12.
Era Sofia Semionovna Marmeladova. O vazuse aseara pentru prima oara, dar in imprejurari si intr-o imbracaminte care-i lasasera in memorie cu totul alta imagine. Acum se afla in fata lui o fata modesta, ba chiar saracacios imbracata, foarte tanara, aproape o copila, sfioasa si plina de cuviinta, cu o fata blanda si parca putin speriata. Purta o rochita lucrata in casa, iar in cap o palarioara veche, demodata; numai ca in mana tinea, ca si ieri, umbreluta de soare.
Vazand pe neasteptate odaia plina de oameni, ea nu numai ca se intimida, dar se pierdu cu totul, se sperie ca un copil mic si chiar facu o miscare de retragere.
- A...... dumneata esti?...... zise Raskolnikov, foarte mirat, si deodata se tulbura si el.
Se gandi numaidecat ca mama si sora lui stiau din scrisoarea lui Lujin de existenta unei fete de "moravuri usoare". Tocmai protestase impotriva calomniei lui Lujin si declarase ca o vazuse pe aceasta fata pentru prima data in viata lui si acum, deodata, intra chiar ea in odaie. Isi aminti, de asemenea, ca nu protestase defel impotriva expresiei "moravuri usoare". Toate acestea ii trecura vartej prin minte, intr-o clipita. Se uita atent la fata care se oprise in prag si o vazu atat de umila, incat il coplesi un sentiment de nesfarsita compatimire. Iar in clipa aceea cand, speriata, ea dadu sa fuga, el simti ca i se strange inima.
- Nu ma asteptam sa veniti, se grabi el sa spuna, poftind-o din ochi sa intre. Poftiti, va rog, luati loc! Veniti, desigur, din partea Katerinei Ivanovna. Poftiti, nu, nu acolo, luati loc aici......
La intrarea Soniei, Razumihin, care sedea pe unul din cele trei scaune ale lui Raskolnikov, chiar langa usa, se ridicase sa-i faca loc. Mai intai Raskolnikov ii aratase fetei locul pe divan, unde sezuse mai adineaori Zosimov, dar, amintindu-si ca divanul este o mobila cu caracter prea intim, care-i serveste de pat, se grabi sa-i arate scaunul lui Razumihin.
- Tu sezi aici, il spuse el lui Razumihin, poftindu-l in coltul unde sezuse Zosimov.
Sonia lua loc, aproape tremurand de frica, si se uita sfios la cele doua doamne. Se vedea ca ea singura nu intelegea cum de avea indrazneala sa stea alaturi de ele. Si acest gand o rascoli intr-atat, incat se ridica deodata in picioare si, foarte tulburata, ii spuse lui Raskolnikov:
- Eu..... Eu... am venit numai pentru o clipă, iertaţi-mă că v-am deranjat, începu ea, bâlbâindu-se. Vin din partea Katerinei Ivanovna, care n-a avut pe cine să trimită... Katerina Ivanovna m-a trimis să vă rog foarte mult să poftiţi mâine la înmormântare, dimineaţă... la slujbă... la cimitirul Mitrofanii şi pe urmă la noi... la dânsa... să luaţi o gustare... Să-i faceţi cinstea... M-a trimis să vă rog...
Aici, Sonia se poticni şi tăcu.
- Am să caut neapărat... neapărat, răspunse Raskolnikov, sculându-se de asemenea în picioare şi bâlbâindu-se şi el, lasând frazele neisprăvite... Faceţi-mi plăcerea, luaţi loc, zise el deodată, trebuie să vă vorbesc. Poate sunteţi grăbită, dar, vă rog, îngăduiţi-mi câteva clipe...
Şi el împinse scaunul. Sonia se aşeză din nou, aruncă o privire sfioasă şi pierdută spre cele două doamne şi-şi lăsă capul în piept.
Obrazul palid al lui Raskolnikov se făcu roşu; tresări şi ochii i se aprinseră.
- Mamă, zise el cu glas hotărât, stăruitor, domnişoara este Sofia Semionovna Marmeladova, fiica acelui nefericit domn Marmeladov, pe care l-au strivit caii ieri sub ochii mei şi despre care ţi-am vorbit adineauri...
