât treptele anume ca să se oprească să arunce ceva în apă? Şi daca cutiile, în loc să cadă la fund, vor pluti pe apă? Ceea ce se va întâmpla fără îndoială. Astfel, oricine ar putea să le vadă! Şi fără de asta toată lumea se uita la el, îl cercetează, de parcă n-ar avea altă treabă de făcut.
    "De ce oare? Sau poate mi se pare mie?" se întrebă el.
    În sfârşit, se gândi că poate e mai bine să se ducă la Neva. Acolo e lume puţină, va trece mai neobservat. în orice caz, e mai simplu pentru el şi - ceea ce-i mai important - e mai departe de cartierul lui. Deodată, se întrebă mirat cum de a putut să rătăcească o jumătate de ceas, covârşit de durere şi de nelinişte, prin locurile acestea primejdioase, şi nu s-a gândit mai înainte să se ducă la Neva! Pierduse în chip absurd mai bine de jumătate de ceas numai pentru că aşa i se năzărise în somn, în delir. Era din ce în ce mai distrat şi mai uituc, şi-şi dădea seama de acest lucru. Hotărât, trebuie să se grăbească!
    Porni spre Neva,  pe bulevardul V.; pe drum însă, îi veni altă idee: "De ce să mă duc la Neva? Pentru ce sa arunc lucrurile în apă? N-ar fi mai bine să mă duc undeva, foarte departe, fie şi la Ostroave, şi acolo, într-un loc pustiu, în pădure, sub vreun tufiş, să le îngrop pe toate şi să însemn copacul?"
    Şi cu toate că simţea că nu este în stare sa judece limpede în clipa aceea, ideea îi păru foarte bună.
    Dar era sortit să nu ajungă nici la Ostroave, căci ceva îi schimba planul. Părăsind bulevardul ca să ajungă în piaţa, zări deodată, pe stânga, intrarea unei curţi înconjurată de ziduri înalte, oarbe. La dreapta intrării în curte şi până în fundul ei, se întindea calcanul casei vecine cu trei etaje. La stânga, paralel cu acest perete, şi începând de asemenea de la intrare, se înălţa un gard de uluci, care după douăzeci de paşi cotea brusc la stânga. Era un loc părăsit, îngrădit din toate părţile, unde zăceau grămada fel de fel de materiale, în fundul curţii, de după gardul de uluci, se zărea colţul unei magazii de piatră, afumată şi scundă, pesemne aripa unui atelier oarecare, unul de trăsuri său de lacătuşerie, său altceva de felul asta; pretutindeni, începând de la intrare, pământul era înnegrit de praful de cărbune. „Aici ar fi bine să arunc lucrurile şi să plec!" se gândi el deodată. Nevăzând pe nimeni în curte, străbătu gangul şi zări chiar la intrare, lângă gard, un jgheab (aşa cum se fac adesea în casele unde stau mulţi muncitori din fabrici, meseriaşi, birjari etc); deasupra jgheabului, pe acelaşi gard de uluci, se putea citi obişnuita comică inscripţie, făcută cu cretă: Murdăria oprită! Aşadar, faptul că intrase în curte şi se apropiase de acel loc nu putea trezi nicio bănuială.
    "Să arunc aici totul grămadă şi să plec!"
    Rotindu-şi privirea în jur, vârî mâna în buzunar, când, deodată, lângă peretele exterior, între poartă şi jgheab, unde distanţa nu trecea de un arşin, observă o piatră mare, necioplită, cam de un pud şi jumătate, lipită de peretele de afară. Dincolo era strada, trotuarul, se auzeau paşii trecătorilor care mişunau totdeauna pe acolo în număr mare; ascuns de poartă, nimeni nu l-ar fi putut vedea, decât dacă ar fi intrat în curte din stradă, ceea ce se putea întâmpla uşor şi deci trebuia să se grăbească.
    Se aplecă  peste piatră, o apucă de vârf cu amândouă mâinile, îşi adună toate puterile şi o răsturnă. Dedesubt se vedea o adâncitura mică, în care aruncă pe dată tot ce avea prin buzunare. Puse şi punga deasupra şi totuşi adâncitura nu se umplu. Apoi apucă din nou piatră şi dintr-o smucitură o aşeză la loc; piatra reveni exact la locul ei, doar că, poate, părea ceva mai înaltă. Raskolnikov adună pământ în jurul ei şi-l bătători cu piciorul. Nu se mai vedea nimic.
    Ieşi, se îndreptă spre piaţă şi, ca şi adineauri, la poliţie, aceeaşi bucurie puternică, nestăvilită puse stăpânire o clipă pe sufletul lui.
    "Am şters toate urmele! Cui, cui să-i treacă prin minte să vină aici sa caute sub acest pietroi? Poate că zace acolo de când s-a ridicat casa şi are să mai zacă încă pe atâta. Şi chiar dacă le-ar găsi: cine să mă bănuiască pe mine? S-a isprăvit! Nicio urmă!"
    Se porni pe râs. Da, mai târziu îşi aminti că râsese nervos, chicotind lung, aproape neauzit, tot timpul cât străbătuse piaţa. Dar ajuns în bulevardul K., unde acum două zile o întâlnise pe fata aceea, râsul i se curmă deodată. Alte gânduri i se îmbulzeau în minte. Îi era nesuferită ideea să treacă prin faţa acelei bănci pe care şezuse şi se gândise atunci, după plecarea fetei, şi îl înfiora gândul că ar putea să dea ochii cu mustăciosul căruia îi daduse atunci douăzeci de copeici.
    "Lua-l-ar naiba!"
    Mergea, aruncând priviri furioase şi distrate. Toate gândurile i se învârteau în jurul unui punct principal, a cărui importanţă şi-o mărturisea el însuşi: simţea că abia acum, pentru prima oară, în aceste două luni din urmă, rămânea faţă în faţă cu aceasta chestiune.
