Crimă şi predeapsă, Dostoievski

.............................................................
                                               4.

                         Mikolka îşi face vânt pentru a doua oară şi o nouă lovitură cade cu putere pe spinarea bietei mârţoage. Crupa i se lasă în jos, dar iapa se saltă din nou, se opinteşte, trage din răsputeri, se smuceşte când într-o parte, când într-alta, ca să urnească greutatea; dar şase bice o lovesc năprasnic din toate părţile, oiştea se ridică şi se lasă din nou, încă o dată şi încă o dată, cadenţat, greu. Mikolka e în culmea furiei că nu poate să doboare iapa dintr-o lovitură.
    - Are viaţă în ea! striga lumea.
    - Dă-i una cu toporul, ce mai stai! Doboar-o dintr-o dată! strigă altul.
    - He-ei, mânca-te-ar puricii să te mănânce! Feriţi! răcneşte Mikolka.
    Azvârle oiştea, se apleacă din nou în căruţă şi scoate de acolo o rangă de fier.
    - Feriţi! urlă el şi cu toată puterea izbeşte în sărmanul căluţ.
   Lovitura spintecă aerul; căluţul se clatină, crupa i se lasă în jos; mai încearcă să se smuncească o dată, dar ranga îi cade din nou, pe spate, şi el se prăbuşeşte, ca şi când i s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodată.
    - Doboară-l! strigă Mikolka şi sare în neştire din căruţă. Câţiva flăcăi, roşii şi beţi ca şi el, apucă ce se nimereşte - bice, beţe, oiştea - şi se reped la căluţul ce-şi da sufletul. Mikolka se opreşte alături şi loveşte în neştire cu ranga în spinarea bietului animal. Căluţul întinde botul, suflă greu şi moare.
    - L-a doborât! strigă mulţimea.
    - Da de ce n-a vrut să meargă la galop?
    - E al meu! răcneşte Mikolka cu ranga în mână, şi ochii îi sunt injectaţi de ură.
    S-a oprit privind cu părere de rău că nu mai are în cine da.
    - Omule, n-ai suflet de creştin! strigă mai multe glasuri. Bietul copil nu mai ştie ce face. Ţipând, îşi croieşte drum prin mulţime, se repede la căluţ, îmbrăţişează botul mort, însângerat şi-l sărută, sărută ochii, buzele... Apoi sare şi, nebun de mânie, se năpusteşte să-l lovească cu pumnişorii pe Mikolka. În clipa aceea, tatăl, care a tot încercat să-l prindă, pune în sfârşit, mâna pe el şi-l scoate din mulţime.
    - Hai, hai să plecăm! îi spune tatăl. Să mergem acasă!
    - Tăticule! Pentru ce... pentru ce au... omorât... bietul căluţ? plânge el, dar răsuflarea i se taie şi cuvintele izbucnesc din piept în frânturi de ţipăt.
    - Beţivii îşi fac de cap, nu e treaba noastră, să mergem! spune tatăl.
    Băiatul îl prinde cu braţele de gât, simţind o povară grea care îi apasă pieptul. Ar vrea să răsufle, să strige şi...... se trezeşte.
    Raskolnikov se trezi lac de sudoare, cu părul ud, gâfâind, şi se ridică îngrozit în capul oaselor.
    "Slavă Domnului, n-a fost decât un vis! zise el, aşezându-se sub copac şi răsuflând din adâncul pieptului. Dar ce-i asta? Nu cumva am febră? Ce vis oribil!"
    Îşi simţea trupul zdobit, iar sufletul întunecat şi neliniştit. Îşi sprijini coatele pe genunchi şi-şi lăsă capul în palme.
    "Doamne! exclamă el. Se poate oare, se poate să iau toporul, să lovesc, să-i sparg ţeasta...... să alunec, călcând în sângele cald,  lipicios, să rup lacătul, să fur, să mă ascund, tremurând, plin de sânge... cu toporul?... Doamne, se poate oare? Tremura ca varga. Dar ce-i cu mine?! urmă el, copleşit, cuprins iarăşi de nespusă uimire. Ştiu doar că n-am să fiu în stare, atunci de ce mă canonesc atât? Ieri încă, aseară, când m-am dus să fac... repetiţia aceea, am înţeles clar că este peste puterile mele... De ce atunci mă chinui din nou acum? De ce m-am îndoit până acum? Doar încă aseară, în timp ce coboram scara, mi-am spus că este o ticăloşie, o mârşăvie, că este josnic, josnic... Numai închipuindu-mi cum avea să fie în realitate, m-a cuprins scârba şi groaza...
    Nu, n-am să pot, n-am să fiu în stare, e peste puterile mele! Chiar dacă toate argumentele mele ar înlătura orice îndoială, chiar dacă concluziile la care am ajuns în timpul acestei luni ar fi limpezi ca ziua, matematic exacte! Doamne, chiar aşa fiind, tot n-am să mă pot hotărî! Nu pot s-o fac, este peste puterile mele! Atunci de ce, de ce până... acum încă?"...
    Se sculă în picioare, privi mirat în juru-i, ca şi cum ar fi fost surprins că se găseşte acolo, şi porni spre podul T. Era palid, ochii îi ardeau ca în friguri, îşi simţea trupul frânt, şi totuşi parca răsufla mai uşor. Îşi dadea seama că azvârlise de pe umeri povara înfiorătoare care-l ăpăsase atâta amar de vreme şi-şi simţea inima uşurată şi împăcată. "Doamne! se rugă el... Arată-mi calea şi am să renunţ la... visul acesta blestemat!"
     În timp ce trecea podul, privi tăcut şi liniştit Neva şi asfinţitul soarelui învăpăiat şi strălucitor. Cu toată slăbiciunea, nu se simţea obosit, ca şi cum buba care copsese în tot cursul lunii, în inima lui, s-ar fi spart. Era din nou liber, liber! Se smulsese din vraja aceea rea, din farmecele acelea, scăpase de ideea halucinantă!
    Mai târziu, când îşi aducea aminte de seara aceasta şi de tot ce i se întâmplase în zilele acelea, clipă cu clipă, punct cu punct, trăsătură cu trăsătură, îl uimea până la superstiţie o împrejurare care n-avea nimic prea deosebit în sine, dar la care se gândise adesea mai târziu, şi îi părea că avusese o înrâurire fatală asupra soartei lui. Şi anume: nu izbutea să înţeleagă şi să-şi explice de ce, obosit şi frânt cum era, în loc să se întoarcă de-a dreptul acasă, pe drumul cel mai scurt, cum ar fi fost logic să facă, o luase prin piaţa Sennaia, unde nu avea nici o treabă şi nu-l atrăgea nimic. Nu era un ocol mare, dar era un ocol, şi absolut inutil. Fireşte, de zeci de ori se înapoiase acasă fără să-şi amintească străzile pe care mersese dar de ce, se întreba el într-una, de ce întâlnirea aceea atât de importantă, hotărâtoare pentru soarta lui şi în acelaşi timp cu totul întâmplatoare, pe care a avut-o în piaţa Sennaia (unde nu avusese nici un motiv să meargă), se nimerise să fie tocmai atunci, în acel ceas, în acea clipă ă vieţii, când - date fiind starea de spirit şi împrejurările în care se găsea - avea putinţa sa înrâurească atât de hotărâtor şi irevocabil întreaga lui soartă? Ca şi cum ar fi fost un lucru predestinat! Era aproape ora nouă seara când trecu prin Sennaia. Negustorii din dughene, tarabe, băcănii şi prăvălioare trăgeau obloanele, cei cu tejghele sub cerul liber străngeau marfa de pe mese şi, laolaltă cu cumpărătorii, se împrăştiau pe la casele lor. În jurul birturilor de la parterele caselor, precum şi în curţile murdare şi rău mirositoare, care dădeau în piaţă, şi mai cu seamă prin faţa cârciumilor, mişunau tot soiul de meseriaşi şi de telali. Lui Raskolnikov, când ieşea în stradă fără un ţel anume, îi plăcea să treacă prin aceste locuri şi prin ulicioarele învecinate. Acolo nimeni nu se uita cu dispreţ la zdrenţele lui; puteai fi îmbrăcat oricum, nimeni nu se scandaliza. În apropiere de ulicioara K., în colţ, un târgoveţ şi nevastă-sa vindeau, pe două mese, diverse mărunţişuri: aţă, şireturi, basmale de stambă etc. Se pregăteau şi ei să plece acasă, dar mai întârziaseră, stând de vorbă cu o cunoştinţă de-a lor, o femeie.