Pulheria Aleksandrovna se uita printre gene la Sonia; nu-şi putea refuza această mică plăcere, cu toată teama pe care i-o inspira privirea plină de sfidare şi stăruinţă a fiului ei. Dunecika o privea drept în faţă, cu seriozitate şi nedumerire, pe biata fată. Auzindu-se astfel prezentată, Sonia ridica ochii şi se ruşină şi mai tare.
- Voiam să vă întreb, se grăbi Raskolnikov, cum s-au petrecut lucrurile astăzi la dumneavoastră? Nu v-a supărat nimeni?..... De pildă, poliţia?
- Nu. Totul a trecut în linişte..... Se ştia prea bine pricina morţii, aşa că ne-au lăsat în pace. Numai chiriaşii sunt supăraţi.....
- De ce?
- Că ţinem mortul prea mult... e cald, miroase... aşa că azi, la vecernie, o să-l transportăm la cimitir; până mâine, are să rămână la capelă. Katerina Ivanovna s-a opus mai întâi, dar acum vede şi dânsa ca nu se poate altfel...
- Aşadar. astăzi?
- Dânsa vă roagă să ne faceţi cinstea să asistaţi mâine la slujbă şi să poftiţi la dânsa la praznic.
- Prin urmare, face şi praznic?
- Da, o gustare; m-a însărcinat să vă mulţumesc că ne-aţi ajutat ieri..... Fără dumneavoastră, nu am fi avut cu ce să-l înmormântăm.
Buzele şi bărbia începură să-i tremure, dar ea se stăpâni şi-şi înghiţi lacrimile, lăsându-şi ochii degrabă în pământ.
Între timp, Raskolnikov o privea atent. Avea un obrăjor slăbuţ şi palid, cu trăsături mărunte, cam neregulate, un năsuc şi o bărbie ascuţite. N-ai fi putut să zici că e drăguţă; în schimb, ochii ei albaştri erau atât de limpezi şi, când se însufleţeau, dădeau feţei o expresie de bunătate atât de mare şi de candidă că, fără să vrei, te simţeai atras de ea. Obrazul ei, ca, de altfel, întreaga ei înfăţişare, mai avea o trăsătură caracteristică: cu toate că Sofia împlinise optsprezece ani, părea mult mai tânără, ai fi zis că e o fetiţă, şi asta se vedea uneori până şi în gesturile ei, caraghios de copilăreşti.
- Dar cum a izbutit Katerina Ivanovna să facă faţă cu o sumă atât de mică? Şi încă să se gândească să facă şi praznic? întrebă Raskolnikov, vrând cu tot dinadinsul să întreţină conversaţia.
- Sicriul e simplu de tot... şi totul are să fie simplu, aşa că n-a costat scump... mai adineauri am făcut socoteala cu Katerina Ivanovna şi am văzut că rămâne destul ca să-l pomenim... şi Katerina Ivanovna ţine atât de mult la asta. Nu se poate... e o mângâiere pentru dânsa... ştiţi doar cum este...
- Înţeleg, înţeleg..... fireşte...... Vă uitaţi la odaia mea? Mama spune că seamănă cu un cavou.
- Ne-aţi dat ieri tot ce aţi avut, zise Sonecika repede, aproape în şoaptă, şi iarăşi îşi lăsă capul în piept.
Buzele şi bărbia începură din nou să-i tremure. Locuinţa sărăcăcioasă a lui Raskolnikov o mirase de la început şi acum vorbele îi scăpaseră singure din gură. Se făcu tăcere. Ochii Dunecikăi se luminară, iar Pulheria Aleksandrovna o privi aproape cu prietenie.
- Rodea, zise dânsa, sculându-se, atunci ne-am înţeles, luăm masa împreună. Să mergem, Dunecika... Ar trebui să te duci să te plimbi puţin, apoi să te odihneşti, să stai niţel culcat şi să vii cât mai devreme la noi... Mă tem că te-am obosit...
- Da, da, am să vin, răspunse el, ridicându-se grăbit..... De altfel, mai am ceva treabă.....
- Cum, şi o să luaţi mama separat? strigă Razumihin, uitându-se mirat la Raskolnikov. Ce tot îndrugi?
- Da, da, am să vin, fireşte, negreşit..... Mai rămâi aici o clipă. Nu aveţi nevoie de el acum, mamă? Sau, poate vi-l răpesc?
