Crimă şi predeapsă, Dostoievski

....................................................
                                         7.

                       - Ia te uită, o ţine una şi bună; ce-am vorbit, ce-am vorbit. Nu cumva ţi-e frică să nu fi trădat vreun secret? Nu te teme, n-ai scăpat nici un cuvânt despre contesă. În schimb, ai tot vorbit despre un buldog, despre nişte cercei şi lănţişoare, despre ostrovul Krestovski, despre nu ştiu care portar, despre Nikodim Fomici, Ilia Petrovici, ajutorul de comisar. Apoi te-a preocupat grozav propriul tău ciorap, grozav te mai interesai de el! Cereai întruna: daţi-mi ciorapul! Zametov, el însuşi, a răscolit prin toate ungherele în căutarea ciorapului tău, ba chiar ţi-a dat porcăria aceea cu propriile lui mânuţe, împodobite cu inele şi spălate cu parfum. Abia atunci te-ai potolit şi o noapte ai ţinut porcăria asta în mână: nu mai puteam să ţi-o smulgem. Şi acum cred că mai zace undeva pe sub plapumă. Apoi ai cerut să-ţi dăm franjurile tăiate de la pantaloni, şi ce te-ai mai rugat, cu lacrimi în ochi! Am încercat să te descoasem: ce-i cu franjurile acelea? Dar n-am putut pricepe nimic... Şi acum, la treabă. Uite aici treizeci şi cinci de ruble: iau din ei zece şi peste vreo două ore am să-ţi prezint socoteala. Între timp, am să-l înştiinţez pe Zosimov, cu toate că şi aşa trebuie sa vină, că-i trecut de unsprezece. Dumneata, Nastenka, în lipsa mea, să vii cât mai des să vezi ce face, dacă vrea să bea sau poate are nevoie de altceva... Paşenkăi am să-i spun chiar eu îndată tot ce e de trebuinţă. La revedere!
    - Auzi dumneata: îi zice Paşenka! Al naibii ştrengar! mormăi Nastasia în urma lui; apoi deschise uşa, trase cu urechea, dar nu se mai putu stăpâni şi fugi jos.
    Era prea curioasă să afle ce-i spune stăpână-sii; se vedea limpede că Razumihin o fermecase de-a binelea şi pe ea.
    De îndată ce uşa se trânti după Nastasia, bolnavul aruncă plapuma şi sări ca un nebun din pat. Aşteptase cu o nerăbdare febrilă să-i vada plecând pentru ca, în lipsa lor, să se apuce de treabă. Dar ce treabă? Tocmai acum, ca un făcut, uitase despre ce era vorba.
    "Doamne, spune-mi un singur lucru: ei ştiu sau încă nu ştiu? Dacă ştiu şi doar se prefac că nu ştiu, mă păsuiesc cât sunt în pat şi apoi, când m-oi întrema, vor intra la mine şi vor spune că ştiu de mult tot şi că doar s-au prefăcut că nu ştiu... Ce voiam să fac? Am uitat, am uitat, parca e un făcut; am uitat, cu toate că abia acum câteva clipe ştiam ce trebuie să fac... "
    Sta în mijlocul încăperii şi, cuprins de o chinuitoare nedumerire, îşi rotea privirile înjur; se apropie de uşă, o deschise, trase cu urechea; nu, altceva trebuia sa facă. Apoi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte, se repezi în colţul unde tapetul era rupt, îl cerceta, vârî mâna înăuntru, bâjbâi, dar nu, nu era asta! Se apropie de sobă, o deschise, răscoli cenuşa; firele tăiate de la pantaloni şi zdrenţele buzunarului rupt zăceau înăuntru aşa cum le azvârlise în ziua aceea, prin urmare nu le văzuse nimeni. Apoi îşi aminti de ciorapul despre care tocmai îi vorbise Razumihin. Iată-l pe divan, sub plapumă, dar îl frecase şi îl murdarise într-atât, încât, fireşte, Zametov nu putuse să observe nimic.
    "Zametov?..... Secţia!..... Pentru ce mă cheamă la secţie? Unde este citaţia? Stai..... am încurcat: nu mă cheamă acum, m-au chemat atunci! Şi atunci mi-am cercetat ciorapul, iar acum... acum am fost bolnav. Dar pentru ce a venit Zametov? Pentru ce l-a adus aici Razumihin? mormăi el, neputincios, aşezându-se pe divan. Ce-i asta? Tot mai stăruie delirul sau totul e aievea? Pare să fie aievea... Stai, mi-am adus aminte: trebuie să fug! Să fug cât mai repede, să fug neapărat! Da... dar încotro? Unde-mi sunt hainele? N-am cizme! Le-au luat! Le-au ascuns! Înţeleg! Paltonul însă l-au uitat aici! Iată şi banii pe masă, slavă Domnului! Iată şi poliţa... Am să iau banii şi am să plec, am să închiriez o altă cameră şi aşa au să-mi piardă urma!... Dar biroul de adrese? Au să mă descopere. Razumihin are să mă găsească. Mai bine să fug de tot... departe... în America, şi să nu-mi mai pese de ei! Să iau poliţa... are să-mi prindă bine acolo. Ce să mai iau? Ei mă cred bolnav! Ei nu ştiu că pot să merg, he-he-he!... Am ghicit după ochii lor că ştiu tot! Numai să cobor scara! Dar dacă acolo au pus poliţişti de pază? Ce-i asta, ceai? Uite că a mai rămas şi bere, aproape o jumătate de sticlă şi e rece!"
    Apucă sticla în care mai rămăsese un pahar de bere şi o bău cu nesaţ, dintr-o singură sorbitură, ca şi cum ar fi vrut să-şi stingă jarul din piept. Dar nu trecu nici un minut şi berea i se urcă la cap, apoi un fior plăcut îi străbătu spatele. Se culcă şi trase plapuma. Gândurile bolnave şi dezlânate i se învălmăşiră şi mai tare, apoi îl cuprinse o toropeala uşoară, placută.
    Îşi îngropă cu desfătare capul în pernă, se înveli strâns cu plapuma moale de vată, care luase locul mantalei studenţeşti rupte, de altădată, oftă şi căzu într-un somn adânc, greu, binefăcător. Se trezi auzind că cineva intrase în odaie.
    Deschise ochii şi-l văzu pe Razumihin, care dăduse uşa de perete şi ramăsese nedumerit în prag, neştiind dacă să intre sau să plece. Raskolnikov se ridică repede pe divan şi-l privi fix, ca şi cum ar fi încercat să-şi aducă aminte ceva.
    - A, nu dormi, uite că am sosit şi eu! Nastasia, adu legătura! strigă Razumihin în jos, pe scară. Acuşi am să-ţi dau socoteala...
    - Cât e ceasul? întrebă Razkolnikov, uitându-se neliniştit în jurul său.
    - Ai dormit pe cinste, frate; s-a înserat, o fi şase. Ai dormit vreo şase ceasuri.....
    - Doamne! Ce-i cu mine?.....
    - Şi ce-i dacă ai dormit? Să-ţi fie de bine! Unde te grăbeşti? Să nu întârzii la întâlnire? Timpul e al nostru. Te aştept de trei ore, de doua ori am urcat până aici, dar tu dormeai. Am fost de două ori la Zosimov: nu-i acasă, şi pace. Eu m-am mutat azi, m-am mutat cu totul, împreună cu unchiu-meu. Acum am şi eu un unchi. Dar să lăsăm astea, la treabă!... Nastenka, adu legătura. Acuşi o să vedem noi... Cum te simţi, frate?
    - Sunt sănătos tun, nu mai sunt bolnav..... Razumihin, eşti de mult aici?
    - Nu ţi-am spus? Te aştept de trei ceasuri!
    - Nu despre asta e vorba, când ai ajuns aici?
    - Când am ajuns aici?
    - De cânt tot vii pe aici?
    - Păi, ţi-am spus adineauri, sau nu-ţi mai aminteşti? Raskolnikov căzu pe gânduri. Ca prin vis îşi amintea discuţia de mai înainte. Singur nu-şi putea aduce aminte şi-l privi întrebător pe Razumihin.