    Această era Lizaveta Ivanovna, sau - aşa cum îi zicea toata lumea - Lizaveta, sora mai mică a acelei bătrâne Aleona Ivanovna, văduvă de arhivar şi cămătăreasă, la care Raskolnikov fusese cu o zi mai înainte ca să-şi amaneteze ceasul şi sa facă repetiţia...
     De multă vreme aflase despre Lizaveta tot ce era de aflat, şi dânsa, de asemenea, îl cunoştea într-o oarecare măsură. Era o femeie slabă, stângace, sfioasă şi supusă, de vreo treizeci şi cinci de ani, aproape tâmpită, robită cu desăvârşire de soră-sa, şi care muncea zi şi noapte pentru dânsa, tremura de frica ei şi se lăsa chiar bătută de ea. Lizaveta sta gânditoare în faţa târgoveţului şi a nevestei lui, ţinând în mână o legătură de boarfe, şi asculta cu atenţie. Aceştia îi vorbeau cu însufleţire.
     Când Raskolnikov o zări pe Lizaveta, o senzaţie ciudata, asemănătoare cu o profundă mirare, puse stăpânire pe el, deşi aceasta întâlnire nu avea nimic neobişnuit.
    - Dumneata, Lizaveta Ivanovna, ai putea să hotărăşti după cum ţi-i voia, spunea cu glas tare târgoveţul. Vino mâine, pe la ceasurile şapte. Au să vină şi dumnealor.
    - Mâine? repetă Lizaveta, tărăgănat şi visător, ca şi cum tot ar mai fi şovăit.
    - Ia te uită cum te-a băgat în sperieţi Aleona Ivanovna! îi tot da înainte nevasta târgoveţului, o muieruşcă iute foc. Mă uit la dumneata: parcă ai fi o copiliţă. Ia te uită cum a pus stăpânire pe dumneata, şi nici nu-ţi este soră bună, ci numai vitregă!
    - Să nu-i spui de astă dată nimic Aleonei Ivanovna, o întrerupse bărbatul. Eu aşa te sfătuiesc! Sa vii la noi fără să-i spui. E o afacere foarte bună asta. Mai târziu are să-şi dea seama şi surioara.
    - Să viu?
    - Vino mâine pe la şapte seara; are să vină şi din partea dumnealor şi o să vă învoiţi singuri cum e mai bine.
    - O să punem şi samovarul, adăugă nevastă-sa.
    - Bine, am să viu, spuse Lizaveta, încă şovăind, şi se depărtă încet.
    Raskolnikov trecuse înainte şi nu auzise mai mult. Trecuse încet, neobservat, căutând să nu-i scape o vorbă. Uimirea, care-l cuprinsese la început, cedase treptat locul groazei, un fior îi trecu prin spate şi-l cutremură. Aflase, aflase pe neaşteptate, pe negândite, că a doua zi, la ora şapte seara, Lizaveta, sora bătrânei şi unica ei tovarăşă de locuinţă, va lipsi de acasă şi că, deci, bătrâna, exact la ora şapte, va ramâne singură în casă.
    Până la locuinţa lui nu mai erau decât câţiva paşi. Intră în casă ca un condamnat la moarte. Nu se gândea la nimic şi nici nu era în stare să gândească; dar simţi deodată, cu întreaga-i fiinţă, că nu mai avea voinţă, nici putere de a judeca, că totul era definitiv hotărât.
    Fireşte,  chiar dacă ar fi aşteptat ani de zile, cu planul gata făcut, o ocazie prielnică, tot n-ar fi putut, desigur, să dea peste o împrejurare mai favorabilă reuşitei acestui plan, decât aceea ce i se prezenta acum. În orice caz, ar fi fost foarte greu să afle din ajun, atât de sigur, de exact şi fără de risc, fără sa pună întrebări primejdioase, fără să facă cercetări că, a două zi, la cutare oră, bătrâna cutare, împotriva căreia plănuia atentatul, va rămâne acasă singură de tot.

                                                              Capitolul VI

                            Mai târziu, Raskolnikov află, din întâmplare, pentru ce anume târgoveţul şi nevastă-sa o invitaseră pe Lizaveta în ziua aceea.  Nu era nimic neobişnuit, afacerea fiind dintre cele mai simple. O familie venită din provincie scăpătăse şi-şi vindea unele lucruri, haine etc, numai îmbrăcăminte de femeie. Şi fiindcă nu era avantajos să le vândă în piaţă, familia respectiva căuta o precupeaţă, iar Lizaveta se ocupa de afaceri de acest fel: lua comisioane, ducea tratative şi avea clientelă mare, fiindcă era foarte cinstită şi spunea ultimul preţ, nu se tocmea. Vorbea puţin, după cum am mai spus, şi era o femeie supusă şi sperioasă.......
    În ultima vreme, însă, Raskolnikov devenise superstiţios, şi această tendinţă stărui în el multă vreme. Iar mai apoi, era totdeauna înclinat să creadă că se întâmplase datorită unor influenţe şi coincidenţe ciudate şi misterioase. Încă în iarnă, Pokorev, un student pe care-l cunoştea, plecând la Harkov, îi dăduse adresa bătrânei Aleona Ivanovna, în cazul că ar vrea să amaneteze ceva. Multa vreme Raskolnikov nu se dusese la adresa indicată fiindcă mai avea meditaţii şi izbutea să facă faţa cumva cheltuielilor. Numai cu o lună şi jumătate în urmă îşi adusese aminte de bătrână; avea două obiecte de amanetat: un ceas vechi, de argint, al tatălui său şi un ineluş de aur, cu trei pietricele roşii, pe care i-l dăduse ca amintire sora lui. Se gândi să ducă ineluşul; găsi bătrâna şi, de la prima vedere, fără să ştie încă nimic despre ea, simţi ca se naşte în el o Puternica aversiune; luă de la dânsa două "bumăşti" şi, la înapoiere, "intră într-un local de mâna a treia. Ceru un ceai, se aşeză la masă şi căzu pe gânduri. O idee ciudata îşi făcea loc în mintea lui şi-l frământa în întregime.