    "La dracu' cu toate! gândi el, cuprins deodată de un acces de mânie oarbă. Începutul e făcut. N-am încotro! La dracu' şi cu viaţa asta nouă! Cât de absurde sunt toate, Doamne!... Cât am minţit, cât de ticălos m-am purtat astăzi! Cât de dezgustător, cât de slugarnic i-arn vorbit adineauri scârbosului acela de Ilia Petrovici, cât m-am gudurat pe lângă el! De altfel, toate acestea sunt fleacuri! Nu-mi pasă de nimeni, nu-mi pasă că m-am gudurat, că i-am vorbit slugarnic! Nu despre asta este vorba! Nu despre asta este vorba..."
    Se opri deodată; o întrebare nouă, cu totul neaşteptată şi extraordinar de simplă, îl zăpăci, îl urmări, îl amărî:
    "Dacă într-adevăr am făcut totul conştient şi nu prosteşte, dacă am avut într-adevăr un ţel determinat, precis, cum se face că până în clipa asta nici nu m-am uitat în pungă, ca să ştiu ce am dobândit, pentru ce m-am chinuit, pentru ce am făcut o treabă atât de ticăloasă, atât de mârşavă, atât de josnică? Adineauri am vrut să arunc în apă punga cu toate celelalte obiecte, pe care nici nu le-am văzut măcar... Cum vine asta?"
    Da, aşa era. De altfel,  ştiuse toate acestea de mai înainte şi întrebarea nu era nicidecum nouă; chiar în noaptea trecută, când hotărâse să arunce totul în apă, hotărârea fusese luată fără şovăire şi fără obiecţii, ca şi cum aşa trebuia să fie, ca şi cum altfel nici nu se putea... Da, ştia şi-şi amintea de toate acestea; aproape că luase această hotărâre încă de ieri, pe când sta aplecat deasupra lăzii şi scotea afară cutiuţele... Şi totuşi aşa era!...
    "Asta  e pentru că sunt foarte bolnav, conchise el în cele din urmă, mohorât, m-am chinuit şi m-am frământat fără răgaz şi acum nu ştiu nici eu ce fac... Şi aseară, şi acum două zile, şi în tot răstimpul acesta din urma m-am chinuit... Am să mă fac bine şi... n-am şă mă mai chinuiesc... Dar dacă n-am să mă fac bine? Doamne, cât m-am saturat de toate astea!"...
    Mergea înainte fără să se oprească. Ar fi vrut să găsească o distracţie, dar nu ştia ce să facă, încotro s-o apuce. O senzaţie nouă, de neînvins, îl stăpânea tot mai tare: era un fel de dezgust fără margini, aproape fizic, faţă de tot ce vedea, faţă de tot ce-l înconjura, o senzaţie stăruitoare, violentă, plină de ură. Îl dezgustau toţi acei pe care îi întâlnea în cale, îl dezgustau chipurile lor, mişcările lor. Dacă cineva ar fi încercat să-i spună o vorbă, l-ar fi scuipat sau poate chiar l-ar fi muşcat...
    Ajuns pe cheiul Malaia Neva, din Vasilievski Ostrov, se opri în apropiere de pod.
    "Stă aici, în casa asta, se gândi el. Doamne, nu cumva am ajuns la Razumihin? Aceeaşi poveste ca şi data trecută... Si totuşi, e curios: am venit pentru că am vrut să vin sau am mers şi am tot mers şi am ajuns aici din întâmplare? Ce-mi pasă? Doar am spus... acum două zile... că după aceea, a doua zi, am să mă duc la el, iacătă, mă duc! Ce, n-am voie să mă duc la el?"...
    Urcă la etajul patru, unde locuia Razumihin.
    Razumihin era acasă, în cămăruţa lui, şi în clipa aceea învăţa sau scria ceva; îi deschise chiar el. Nu se văzuseră de vreo patru luni. Razumihin, într-un halat ponosit, aproape numai zdrenţe, cu picioarele goale în papuci, era ciufulit, nebărbierit şi nespălat. Pe chipul lui se citea mirarea.
    - Ce-i cu tine? strigă el, cercetându-şi prietenul din cap până în picioare; apoi tăcu şi fluieră uşor. Aşa de rău îţi merge? Măi frăţioare, ne-ai întrecut pe toţi, adauga el, privindu-i zdrenţele. Şezi, oi fi obosit!
    Şi când Raskolnikov se lăsă pe divanul turcesc îmbrăcat cu muşama, care era şi mai prost decât cel pe care dormea el, Razumihin îşi dădu deodată seama că musafirul lui era bolnav. Eşti grav bolnav, ştii asta?
    Îi pipăi pulsul; Raskolnikov îşi smulse mâna.
    - Lasă..... zise el. Am venit..... uite despre ce e vorba: n-am nicio meditaţie..... am vrut..... dar nu......  n-am nevoie de meditaţii....
    - Ascultă măi, tu aiurezi! observă Razumihin, care-l cerceta atent.
    - Nu, nu aiurez......
    Raskolnikov se ridică de pe divan. Urcând la Razumihin nu se gândise că va trebui să se întâlnească cu el faţă în faţa. Acum însă, într-o singură clipă, ghici din experienţa că nu era câtuşi de puţin dispus să se întâlnească faţă în faţă cu nimeni, în toata lumea asta. De mânie, văzu negru înaintea ochilor. De îndată ce trecuse pragul, furia împotriva lui însuşi aproape că îl sufocă...
    - Rămâi cu bine! zise el pe neaşteptate şi porni spre uşă.
    - Stai, stai, om sucit ce eşti!
    - Lasă! repetă Raskolnikov, smulgându-şi din nou mâna.
    - Dar atunci la ce dracu' ai mai venit aici? Ai căpiat? E... aproape jignitor pentru mine. N-am să te las să pleci.
    - Ascultă atunci: am venit la tine pentru că în afară de tine nu cunosc pe nimeni care m-ar putea ajuta... să încep... pentru că tu eşti mai bun decât toţi, adică mai deştept şi poţi sa judeci... Acum însă vad că n-am nevoie de nimic, auzi, n-am nevoie de nimic, de nimic... de nici un fel de servicii şi ajutorări... Eu, singur pot..... Hai, ajunge! Lăsaţi-mă în pace!