- Vai, nu, nu! Dar, Dmitri Prokofici, fă-ne plăcerea şi vino şi dumneata la masă.
- Te rog să vii, îl rugă Dunia.
Razumihin se înclină, luminându-se la faţă.. O clipă toţi se simţiră stingheriţi.
- Rămâi cu bine, Rodea, adică, la revedere; nu-mi place acest "rămâi cu bine". Rămâi cu bine, Nastasia...... Vai, iarăşi am spus "rămâi cu bine"!.....
Pulheria Aleksandrovna avea de gând s-o salute şi pe Donekica, dar, cu toată bună-voinţa, nu se putu hotărî la asta şi ieşi grăbită din odaie.
Avdotia Romanovna, însă, parcă-şi aştepta cu nerăbdare rândul şi trecând în urma mamei sale, pe lângă Sonia, o salută după toate regulile politeţii. Sonecika se ruşină, se înclină grabnic şi speriată, iar pe faţa ei se oglindi o impresie dureroasă, că şi cum politeţea şi atenţia Avdotiei Romanovna ar fi fost un chin copleşitor pentru ea.
- La revedere, Dunia! striga Raskolnikov pe palier. Da-mi mana!
- Pai ti-am mai dat-o. Ai uitat? raspunse Dunia cu duiosie, intorcandu-se stingherita spre dansul.
- Nu-i nimic, mai da-mi-o odata!
Si el stranse cu putere degetele ei subtiri. Dunecika ii zambi, rosi, isi smulse in graba mana dintr-a lui si pleca dupa mama ei, fericita, fara sa stie de ce.
- Foarte bine! zise Raskolnikov Soniei, inapoindu-se in odaie si uitandu-se la ea cu o privire senina. Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei raposati, dar mortii cu mortii si viii cu viii! Nu-i asa?
Sonia se uita cu luare-aminte la chipul deodata luminat; un timp, Raskolnikov ramase tacut, cercetand-o cu luare aminte: tot ce-i povestise despre dansa raposatul ii trecu o clipa prin minte.
- Doamne, Dunecika! zise Pulheria Aleksandrovna in strada. Acum parca ma bucur si eu ca am plecat: ma simt mai usoara. Vai, sa ma fi gandit ieri, in vagon, ca pana si asta are sa ma bucure!
- Eu repet, mama: este inca foarte bolnav! Oare mata nu vezi? Poate ca s-a imbolnavit, suferind pentru noi. Trebuie sa fim ingaduitoare si atunci multe, multe se pot ierta......
- Tu n-ai fost insa deloc ingaduitoare! o intrerupse Pulheria Aleksandrovna cu aprindere si parca cu gelozie. Stii, Dunia, ma uitam la voi: esti leit portetul lui si nu atat la fata, cat la suflet; amandoi sunteti melancolici, amandoi tacuti si iuti la manie, amandoi mandri si marinimosi...... Dar nu se poate ca el sa fie egoist, Dunecika, nu-i asa? Ci zici?...... Si, cand ma gandesc la cele ce se vor intampla diseara, mi se strange inima!
- Nu te ingrijora, mama: are sa fie ce trebuie sa fie.
- Dunecika! Dar gandeste-te numai la situatia noastra! Daca Piotr Petrovici renunta? scapa imprudent Pulheria Aleksandrovna.
- Ce fel de om ar fi daca ar face-o? raspunse taios si dispretuitor Dunia.
- Bine am facut ca am plecat, se grabi s-o intrerupa Pulheria Aleksandrovna. Trebuia sa se duca undeva, avea treaba; sa se duca, sa mai respire nitel aer..... e atat de inabusitor acolo sus..... dar unde sa respiri aer aici? Aici si pe strada e ca intr-o odaie fara fereastra. Doamne, ce oras!..... Stai, da-te la o parte, au sa te striveasca, transporta ceva! Un pian..... zau..... cum se inghesuie..... Si de fata aceea ma tem tare......
- De care fata, mama?
- De Sofia Semionovna asta, care tocmai venise.....
- De ce?
- Am o presimtire, Dunia. Ma crezi sau nu, cum a intrat m-am gandit numaidecat ca tocmai aici e buba.....
- Nicidecum! striga Dunecika, inciudata. Cum esti mata, mama, cu presimtirile! O cunoaste abia de ieri; cand a intrat in odaie nici n-a stiut cine este.