    Alături de el, la o măsuţă vecina, şedea un student, pe care nu-şi amintea să-l fi cunoscut, şi un tânăr ofiţer. Cei doi făcuseră o partida de biliard şi acum se aşezaseră să bea ceai. Deodată, Raskolnikov îl auzi pe student vorbind ofiţerului despre o cămătăreasă, Aleona Ivanovna, văduvă de arhivar şi îi dadu adresa ei. Până şi acest fapt îi păru destul de ciudat; tocmai venea de la femeia aceea şi deodată auzea vorbindu-se despre dânsa. O simplă coincidenţă, fireşte, totuşi, se întâmpla că el este obsedat de o impresie foarte stranie şi iată cineva, parcă anume, ar vrea să-i bată în strună: studentul începe să vorbească despre această Aleona Ivanovna şi să-i dea prietenului său fel de fel de amănunte asupra ei.
    - E mare lucru femeia asta! spunea studentul. Poţi oricând să-ţi faci rost de bani de la ea; e putred de bogată, ar putea să dea şi cinci mii dintr-o dată, cu toate astea primeşte şi amanetele de o rublă. Mulţi studenţi se duc la dânsa. Dar e şi scorpie......
    Începu să povestească cât e de rea şi cu toane,  că e de ajuns să întârzii o zi şi obiectul amanetat e pierdut. Da numai un sfert din preţul obiectului şi ia cinci, sau chiar şapte la sută pe lună... etc... Studentului nu-i măi tăcea gura: povesti, între altele, că bătrâna are o soră, Lizaveta, pe care ea, aşa pirpirie şi pricăjită cum este, o ţine ca pe o sclavă, o bate din te miri ce, ca pe un copil mic, deşi Lizaveta e înaltă de un stânjen.
    - Şi Lizaveta asta este un tip! spuse studentul, râzând tare.
    Şi convorbirea urmă numai despre Lizaveta.  Studentul vorbea cu vădită plăcere şi râdea într-una, iar ofiţerul îl asculta cu mult interes şi-l ruga s-o trimită la el să-i cârpească rufăriă. Raskolnikov nu scăpă nici un cuvânt din ce vorbeau cei doi tineri şi află multe lucruri: Lizaveta era sora mai mică, vitregă (de la altă mamă) a bătrânei; trecuse de treizeci şi cinci de ani. Muncea zi şi noapte pentru sora ei, îi ţinea loc şi de bucătăreasă şi de spălatoreasă şi, în afară de aceasta, cosea pentru negustorii de haine gata, ba chiar se ducea să spele pe jos, şi tot ce câştiga îi dădea soră-sii.
     Nu îndrăznea să ia o comandă sau sa primească ceva de lucru fără învoiala bătrânei. Iar bătrâna îşi făcuse testamentul, fapt pe care Lizaveta îl ştia, şi prin acest testament nu-i lăsa nicio para chioară, ci numai mobila, scăunele etc; toţi banii îi lăsa unei mânăstiri din gubernia N., pentru veşnica ei pomenire. Lizaveta n-avea cinul de nevastă de arhivar, ca soră-sa. Înaltă ca o prăjină, prost alcătuită, cu picioare enorme, lungi şi parcă răsucite, purta nişte ghete scâlciate, de piele de capră, nu se găsise nimeni s-o ia de nevastă şi rămăsese o simplă târgoveaţă, dar întotdeauna foarte curăţică. Ceea ce îl mira şi stârnea mai ales ilaritatea studentului era că Lizaveta rămânea mereu însărcinată.......
    - Păi zici că e urâtă! zise ofiţerul.
    - E negricioasă, ca un soldat costumat în femeie, dar ştii, nu-i defel urâtă. Are o faţă şi nişte ochi plini de bunătate, şi o privire blândă. Dovada - place multora. E liniştită, blândă, sfioasă, supusă, poţi să faci cu ea tot ce vrei. Şi ar un zâmbet frumos chiar.
    - Mi se pare că-ţi place şi ţie? râse ofiţerul.
    - Da, de ciudată ce e. Cât despre blestemata aceea de bătrână, aş ucide-o şi aş jefui-o şi te încredinţez că nu m-ar mustra conştiinţa nici atâtica, adăugă studentul cu înflacărare.
    Ofiţerul se porni pe râs, iar Raskolnikov tresări. Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui!
    - Stai, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare serioasă, spuse studentul, tot mai întârtat. Fireşte, am glumit adineauri, dar gândeşte-te; pe de o parte avem o babă tâmpită, inutilă, o fiinţă de nimic, răutăcioasă şi bolnavă, de care nimeni nu are nevoie şi care, dimpotrivă, mai face şi rău tuturora, care nu ştie nici ea pentru ce trăieşte şi care azi, mâine o să moară de moarte naturală. Înţelegi?...... Ai înţeles?
    - Înţeleg, răspunse ofiţerul, privindu-şi ţintă tovarăşul tot mai înflăcărat.
    - Ascultă acum: pe de altă parte, avem forţe tinere, pline de vlagă, care se prăpădesc de pomană, fără sprijin, şi asta cu miile, peste tot locul! Câte fapte bune nu s-ar putea face, câte lucruri nu s-ar putea înfăptui sau îndrepta cu banii pe care bătrână i-a hărăzit mânăstirii! Sute, poate chiar mii de existenţe îndreptate pe calea cea bună; zeci de familii salvate din ghearele mizeriei, din desfrâu, de la pieire, de la viciu, de la spitalele de boli venerice - şi toate acestea cu banii bătrânei. S-o omori, să-i iei banii, ca mai târziu, cu ajutorul lor, să te consacri binelui omenirii şi cauzei comune; nu crezi tu că mii de binefaceri ar justifica o crimă, o singură crimă neînsemnată? Mii de vieţi salvate de mizerie şi descompunere cu preţul unei singure vieţi. O singură moarte şi, în schimb, sute de vieţi salvate - nu vezi, e aproape o chestiune de aritmetică! Şi, la urma urmelor, cât trage pe cântarul vieţii existenţa acestei babe ofticoase, proaste şi răutăcioase? Nici cât viaţa unui păduche, a unui gândac, nici atâta măcar, căci bătrâna este dăunătoare pentru semenii ei. Strică viaţa altora: deunăzi, de pildă, a muşcat-o de deget pe Lizaveta, cât pe ce s-o lase fără el.
    - Fireşte, ea nu merită să trăiască, răspunse ofiţerul, dar ce vrei, natura......
    - Eh, frate, natura o poţi corecta şi îndrepta, atfel ne-am îneca în prejudecăţi. Altfel n-ar fi existat niciun om mare. Zicem: "datorie, conştiinţă" - n-am nimic împotrivă! Dar ce înţeles le dăm? Stai, să-ţi mai pun o întrebare. Ascultă!
    - Nu, acum ascultă tu, vreau şi eu să-ţi pun o întrebare. Ascultă!
    - Ei?
    - Tu vorbeşti, faci pe oratorul, dar ia spune: tu însuţi ai putea s-o ucizi pe bătrână sau nu?
    - Bineînţeles că nu! Am vorbit din punct de vedere al dreptăţii..... Nu despre mine e vorba......
    - După părerea mea, dacă tu însuţi nu te poţi hotărî la una ca asta, atunci toată vorbăria despre dreptate e de prisos! Hai să mai facem o partidă.