    - Hm, ai uitat! zise acesta. Mi s-a părut mie că încă nu eşti în apele tale... Acu, după somn, te-ai mai refăcut... Zău, arăţi mult mai bine. Bravo! Hai la treabă! Acuşi ai să-ţi aduci aminte de toate. Priveşte mai bine aici, omule!
    Razumihin desfăcu legătura, care deocamdată îl interesa cel mai mult.
    - Vezi tu, frăţioare, tocmai asta mă frământă cel mai tare. Pentru că trebuie să facem om din tine. Să o luam dară de la început: de sus. Vezi şapca asta? începu el, scoţând din legătură o şapcă destul de drăguţă, dar în acelaşi timp foarte obişnuită şi ieftină. Hai s-o încercăm.
    - Mai târziu, altă dată, zise Raskolnikov, dându-i enervat mâna deoparte.
    - Ba,  frate Rodea, tu să nu mi te opui, măi târziu are să fie prea târziu; şi apoi n-am să închid ochii toată noaptea, fiindcă am cumpărat-o fără să-ţi iau măsura, pe ghicite. Perfect! exclamă el, triumfător, încercându-i-o. Ca de comandă! Pălaria, dragul meu, este lucrul cel mai important în îmbrăcămintea noastră, un fel de scrisoare de recomandare. Tolstiakov, un prieten de al meu, de fiece dată când intră într-un local public, este nevoit să-şi scoată "capacul" de pe cap, cu toate că ceilalţi poartă pălarii şi şepci. Toată lumea crede că o face din slugărnicie, adevărul este că se ruşinează de cuibul de pasăre ce-l poartă pe cap; e foarte ruşinos din fire! Poftim, Nastenka, cele două pălării; acest palmerston (Razumihin scoase dintr-un ungher ţilindrul diform al lui Raskolnikov, căruia cine ştie de ce îi spunea palmerston) şi acest giuvaier! Preţuieşte-o, Rodea, cam cât crezi că am dat pe ea? Nastasiuşka, dumneata ce spui? se întoarse el spre femeie, văzând că Raskolnikov nu-i răspunde.
    - Ai fi dat şi tu douăzeci de copeici, răspunse Nastasia.
    - Proasto, douăzeci de copeci! strigă Razumihin. Azi cu douăzeci de copeci nu te-aş putea cumpăra nici măcăr pe tine! Optzeci de copeici. Şi numai pentru că a fost purtată. Ce-i drept, m-am înţeles cu vânzătorii: dacă se rupe, la anu', îţi dă alta gratis, zău! Şi acum, să trecem la Statele Unite ale Americii, cum le spuneam noi când eram în liceu. Te previn, mă mândresc cu pantalonii (şi el desfăcu în faţa lui Raskolnikov o pereche de pantaloni gri de stofă de vară), nicio pată, nicio rosătură şi cât se poate de buni, deşi cam purtaţi, la fel jiletca, la culoare, după cum cere moda. E chiar mai bine că au mai fost purtate: sunt mai moi, mai fine... Vezi tu, Rodea, ca sa faci carieră în lume, este suficient, după părerea mea, să te ţii în pas cu sezonul; dacă n-ai să ceri în ianuarie sparanghel, îţi păstrezi câteva ruble în buzunar, acelaşi lucru şi în privinţa cumpărăturilor mele. Acum e sezonul de vară şi am făcut cumpărături de vară, fiindcă la toamnă şi aşa sezonul va cere un material mai călduros şi va trebui să-ţi arunci hainele... cu atât mai mult cu cât, până atunci, se vor rupe de la sine. Hai, preţuieşte! Cât fac după părerea ta? Două ruble şi douăzeci şi cinci de copeici! Şi ţine minte, le-am luat cu aceeaşi condiţie: îi uzezi pe ăştia, la anul primeşti altă pereche pe de gratis! La prăvălia lui Fedeaev nici nu se mai vinde altfel: plăteşti o data şi-ţi ajunge pentru toată viaţa, pentru ca a doua oară nu mai calci pe acolo. Hai acum să trecem la cizme - ce spui, cum sunt? Se vede că-s purtate şi materialul este de asemenea străin: le-a vândut săptamâna trecută, la hala de vechituri, secretarul legaţiei engleze; nu le-a purtat decât şase zile, dar avea omul mare nevoie de bani. Preţul: o rublă şi cincizeci de copeci. E bine?
    - Poate că nu-s pe măsura lui! se amestecă Nastasia.
    - Nu sunt pe măsură! Dar asta ce-i? Razumihin scoase din buzunar cizma lui Raskolnikov, veche, găurită, scorojită, plină de noroi uscat. M-am dus pregătit. După hâzenia asta, vânzătorii au dedus adevărata măsură. Toată treaba s-a făcut cu inimă bună. Cât despre rufărie, ne-am înţeles cu gazda. În primul rând, trei cămăşi de pânză, dar cu partea de sus la moda... Şi aşa: optzeci de copeici şapca, două ruble douăzeci şi cinci restul hainelor, asta face trei ruble şi cinci copeici; o rublă şi jumătate cizmele, că-s tare bune, face patru ruble cincizeci şi cinci de copeci şi cinci ruble rufăria, ne-am înţeles angro aşadar: exact nouă ruble cincizeci şi cinci de copeici. Poftim patruzeci şi cinci de copeici, rest în pitaci de aramă, şi aşa, dragul meu Rodea, îmbrăcămintea a fost reconstituită pentru că, după părerea mea, paltonul nu numai că mai poate să te servească, dar are chiar un aspect deosebit de distins; aşa e când îţi comanzi hainele la Charmeur! Cât despre ciorapi şi toate celelalte, le las în seama ta; mai avem douăzeci şi cinci de ruble; în privinţa Paşenkăi şi a chiriei, sa nu te nelinişteşti; ţi-am spus doar că ne bucurăm de un credit nelimitat. Şi acum, frăţioare, dă-mi voie să te primenesc, că s-ar putea ca boala să zacă acum tocmai în cămaşă...
    - Lasă! Nu vreau! îl respinse Raskolnikov, care ascultase în silă relatarea forţat glumeaţă cu privire la cumpărarea hainelor.....
    - Nu se poate, frăţioare! Pentru ce atunci mi-am rupt eu pingelele? stărui Razumihin. Nastasiuşka, nu te ruşina, dă-mi o mână de ajutor, uite aşa!
    Şi, cu toată împotrivirea lui Raskolnikov, Razumihin îl primeni. Bolnavul căzu pe perna şi vreo două minute nu scoase o vorbă.
    "Când au să mă lase în pace?" se gândea el.
    - Cu ce bani ai cumpărat toate astea? întrebă el, în sfârşit, privind peretele.
    - Bani? Asta-i bună! Păi, cu banii tăi. De dimineaţă a fost pe aici omul lui Vahruşin, ţi-a trimis mama bani, ori ai uitat?
    - Acum îmi amintesc..... rosti Raskolnikov, după o lungă şi ursuză tăcere.
    Razumihin se încruntă şi-l privi îngrijorat.
    Uşa se deschise şi intră în odaie un bărbat înalt şi trupeş, care îi păru cunoscut lui Raskolnikov.
    - Zosimov! În sfârşit! strigă Razumihin, fericit.

                                                               Capitolul IV

                          Zosimov era  un bărbat de douăzeci şi şapte de ani, înalt şi gras, cu obrazul umflat şi palid, bine ras, cu părul blond spălacit, lins, cu ochelari şi inel mare de aur pe degetul plinuţ. Purta un pardesiu larg, bine croit, pantaloni de vară de culoare deschisă; în general, toate hainele lui erau largi, îngrijite şi elegante; rufăria - ireproşabilă. Lanţul de la ceas - masiv. Vorbea încet, moale şi, în acelaşi timp, cu un ton sigur, bine studiat; afectarea, de altfel tăinuită cu grijă, se făcea simţită în fiecare clipă. Toţi cei care-l cunoşteau găseau că era un om greu de mistuit, dar că-şi cunoştea meseria.