- Ai sa vezi!...... Ma nelinisteste. Ai sa vezi, ai sa vezi! Nu mi-a fost la indemana cand se uita la mine; se uita si avea niste ochi, ca era sa cad de pe scaun, iti amintesti, cand el a inceput prezentarile? Si apoi, nu e ciudat? Stii ce a scris Piotr Petrovici despre ea, si Rodea ne-a prezentat-o, si inca tie! Prin urmare, tine la ea!
- Multe scrie Piotr Petrovici! Si despre noi s-a vorbit, s-a scris, ai uitat? Eu sunt convinsa ca este..... o fata de treaba si ca toate astea-s vorbe.
- Sa dea Dumnezeu!
- Cat despre Piotr Petrovici, este un barfitor ordinar! spuse deodata Dunecika.
Pulheria Aleksandrovna ramase fara grai. Discutia se intrerupse.
- Uite despre ce e vorba, ce treaba am cu tine..... zise Raskolnikov, tragandu-l pe Razumihin la fereastra.....
- Atunci am sa-i comunic Katerinei Ivanovna ca o sa veniti..... spuse grabita Sonia, ridicandu-se sa plece.
- Indata, Sofia Semionovna, asteptati numai o clipa, nu ne incurcati, nu avem secrete.... As vrea sa va mai spun doua vorbe..... Asculta, se intoarse el catre Razumihin, fara sa ispraveasca, parca taind cu toporul. Il cunosti pe ala...... cum ii zise..... Piotr Petrovici?
- Cum sa nu-l cunosc? Mi-e ruda. Dar ce este? adauga Razumihin, foarte mirat.
- El ancheteaza cazul acela..... asasinatul...... despre care ati discutat ieri?
- Da! Si?..... Razumihin holba ochii.
- I-a interogat pe cei cu amanete; am avut si eu vreo doua lucrusoare acolo, niste fleacuri, totusi e un inelus al sora-mii, pe care mi-l daduse ca amintire la plecare, si ceasul de argint al tatalui meu. Toate la un loc nu fac mai mult de cinci-sase ruble, dar tin la ele ca amintiri. Acum ce sa fac? Nu vreau sa se piarda, mai ales ceasul. Am tremurat adineaori ca cere mama sa-l vada, cand s-a vorbit de ceasul Dunecikai. E singurul lucru care a ramas de la tata. Mama se imbolnaveste daca se pierde! Asa-s femeile! Invata-ma tu ce sa fac! Stiu ca ar trebui sa ma duc sa dau o declaratie. Dar n-ar fi bine sa ma duc chiar la Piotr Petrovici, ce zici? Ce crezi? As vrea sa ispravesc cat mai repede. Ai sa vezi ca mama are sa intrebe de ceas inca inainte de masa.
- In niciun caz sa nu te duci la sectie, ci de-a dreptul la Porfiri! striga Razumihin, cuprins deodata de nu stiu ce tulburare. Cat de fericit sunt! Dar ce mai stam, sa mergem chiar acum, e la doi pasi de aici, il gasim negresit!
- Fie...... sa mergem.....
- Are sa fie foarte, foarte multumit sa te cunoasca! I-am vorbit multe despre tine cu diverse ocazii..... Si ieri i-am vorbit. Sa mergem!..... Prin urmare, ai cunoscut-o pe batrana? Asta e!..... Ce intorsatura minunata, minunata!..... A, da...... Sofia Ivanovna.....
- Sofia Semionovna, il corecta Raskolnikov. Sofia Semionovna, omul acesta este Razumihin, prietenul meu si un om foarte de treaba......
- Dar aveti un drum de facut..... incepu Sofia intimidandu-se si mai tare, neindraznind sa se uite nici macar la Razumihin.
- Sa mergem! hotari Raskolnikov. Am sa trec pe la dumneavoastra inca astazi, Sofia Semionovna, dar va rog sa-mi spuneti unde locuiti?
Spuse aceste cuvinte nu incurcat, dar cu oarecare graba si ferindu-se de a intalni privirea fetei. Sofia ii dadu adresa si se rosi toata. Iesira tustrei.
- Nu incui? intreba Razumihin, coborand scara in urma lor.