    Raskolnikov era grozav de tulburat. Fireşte, nu erau decât aceleaşi discuţii şi idei tinereşti pe care le auzise adesea, sub altă formă şi pe altă temă. Dar de ce, de ce tocmai acum se întâmpla să audă exprimate aceste idei, tocmai în clipa când şi în mintea lui se năşteau... exact aceleaşi gânduri? De ce tocmai acum, când abia ieşise din odaia batrânei cu germenul acestui gând se nimerise să audă vorbindu-se despre ea?
    Întotdeauna i s-a părut stranie coincidenţa! Şi, într-adevăr, parca era scris ca discuţia aceasta banală, auzită în local, să aibă o înrâurie covârşitoare asupra desfăşurării ulterioare a lucrurilor şi a întregii lui sorţi...
    Întorcându-se acasă din piaţa Sennaia, Raskolnikov se trânti pe divan şi rămase nemişcat o ora întreagă. Între timp, afară se întunecase; nu avea lumânare şi chiar de-ar fi avut nu i-ar fi trecut prin minte s-o aprindă. Mai târziu îi fu cu neputinţă să-şi reamintească dacă în timpul acesta se gândise la ceva sau nu. În sfârşit, simţind din nou că-l apucă frisoanele, îşi dădu seama cu mulţumire că putea să se întinda pe divan. Peste puţin îl copleşi un somn greu, apăsător, ca de plumb.
    Dormi neobişnuit de mult şi nu visă nimic. Nastasia, care intrase a doua zi pe la zece dimineaţa în odaia lui, abia reuşi să-l trezească. Îi aduse ceai şi pâine. Un ceai spălăcit, ce mai rămăsese în ceainicul ei.
    - Ia te uită cum mai doarme! strigă dânsa, revoltată. Doarme şi iar doarme!
    Raskolnikov se săltă cu greu. Îl  durea capul; se săltă în picioare, încercă să se mişte prin odaie, dar căzu din nou pe divan.
    - Iar te culci? strigă Nastasia. Nu cumva eşti bolnav? Raskolnikov nu-i răspunse.
    - Vrei ceai?
    - Mai târziu, şopti el cu greu, închizând ochii şi răsucindu-se cu faţa la perete. Nastasia rămase în picioare alături.
    - Te pomeneşti că-i bolnav, zise femeia, dar îl lăsă şi plecă.
    Pe la ceasurile două se întoarse în odaie şi îi aduse supă. Raskolnikov zăcea pe divan în aceeaşi poziţie. Nu se atinsese de ceai. Nastasia se înfurie şi începu să-l scuture cu răutate.
    - Ce tot dormi? strigă dânsa, privindu-l în silă.
     Raskolnikov se ridică, se aşeză în capul oaselor, dar nu-i răspunse nimic şi rămase cu ochii pironiţi în podea.
    - Eşti bolnav? întrebă Nastasia,  dar nici de data aceasta nu primi niciun răspuns.
    - Barem mai du-te oleacă şi te plimbă, zise eă după o scurtă tăcere, să mai iei aer. Ai să mănânci, au ba?
   - Mai târziu...... rosti el abia auzit. Du-te! şi-i făcu semn să plece.
    Femeia mai stătu câteva clipe, privindu-l cu milă, apoi ieşi din odaie.
    Peste  câteva minute Raskolnikov ridică ochii şi privi lung ceaiul şi supa. Apoi luă pâinea, o lingură şi începu să mănânce.
    Mâncă puţin, abia două-trei linguri, înghiţite fără poftă, aproape mecanic. Capul nu-l mai durea atât de rău. După ce mâncă, se culcă din nou pe divan cu faţa în jos, dar nu mai putu să adoarmă, ci zăcu nemişcat, cu obrazul înfundat în pernă.
    Visă întruna nişte vise foarte stranii: se făcea că e în Africa, în Egipt, într-o oază. Caravana se odihneşte, cămilele stau culcate, liniştite; de jur împrejur se înalţă palmierii roată, toată lumea prânzeşte. Iar el bea apă de-a dreptul din izvorul care curge şi şopoteşte alături. Ce apă rece, minunată, albastră, proaspătă şi răcoritoare curge pe pietricelele multicolore şi pe nisipul curat, cu scânteieri de aur!...
    Deodată, auzi limpede bătaia unui ceas. Tresări, se dezmetici, înălţă capul, se uită pe fereastră, cautând să-şi dea seama cât e ceasul şi, trezit de-a binelea, sări în sus, că şi când cineva i-ar fi dat brânci. Se apropie în vârful picioarelor de uşă, o întredeschise uşurel şi trase cu urechea. Inima îi bătea cu putere. Pe scară era linişte, că şi cum toată casa ar fi adormit...
    Îi păru ciudat, absurd, cum de putuse să doarmă, cufundat într-un fel de amorţeală, din ajun şi până în clipa aceea, când mai erau atâtea de făcut şi nimic nu fusese pregătit... Poate că bătuse ora şase?
    O agitaţie extraordinară, febrilă puse stăpânire pe el, luând locul amorţirii şi toropelii somnului. De altfel, nu avea prea multe pregătiri de făcut. Căută din răsputeri să-şi adune gândurile, să nu uite nimic; dar inima îi zvâcnea atât de tare, încât răsufla cu greu. În primul rând, trebuia să făcă un laţ şi să-l coasă de pardesiu: asta n-avea să-i ia decât un minut.
    Vârî mâna sub pernă, căută prin rufăria îndesată acolo şi găsi o cămăşă veche, ruptă, nespălată. Rupse din ea o fâşie lată de vreo cinci centimetri şi lungă de vreo treizeci. O îndoi, scoase de pe el pardesiul lung, bun încă, făcut dintr-un material tare, de bumbac (singurul lui palton) şi începu să coasă cele două capete ale fâşiei pe dinăuntru, sub braţul stâng.
     Mâinile îi tremurau, dar se stăpâni şi-şi duse treaba la bun sfârşit, aşa încât atunci când îşi puse pardesiul nu se vedea de loc cusătura.
     Acul şi aţa fuseseră pregătite mai demult şi se aflau în sertarul mesei, într-o hârtiuţă. Cât despre laţ, era o idee a lui, foarte iscusită: laţul acesta era făcut pentru topor. Doar nu putea să meargă pe strada cu toporul în mână, iar dacă l-ar fi ascuns sub pardesiu, ar fi trebuit să-l ţină cu mâna şi aşa ar fi bătut la ochi. Cu ajutorul laţului însă, era de ajuns să introducă înăuntru tăişul şi toporul va atârna liniştit sub braţ, tot drumul.
    Dacă bagă mână în buzunar poate să ţină toporişca să nu se clatine; şi cum pardesiul era foarte larg, un adevărat sac, nu s-ar observa că ţine ceva prin buzunar. Acest laţ îl născocise cu două săptămâni înainte.
    După ce isprăvi pregătirile, vârî degetele în crăpătura dintre divanul lui "turcesc" şi podea, bâjbâi în colţul stâng şi scoase amanetul demult pregătit şi ascuns acolo.