    - Stai o clipă omule, ce tot îndrugi? Curat nebun! După mine - fă cum ştii. Vezi tu: nici eu n-am meditaţii, dar nici nu-mi pasă! Şi apoi, la Tolkucii este un librar, unul Heruvimov, care îmi ţine loc de orice lecţie particulară. Nu l-aş da nici pe cinci meditaţii în casele negustorilor. Heruvimov scoate nişte ediţii, nişte broşurele ştiinţifice ieftine, care se vând ca pâinea caldă! Şi ce titluri le mai găseşte! Tu spuneai întotdeauna că eu sunt un prost, dar zău ca pe lume sunt şi oameni mai proşti decât mine! Acum s-a vârât în probleme sociale, curente; nu pricepe o iotă, ei, şi eu, bineînţeles, îl încurajez.
    Uite aici: două coli şi mai bine de text german - după părerea mea este cel mai grosolan şarlatanism: într-un cuvânt, autorul analizează întrebarea dacă femeia este sau nu o fiinţă omenească... Şi, bineînţeles, dovedeşte solemn că femeia este o fiinţă omenească. Heruvimov pregăteşte această broşură în vederea dezbaterii problemei feminine; eu o traduc; el are să lungească aceste două coli şi jumătate până la şase coli, o să născocim un titlu pompos, care să ocupe mai bine de jumătate de pagină, şi-i dăm drumul cu cincizeci de copeici bucata; are să se vândă până la una, te asigur. Pentru traducere sunt platit cu şase carboave de coală, prin urmare, pentru întreaga lucrare am să iau vreo cincisprezece ruble; şi am luat şase ruble avans. După ce isprăvim cu asta, o să traducem ceva despre balene, apoi din partea a două din Confesiuni unde am notat nişte intrigi plicticoase; o să le traducem şi pe ele; nu ştiu cine i-a spus lui Heruvimov ca Rousseau este un fel de Radiscev. Eu, bineînţeles, nu-l contrazic, la naiba! Vrei să traduci a doua coală din Femeia este o fiinţă omenească, sau nu? Dacă vrei, ia textul, peniţe, hârtie - astea-s pe spezele lui - ia trei ruble, de vreme ce eu pentru toată traducerea am luat şase ruble avans, adică pentru coala întâi şi a doua, deci partea ta revine exact trei ruble. Când isprăveşti, mai capeţi trei ruble. Şi, încă ceva, să nu-ţi închipui cumva că-ţi fac un serviciu. Dimpotrivă, cum ai intrat, mi-am şi făcut socoteala că ai să-mi fii de folos. În primul rând, stau prost cu ortografia şi, în al doilea rând, la germană sunt cam chinez, aşa încât uneori mai mult născocesc decât traduc şi mă mângâi şi eu cu gândul că poate chiar astfel înfrumuseţez lucrarea. Deşi, cine ştie, poate că mă înşel şi iese mai prost... Ei zi, primeşti?
    Raskolnikov luă în tăcere articolul german, luă cele trei ruble şi ieşi fără să spună un cuvânt. Razumihin se uita mirat în urma lui. Dar ajuns în prima strada din Vasilievski Ostrov, Raskolnikov se întoarse brusc, urcă din nou la Razumihin şi, după ce puse textul german şi cele trei ruble pe masa, ieşi iarăşi fără sa spună o vorbă.
    - Ce  dracu', ai înnebunit?! urlă Razumihin, furios. Ce-mi faci figuri din astea? Mă scoţi din fire! Pentru ce dracu' ai mai venit aici?
    - N-am nevoie...... de traduceri..... mormăi Raskolnikov, coborând scara.
    - Atunci de ce naiba ai nevoie? strigă de sus Razumihin.
    Raskolnikov cobora înainte în tăcere.
    - Hei, tu? Spune cel puţin unde stai?
    Nu primi niciun răspuns.
    - Ei, du-te la dracu`!
    Dar Raskolnikov ajunsese în stradă. Pe podul Nikolaevski se dezmetici deodată brusc din pricina unei întâmplari cât se poate de neplăcute pentru dânsul. Vizitiul unei căleşti îl plesni tare cu biciul peste spate, pentru că era cât pe ce să-l calce, cu toate ca vizitiul îi strigase de trei sau de patru ori să se ferească. Lovitura îl înfurie atât de rău, că sări înspre parapet (cine ştie de ce mergea pe mijlocul podului, unde trec trăsurile şi nu oamenii) şi scrâşni mânios, de-i clănţăniră dinţii în gură. Bineînţeles în jurul lui răsunară râsete.
    - Aşa-i trebuie!
    - Vreun neisprăvit.
    - Aşa e: se prefac că-s beţi şi se vâră dinadins sub roţi, iar omul trebuie să răspundă pentru ei.
    - Din asta trăiesc, stimabile, din asta.....
    Dar pe când sta  rezemat pe parapet, uitându-se furios şi pierdut pe urmele caleştii care se depărta şi frecându-şi spinarea, simţi deodată ca cineva îi vâră bani în mână.
     Se uită: era o negustoreasă, o femeie în vârstă cu boneta cum poartă negustoresele şi cu ghete de piele de capră, iar alături de ea o fată cu pălarioara în cap şi umbreluţa verde, probabil fie-sa.
    "Ia, maică, în numele lui Christos."
    Raskolnikov luă, şi femeile trecură mai departe. Erau douăzeci de copeici. După aspect şi după haine îl putuse foarte bine lua drept un cerşetor, drept un adevărat cerşetor de strada, iar făptul ca i se dăduseră douăzeci de copeici se datora pesemne loviturii de bici, care le înduioşase pe cele două femei.
    Raskolnikov strânse moneda în pumn, făcu zece paşi şi se întoarse cu faţa spre Neva, în direcţia palatului. Cerul era senin, nu se zărea nici urma de nor, iar apa părea albastră, lucru care se întâmpla atât de rar Nevei. Cupola catedralei, care de nicăieri nu se vede mai bine decât din locul acela, de pe pod, la douăzeci de paşi de paraclis, strălucea puternic, şi prin văzduhul străveziu puteai să desluşeşti limpede fiecare ornament.