- Niciodata!...... De mai bine de doi ani vreau sa cumpar un lacat, adauga el cu nepasare. Ferice de cine nu are ce incuia, spuse el Sofiei, razand. Se oprira jos, in gang. Dumneata o iei la dreapta, Sofia Semionovna? Dar: spune-mi, te rog, cum ai aflat unde stau? intreba el, dar se vedea ca ar fi vrut sa-i spuna cu totul altceva si ar fi vrut sa se uite in ochii ei linistiti, limpezi si nu izbutea, parca.
- Pai, i-ati dat ieri adresa Polinkai.
- Polia? A da, Polecika! Micuta aceea...... sora dumitale? I-am dat adresa?
- Ati uitat?
- Nu...... imi amintesc......
- Eu am auzit de dumneavoastră chiar de la răposat, încă în ziua când... Numai că nu ştiam cum vă zice şi nici el nu ştia... Acum însă... când am aflat cum vă cheamă... am venit... şi am întrebat: unde şade domnul Raskolnikov?... Nu ştiam că şi dumneavoastră sunteţi subchiriaş... Rămâneţi cu bine... Am să-i spun Katerinei Ivanovna...
Se simţea fericită că putea, în sfârşit, să plece; porni cu capul în pământ, grăbită să străbată cât mai iute cei douăzeci de paşi până la colţul străzii, unde trebuia s-o ia la dreapta, să dispară din văzul lor şi, rămânând singură, să meargă iute, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga, gândindu-se, retrăind în minte şi cumpănind fiecare cuvânt rostit, fiecare gest. Niciodată, niciodată în viaţa nu încercase ceva asemănător. O lume nouă răsărise pe neaşteptate, nedesluşit, în sufletul ei. Îşi aminti că Raskolnikov promisese să vină la dânsa azi, poate încă în dimineaţa aceea, poate chiar acum!
"Numai de n-ar veni astăzi! Fă, Doamne, să nu vină astăzi! şopti ea cu inima strânsă, implorând cerul ca un copil speriat. Doamne! Să vină la mine...... în odaia aceea...... să vadă, o Doamne!"
Şi, fireşte, cufundată în gânduri, Sonia nu putea să observe că un necunoscut o urmărea cu grijă, pas cu pas. O urmarea de când ieşise din gang. În momentul când tustrei se opriseră să mai schimbe două vorbe pe trotuar, domnul acesta trecea pe lângă ei şi tresări mirat, prinzând din întâmplare vorbele Soniei: "Am întrebat: unde şade domnul Raskolnikov?" Trecătorul îi cercetă pe furiş, dar cu atenţie, pe toţi trei, mai ales pe Raskolnikov, căruia îi vorbea Sonia; apoi privi casa şi şi-o însemnă în minte. Toate acestea le făcu într-o clipă, din mers, cât se poate de discret, apoi trecu mai departe, mergând ceva mai încet, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. Pe Sonia o aştepta; văzuse că cei trei îşi luau rămas bun şi că Sonia se îndrepta spre casă.
"Unde o fi stând? Am mai văzut-o undeva, se gândea el, căutând să-şi amintească chipul Soniei..... Trebuie să aflu."
La colţul străzii, el trecu drumul, se întoarse şi văzu că Sonia merge pe urmele lui, pe acelaşi drum şi că e atât de absorbită de gândurile ei, încât nu vede nimic. După colţ, ea coti pe aceeaşi stradă pe care trebuia s-o apuce şi el. O urmă fără s-o piardă din ochi, dar mergând pe celălalt trotuar; după vreo cincizeci de paşi, trecu din nou strada pe partea pe care mergea Sonia, o ajunse din urmă şi merse în spatele ei, păstrând distanţa de cinci paşi.
Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, destul de înalt, trupeş, cu umeri laţi şi cam rotunjiţi, ceea ce îl făcea să pară adus de spate, îmbrăcat elegant şi comod, avea o înfăţişare impunătoare, de boier. Ţinea în mână un baston frumos, cu care izbea trotuarul la fiecare pas; mănuşile erau impecabile. Obrazul lui, cu pomeţii ieşiţi, era destul de placut, iar după culoarea şi prospeţimea pielii nu părea un locuitor al Petersburgului. Părul, încă des, blond-deschis, abia începuse a încărunţi, iar barba deasă şi lată, care cobora ca o lopată pe piept, era şi mai blondă decât părul. Ochii albaştri aveau o privire rece, serioasă, fixa; buzele erau roşii. În toate amănuntele, acest bărbat se păstrase bine şi părea mult mai tânăr decât era.