    De altfel, nu era vorba de un amanet adevărat, ci de o bucăţică de lemn, bine geluită, de mărimea şi grosimea unei tabachere de argint. O găsise întâmplator într-una din plimbările lui, într-o curte unde, într-o aripă a casei, se afla un atelier de tâmplarie. Mai târziu îi adăugase o bucăţică subţire şi netedă de tablă - o bucăţică ruptă de la cine ştie ce şi pe care o găsise în aceeaşi zi pe stradă. Prinsese cele două placuţe una peste cealaltă, cruciş, cu un fir de aţă, cea de fier fiind mai mică decât cea de lemn; apoi le învelise elegant într-o bucată albă de hârtie şi legase pachetul cu un nod complicat.
     Asta ca sa ocupe câteva momente atenţia bătrânei şi sa poată prinde clipă prielnică, în timp ce va încerca să dezlege pachetul. Adăugase plăcuţa de metal pentru ca pachetul să cântărească mai greu şi bătrâna să nu-şi dea seama de la început că "obiectul" era de lemn.
    Toate acestea le păstrase sub divan pentru momentul oportun. În clipa în care scoase amanetul, cineva strigă în curte:
    - Ehe, e trecut de mult de şase!
    - De mult! Doamne!
    Raskolnikov se repezi la uşă, trase cu urechea, îşi luă pălaria şi începu să coboare, atent şi uşor ca o pisică, cele treisprezece trepte ce-l despărţeau de gazda lui. Avea de făcut lucrul cel mai important: să fure toporul din bucătărie. Că trebuia s-o facă cu toporul, hotărâse demult.
    Mai avea şi un cuţit de grădinărie; dar nu se putea bizui pe cuţit şi mai ales pe puterile lui; tocmai de aceea îşi fixase definitiv alegerea asupra toporului. Trebuie să vorbim în treacăt despre o particularitate ciudată pe care o aveau toate hotărârile definitive pe care le lua: cu cât erau mai definitive, cu atât păreau mai absurde şi mai monstruoase.
    Cu toată lupta lăuntrică, chinuitoare, în tot răstimpul acesta n-a putut niciodată, nici o clipa, să creadă că proiectele lui ar putea fi aduse la îndeplinire, cu adevărat.
    Şi chiar dacă s-ar fi întâmplat ca totul să fie tilcuit şi hotărât până la ultimul punct şi n-ar mai fi existat niciun dubiu, probabil că totuşi ar fi renunţat, părându-i ceva absurd, monstruos şi imposibil. Dar mai rămăseseră o sumedenie de puncte nerezolvate, iar îndoielile persistau.
    În ceea ce priveşte însă toporul şi procurarea lui, nu se neliniştea câtuşi de puţin, fiindcă era din cale-afară de uşor de rezolvat. Nastasia lipsea întruna de acasă, mai ales seara; dădea fuga ba la o vecină, ba la băcănie, iar uşa o lăsa deschisă. Gazda o certa mereu pentru asta. Aşadar, atunci când va sosi clipa hotărâoare, nu avea decât să intre pe furiş în bucătărie şi să ia toporul, iar mai târziu, peste un ceas (când totul va fi sfârşit), să intre din nou şi să-l pună la loc. Fireşte, se poate ca totul să nu meargă pe roate; de pildă, s-ar putea ca, venind peste o oră să pună toporul la locul lui, să dea peste Nastasia care putea să se întoarcă între timp. Atunci trebuia să urce în odaia lui să aştepte până va pleca din nou. Dar daca între timp ea are nevoie de topor, observă că lipseşte şi începe să facă gălagie? Ar putea să-l bănuiască, sau, cel puţin, ar avea motiv să-l bănuiască.
    Dar toate acestea erau amănunte la care nu voia  încă şi nici nu avea timă să se gândească. Se gândea la ceea ce era mai important, lăsând amănuntele pentru clipa când se va hotărî definitiv. Dar asta părea absolut irealizabil. Cel puţin aşa credea.
    De pildă, nu-şi putea închipui că într-o bună zi va înceta de a gândi, se va scula şi se va duce acolo... Până şi repetiţia din zilele trecute (adică vizita pe care o făcuse cu gândul de a repera definitiv locul acţiunii) nu fusese o repetiţie serioasă, ci doar aşa: "Hai să mă duc, să văd, ce să tot visez!", şi nici nu avusese puterea s-o ducă la capăt; se lasase păgubaş şi fugise, indignat de el însuşi.
     Cu toate acestea, din punct de vedere etic, socotea problema soluţionată: cazuistica lui se ascuţise ca o lamă de brici şi nu mai găsea în mintea lui obiecţiuni raţionale; dar, n-avea încredere nici în raţiunea lui şi căuta cu încăpăţânare, ca un rob neputincios, obiecţii din afară, bâjbâind ca şi cum cineva l-ar fi obligat şi împins s-o facă.
    Ziua din ajun, plină de evenimente neprevăzute şi hotărâtoare, rezolvase dintr-o dată toată problema şi lucra asupra lui aproape mecanic: parcă l-ar fi împins de la spate o putere oarbă şi neînduplecată, de neînvins. Ca şi cum din nebăgare de seamă i s-ar fi prins poalele hainei într-o curea de transmisie şi acum îl trăgea şi pe el sub roata maşinii.
    La început -  de altfel, era mult de atunci - îl preocupase o întrebare: de ce aproape toate crimele ies la iveală şi se descoperă atât de uşor, de ce urmele lăsate de mai toţi criminalii sunt atât de evidente? Treptat, ajunsese la diverse concluzii interesante şi - după părerea lui - cauza principală nu consta atât în posibilitatea de a tăinui crima, cât în însăşi persoana criminalului; acesta, adică mai toţi criminalii, în momentul crimei suferă de un fel de paralizie a voinţei şi raţiunii, şi de aceea se poartă cu o neglijenţă şi uşurinţă fenomenală, copilarească, şi asta tocmai în clipele când agerimea minţii şi prudenţa sunt indispensabile.
    După părerea lui, aceasta eclipsă a raţiunii şi paralizie parţială a voinţei se datorau unei stări bolnăvicioase, morbide, care se dezvoltă treptat şi ajunge la paroxism cu puţin înainte de săvârşirea crimei, persista cu aceeaşi intensitate în momentul crimei şi câtva timp încă, mai lung sau mai scurt, depinde - de la individ la individ - după crimă: mai târziu, această stare morbidă trece, ca orice boală. În ceea ce priveşte întrebarea dacă boala este aceea care generează crima, sau crima în sine, prin natura ei specială, este întotdeauna însoţită de fenomene morbide - nu se simţea în stare s-o rezolve.
    Ajuns la aceste concluzii, hotărâse că el personal, în această privinţă, nu se va lăsa pradă acestor fenomene bolnăvicioase că va rămâne stăpân pe raţiunea şi pe voinţa lui în tot timpul acţiunii, şi asta pentru simpul motiv că acţiunea lui "nu era o crimă"...
     Vom lăsa deoparte procesul datorită căruia ajunsese la această concluzie; şi aşa am făcut destule digresiuni... să adăugam numai că greutăţile efective, pur materiale, în genere, jucau în mintea lui un rol secundar. "Este de ajuns să-ţi păstrezi prezenţa de spirit şi întreaga putere de voinţă, şi obstacolele vor fi învinse la timpul lor, pe măsură ce le voi studia mai în amănunt..."
     Dar acţiunea nu începea. El nu înceta de a se îndoi de hotărârile lui definitive şi, când a bătut ceasul, totul s-a petrecut altfel decât a crezut, întâmplator, aproape pe neaşteptate.