    - Am fost de două ori la tine, frate..... S-a trezit, vezi! strigă Razumihin.
    - Văd,  văd; şi cum ne simţim acum? îl întrebă Zosimov pe Raskolnikov, privindu-l ţintă şi aşezându-se pe divan la picioarele lui, unde se instala îndată cât se poate de comod.
    - E prost dispus, urmă Razumihin. L-am primenit adineauri şi era cât pe-aci să plângă.
    - Nu-i de mirare; puteaţi să mă aşteptaţu cu rufăria, dacă nu avea poftă să se schimbe..... Pulsul e bun. Capul tot mai doare încă, hai?
    - Sunt sănătos, sunt sănătos tun! stărui cu încăpăţânare şi enervare Razkolnikov şi, zicând aceste vorbe, se ridică în capul oaselor, fulgerându-l cu privirea, dar pe loc recăzu pe pernă şi se întoarse cu faţa la perete.
    Zosimov îl observă atent.
    - Foarte bine..... merge strună, rosti el moale. A mâncat ceva? Razumihin îi spuse ce şi cum, şi-l întrebă ce putea să-i mai dea de mâncare.
    - Poţi să-i dai tot ce vrei... supă, ceai... în afară de ciuperci şi castraveţi, bineînţeles... şi nici carne să nu-i dai, şi nici... dar e de prisos să mai vorbim... şi-l privi cu înţeles pe Razumihin. Anulăm doctoria, anulăm toate celelalte; am să văd mâine ce mai e de făcut... N-ar fi rău nici azi... ei, da...
    - Mâine seară am să-l scot la plimbare în parcul Iusupov! hotărî Razumihin. Apoi o să intrăm la "Palais de Cristal".
    - Eu nu l-aş scoate deloc mâine, sau...... poate, puţin...... ei, dar asta o să vedem.
    - Ce rău îmi pare. Tocmai astăzi îmi sărbătoresc mutarea şi stau la doi paşi de aici; m-ar bucura să vină şi el. Măcar să stea culcat pe divan în mijlocul nostru! Tu vii? îl întrebă Razumihin. Să nu uiţi, mi-ai promis.
    - Poate ceva mai târziu. Ce ai organizat acolo?
    - Mai nimic: ceai, votcă, hering. O să fie şi plăcintă; ne adunăm mai mulţi prieteni.
    - Cine anume?
    - Sunt mai toţi de prin partea locului şi aproape toţi cunoştinţe noi, în afară de bătrânul meu unchi, dar şi el e nou printre noi, fiindcă a sosit abia ieri la Petersburg cu nu ştiu ce trebusoare de-ale lui; ne vedem o dată la cinci ani.
    - Cine e?
    - Eh, el şi-a făcut veacul prin provincie, ca diriginte de poştă... Acum are o pensioară, şaizeci şi cinci de ani, ce să mai vorbim... De altfel, mi-e tare drag. Are să vină Porfiri Petrovici, comisarul anchetelor din oraşul nostru, un bun cunoscător al legilor. De altfel, tu-l cunoşti...
    - Mi se pare că şi el îţi este rudă?
    - De departe; ce te încrunţi? Ştiu, v-aţi certat într-o zi. Eşti în stare să nu vii din pricina lui?
    - Nici nu-mi pasă de el......
    - Cu atât mai bine. Au să mai fie  nişte studenţi, un profesor, un funcţionar, un muzicant, un ofiţer, Zametov.....
    - Spune-mi, te rog, ce legătură poate fi între tine şi dânsul. Zosimov arătă cu capul spre Raskolnikov, şi un Zametov oarecare?
    - Of, ce ţi-e şi cu oamenii aceştia superiori! Principii!... Eşti căptuşit tot numai de principii; nici nu îndrăzneşti să faci un pas după cum ţi-e voia; iar eu spun: omul să fie bun, ăsta-i principiul, de rest nu-mi pasă. Iar Zametov este un om minunat.
    - Da, ia mită.
    - Şi ce dacă ia? Nu mă interesează! Ce-i dacă ia? strigă deodată Razumihin, înfierbântându-se. Parcă eu ţi l-am lăudat fiindcă ia mită? Am spus numai că e bun în felul lui! Iar dacă ar fi să judecăm lumea sub toate aspectele, câţi oameni cumsecade ar mai rămâne în picioare? Sunt convins că în acest caz lumea n-ar da pe mine, cu haine cu tot, mai mult de o ceapă degerată şi încă asta numai în cazul când i s-ar oferi şi persoana ta pe deasupra!...
    - Prea puţin; eu aş da pentru tine două cepe......
    - Iar eu pentru tine n-aş da decât una! Să mai faci spirite şi altă dată! Zametov e un puşti, mai trebuie tras de urechi, şi tocmai de aceea e bine să-l atragem şi nu să-l respingem. Nu îndrepţi niciodată omul respingându-l, mai ales când e vorba de un băieţăndru. Cu un puştan trebuie să te porţi de două ori mai cu băgare de seama. Eh, voi încuiaţilor, cu idei progresiste, nu pricepeţi nimic! Respectă, ca să fii respectat! Daca vrei să ştii, apoi noi doi avem şi o preocupare comună.
    - Aş fi curios să aflu care anume?
    - Tot în legătura cu zugravul, adică cu vopsitorul acela... îl scoatem noi din bucluc. De altfel, nici n-are să fie greu. Cazul lui este clar, clar de tot. Noi doar o să-i grăbim eliberarea.
    - Care vopsitor?
    - Cum, nu ţi-am spus nimic? Nu? Ba mi se pare că începusem să-ţi povestesc... e în legătură cu asasinarea bătrânei cămătărese, a văduvei arhivarului acela... acum a fost arestat un vopsitor...
    - Despre acel asasinat am auzit înainte să-mi vorbeşti tu, şi cazul mă interesează... într-o anumita măsură... fiindcă... în sfârşit, am citit în ziare! Dar despre...
    - Au ucis-o şi pe Lizaveta! se amestecă Nastasia, vorbindu-i lui Raskolnikov.
    Rămăsese toată vremea în  odaie, rezemată de uşă, şi ascultase ce se vorbea.
    - Pe Lizaveta? repetă Raskolnikov, abia auzit.
    - Pe Lizaveta, precupeaţa, n-o cunoşti? Venea aici, jos. Ţi-a dres o cămaşă.
    Raskolnikov se întoarse spre perete, alese pe tapetul galben cu floricele albe una mai aparte, cu nişte liniuţe cafenii, şi începu s-o studieze atent: câte petale are, cum sunt crestate, câte liniuţe sunt? Simţea că-i amorţesc mâinile şi picioarele, parcă nici nu mai erau ale lui, dar nu încercă să facă vreo mişcare, tot privind cu încăpăţânare floricica.
    - Ce-i cu vopsitorul? întrerupse Zosimov, cu vădită enervare, vorbăria Nastasiei.
    Femeia oftă şi tăcu.
    - Păi, l-au înscris şi pe el pe lista prezumtivilor ucigaşi! urmă cu însufleţire Razumihin.
    - Sunt dovezi?
    - Dovezi! Pe dracu! De altfel, îl suspectează pe temeiul unui indiciu, dar acest indiciu nu este o dovadă, şi asta trebuie demonstrat! Aceeaşi poveste ca atunci când i-au luat şi i-au interogat mai întâi pe cei doi, cum le zice... da, Koh şi Pestreakov. Vai, ce anchetă stupidă! Chiar dacă eşti cu totul străin de chestia asta, dar tot te revoltă! S-ar putea ca şi Pestreakov să vină azi la mine... Dar, Rodea, cunoşti şi tu povestea, s-a întâmplat înainte de a te îmbolnăvi, chiar în ajunul zilei când ai leşinat la secţie, tocmai se vorbea despre asta...
    Zosimov privi atent la Raskolnikov: acesta nu făcu nicio mişcare.
    - Ştii ceva, Razumihin? Mă uit la tine şi mă gândesc: prea te amesteci tu în treburile altora! spuse Zosimov.