    Durerea pricinuita de bici trecuse, şi Raskolnikov o uitase de mult; un singur gând nelămurit şi neliniştitor îl preocupa acum. Se opri şi multă vreme privi cu luare-aminte în depărtare. Locul îi era deosebit de cunoscut. Pe vremea când mergea la facultate - mai ales la înapoierea acasă - i se întâmplase adesea, poate de o sută de ori, sa se oprească tocmai în acest punct şi să privească intens imensa panoramă cu adevărat superbă; şi aproape de fiecare dată încercase cu mirare aceeaşi impresie nelămurită: din priveliştea aceasta splendidă nu se răsfrângea pentru el decât o inexplicabilă răceală; somptuosul tablou îi părea neînsufleţit şi pustiu...
    Această impresie sumbră şi enigmatica îl mirase de fiecare dată, dar, din lipsă de încredere în sine, amânase mereu să-i caute dezlegarea. Acum îşi aminti deodată de problemele şi de nedumeririle lui de altădată şi i se păru că nu întâmplator îşi adusese aminte de ele. Până şi faptul că se oprise exact în acelaşi loc, ca şi altădată, îi părea ciudat şi absurd, ca şi cum şi-ar fi putut închipui că ar fi capabil şa mai gândească şi să judece ca pe vremuri, să se intereseze de aceleaşi teme şi tablouri care îl interesaseră... nu demult.
    Aproape că-i venea sa râdă şi, în acelaşi timp, simţea că inima i se strânge dureros. I se părea că vede ca-n ceaţa acest trecut, gândurile şi problemele, temele şi impresiile de altădată, întreaga panoramă ce se desfăşura în faţa ochilor lui, pe el însuşi şi tot, tot... undeva departe, la picioarele lui, într-un abis fară fund. Ai fi zis că-şi luase zborul în tarii şi că toate se ştergeau din văzul lui... Făcu o mişcare involuntară cu mâna şi simţi deodată moneda pe care o strângea în pumn.
    Desfăcu pumnul, privi atent bănuţul, ridică braţul şi-l azvârli în apă; apoi se întoarse şi porni spre casă. I se păru că în clipa aceea tăiase trecutul cu foarfecă, despărţind propria lui existenţă de toţi şi de toate. Ajunse acasă pe înserate; umblase deci vreo şase ceasuri, dar pe unde fusese şi pe ce drum se înapoiase - nu ştia.
    Se dezbracă şi, tremurând ca un cal istovit de fugă, se culcă pe divan, trase mantaua şi adormi pe loc... Se întunecase de-a binelea când îl treziră nişte ţipete înfiorătoare. Doamne, ce ţipete! Strigate atât de grozave, asemenea urlete, răcnete, scrâşniri, plânsete, lovituri şi înjuraturi nu auzise şi nu văzuse niciodată în viaţa lui. Nici nu şi-ar fi putut închipui atâta brutalitate şi sălbăticie. Cuprins de groază, se ridică în capul oaselor, cu răsuflarea tăiată, chinuit. Loviturile, strigătele şi înjurăturile se înteţeau mereu. Apoi, spre nespusa lui mirare, recunoscu glasul gazdei. Femeia urla, plângea, se tânguia, vorbea foarte iute, cuvinte învălmăşite îi ţîşneau din gură, aşa încât nu le puteai desluşi, implora - pesemne să nu măi fie bătută, căci tocmai dânsa era crunt bătută de cineva pe scară.
    Cel ce o bătea răcnea şi el fioros, cu atâta mânie şi răutate, că nu se înţelegea ce spunea, gâtuit de furie. Deodată, Raskolnikov începu să tremure ca varga - recunoscu glasul: era al lui Ilia Petrovici. Ilia Petrovici venise acolo şi o bătea pe gazda lui! O izbea cu picioarele, o pocnea cu capul de trepte! Auzea clar, îşi dadea seama după lovituri, după ţipetele femeii! Dar ce-i asta, nu cumva s-a întors lumea pe dos? La toate etajele, pe întreaga scară se strânsese lume multă, se auzeau glasuri, exclamaţii, unii urcau, alţii coborau, alergau, trânteau uşile.
    "Dar pentru ce, pentru ce şi cum se poate?! repeta el, temându-se cu adevărat că-şi pierde minţile. Dar nu, prea se aude desluşit!... Şi dacă-i aşa, atunci vor ajunge îndată şi la el, vor ajunge pentru că... e pentru aceeaşi pricină... pentru cele ce s-au întâmplat ieri... Doamne!"
    Ar fi vrut să pună cârligul la uşă, dar n-avea putere să mişte braţul... şi apoi, era inutil! Groaza îi strângea inima într-o încleştare de gheaţă, îl înţepenea, îl chinuia... Dar iată că gălăgia, care ţinuse cel puţin zece minute, începu să se potolească. Gazda gemea şi suspina. Ilia Petrovici tot mai ameninţa şi înjura... în sfârşit, iată că s-a potolit şi el; nu i se mai aude glasul.
    "Să fi plecat? O, Doamne!" Iată că se duce şi gazda, pleacă, suspinând şi plângând... uşa de la apartamentul ei se trânteşte cu zgomot... Lumea de pe scara se împrăştie, oamenii discută, oftează, se strigă; glasurile lor când se ridică până la ţipăt, când coboară până la şoaptă. Trebuie să fi fost mulţi: se adunaseră aproape toţi chiriaşii. "Da, Doamne, să fie cu putinţă? Şi apoi, pentru ce, pentru ce a venit aici?"
    Istovit, Raskolnikov căzu pe divan, dar nu mai putu închide ochii; zăcu, astfel, cam o jumătate de ceas, pradă unei suferinţe şi unei spaime fără margini şi atât de cumplite cum nu simţise încă niciodată. Deodată, o lumină puternică îi umplu odaia: Nastasia intră aducând o lumânare aprinsă şi o farfurie cu supă. îl privi cu atenţie şi, văzând că nu doarme, puse sfeşnicul pe masă şi începu să aşeze alături cele aduse: pâine, sare, o farfurie, o lingură.
    - N-ai fi mancat de ieri. Ai hoinarit toata ziua si doar te scutura frigurile.