    Un fapt mărunt, cu totul neînsemnat, îl încurca grozav încă înainte de a fi coborât scara. Ajuns în dreptul bucătăriei, a cărei uşă era de obicei dată de perete, trase cu ochiul cu grijă, ca să studieze în prealabil situaţia: în primul rând, să se convingă că, în lipsa Nastasiei, gazda nu intrase în bucătărie, iar dacă intrase, atunci să vadă dacă uşa ce da în odaia ei era bine închisă şi dânsa nu putea să-l vadă când va intra să ia toporul. Cât de mare îi fu însă mirarea când constată că de data aceasta Nastasia nu numai că era acasă, în bucătărie, dar făcea şi treabă: scotea rufele dintr-un coş şi le întindea pe frânghie!
    Zărindu-l, femeia îşi întrerupse munca, se întoarse spre el şi-l urmări cu privirea când trecu prin faţa uşii. Raskolnikov se făcu că nu o vede şi trecucă şi cum n-ar fi observat nimic. Dar se isprăvise: nu avea topor! Şi acest fapt îl descumpăni.
      "De ce-oi fi crezut eu, se gândea el, ajungând în gang, că tocmai în clipa necesară ea va lipsi de acasă? De ce, de unde mi-a intrat ideea asta în cap?......"
    Era profund contrariat, se simţea chiar umilit într-un fel. De ciudă, îi venea să se batjocorească singur. O mânie sălbatică se aprinse în sufletul lui.
    În gang, se opri, îngândurat, îi era silă să iasă în stradă numai de ochii lumii, să se plimbe; şi-i era şi mai silă să se înapoieze în odaia lui.
    "Ce ocazie unică am pierdut!", mormăi el, stând fără niciun rost în gang în dreptul cămăruţei întunecate a portarului, a cărei uşă era larg deschisă. Deodată, tresări.
    Sub laviţa din dreapta din odăiţa portarului, care se află la doi paşi de el, strălucea ceva... Se uita împrejur - nu se zărea nimeni.
    Pe vârfuri, se apropie de odaie, coborî două trepte şi-l strigă încetişor pe portar. "Aşa şi este - nu-i acasă. De altfel, trebuie să fie pe undeva pe aproape, prin curte, pentru că a lăsat uşa deschisă." Se repezi la topor (ceea ce strălucise era într-ădevăr un topor), îl trase de sub laviţa unde zăcea între două bucăţi de lemne, îl prinse pe loc în laţ, vârî amândouă mâinile în buzunare şi ieşi din odaie; nimeni nu-l văzuse!
     "Aici nu raţiunea, ci dracul a fost la mijloc!" se gândi el, zâmbind ciudat. Întâmplarea îi dădu un curaj nemăsurat.
    Porni la drum, mergând încet, stăpânit, fără nicio grabă, ca să nu trezească vreo bănuială. Nu se prea uita la trecători, căută chiar să nu-şi oprească ochii pe nicio faţă şi să treacă neobservat. Deodată, îşi aduse aminte de pălaria lui.
     "Doamne-Dumnezeule! Acum două zile am avut bani şi nu mi-am luat o şapcă!" Un blestem îi scăpa printre dinţi.
    Se uită întâmplător, cu coada ochiului, într-o prăvălioară şi văzu că pendula arăta şapte şi zece minute. Trebuia să se grăbească şi, cu toate acestea, trebuia să facă un ocol: să se apropie de casă din partea cealaltă..
    Altădată, când i se întâmpla să-şi închipuie cum aveau să fie toate acestea, se gândea uneori că-i va fi grozav de frica. Acum însă nu se prea temea, ba chiar nu se temea de fel. În clipa aceasta îi veneau gânduri care nu aveau nicio legătură cu ceea ce făcea; gânduri care nu stăruiau multa vreme.
     Astfel, trecând prin faţa grădinii Iusupov, îi veni ideea construirii unor fântâni arteziene şi-şi închipui cât de bine ar răcori ele aerul din toate pieţele. Treptat, ajunse la convingerea că Gradina de Vară ar trebui extinsă peste Câmpul lui Marte şi chiar unită cu Gradina Mihailovski, a palatului; ar fi frumos şi extraordinar de folositor oraşului. Apoi îl preocupa deodată întrebarea de ce tocmai în oraşele mari, omul, nu din simplă necesitate, ci parcă anume, tinde să se aşeze în acele cartiere unde nu sunt nici grădini, nici fântâni arteziene, şi unde domnesc murdăria, putoarea şi toate porcăriile din lume. Apoi îşi aminti deodată de plimbările pe care el însuşi avea obiceiul sa le facă prin Piaţa Sennaia şi se dezmetici pentru o clipă.
    "Ce aiureală! gândi el. Nu, e mai bine să nu mă gândesc la nimic!"
    "Şi condamnaţii la moarte, când sunt duşi la locul de osânda, poate că se agaţă cu gândul de toate obiectele pe care le întâlnesc în cale", îi trecu deodată prin minte, ca un fulger; alungă numaidecât acest gând...
    Acum se apropia: iată casa, iată poarta. Undeva, cine ştie unde, ceasul bătu o singură data.
    "Ce-i asta? Să fie şapte şi jumătate? Nu se poate, a luat-o înainte ceasul."
    Spre norocul lui, în gang totul merse  din nou de minune. Mai mult încă, parca anume, cu o clipa înainte, un car uriaş cu fân intrase pe poartă, ascunzându-l pe Raskolnikov în timp ce străbătea gangul şi, de îndată ce carul intra în curte, el se strecură pe scara din dreapta. De partea cealaltă a carului, câteva glasuri ţipau şi se ciorovăiau, dar nu-l observă nimeni şi nu întâlni pe nimeni în calea lui. Multe ferestre care dădeau în curtea aceea uriaşă, pătrată, erau deschise, dar el nu-şi ridică ochii spre ele; nu se simţea în stare s-o facă. Scara care ducea spre apartamentul bătrânei era aproape, în dreapta gangului. Apucă pe scara...
    Răsuflă adânc, îşi apăsă cu mâna inima care zvâcnea cu putere, pipăi toporul, îl îndreptă şi începu să urce încet, trăgând cu urechea la toate zgomotele. Dar şi scara era absolut pustie; toate uşile erau încuiate; nu întâlni pe nimeni. La primul etaj, ce-i drept, uşa unui apartament era dată de perete; acolo lucrau nişte zugravi, dar aceştia nu-i dădură nicio atenţie. Raskolnikov stătu locului, se gândi şi sui mai departe.
    "Fireşte, ar fi fost mai bine dacă nu erau aici, dar... mai sunt două etaje."
    Iată şi etajul trei, iată uşa, iată apartamentul de vizavi, cel neocupat. La etajul doi, locuinţa de sub apartamentul bătrânei părea de asemeni neocupată; cartea de vizita bătută în cuişoare era scoasă, locatarul se mutase!...
     Raskolnikov se sufocă. Pentru o clipă îi trecu prin minte o idee: "N-ar fi mai bine să plec?" Dar nu-i dădu importanţă şi începu să asculte ce se petrecea în apartamentul bătrânei: acolo domnea o tăcere mormântală. Trase cu urechea spre scară, ascultă mult, atent... Se mai uită o data de jur împrejur, îşi luă inima în dinţi, se îndrepta de spate, controla dacă toporul se ţinea bine în laţ.