    - Ei, şi o să-l scoatem totuşi din bucluc! strigă Razumihin, izbind cu pumnul în masă. Ştii ce mă supără mai cu seamă? Nu că se înşală, greşeala poate fi iertată;  greşeala poate duce la adevăr. Nu mă revoltă faptul că oamenii aceştia şe înşală şi sunt atât de încrezuţi, încât nu vor să admită ca pot greşi. Am toată stima pentru Porfiri, dar... Ştii ce i-a zăpăcit în primul rând? Uşa era închisă, iar atunci când au adus portarul - au găsit-o deschisă; prin urmare, Koh şi Pestreakov au ucis! Auzi logică!
    - Nu te aprinde; au fost reţinuţi, şi atâta tot; nu se putea altfel... Ştii, l-am mai întâlnit pe acest Koh: cumpăra de la bătrână amanetele nerăscumpărate, ştiai?
    - Un şnapan! Cumpăra şi poliţe. Frumoasă meserie, lua-l-ar dracii, nu-mi pasă de el! Ştii de ce mă înfurii? Mă revoltă rutina lor învechită, anchilozată... era momentul, în cazul acesta, s-o dea deoparte şi să se deschidă un drum nou. Numai folosind datele psihologice se poate da de urma ucigaşului.
    "Avem fapte!" spun ei. Dar faptele nu înseamnă totul; felul de a le interpreta e cel puţin tot atât de important pentru a reuşi să descoperi adevărul!
    - Dar tu ştii să le interpretezi?
    - Nu se poate sa taci cand simti, simti in adancul tau, ca ai putea sa ajuti sa se descopere..... Ehe!...... Cunosti toate amanuntele?
    - Astept sa aud ce e cu vopsitorul acela.
    - Atunci asculta: exact a treia zi dupa asasinat, dimineata, pe cand ei tot se mai cazneau cu interogatoriul lui Koh si Pestreakov, cu toate ca amandoi au putut sa dovedeasca pas cu pas tot ce au facut (era limpede ca ziua), a iesit la iveala un fapt cu totul neasteptat. Un oarecare taran Duskin, proprietarul carciumii din fata casei in care s-a petrecut crima, se prezinta la sectie, aducand o cutiuta cu niste cercei de aur, si spune o intreaga poveste:
    "Alaltaieri, zice, pe inserate, sa fi trecut putin de ora opt (de retinut ziua si ora! Iti dai seama?), lucratorul zugrav Nikolai, care a mai fost pe la mine ziua, a venit in fuga mare si mi-a adus cutiuta cu cercei de aur si pietricele, si mi-a cerut sa-i dau doua ruble si sa i le primesc amanet, iar la intrebarea mea: de unde ai luat-o? a raspuns ca a gasit cutiuta pe trotuar.  Eu nu l-am descusut (asa spune Duskin), i-am dat o bumasca (o rubla adica), fiindca m-am gandit ca daca n-o amaneteaza la mine, o sa se duca la altul si tot are sa-i dea bani, asa ca-i mai bine sa fie in mainile mele, ca de: daca pui bine, ai de unde lua mai tarziu, iar daca se afla ceva sau se zvoneste cine stie ce, o invatisez eu un se cuvine."
    Fireste, minciuni gogonate, fiindca eu il cunosc pe Duskin: e camatar, tainuitor de obiecte furate si, de buna seama, nu l-a jefuit pe Nikolai de un obiect de treizeci de ruble cu scopul de "a-l infatisa". S-a speriat, asta e. Dar la dracu, asculta mai departe - iata ce-a mai spus acest Duskin:
    "Pe mujicul asta, adicatelea pe Nikolai Dementiev, il cunosc de cand era copil, e din partile noastre, din Zaraiski, ca si noi tot din gubernia Reazan suntem. Nikolai nu are darul betiei, dar bea si el cand are cu ce, si stiu ca a lucrat in seara aceea ca zugrav cu Mitrei, si ca Mitreiii tot dintr-un sat cu dansul. Cum a capatat busmaca, a schimbat-o pe loc, a baut doua paharele unul dupa altul, a luat restul, si dus a fost; pe Mitrei nu l-am vazut atuncea cu dansul. A doua zi, aflai ca Aleona Ivanovna si surioara dumneaei, Lizaveta Ivanovna, au fost ucise cu toporul: le cunosteam si atunci am intrat la banuiala cu privire la cercei, fiindca stiam ca raposata dadea bani cu amanet. M-am dus la casa aceea si i-am descusut pe ai casei, asa ca pentru mine, pe indelete, iar cea dintai intrebare a fost daca Nikolai mai era acolo? Si mi-a zis Mitrei ca Nikolai s-a pus pe bautura, ca a venit acasa in zori, beat turta, a stat ca la vreo zece minute si a plecat iar; de atunci Mitrei nu l-a mai vazut si ispravea lucrarea singur. Lucrau amandoi pe aceeasi scara cu femeile ucise, la etajul unu. Auzind astea toate, n-am spus nimanui nimic (asa zicea Duskin), dar am cautat sa aflu despre crima aceea tot ce am putut; si m-am inapoiat acasa, banuindu-l si mai tare.  Azi-dimineata, pe la orele opt (a treia zi, pricepi tu?), numai ca vad ca vine la mine Nikolai, bine afumat, dar nu beat cat sa nu priceapa ce-i spun. Se asaza pe lavita, sta si tace. Afara de el, in carciuma nu era decat un om strain si inca unul, pe care-l cunosc bine, si-l lasasem sa doarma pe lavita. Mai erai si doi baieti de-ai nostri. "L-ai vazut pe Mitrei?" zic. "Nu, zice, nu l-am vazut." "Si nu ai fost pe aici?" "Nu, zice, n-am mai fost de doua zile." "Si unde ai mers noaptea asta?" "Apoi, zice, la Peski, la cei din Colomna." "Da cerceii, zic, de unde i-ai luat?" "I-am gasit pe trotuar." Si a spus-o asa, nu stiu cum, de nu puteai sa-l crezi, si fara sa mi se uite in fata.  "Da', zic, ai auzit ce s-a intamplat in seara aceea si la ceasul acela, pe aceeasi scara?" "Nu, zice, n-am auzit nimic." Ii spun ce si cum si el ma asculta cu ochii holbati, si se facuse alb ca varul la fata, si numai ce-l vad ca pune mana pe sapca si da sa plece. Am vrut sa-l opresc pe loc: "Stai, Nikolai, zic, nu vrei sa bei ceva?" si i-am facut semn cu ochiul baiatului, sa tina usa, iar eu am iesit de dupa tejghea. As! A tasnit pe langa mine, a zbughit-o in strada si fuga in ulcioara; si dus a fost. De atuncea nu m-am indoit defel ca el e vinovatul, numai el....."
     - Fireste!...... rosti Zosimov.
     - Stai ! Asculta pana la sfarsit.
    Bineinteles ca ai nostri au pornit in goana sa-l caute pe Nikolai; pe Duskin l-au retinut, au facut o perchezitie, l-au retinut si pe Mitrei; i-au luat la trei pazeste si pe cei din Colomna si acum doua zile iata ca mi-l aduc si pe Nikolai: pusesera mana pe el in apropiere de bariera X., la han.
    Venise acolo, isi scosese crucea de argint de la gat si in schimbul ei ceruse un paharut.
    I-au dat.
    Ceva mai tarziu, o femeie s-a dus sa mulga vaca si vede, prin crapatura, ca Nikolai al nostru a legat cureaua de o grinda in sura de alaturi, s-a suit pe un lemn si da sa-si puna streangul de gat; femeia a inceput sa urle ca o smintita si s-a adunat lumea.
    "Aha, de asta-mi esti!"
    "Duceti-ma, zice, la cutare sectie de politie, vreau sa spun tot."
    Si mi l-au infatisat cu onorurile cuvenite la sectia respectiva, adica aici, in cartierul nostru.
    Incep sa-l intrebe:
    "Cine esti?" "Ce esti?" "Cati ani ai?"
    "Douazeci si doi" etc.