    - Nastasia..... pentru ce au batut-o pe gazda? Femeia il privi lung.
    - Cine a batut-o?
    - Adineauri...... acum o jumatate de ora, Ilia Petrovici, ajutorul de comisar, pe scara.....
    - Pentru ce a batut-o asa de rau? Si...... pentru ce a venit aici?
    Nastasia il privi, tacuta si incruntata, multa vreme. Privirea ei il tulbura, ba chiar il sperie.
    - De ce taci, Nastasia? intreba el, in sfarsit, cu glas stins.
    - Asta-i din pricina sangelui, rosti incet femeia, ca si cum ar fi vorbit siesi.
    - Sangele?...... Ce sange?...... mormai el, palind si lipindu-se de perete.
    Nastasia il privea mai departe in tacere.
    - Nimeni n-a batut-o pe stapana, spuse ea in cele din urma cu glas sever si hotarat.
    El o privea abia rasufland.
    - Dar am auzit eu..... nu dormeam...... eram aseza pe pat, zise el cu si mai multa sfiala. Am ascultat mult timp..... A fost aici ajutorul de comisar...... Toata lumea s-a adunat pe scara, toti chiriasii, din toate apartamentele.....
    - Nimeni n-a fost pe aici. Asta-i sangele care striga in tine. Sangele cand nu-si gaseste iesire si incepe sa se inchege, atunci ti se nazareste fel de fel..... Vrei sa mananci sau ba?
    Raskolnikov nu raspunse. Nastasia statea, uitandu-se fix la el si nu pleca.
    - Da-mi sa beau..... Nastasiuska.
    Femeia cobori in bucatarie si peste vreo doua minute se inapoie, aducand apa intr-o cana alba de faianta; de aici incolo el nu mai stiu nimic...... isi amintea numai ca sorbise o singura inghititura de apa rece si ca restul i se varsase pe piept, apoi isi pierduse cunostinta.

                                                             Capitolul III

                         Cu toate acestea, nu se poate spune că a fost inconştient tot timpul cât a ţinut boala: erau un fel de friguri cu stări de delir şi stări de semiconştienţă. De multe lucruri îşi amintea mai târziu. Ba i se părea că în jurul lui se adună lume multă, că vor să-l scoată din odaie şi să-l ducă nu ştiu unde, că se ceartă şi se ocărăsc în privinţa lui. Apoi i se năzărea că e singur în odaie, că toată lumea a plecat, că oamenii se tem de el şi numai din când în când crapă uşa să-l privească de departe, că-l ameninţa, se sfătuiesc între ei, râd şi-l întărîtă.
    Îşi aducea aminte că o văzuse de multe ori pe Nastasia stând la căpătâiul lui; şi încă pe un om, care îi părea foarte cunoscut, dar nu-şi putea da seama cu niciun preţ cine era, şi acest lucru îl chinuia până la lacrimi. Uneori, i se părea că zace de o lună încheiata; alteori, că nu trecuse nici măcar o zi. Dar despre lucrul acela uitase cu desăvârşire; e drept că îşi amintea mereu că uitase ceva ce n-ar fi trebuit să uite, şi se chinuia, se frământa, se căznea să-şi amintească, gemea, îl apuca furia sau era covârşit de o groază cumplita, de neîndurat. Atunci se ridica brusc în pat şi voia să fugă, dar era totdeauna cineva care-l oprea cu forţa, şi atunci îl cuprindea o slabiciune şi îşi pierdea iarăşi cunoştinţa.
    În sfârşit, îşi veni în fire. Asta s-a întâmplat într-o dimineaţă, pe la orele zece. La aceasta oră, în zilele senine, soarele arunca un mănunchi larg de raze pe peretele din dreapta şi lumina colţul de lângă uşă. La patul lui se afla Nastasia şi încă cineva, un om care-l cerceta cu curiozitate şi pe care el nu-l cunoştea.
    Era un flacău cu caftan şi bărbuţă, care aducea cu un muncitor de artei. Gazda îşi vârâse capul prin uşa întredeschisă. Raskolnikov se ridică într-un cot.
    - Cine e, Nastasia? intreba el, aratand spre flacau.
    - Ia te uita, s-a trezit! zise dansa.
    Dandu-si seama ca si-a venit in fire, gazda inchise usa si disparu. Fusese intotdeauna sfioasa si nu-i placeau discutiile si explicatiile; avea vreo patruzeci de ani, era grasa, aproape obeza, cu sprancenele si ochii negri, destul de placuta la infatisare si foarte blajina, asa cum sunt de obicei oamenii grasi si lenesi; si pe deasupra era rusinoasa din cale-afara.
    - Cine eşti...... dumneata? îl întrebă Raskolnikov, de data asta de-a dreptul pe flăcău.
    Dar în aceeaşi clip uşa se dădu de perete şi, aplecându-se puţin din pricina înălţimii, intră Razumihin.
    - Ce cabină de vapor! strigă el, intrând. Mă lovesc întotdeauna cu capul de pragul de sus. Şi asta se cheamă locuinţa! Te-ai trezit, frăţioare? Chiar acum mi-a spus Pasenka.
    - S-a trezit, zise Nastasia.
    - Chiar acum, întări flăcăul, zâmbind dulceag.
    - Dar dumneata cine eşti? întreba deodată Razumihin. Eu, cu voia matale, sunt Vrazumihin; nu Razumihin, cum mi se spune, ci Vrazumihin, student, nobil, iar dumnealui, prietenul meu. Acum spune, cine eşti dumneata?
    - Eu sunt de la cancelaria negustorului Selopaev, şi am fost trimis anume aici.