    "N-oi fi prea... palid? se întreba el. N-oi fi prea emoţionat? E bănuitoare... Să mai aştept... să se astâmpere inima!"
    Dar inima nu se astâmpăra, dimpotrivă, parcă dinadins bătea tot mai tare, tot mai tare.....  Nu se mai putu stăpâni, întinse încet braţul spre clopoţel şi sună. Peste câteva clipe mai sună o dată, ceva mai tare. 
    Niciun răspuns. N-avea rost să mai sune, de altfel, ar fi fost nepotrivit. Bătrâna, desigur, era acasă, dar era bănuitoare şi era singură, îi cunoştea întrucâtva obiceiul... şi-şi lipi din nou urechea de uşă. Oare simţurile să i se fi ascuţit într-atât (ceea ce era greu de admis) sau se auzea în adevăr... dar desluşi deodată, de partea cealaltă a uşii, un foşnet uşor, ca şi cum cineva ar fi pus cu precauţie mâna pe clanţă şi o rochie s-ar fi atins de uşă.
    Cineva stătea cu mâna pe zăvor, căutând să rămână neobservat şi asculta, pândindu-l dinăuntru, ca şi dânsul, de afară şi poate cu urechea lipită de uşă.
.    Dinadins, făcu o mişcare mai zgomotoasă, mormăi ceva ca să nu dea impresia că se ascunde; apoi mai sună o dată, fără grabă, fără nerăbdare, ca un om aşezat.
    Mai târziu, când îşi aducea aminte de toate, aceasta clipă îi rămăsese deosebit de limpede şi de viu întipărită în minte; niciodată nu şi-a putut explica mai târziu de unde luase atâta viclenie, cu atât mai mult cu cât, din pricina emoţiei, mintea i se întuneca din când în când şi aproape nu-şi mai  simţea trupul....... O clipă mai târziu auzi trăgându-se zăvorul.

                                                              Capitolul VII

                               Ca şi rândul trecut, uşa se întredeschise puţin de tot şi doi ochi ageri şi bănuitori îl fixară din întuneric. Atunci Raskolnikov  se zăpăci şi făcu o mare greşeală.
    De teamă să nu sperie bătrâna, văzând că sunt singuri şi gândind că aspectul lui n-are să inspire încredere, puse mână pe clanţă Si trase uşa spre el, ca nu cumva baba să i-o închidă în nas.
   Văzând aceasta, bătrâna nu smuci uşa spre ea, dar nici nu luă mâna de pe clanţă, aşa încât Raskolnikov fu cât pe aci s-o tragă afară, pe scară, cu uşă cu tot. Iar când văzu că ea rămâne în prag, închizându-i trecerea, şi nu-l lasă să intre, porni înainte fără să ţină seama de ea. Femeia, speriata, sări într-o parte, voi să spună ceva, dar nu izbuti şi doar îl privea cu ochii mari.
    - Buna ziua, Aleona Ivanovna (începu el cu tonul cel mai firesc cu putinţă, dar glasul nu i se supunea, se frânse şi începu să-i tremure), v-am adus... un obiect... dar, haideţi mai bine... la lumină.......
   Şi, lăsând-o pe bătrână acolo unde se afla, intră în odaie, fără să mai aştepte să-l poftească. Bătrâna se repezi pe urmele lui; limba i se dezlegă.
    - Doamne! Ce vrei?..... Cine eşti? Ce doreşti?
    - Vai de mine, Aleona Ivanovna... doar mă cunoaşteţi... sunt Raskolnikov... uitaţi-vă, v-am adus amanetul despre care v-am vorbit acum câteva zile.
    Şi îi întinse amanetul.
    Bătrâna se uită la pachet, dar numaidecât ridica iar ochii şi-i pironi asupra musafirului nepoftit, cu o privire pătrunzătoare, ciudoasă şi bănuitoare. Un minut şe scurse; lui Raskolnikov i se păru chiar că citeşte în ochii ei un fel de ironie, ca şi cum femeia i-ar fi ghicit intenţiile. Simţi că-şi pierde cumpătul, că aproape se teme, şi chiar atât de tare, încât ar fi în stare - dacă-l mai priveşte aşa, fără să sufle o vorba, încă vreo câteva secunde - s-o ia la goană.
    - Ce vă uitaţi la mine de parcă nu m-aţi cunoaşte?! se răsti el furios. Dacă vreţi - luaţi amanetul, dacă nu - mă duc la altcineva. N-am vreme de pierdut!
    Nici nu se gândise să spună aceste vorbe, izbucniseră din gură de la sine, pe neaşteptate.
    Bătrâna se dezmetici, iar tonul hotărât al musafirului pesemne în dădu curaj.
    - Păi şi dumneata, maică, ce te...... ce-i asta? întrebă ea, privind amanetul.
    - O tabacheră de argint; doar v-am spus rândul trecut.
    Femeia întinse mâna.
    - De ce eşti aşa alb la faţă? Şi-ţi tremură mâinile! Ai fost cumva la baie?
    - Friguri, răspunse Raskolnikov tăios. Păleşti, vrei-nu vrei..... dacă nu ai ce mânca, adăugă el, abia rostind cuvintele.
    Puterile îl părăseau iarăşi. Dar răspunsul părea verosimil; bătrâna luă amanetul.
    - Ce-i asta? repetă dânsa, cercetându-l din nou cu atenţie şi cântărind pacheţelul în mână.
    - Un obiect...... O tabacheră...... de argint....... uitaţi-vă la ea.
    - Nu prea pare să fie argint..... Ia te uită ce-a mai înfăşurat-o!
    Tot trudindu-se să dezlege sforicica, se îndreptă spre fereastră, la lumină (toate ferestrele erau închise, deşi era zăpuşeală) şi, întorcându-i spatele, câteva clipe nu se mai ocupă deloc de el.
    Raskolnikov descheie pardesiul, desfăcu toporul din laţ, dar nu-l scoase de tot, îl ţinea cu mâna dreaptă sub haină. Mâinile îi erau grozav de slabe; simţea cu fiecare clipă cum se înţepenesc şi se răcesc mai mult. Se temea că va scăpa toporul... deodată capul începu să i se învârtească.
    - Ce-ai înfăşurat aici? exclamă, înciudată, bătrâna, făcând o mişcare spre el.
    Nu mai era nicio clipă de pierdut. Scoase toporul, îl ridică cu amândouă mâinile, abia dându-şi seama ce face, şi, aproape fără nicio sforţare, aproape mecanic, îl lăsă să cadă cu muchia pe creştetul bătrânei. Era la capătul puterilor. Dar de îndată ce lovi cu toporul, îi reveni şi puterea.
    Bătrâna după obiceiul ei, era cu capul gol. Părul bălan, uşor încărunţit şi rar, uns din belşug cu ulei, era strâns împletit într-o coadă subţire, ca o coadă de şoricel, prinsă la ceafă cu o bucăţică de pieptene de baga. Lovitura nimerise drept în moalele capului, ceea ce se datora staturii sale mici.
    Femeia scoase un ţipăt slab, foarte slab, şi deodată se lasă în jos; totuşi mai avu timp să ducă mâinile la cap. Într-una din ele mai ţinea încă "amanetul".