    I-au pus intrebarea:
    "Cand ai lucrat cu Mitrei, n-ai vazut cumva pe cineva pe scara in ziua de, la ora cutare?"
    Si el a raspuns:
    "Poate sa fi trecut careva, dar nu am bagat de seama."
    "Nu cumva ai auzit vreun zgomot sau altceva?"
   "N-am auzit nimic deosebit."
    " Dar tu, Nikolai, ai ştiut în ziua cutare, că văduva cutare şi sora ei au fost ucise şi jefuite în ziua cutare, la ora cutare?"
   "Nici n-am ştiut, nici n-am auzit. Abia a treia zi am aflat de la Afanasi Pavlici, la cârciumă."
   "Dar cerceii de unde i-ai luat?"
   "I-am găsit pe trotuar."
   "Dar a doua zi de ce n-ai venit la lucru Mitrei?"
  "Fiindcă m-am pus pe băutură."
  "Unde?"
  "Acolo şi acolo."
   "Dar de la Duskin de ce ai fugit?"
   "M-am speriat tare."
   "De ce te-ai speriat?"
   "Că mă bagă la răcoare."
   "Păi de ce te-ai speriat dacă nu te simţi vinovat cu nimic?"
   - Mă crezi sau nu mă crezi, Zosimov, dar întrebarea i-a fost pusă literalmente în aceşti termeni, ştiu precis, că mi-a fost redată exact! Ce zici? Ai?
   - Ce vrei, probele totuşi există.
   - Eu nu-ţi vorbesc acum de probe, eu îţi spun despre felul cum a fost pusă întrebarea, despre felul în care îşi înţeleg ei rolul! Ei, drace!... Şi mi l-au strâns, şi mi l-au strâns cu uşa până a recunoscut.
    "N-am găsit cerceii pe trotuar, i-am găsit în locuinţa pe care o vopseam împreuna cu Mitrei."
    "Cum i-ai găsit?"
    "Iac-aşa. Am vopsit toată ziua aceea cu Mitrei, până pe la opt, şi ne pregăteam să plecăm acasă. Mitrei a luat pensula şi mi-a dat una peste bot cu vopsea, şi pe urmă a luat-o la fugă, iară eu după el. Am fugit şi am tot ţipat ca un apucat, iar când am ajuns din scară în gang, am dat, din fugă, peste un portar şi nişte domni. Câţi erau - nu ştiu. Portarul m-a suduit şi un alt portar de asemenea, apoi a ieşit şi muierea portarului şi ne-a suduit şi ea, şi ne-a mai ocărât şi un domn cu o cucoană, care taman atunci intrau în gang, fiindcă m-am pus cu Mitka de-a curmezişul drumului: eu l-am apucat de păr şi l-am trântit pe jos şi îi căram la pumni, iar Mitka, de sub mine, m-a apucat şi el de păr şi-mi căra la pumni, dar nu cu răutate, ci din joacă, ne hârjoneam şi noi aşa. Apoi Mitka a scăpat de sub mine şi a fugit în stradă, iar eu după el, dar nu l-am mai putut prinde, şi m-am înapoiat în locuinţă singur, fiindcă trebuia să-mi strâng lucrurile de acolo. Strângeam şi-l tot aşteptam pe Mitrei, credeam că se întoarce. La uşa ce da în săliţă, în colţ, lângă perete, calc peste o cutiuţă. O ridic şi văd că-i înfăşurată în hârtie. Scot hârtia şi văd nişte cârligaşe mititele, scot cârligaşele acelea şi ce să vezi: în cutiuţă erau nişte cercei..."
    - După uşă? Erau în dosul uşii? În dosul uşii? strigă deodată Razkolnikov, privind cu ochii îngroziţi şi tulburi la Razumihin şi ridicându-se încet, în coate, pe divan.
    - Da...... şi ce-i? Ce-i cu tine? De ce ai sărit aşa? Razumihin se ridică şi el de la locul lui.
    - Nimic! răspunse cu glas stins Raskolnikov, lăsându-se pe pernă şi întorcându-se din nou cu faţa la perete.
    Toţi trei tăcură un răstimp.
    - A aţipit pesemne şi o fi tresărit din somn, zise, în sfârşit, Razumihin, privindu-l întrebător pe Zosimov.
    Acesta clătină uşor din cap, în semn că n-ar fi chiar convins.
   - Haide, zi, spuse el, şi ce a fost mai departe?
   - Ce să fie?  Cum a văzut cerceii, a uitat şi de locuinţa, şi de Mitka, şi-a luat şapca şi a fugit la Duşkin şi, după cum ţi-am mai spus, a luat de la el o rublă, minţindu-l că-i găsise pe trotuar. Cum a luat banii, s-a şi pus pe băut. Cât despre asasinat, o ţine una şi bună:
    "Nici n-am ştiut, nici n-am auzit: abia a treia zi mi s-a spus".
    "Atunci de ce nu te-ai prezentat până astăzi?"
    "De frică!"
    "Şi de ce ai vrut să te spânzuri?"
    "De gânduri negre."
    "Ce fel de gânduri negre?"
    "Că au să mă bage la ocnă."
    Asta-i toată povestea. Acu, tu ce crezi, ce au dedus ei din toată istoria asta?
    - Ce să cred, e o prezumţie, oricum ar fi ea. Asta-i faptul. Cum ar fi putut să-i dea drumul vopsitorului tău?
    - Păi, ei l-au şi înscris de-a dreptul pe lista ucigaşilor! Ei nu mai au nicio îndoială.
    - Stai, că nu-i chiar aşa. Ce te aprinzi? Şi cerceii? Trebuie să recunoşti că dacă tocmai în aceeaşi zi şi cam la aceeaşi oră cu asasinatul, nişte cercei nimeresc din lada bătrânei în mâinile lui Nikolai, pesemne că, într-un fel oarecare, au ajuns la el, nu-i aşa? Asta nu-i puţin lucru pentru anchetă.
    - Cum au nimerit? Auzi întrebare: cum au nimerit?! strigă Razumihin. Şi tu, medic, tu, care în primul rând eşti dator sa studiezi omul şi ai prilejul mai bine ca oricare altul să cunoşti firea omului, tocmai tu nu vezi din toate aceste date ce fel de fire are acest Nikolai? Nu vezi tu dintru început că tot ce a mărturisit la interogatorii este adevărul curat? Cerceii au ajuns în mâinile lui exact aşa cum a spus. A călcat pe cutie şi a ridicat-o!
    - Adevărul curat! Dar a recunoscut chiar el că a minţit şi întâia dată!
    - Ascultă-mă! Ascultă atent. Şi portarul, şi Koh, şi Pestreakov, şi celălalt portar, şi soţia primului portar, şi târgoveaţa, care tocmai atunci se afla în odaiţa portarului, şi consilierul de curte Kriukov, care în clipa aceea coborâse din trăsură şi străbătuse gangul la braţ cu o doamna - toţi, adică opt sau zece martori au declarat în unanimitate ca Nikolai îl trântise jos pe Dmitri, şi-i căra la pumni, iar celalalt îl trăgea de păr şi îi căra şi el la pumni. Se tăvăleau amândoi de-a curmezişul drumului şi închideau trecerea; toata lumea îi înjura, iar ei "ca doi copii mici" (expresie exactă a martorilor) tăbăra unul pe celalalt, se bat, ţipă şi râd, şi râd care mai de care, cu nişte mutre caraghioase, şi apoi o iau la fugă pe stradă ca nişte copii. Auzi? Acum bagă de seamă: sus cadavrele mai erau calde, auzi tu: calde, aşa au fost găsite! Dacă femeile au fost ucise de ei, sau numai de Nikolai, iar lăzile sparte şi jefuite, sau dacă numai au fost complici la acest jaf, atunci dă-mi voie să-ţi pun o întrebare: corespunde starea lor sufletească, adică ţipetele, râsetele, hârjoana de copii din gang, cu topoare, sânge, viclenie de criminal, prudenţa, jaf? Au ucis şi nu trec nici cinci sau zece minute - aşa reiese, fiindcă trupurile mai erau calde - părăsesc cadavrele şi locuinţa larg deschisă şi, ştiind că lumea s-a dus într-acolo, îşi lasă pradă şi se bat în drum ca nişte copii, râd de se prăpădesc, atrag atenţia tuturora şi toate acestea sunt confirmate în unanimitate de zece martori!