    - Poftim de ia loc pe scaun. Razumihin se aşeza pe alt scaun, de partea cealaltă a măsuţei. Bine ai făcut, frăţioare, că te-ai trezit, urmă el către Raskolnikov. De trei zile n-ai pus nimic în gură. Numai niţel ceai, pe care ţi l-am dat cu lunguriţa. De două ori l-am adus pe Zosimov. Îţi mai aminteşti de Zosimov? Te-a consultat cu atenţie şi a spus că nu-i nimic grav, da-i ceva care te-a atins la cap. O febră nervoasă, un fleac, zice, alimentaţia a fost proastă, ţi s-a dat prea puţină bere şi hrean, de aceea te-ai îmbolnăvit, dar că nu-i nimic, are să-ţi treacă. Halal băiat Zosimov! A prins grozav meseria. Şi aşa, ca să nu-ţi pierzi timpul, spuse el, întorcându-se către flăcău, binevoieşte de spune ce treabă ai? Să ştii, Rodea, că e al doilea trimis care vine din cancelaria lor. Numai ca rândul trecut a venit altul; cu acela ne-am lămurit. Cine a fost cel care a venit înaintea dumitale?
    - Trebuie să fi fost acum două zile, aşa e. Alexei Semionovici o fi fost, tot de la noi, de la cancelarie.
    - Dumnealui părea un om mai cu scaun la cap decât dumneata, ce zici?
    - Aşa e, dumnealui e mai serios.
    - Lăudabil; hai, dă-i drumul. Ce treabă ai?
    - Iată: Afanasi Ivanovici Vahruşin, despre care cred ca aţi auzit vorbindu-se de multe ori, în urma rugăminţii măicuţei dumneavoastră, a trimis la cancelaria noastră nişte bani pe care trebuie să vi-i înmânăm, începu flăcăul, vorbind de-a dreptul lui Raskolnikov. Dacă v-aţi revenit în fire, trebuie sa va înmânăm treizeci şi cinci de ruble, deoarece Semion Semionovici a fost înştiinţat despre aceasta de Afanasi Ivanovici, la rugămintea măicuţei dumneavoastră, după cum s-a mai făcut şi altă dată. Ştiaţi?...
    - Da...... îmi amintesc...... Vahruşin..... zise Raskolnikov visător.
    - Ai auzit? Îl cunoşti pe Vahruşin! strigă Razumihin. Cum să nu-şi fi venit în fire? De altfel, acum bag de seama ca şi dumneata eşti un om cu scaun la cap. Da. E plăcut să auzi vorbe înţelepte.
    - Chiar despre dumnealui e vorba, despre Vahruşin, Afanasi Ivanovici, care, la rugămintea măicuţei dumneavoastră, v-a trimis şi altă dată, în acelaşi fel, banii, aşa ca dumnealui n-a refuzat-o nici de data aceasta şi l-a încunoştinţat zilele trecute pe Semion Semionovici cum ca să vă dea treizeci şi cinci de ruble, în aşteptarea vremurilor mai bune.
    - Aşa, "în aşteptarea vremurilor mai bune", ai potrivit-o foarte bine; n-a fost rău nici ceea ce ai spus despre "măicuţa dumneavoastră". Şi acum, ce zici: şi-a revenit sau nu?
    - După mine aşa o fi. Numai chitanţă să-mi dea.
    - Are să-ţi dea. Ce ai acolo, registrul?
    - Da.
    - Adă-l încoace. Haide, Rodea, scoală! Am să te ajut; ia tocul şi iscăleşte, căci banii, frăţioare, ne sunt acum mai dulci ca mierea.
    - Nu trebuie, zise Raskolnikov, dând deoparte tocul.
    - Ce nu trebuie?
    - N-am să semnez.
    - Ptiu, drace! Dar cum vrei să iei banii? Fără chitanţă?
    - N-am nevoie de..... bani.
    - N-ai nevoie de bani! Ba să avem iertare, frăţioare, eu sunt martor! Nu te nelinişti, e numai aşa, iar aiurează. De altfel, aşa ceva i se întîmpla şi când nu este bolnav...
    - Eşti om cu judecată, o să-l ajutăm, adică, mai bine zis, o să-i ducem mâna şi are să semneze. Hai, ia tocul.....
    - Aş putea să vin altă dată......
    - Nu, nu; ce să te mai oboseşti! Doar eşti om cu judecată... Haide, Rodea, de ce-l ţii pe musafirul nostru?... Nu vezi, te aşteaptă!
    Şi Razumihin voi cu tot dinadinsul să ducă mâna lui Raskolnikov, silindu-l să semneze.
    - Lasă..... am să semnez singur, rosti acesta, luând tocul şi semnând în registru.
    Flăcăul puse banii pe masă şi plecă.
    - Bravo! Şi acum, frăţioare, ţi-e foame?
    - Da, răspunse Raskolnikov.
    - Nastasia, ai supă?
    - A rămas de ieri, zise Nastasia, care stătuse tot timpul alături.
    - Cu cartofi şi cu orez?
    - Cu cartofi şi cu orez.
    - Era sigur de asta. Hai, adu supa şi adu şi un ceai.
    - Bine, acuşica.
    Raskolnikov privea toate acestea cu nespusă mirare, înfricoşat şi năucit. Hotărâse sa tacă şi să aştepte, să vada ce are să se mai întâmple.
    "Mi se pare că nu aiurez, se gândea el, totul pare să fie real..."
    Nastasia se înapoie peste două minute cu supa şi anunţă că acuşi soseşte şi ceaiul. La supă aduse două linguri, două farfurii şi tot tacâmul: solniţă, piper, muştar pentru carne etc. Atâta ordine nu mai văzuse de multa vreme. Faţa de masă era curată.
    - Nastasiuska, n-ar fi rău ca Praskovia Pavlovna să ne trimită vreo două sticluţe de bere. Le-om dovedi noi.
    - Ia te uită la el, ce-i trebuie! bodogăni Nastasia şi ieşi să-i împlinească porunca.
    Încordat şi rătăcit, Raskolnikov se uita la tot ce se petrecea în jurul lui. În timpul ăsta, Razumihin se muta pe divan şi, cuprinzându-l stângaci, ca un urs, cu mâna stângă pe după gât, deşi Raskolnikov ar fi putut sa se ridice şi singur, apropie cu dreapta o lingură de supă de gura lui, după ce suflă de vreo două ori în ea ca să nu frigă.
    Dar supa era abia călduţă.
    Raskolnikov înghiţi lacom o lingură, apoi încă una şi încă una. Dar după ce-i dădu câteva linguri, Razumihin se opri deodată şi declară că mai mult nu-i poate da până nu-l întreabă pe doctor.