    Atunci Raskolnikov o lovi cu toată puterea, o dată, de două ori, tot cu muchia toporului, şi tot în creştetul capului. Sângele porni să curgă ca dintr-un pahar răsturnat şi trupul se prăbuşi pe spate.
    Raskolnikov făcu un pas înapoi, o lăsă să cadă şi se aplecă numaidecât asupra ei; femeia murise. Ochii îi erau bulbucaţi, ca şi cum ar fi vrut să-i sară din cap, obrazul şi fruntea - încreţite şi schimonosite spasmodic.
    Raskolnikov puse toporul jos, alături de moartă, şi vârî numaidecât mâna în buzunarul ei, căutând să nu se murdarească de sângele care curgea încă; scotocea în buzunarul drept, cel din care femeia scosese cheile rândul trecut. Era perfect lucid, nu mai simţea nicio ameţeală, capul nu i se mai învârtea, numai mâinile îi mai tremurau încă.
    Mai târziu, îşi amintea ca fusese cât se poate de atent şi de prudent, dându-şi osteneala să nu se murdarească de sânge... Scoase cheile numaidecât: ca şi data cealaltă erau prinse toate la un loc pe un ineluş de oţel. Alergă în dormitor. Era o odaie mică, cu un iconostas mare, cu icoane multe. Lângă peretele opus se afla un pat, foarte curat, cu plapuma vătuită din peticele de mătase. În faţa celuilalt perete se afla scrinul.
    Ciudat: de îndată ce încercă să potrivească cheile la scrin, de îndată ce le auzi clinchetul, simţi un fior în spate. Fu din nou cuprins de dorinţa de a lasă totul baltă şi de a pleca. Dar asta nu ţinu decât o clipă; era prea târziu ca să mai dea înapoi. Zâmbi chiar, fiindcă-i trecuse aşa ceva prin cap, apoi îl fulgera un gând neliniştitor.
    I se năzări deodată că bătrâna poate tot mai trăia încă şi putea să-şi vină în fire. Lăsă cheile şi scrinul şi alergă înapoi, acolo unde zăcea cadavrul, apuca toporul, îl ridică, dar nu-l lăsă să cadă. Nu era nicio îndoială că bătrâna murise.
    Se aplecă şi, cercetând-o de aproape, văzu limpede că craniul fusese sfărâmat şi osul din creştet uşor strâmbat într-o parte. Voi să-l pipăie cu degetul, dar îşi trase mâna înapoi; şi aşa se vedea clar. Între timp, în jurul capului bătrânei se făcuse o băltoaca de sânge.
     Raskolnikov observă deodată un şnuruleţ care atârna de gâtul bătrânei; trase de el, dar şnuruleţul era tare şi nu voia să se rupă; era ud de sânge. Raskolnikov încercă sa scoată din sân obiectul prins de şnur, fără să-l mai rupă, dar ceva îl împiedică să iasă.
    Nerăbdator, ridică din nou toporul gata sa taie şnurul pe loc, pe trup, dar nu îndrăzni şi cu greu, după două minute, murdarindu-şi mâinile şi toporul izbuti să taie şnurul fără să se atingă de trupul neînsufleţit; nu greşise - era o pungă.
    De şnur erau prinse două cruciuliţe, una de chiparos şi una de aramă, şi o iconiţă smălţuită; alături se afla un fel de pungă-portmoneu de antilopă, soioasă şi în partea de sus cu o margine şi un inel din metal. Punga era bine umflată; Raskolnikov o vârî în buzunar fară s-o cerceteze, zvârli cruciuliţele pe pieptul bătrânei şi, luând de data aceasta toporul cu el, se repezi din nou în iatac.
    Era grozav de grăbit, apucă cheile şi încercă din nou să deschidă scrinul. Dar nu izbutea; cheile nu intrau în broască. Nu că i-ar fi tremurat mâinile, dar greşea întruna: de pildă, vedea bine că cheia nu se potriveşte şi totuşi o băga în broască.
    Deodată îşi aduse aminte şi înţelese că cheia cea mare, cu limba zimţată, care se tot legăna printre cele mici, nici nu era de la scrin (aşa se gândise şi rândul trecut), ci negreşit de la vreo lădiţă şi că tocmai în lădiţa aceea poate că erau ascunse lucrurile de preţ. Lasă scrinul şi se vârî sub pat, ştiind că bătrânele au obiceiul să ţină astfel de lădiţe sub pat. Într-ădevăr, găsi acolo o lădiţă destul de mare, ceva mai lungă de şaptezeci de centimetri, cu capacul bombat, îmbrăcată în safian roşu şi împodobita cu ţintişoare de oţel.
    Cheia zimţată se potrivea la broască şi o deschise numaidecât. Deasupra, învelită într-un cearşaf alb, se afla o haină de postav roşu, îmblănită cu iepure; dedesubt - o rochie de mătase; apoi un şal, iar mai jos, până la fund, nu părea să fie decât tot soiul de boarfe.
     Mai întâi, Raskolnikov încercă să-şi şteargă mâinile de sânge pe postavul roşu al hainei. "Tot e roşu, şi pe roşu sângele nu se cunoaşte, se gândi el, apoi îşi veni în fire. Doamne, nu cumva îmi pierd minţile?" îşi zise îngrozit.
    Răscoli un pic borfele din ladă; de sub haina îmblănită alunecă un ceas de aur. Atunci se repezi să scotocească lucrurile. Întradevăr, printre ele erau amestecate obiecte de aur - brăţări, lănţişoare, cercei, ace de cravată etc. Unele erau în cutioarele lor, altele numai învelite în ziar, dar înfăşurate cu grijă, în foi puse în două şi legate cu sforicele.
    Fără să întârzie, îşi umplu buzunarele pantalonilor şi ale pardesiului, fără să mai aleagă, fără să desfacă pacheţelele şi cutioarele; dar nu avu timp sa adune multe...
    Nişte paşi uşori răsunară în odaia în care zăcea bătrâna. Se opri şi rămase împietrit ca un mort. Dar pesemne i se năzărise numai că aude paşi, căci liniştea era perfectă. Apoi, foarte discret, se auzi un ţipăt uşor, ca şi când cineva ar fi gemut încet, întretăiat, şi ar fi amuţit. Din nou se aşternu o tăcere de mormânt; se scurse un minut, poate două.
    Raskolnikov şedea pe vine lângă lădiţa deschisă şi aştepta cu răsuflarea tăiată; deodată sări în sus, apucă toporul şi dădu buzna afară din iatac.
    În mijlocul odăii se afla Lizaveta, cu o legătură mare în braţe - era albă că varul; n-avea putere nici să strige şi-o privea încremenită pe sora ei ucisă. Când îl văzu năvălind în odaie se înfioră, o cuprinse tremurul şi faţa i se schimonosi de groază; ridică încet braţul în sus, deschise gura fară să scoată un sunet şi, încet de tot, se retrase de-a-ndărătelea într-un colţ al odăii, unde se ghemui fără să-şi ia ochii de la el, fără să poată striga, ca şi cum n-ar mai fi avut suflare. Raskolnikov se repezi asupra ei cu toporul; buzele Lizavetei se strâmbară jalnic, ca ale unui copil mic când se sperie la vederea unui lucru care-l îngrozeşte şi se pregăteşte să ţipe.
............................................................