    - Fireşte, e cam ciudat! Pare ceva cu neputinţă, dar.....
    - Nu, frate, nu este niciun dar, iar dacă cerceii care au ajuns în mâinile lui Nikolai tocmai în aceeaşi zi, şi la aceeaşi oră a crimei, reprezintă o importantă probă materială împotriva lui, fapt pe care el totuşi îl explica în declaraţia lui, şi prin urmare este o prezumţie discutabilă, trebuie să luam în consideraţie şi faptele justificative, cu atât mai mult cu cât acestea sunt incontestabile. Dar, judecând după spiritul dreptului nostru, vor accepta judecătorii noştri, sau vor fi ei în stare să accepte un fapt întemeiat numai pe imposibilitatea psihologică, pe starea sufletească -  ca un argument incontestabil care dă peste cap probele materiale ale acuzării, oricare ar fi ele? Nu, nu vor accepta, nu vor accepta pentru nimic în lume, din pricină că Nikolai a găsit cutiuţa şi a vrut să se spânzure, fapt "care nu s-ar fi întâmplat dacă omul nu s-ar fi simţit vinovat!" Iată problema capitală, iată pentru ce-mi ies din fire. Înţelege odată!
    - Văd eu că te aprinzi şi-ţi ieşi din fire. Stai, am uitat să te întreb: s-a dovedit că în adevăr cutiuţa cu cerceii provenea din lada bătrânei?
    - S-a dovedit, răspunse Razumihin, încruntându-se şi vorbind în silă parcă. Koh a recunoscut obiectul şi l-a numit pe cel care l-a amanetat, iar individul a dovedit fără putinţă de tăgadă că obiectul îi aparţine.
    - Prost. Şi acum spune-mi: nu cumva l-a văzut cineva pe Nikolai în timpul când Koh şi Pestreakov urcau scara, şi nu s-ar putea dovedi într-un fel unde se află?
    - Aici e buba:  nu l-a văzut nimeni, răspunse Razumihin cu ciudă, tocmai asta e prost; nici măcar Koh şi Pestreakov nu i-au observat pe cei doi zugravi, în vreme ce urcau sus, cu toate că mărturia lor nu ar avea mare greutate.
     "Am văzut, spun ei, o locuinţă deschisă, ne-am dat seama că acolo probabil lucrează cineva, dar, trecând prin faţa ei, n-am dat atenţie şi nu ne amintim exact dacă în momentul acela lucrătorii erau înăuntru sau nu."
    - Hm! Prin urmare, nu au altă justificare decât că se băteau şi râdeau în hohote. Într-adevăr, este o dovadă serioasă, dar... Dă-mi voie: tu cum îţi explici întreaga întâmplare? Cum îţi explici găsirea cerceilor, dacă, într-adevăr, i-a găsit aşa după cum spune?
    - Cum îmi explic? Ce să-mi explic? E clar! Cel puţin calea care trebuie urmată în anchetarea cazului este clară şi dovedită, şi tocmai cutiuţa o confirmă. Adevăratul ucigaş a pierdut aceşti cercei. În vreme ce Koh şi Pestreakov băteau la uşa, ucigaşul era sus, închis înăuntru. Koh a făcut prostia sa se ducă jos; atunci ucigaşul a tulit-o din locuinţă şi a alergat jos, fiindcă nu avea altă ieşire. Pe scară s-a ascuns de Koh, Pestreakov şi portar în apartamentul gol, tocmai în clipa când Dmitri şi Mikolai se fugăreau pe afara. A stat în dosul uşii în vreme ce portarul şi ceilalţi urcau sus, a aşteptat să se stingă zgomotul paşilor şi a coborât cât se poate de liniştit, tocmai când Dmitri şi Mikolai fugiseră în stradă, lumea se împrăştiase şi în gang nu mai rămăsese nimeni. Chiar dacă l-a văzut cineva, nu i-a dat nicio atenţie; câtă lume nu mişună pe acolo? Cât despre cutiuţă, a scăpat-o din buzunar în timp ce sta ascuns după uşa, şi nu a băgat de seamă că a scăpat-o, pentru că atunci avea alte griji mai mari. Cutiuţa însă dovedeşte clar că ucigaşul s-a ascuns acolo. Şi asta e tot.
    - Ingenios! Nu, frate, e prea ingenios.  Asta-i mai ingenios ca toate.
    - Dar de ce? De ce?
    - Fiindcă prea se îmbină toate..... se îmbină...... se potrivesc ca la teatru.
    - Ehe! exclamă Razumihin, dar în clipa aceea uşa se deschise şi intră în odaie un nou musafir, pe care nici unul dintre cei de faţă nu-l cunoştea.

                                                       Capitolul V

                         Era un domn între două vârste, prezentabil, ţanţoş, cu o fizionomie circumspectă şi dispreţuitoare; acesta mai întâi se opri în prag, rotindu-şi în jur privirile, a căror expresie de mirare aproape jignitoare nici nu încerca s-o ascunda!
    "Unde am nimerit?" părea el să se întrebe.
    Cerceta cu neîncredere "cabina de vapor" a lui Raskolnikov, scundă şi strâmtă, afectând o atitudine speriată, ba chiar de om oarecum ofensat. Cu aceeaşi mirare îşi opri privirea asupra lui Raskolnikov, care zăcea dezbrăcat, nespălat, cu părul vâlvoi, pe divanul lui mizer şi murdar. Raskolnikov, fără să se mişte, îl privea şi el ţintă pe noul venit. Acesta, tot atât de nedumerit, îşi mută privirea cercetătoare asupra părului ciufulit, nepieptănat, asupra obrazului neras al lui Razumihin, care, la rândul sau, îl măsura cu privirea obraznic şi întrebător, fără a se clinti din loc.
    Tăcerea încordata stărui un minut, apoi, după cum era de aşteptat, se petrecu o mica schimbare de mimică. Dându-şi seama după unele semne, de altfel destul de vădite, ca în această "cabină de vapor" ifosele lui nu impresionau pe nimeni, domnul se mai îmblânzi şi-l întreba politicos, deşi tot cam de sus, pe Zosimov, rostind răspicat fiecare silabă:
    - Domnul Rodion Romanici Raskolnikov, student, sau fost student?
    Zosimov se foi uşor pe divan şi poate că i-ar fi răspuns, dacă Razumihin, căruia, de fapt, nu-i fusese pusă întrebarea, nu i-ar fi luat-o înainte:
    - Uite-l colea, pe divan! Dar dumneata ce vrei?
    Acest familiar "Ce vrei?!"  îi luă piuitul domnului afectat; făcu chiar o mişcare către cel care vorbea, dar se stapâni la timp şi se întoarse cât mai repede spre Zosimov.
    - Acesta-i Raskolnikov! mormăi Zosimov, arătând cu capul spre bolnav, apoi căscă de-şi strâmbă falca şi, ducând mâna alene la buzunarul jiletcii, scoase un ceas uriaş de aur, cu capacul bombat, îl deschise, se uită, şi tot atât de încet şi leneş îl puse la loc în buzunar.
    În timpul acesta, Raskolnikov zăcea, tăcut, pe spate şi-l privea ţintă, străruitor, deşi fără nicio expresie, pe noul venit. De când îşi luase privirea de la floricica de pe tapet, chipul lui, extrem de palid, exprima o nespusă suferinţă, ca şi cum abia ar fi trecut printr-o operaţie chinuitoare sau ar fi fost slobozit din nişte cazne grele. Dar, încetul cu încetul, domnul care intrase în odaie începu să-i trezească tot mai mult atenţia - întâi nedumerire, apoi neîncredere şi, în sfârşit, aproape teamă. Iar când Zosimov îl arătă, spunând: "Acesta-i Raskolnikov", el se ridică deodată, de parca l-ar fi împins cineva, se aşeză în capul oaselor şi rosti cu un ton aproape sfidător, deşi cu glas slab, întretăiat:
    - Da! Eu sunt Raskolnikov! Ce doriţi?