    Tocmai atunci sosi Nastasia, aducând două sticle de bere.
    - Vrei ceai?
    - Vreau.
    - Adă ceai, Nastasia, repede, fiindcă, în ce priveşte ceaiul, cred că nu-i nevoie de aprobarea facultăţii. Iată şi berea!
    Razumihin se mută pe scaun, trase supa şi carnea în faţa lui şi începu să înfulece cu o poftă de parcă n-ar fi mâncat de trei zile.
    - Eu, frate Rodea, mănânc la voi în fiecare zi, bolborosi cât îi îngăduia gura plină de carne, şi toate acestea datorită Pasenkăi, gazdei tale, dânsa trebăluieşte şi mă cinsteşte din toată inima. Eu, fireşte, nu zic nimic, dar nici nu protestez. Iată şi Nastasia cu ceaiul. Ia te uită ce femeie vrednică! Nastenka, vrei bere?
    - Du-te încolo!
    - Dar ceai?
    - Fie.
    - Toarnă. Stai să-ţi torn eu; şezi la masă.
    Şi, făcând pe gazda, umplu o cană cu ceai, apoi încă una; îşi lasă prânzul şi se mută din nou pe divan. Ca şi mai înainte îl cuprinse pe bolnav cu braţul pe după gât, îl săltă pe perne şi începu să-i dea ceai cu linguriţa, suflând de zor în el, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai important, salvator chiar pentru întremarea acestuia. Raskolnikov se lăsă dădăcit fără să scoată o vorbă, cu toate că se simţea în stare să se ridice şi să se aşeze în pat, fără ajutor străin, şi destul de stăpân pe mâinile lui ca să ţină linguriţa sau ceaşca, şi poate chiar în stare să meargă.
    Dar un instinct ciudat, viclean, aproape animalic, îl sfătuia să-şi tăinuiască deocamdată puterile, sa rămână la pândă, să se prefacă chiar, la nevoie, că n-are capul încă limpede şi, între timp, sa tragă cu urechea şi să afle ce se petrece. De altfel, nu-şi putu stăpâni multă vreme dezgustul; după ce înghiţi vreo zece linguriţe de ceai, întoarse capul, respinse capricios linguriţa şi recăzu pe pernă. Sub capul lui erau perne adevărate, de puf, cu feţe de pernă curate; băgase de seamă cu mirare acest lucru.
    - Paşenka trebuie sa ne trimită chiar astăzi dulceaţă de zmeură, să-i putem pregăti o băutură bolnavului, zise Razumihin, aşezându-se la locul lui şi începând iar să mănânce supă şi să bea bere.
    - De unde să ia zmeură? întrebă Nastasia, ţinând în cele cinci degete răşchirate farfurioara cu ceai şi sorbindu-l "prin zahăr".
    - Zmeura, draga mea, o va lua de la băcănie. Vezi tu, Rodea, cât timp ai fost bolnav, aici s-au întâmplat multe. După ce ai şters-o de la mine ca un hoţ, fără să-mi spui unde stai, m-am înfuriat atât de rău, încât m-am hotărât să te găsesc şi să te pedepsesc cum se cuvine. M-am pus să te caut chiar în aceeaşi zi. Am umblat, am umblat şi am tot întrebat. Uitasem unde stai acum; de altfel, nici n-am ştiut vreodată, dar mi-am adus aminte de locuinţa de altădată, ştiam că e lângă Cinci Colţuri, în casa lui Harlamov.
    Ce-am mai căutat casa aceea a lui Harlamov! Până la urmă am aflat că nici nu era a lui Harlamov, ci a lui Buh. Auzi dumneata ce încurcătură în mintea mea! Eram tare furios. Aşa de furios, că a doua zi m-am dus - fie ce-o fi - la biroul de adrese şi închipuieşte-ţi: în mai puţin de două minute mi te-au găsit acolo. Eşti
înscris în registru.
    - Înscris în registru?
    - Fireşte;  pe generalul Kobelev însă nu l-au putut găsi cât am fost acolo. Ei, dar asta e o poveste lungă. Şi aşa, cum am dat buzna aici, ţi-am aflat toate treburile; ştiu tot, tot, frăţioare; să-ţi spună şi dânsa; l-am cunoscut şi pe Nikodim Fomici şi pe Ilia Petrovici mi l-au arătat, l-am cunoscut şi pe portar şi pe domnul Zametov, Alexandr Grigorievici, secretar la circumscripţie şi, în sfârşit, ce-i mai straşnic... am cunoscut-o pe Paşenka însăşi; întreab-o pe Nastasia...
    - Ai îmblânzit-o, spuse Nastasia, zâmbind cu subînţeles.
    - De ce nu-ţi pui zahăr în ceai, Nastasia Nikiforovna?
    - Tii, drace, strigă Nastasia, pufnind în râs. Şi nici măcar nu-s Nikiforovna, ci Petrovna, adaugă dânsa după ce-şi curmă râsul.
    - O să  ţinem minte data viitoare. Şi aşa, frăţioare, ca să nu lungim vorba, am vrut mai întâi să-i scutur niţel că să distrug toate prejudecăţile din partea locului; dar Paşenka a învins. Eu, frăţioare, nici nu mă aşteptam să fie atât de... avenantă, ce zici? Ce crezi?
    Raskolnikov tăcuse şi nu-şi luase nicio clipă privirea neliniştită de la el, tăcea şi acum, şi-l privea mai departe ţintă.
    - Chiar foarte drăguţă, urmă Razumihin; tăcerea lui Raskolnikov părea că nu-l tulbura defel, dimpotrivă, ai fi zis că întărea spusele lui. E foarte bine în toate privinţele.
    - Ce lighioană! exclamă Nastasia, căreia, pesemne, îi făcea o neasemuită plăcere să-l asculte.