    Musafirul îl privi cu luare-aminte şi rosti cu demnitate:
    - Piotr Petrovici Lujin. Sper că numele meu nu vă este cu totul necunoscut.
    - Dar Raskolnikov, care se aşteptase la cu totul altceva, îl privi tăcut şi năuc, că şi cum ar fi auzit pentru prima oară de acest nume.
    - Cum, e posibil să nu fi primit încă nicio înştiinţare? întrebă Piotr Petrovici, oarecum jignit.
    Drept răspuns, Raskolnikov se lasă încet pe pernă, îşi puse mâinile sub cap şi-şi aţinti ochii în tavan. Se vedea pe faţa lui Lujin că era încurcat.
    Zosimov şi Razumihin îl priveau cu şi mai multă curiozitate, aşa că până la urma izbutiră să-l descumpănească cu totul.
    - Socoteam, eram sigur..... bâigui el, că scrisoarea expediată de mine de zece zile, aproape două săptămâni.....
    - Ascultă, ce stai în prag? îl întrerupse deodată Razumihin. Dacă ai ceva de spus, şezi colea; ca nu încăpeţi amândoi, dumneata şi cu Nastasia, în uşă. Năstasiuşka, dă-te la o parte, fă-i loc să treacă! Hai, intră înăuntru, poftim un scaun. Haide, strecoară-te odată!
    Razumihin isi trase indarat scaunul, facand putin loc intre masa si genunchi, si astepta in aceasta pozitie incomoda ca musafirul sa se "strecoare" prin stramtoarea aceea. Propunerea fusese astfel facuta, incat era greu sa refuze, si musafirul, poticnindu-se, se grabi sa treaca pana la scaun prin spatiul acela ingust si, dupa ce se aseza, il privi nelinistit pe Razumihin.
    - Nu te sfii, il lua acesta in primire. Rodea e bonav de cinci zile, trei zile a delirat, dar acum s-a trezit si chiar a mancat cu pofta. Cel de colo e medicul lui, l-a examinat chiar acum, iar eu sunt colegul lui Rodea, fost student ca si el, si acum il dadacesc; asa ca nu trebuie sa tii seama de noi si poti sa spui ce ai de spus.
    - Multumesc. Dar prezenta mea si convorbirea n-au sa-l oboseasca oare pe bolnav? intreba Piotr Petrovici Lujin pe Zomisov.
    - Nu, nu, gangavi Zomisov. Dimpotriva, s-ar putea chiar sa-l distreze, si casca din nou.
    - O, si-a revenit de mult, inca de azi-dimineata! urma Razumihin, a carui familiaritate avea un aer de candoare atat de sincer, incat Piotr Petrovici, dupa o clipa de sovaiala, incepu sa se simta nitel mai la indemana, poate pentru ca acest coate-goale necuviincios apucase sa se prezinte ca fost student.
    - Maicuta dumneavoastra..... incepu Lujin.
    - Hm! facu tare Razumihin si Lujin il privi intrebator.
    - Nu-i nimic, da-i drumul.....
    Lujin ridica din umeri.
    - ...... Maicuta dumneavoastra, inca de pe vremea sederii mele in oraselul dumnealor, incepuse sa va scrie o scrisoare. Dupa sosirea mea aici, am lasat anume sa treaca vreo cateva zile fara sa vin pe la dumneavoastra, ca sa fiu sigur ca ati fost informat despre toate; acum insa, spre mirarea mea, vad ca.....
    - Stiu, stiu! il intrerupse Raskolnikov, vadit inciudat si nerabdator.  Dumneata esti ginerica?..... Stiu...... ajunge!
    Piotr Petrovici se simţi profund jignit, dar tăcu. Căuta să priceapă ce însemnau toate acestea. O clipă se aşternu tăcerea.
    În vremea aceasta Raskolnikov, care se întorsese pe jumătate spre dânsul ca să-i răspundă, reîncepu să-l examineze cu cea mai mare atenţie, cu o deosebită curiozitate, ca şi cum adineauri n-ar fi avut timpul să-l vadă bine, sau ar fi descoperit acum în el, pe neaşteptate, ceva nou, care îl uimea; în acest scop, se săltă chiar puţin pe pernă, sprijinindu-se ca să-l vadă mai bine.
    Înfăţişarea lui Piotr Petrovici avea într-adevăr ceva deosebit, ceva care te izbea de la prima vedere şi justifica pe deplin titlul de "ginerică", ce-i fusese trântit în obraz.
    În primul rând, se vedea clar, prea clar poate, că Piotr Petrovici, în aşteptarea logodnicei, se grăbise să folosească cele câteva zile de şedere în capitală pentru a se ferchezui şi a se face cât mai frumos, lucru, de altfel, destul de nevinovat şi de înţeles. Până şi faptul că-şi arăta prea pe faţă, poate, mulţumirea şi încrederea în sine, pricinuite de schimbarea în bine ce se petrecuse în înfăţişarea lui, i se putea ierta dat fiind că Piotr Petrovici se pregătea de însurătoare. Hainele lui, abia scoase de la croitor, erau frumoase şi nu li se putea reproşa nimic, poate doar faptul că erau prea noi şi mărturiseau prea deschis un anumit scop. Şi melonul elegant, nou-nouţ, pe care-l mânuia cu atât respect şi-l ţinea cu o deosebită atenţie, mărturisea acelaşi lucru; şi mănuşile liliachii superbe, veritabile mănuşi Jouvains, spuneau acelaşi lucru, numai prin faptul că nu le purta, ci le ţinea de formă în mână.
    În îmbrăcămintea lui Piotr Petrovici precumpăneau culorile deschise, tinereşti. Avea un surtuc de vară foarte elegant, cafeniu-deschis, pantaloni uşori, de culoare deschisă, jiletcă asortată, rufărie fină, abia cumpărată, şi o cravată subţire, de batist, cu dungi roz, şi culmea: toate îi veneau perfect.
    Chipul lui proaspăt, frumos chiar, nu arăta cei patruzeci şi cinci de ani pe care îi avea. Favoriţii negri, bogaţi îi încadrau frumos obrazul şi făceau să reiasă în chip placut albeaţa strălucitoare a bărbiei, îngrijit rasă. Iar părul, abia încărunţit, pieptănat şi frizat la bărbier, nu-i dădea totuşi acel aer caraghios şi prostănac de mire neamţ, pe care-l au îndeobşte bărbaţii care-şi dau capul pe mâna coaforului.
    Şi dacă fizionomia lui, destul de frumoasă şi impunătoare, avea într-adevăr ceva neplacut şi respingător, apoi acest lucru era din alte pricini. După ce-l studie în voie pe domnul Lujin, Raskolnikov zâmbi sarcastic, se lăsă pe pernă şi-şi aţinti din nou privirile în bagdadie.
    Dar domnul Lujin se stapani, parea hotarat sa nu dea deocamdata nicio atentie acestor ciudatenii.
    - Imi pare foarte, foarte rau ca va gasesc in aceasta stare, incepu el, ca sa curme tacerea. Daca as fi stiut ca sunteti bolnav, as fi venit mai curand. Dar, stiti, treburile...... Afara de asta, in legatura cu activitatea mea de avocat, am la Curtea de Casatie un proces de mare importanta, fara sa mai vorbesc de acele griji pe care le banuiti desigur si dumneavoastra. Astept din clipa in clipa sosirea maicutei si a surioarei dumneavoastra.....
    Raskolnikov facu o miscare, de parca ar fi vrut sa spuna ceva; pe fata lui se citea o oarecare emotie.
    Piotr Petrovici se intrerupse, astepta, dar, vazand sa Raskolnikov tace, urma:
    - Mda...... din clipa in clipa. Le-am gasit si o locuinta unde sa stea pana una-alta.....
    - Unde? intreba cu voce slaba Raskolnikov.
    - Foarte aproape de aici, in casa lui Bakaleev.....
    - E pe Voznesenski, il intrerupse Razumihin. Doua etaje de camere mobilate; le tine negustorul Iusin; am fost pe acolo......
    - Da, camere mobilate......
    - O porcarie nemaipomenita; murdarie, putoare, o casa rau famata; s-au petrecut in ea diverse chestii urate; dracu stie cine locuieste acolo!...... Am fost in casa aceea cu ocazia unei afaceri scandaloase. De altfel, odaile sunt destul de ieftine.
    - Fiind de putina vreme in oras, n-am putut, fireste, avea atatea informatii, obiecta, intepat Piotr Petrovici. Sunt doua odaite cat se poate de curate si pe urma nu le-am inchiriat decat pentru scurta vreme...... Am si gasit o locuinta adevarata, adica viitoarea noastra locuinta, se intoarse el spre Raskolnikov. O punem la punct acum; eu, deocamdata, stau tot intr-o locuinta mobilata, la doi pasi de aici, la doamna Lipevehsel, in apartamentul unui tanar prieten, Andrei Semionici Lebeziatnikov: chiar el mi-a indicat casa lui Bakaleev......
    - Lebeziatnikov? repeta incet Raskolnikov, incercand sa-si aminteasca ceva.
    - Da, Andrei Semionici Lebeziatnikov, funcţionar la minister, îl cunoaşteţi cumva?
    - Da..... adică nu, răspunse Razkolnikov.
    - Iertaţi-mă, dar aşa am dedus după întrebarea dumneavoastră. I-am fost cândva tutore... un tânăr foarte simpatic... un om cu idei înaintate... Mă bucur că am ocazia să întâlnesc tineret: după tineret poţi judeca ce mai e nou pe lume, şi Piotr Petrovici îşi roti privirile asupra celor de faţă, nădajduind un semn de aprobare.
    - În ce privinţă?
    - În tot ce este mai serios, cum s-ar zice, în privinţa esenţei tuturor lucrurilor, se grăbi să răspundă Piotr Petrovici, aproape fericit. Vedeţi dumneavoastră, eu de aproape zece ani n-am mai fost la Petersburg. Toate aceste noutăţi, reforme, idei ale dumneavoastră au ajuns, fireşte, şi până la noi, în provincie; dar ca să vezi clar şi să cuprinzi totul, trebuie să stai la Petersburg. Eu cred că cele mai multe lucruri noi le poţi afla observând tânăra noastră generaţie. Mărturisesc că mă bucură nespus...
    - Ce anume?
    - Întrebarea e vastă. Aş putea să greşesc, dar mi se pare că tineretul nostru are păreri mai clare, cum s-ar zice, un spirit mai critic; şi dă dovadă de mai multă acţiune...
    - Aşa e, strecură printre dinţi Zosimov.
    - Te înşeli, nu dă dovadă de nicio acţiune, se legă numaidecât de cele spuse Razumihin. Acţiunea nu pică din cer. Iar noi, de mai bine de două sute de ani, ne-am dezvăţat să mai fim activi... Idei se mai întâlnesc, pe ici, pe colo, se întoarse el către Piotr Petrovici. Există şi dorinţa de a face bine, deşi e o dorinţă copilaroasă; uneori, se găseşte chiar şi cinste, cu toate că ne-au năpădit fel de fel de escroci, dar acţiune - ioc! Acţiunea poartă cizme.
    - Nu sunt e acord cu dumneavoastră, riposta cu vădită încântare Piotr Petrovici. Fireşte, se pune prea multă pasiune, se fac greşeli, dar trebuie să fim îngăduitori: pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezeşte un anumit ţel, precum şi revolta împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest ţel. Iar dacă s-a făcut puţin, păi nici timp nu am prea avut. Fără să mai vorbim de mijloace. Cât despre propria mea părere, dacă doriţi, aş putea să spun că totuşi s-a făcut ceva; idei noi, folositoare au fost răspândite, de asemenea unele lucrări noi, folositoare, în locul visurilor romantice de altădată; literatura capătă o nuanţă din ce în ce mai matură; multe prejudecăţi dăunătoare au fost luate în râs şi smulse din rădacină... într-un cuvânt, ne-am rupt categoric de trecut şi, după părerea mea, asta înseamnă ceva...
    - A început să cânte! Vrea să facă impresie..... făcu deodată Raskolnikov.
    - Poftim? întrebă Piotr Petrovici, care nu auzise bine, dar nu căpătă niciun răspuns.
    - Toate astea sunt adevărate, se grăbi să intervină Zosimov.
    - Nu-i aşa? urmă Piotr Petrovici, aruncându-i o privire prietenoasă. Trebuie să recunoaşteţi, urmă el, întorcându-se către Razumihin cu o oarecare nuanţa de triumf şi superioritate în glas (era cât pe aici să adauge: "tinere"), trebuie să recunoaşteţi că s-a obţinut un anumit succes, sau, cum se spune astăzi, un anumit progres şi în domeniul ştiinţific şi în cel al realităţii economice...
    - Banalităţi!
    - Nu sunt banalităţi! Dacă, de pilda, până mai ieri mi se spunea: "Iubeşte-ţi aproapele", şi-l iubeam, ce ieşea din asta? urma Piotr Petrovici, pripindu-se cam prea vădit. Ieşea că-mi rupeam caftanul în două, îl împărţeam cu aproapele meu şi amândoi rămâneam pe jumătate goi, după cum spune proverbul: "Dacă fugi după doi iepuri, nu prinzi nici unul". Iar ştiinţa spune: iubeşte-te în primul rând pe tine însuţi, căci totul pe lumea asta se bizuie pe interesul personal. Daca te iubeşti numai pe tine, ai să-ţi vezi bine de treburile tale şi caftanul are să-ţi rămână întreg. Iar realităţile economice adaugă: cu cât se ridica într-o societate mai mulţi indivizi înstăriţi - adică, cu cât există mai multe caftane întregi - cu atât societatea are temelii mai solide şi realizează mai bine scopul comun. Aşadar, acumulând exclusiv pentru mine, eu tocmai prin aceasta acumulez oarecum pentru toţi, şi reuşesc ca şi aproapele meu să capete ceva mai mult decât un caftan rupt; şi ăsta nu din dărnicia mea personală, izolată, ci ca o consecinţă a bunăstării generale. Ideea astă este cât se poate de simplă, dar, din nefericire, multă vreme i-a trebuit ca să-şi facă loc în mintea omului, să răzbească de sub exaltarea visătoare, deşi s-ar părea că nu e nevoie să fii cine ştie ce deştept ca să-ţi dai seama......
    - Iartă-mă, te rog, dar nici eu nu sunt cine ştie ce deştept! îl întrerupse tăios Razumihin. Aşă că: hai să sfârşim discuţia. Am deschis-o cu un anumit scop, altminteri pălavrăgeala asta cu care încearcă să se ameţească oamenii, toate aceste nesfârşite banalităţi, mereu aceleaşi şi aceleaşi, m-au dezgustat într-atât în ultimii trei ani, încât zău că roşesc nu numai când le spun eu, dar chiar atunci când le debitează altul în prezenţa mea. Dumneata, fireşte, te-ai grăbit să arăţi ce ştii - e scuzabil şi nu te condamn. Eu însă n-am vrut decât să aflu cine eşti, pentru că, vezi dumneata, în ultima vreme, pe arena publică s-au pripăşit atâţia profitori de tot soiul, care le-au denaturat într-atât pe toate în interesul lor personal, încât le-au stricat definitiv... Aşa că, destul!
    - Domnul meu, începu Lujin, jignit, însă plin de demnitate, nu vreţi cumva să spuneţi fără înconjur cum că şi eu...
    - O, cum se poate!... S-ar putea să-mi permit?... Haide, ajunge! i-o reteză Razumihin şi, întorcându-se pe loc spre Zosimov, reîncepu discuţia de adineauri.
    Piotr Petrovici fu destul de inteligent ca să primească această explicaţie. De altfel, hotărâse în gândul lui să plece în două minute.
....................................................