    - Ce e prost, frate, e că n-ai ştiut de la început cum s-o iei. Cu dânsa trebuia să procedezi altfel. Se poate spune ca are un caracter ciudat! Dar despre caracter o să vorbim alta dată... însă cum ai izbutit, de pildă, să împingi lucrurile până acolo, încât să îndrăznească să nu-ţi trimită de mâncare? Sau, cum a fost cu poliţa aceea? Ai înnebunit de te-ai apucat să dai poliţe? Sau, acel plan de căsătorie de pe vremea când trăia fie-sa, Natalia Egorovna... Ştiu tot! De altfel, acesta este un punct delicat şi eu sunt un măgar că m-ating de el; iartă-mă, te rog. Dar, a propos de prostie, nu găseşti, frăţioare, că Praskovia Pavlovna e mai puţin proastă decât s-ar putea crede la prima vedere? Ce zici?
    - Mda, strecură printre dinţi Raskolnikov, privind într-o parte, înţelegând că era mai bine să întreţină conversaţia.
    - Nu-i aşa? strigă Razumihin, fericit că i s-a răspuns. Dar nici prea deşteaptă nu este, hai? Un caracter cu totul, cu totul neobişnuit! Eu, să-ţi spun drept, frate, nu înţeleg... zău aşa... Are cel puţin patruzeci de ani. Susţine însă că ar avea treizeci şi şase şi are tot dreptul s-o facă. De altfel, îţi jur că o judec mai ales cerebral, metafizic, cum s-ar zice, trebuie să-ţi spun că s-au legat aici între noi nişte relaţii teribil de încurcate! Nu pricep nimic! Dar toate acestea sunt fleacuri, cât despre dânsa, văzând că nu mai eşti student, că ţi-ai pierdut hainele şi meditaţiile, şi că o dată ce a murit fiica ei nu mai avea nici un rost să te ţină ca pe o rudă, s-a speriat; şi cum tu, pe de altă parte, trăiai în colţul tău, fără să cauţi să păstrezi relaţiile de mai înainte, i-a venit ideea să te dea afară din casă. Intenţia o avusese de mult, dar nu voia să piărda poliţa aceea. Şi apoi, chiar tu ai asigurat-o că are s-o achite maică-ta...
    - Asta a fost o ticăloşie din partea mea... Mama numai ca nu cerşeşte... am minţit numai pentru ca să mă ţină în casă... şi să-mi dea de mâncare, zise tare şi răspicat Raskolnikov.
    - Da, bine ai făcut. Dar vezi tu, tocmai atunci apare domnul Cebarov, consilier de curte şi om de afaceri. Fără dânsul, Paşenka n-ar fi făcut nimic împotriva ta, prea-i sfioasă din fire; dar omul de afaceri nu-i de fel sfios şi în primul rând, fireşte, a pus întrebarea: exista vreo speranţa ca poliţa sa fie platită? Răspuns: există, fiindcă există o oarecare mămică, o mamă, care, din cele o sută douăzeci şi cinci de ruble pensie, mai bine ar muri ea de foame decât să-l lase în încurcătură pe Rodenka al ei, şi mai exista şi o surioară, care pentru frăţiorul ei este gata să se vânda ca roabă. Pe asta s-a bizuit omul nostru... Ce te frămânţi? Eu, frăţioare, am aflat acum tot adevărul despre tine, nu degeaba ţi-ai deschis sufletul în faţa Paşenkăi pe vremea când vă socoteaţi rude, şi acum ţi-o spun frăţeşte... Aşa-i viaţa: omul cinstit şi cu sufletul sensibil vorbeşte deschis, iar omul de afaceri ascultă şi la timpul prielnic te înhaţă. Şi dânsa i-a cedat poliţa aceea, chipurile, contra plată, iar Cebarov a cerut formal achitarea ei, fără să se sfiască de fel. Când am prins de veste, am vrut mai întâi, pentru liniştea sufletului meu, să-l scutur niţel şi pe dânsul, dar tocmai atunci s-a stabilit armonia între mine şi Paşenka, şi am pus-o să înăbuşe acţiunea în faşă, garantându-i că ai să-i plateşti tot. Am garantat pentru tine, auzi, frăţioare? L-am chemat pe Cebarov, i-am vârât zece carboave sub nas, i-am luat hârtia şi acum am cinstea să ţi-o prezint. Acum eşti dator numai pe cuvânt! Poftim, ia-o; am şi anulat-o, aşa cum scrie la carte.
    Razumihin puse pe masă poliţa. Raskolnikov o privi şi se întoarse la perete, fără a scoate un cuvânt. Razumihin păru nemulţumit.
    - Văd, frate, zise el peste o clipă, că iar am nimerit prost. Am vrut să te distrez, să te înveselesc cu palavrele mele şi mi se pare că n-am reuşit decât să te amărăsc.
    - Tu erai cel pe care nu-l puteam recunoaşte în timp ce deliram? întrebă Raskolnikov, după un minut de tăcere, fără să întoarcă spre el capul.
    - Eu, ba chiar te-au apucat furiile din pricina asta, mai ales atunci când l-am adus pe Zametov.
    - Pe Zametov? ..... Pe secretar?..... Pentru ce?
    Razkolnikov se întoarse brusc şi-şi pironi ochii asupra lui Razumihin.
    - Ce ai?..... De ce te sperii? Omul voia să te cunoască; chiar el şi-a exprimat dorinţa, pentru că i-am vorbit mult despre tine... Altfel, de la cine aş fi aflat atâtea despre tine? Bun băiat, măi frate, un om minunat... în felul lui, fireşte. Azi suntem prieteni, ne vedem mai în fiecare zi. Căci m-am mutat în cartierul ăsta. Nu ţi-am spus? M-am mutat de curând. Am fost de două ori împreună cu el la Laviza. Îţi aduci aminte de ea, de Laviza Ivanovna?
    - Am bătut câmpii în timp ce deliram?
    - S-ar fi putut altfel? Nici nu mai ştiai pe ce lume eşti!
    - Şi ce-am spus?
    - Asta-i acum! Ce-ai vorbit? Se ştie câte bazaconii spun oamenii în delir... Şi acum, frate, ca să nu pierdem vremea de pomană, hai să ne vedem de treabă.
    Razumihin se sculă şi puse mâna pe şapcă.
    - Ce-am vorbit când deliram?
.................................................................