Când Sonia ajunsese în dreptul canalului, rămăseseră singuri pe trotuar. Tot uitându-se după dânsa, domnul îşi dădu seama că e distrată şi absorbită de gândurile ei. Ajunsă în faţa casei în care locuia, Sonia intră în gang, iar el o urmă, cam mirat. În curte fata o luă la dreapta, în colţul unde începea scara spre locuinţa ei. "Hm!" făcu boierul necunoscut, şi începu şă urce scara pe urmele ei. Abia atunci îl observă şi ea. Fata urcă la etajul doi, coti pe coridor, şi sună la uşa cu numărul nouă, unde scria cu cretă: "Kaperrtaumov, croitor". "Hm!" făcu iarăşi necunoscutul, mirat de ciudata coincidenţă, şi sună alături, la numărul opt. Cele două uşi erau la şase paşi una de cealaltă.
- Staţi la Kapernaumov? întrebă el şi râse, uitându-se la ea. Mi-a dres o jiletcă. Eu stau alături, la doamna Reslih, Gertruda Karlovna. Ce potriveală!
Sonia îl privi cu atenţie.
- Suntem vecini, urmă el cu deosebită voioşie. Sunt abia de trei zile în oraş. La revedere, sper să ne mai întâlnim.
Sonia nu răspunse; uşa se deschise şi ea se strecură în casă. Se simţea ruşinată şi parcă puţin speriată.....
Tot drumul până la Piotr Petrovici, Razumihin se arătă neobişnuit de surescitat.
- Foarte bine, frate, repetă el de câteva ori, şi mă bucur! Mă bucur grozav!
"De ce te-i fi bucurând?" se întrebă în gândul lui Raskolnikov.
- Habar n-aveam că şi tu amanetai la bătrână. E..... e mult de atunci? Adică, e mult de când ai fost la ea?
"Ce tembel naiv!"
- Când am fost? Raskolnikov se opri, cautând să-şi aducă aminte. Cu vreo trei zile înainte de moartea ei, mi se pare. De altfel, eu nu pot să răscumpăr obiectele acum, se grăbi el sa adauge, ca şi cum ar fi fost preocupat de obiectele lui, nu am decât o rublă de argint... din pricina acelui afurisit delir de ieri!
Apăsă în mod deosebit pe cuvântul "delir".
- Da, da, fireşte, se grăbi să-i cânte în strună Razumihin. Deci asta te-a... impresionat atunci într-o oarecare măsură... Ştii, şi în delir tot vorbeai de inele şi lănţişoare... Da, da fireşte... Acum e limpede, foarte limpede.
"Aşa, va să zică le-a intrat în cap ideea asta! Şi omul ăsta, care s-ar lăsa răstignit pentru mine, se bucură ca s-a lămurit de ce pomeneam de inele în delir! Vorbele mele trebuie să fi întărit bănuielile... tuturor!"...
- O să-l găsim oare? întrebă el tare.
- Îl găsim, cum să nu-l găsim?! se grăbi să afirme Razumihin. Este un băiat simpatic, ai să vezi! E ca un urs, adică este şi un om de lume, dar e şi urs în unele privinţe. Nu-i prost defel, e deştept, da, chiar foarte deştept, dar are un fel al lui de a gândi... E bănuitor, sceptic, cinic... îi place să tragă oamenii pe sfoară, adică, mai bine zis, îi place să păcălească lumea... Şi, fireşte, se ţine de metodele învechite, bazate pe probe materiale... dar îşi cunoaşte, îşi cunoaşte meseria... Anul trecut, a descoperit un caz, un asasinat, în care mai toate urmele fuseseră şterse! Şi doreşte grozav, grozav să te cunoască!
- De ce aşa de grozav?
- Adică nu tocmai... vezi tu, în vremea din urmă, de când te-ai îmbolnăvit, i-am vorbit des şi mult despre tine... Şi el a ascultat... şi când a aflat că ai urmat dreptul şi că nu poţi să-ţi isprăveşti studiile din motive materiale, a spus: "Ce păcat!" Şi eu am tras concluzia... adică nu numai asta, dar toate la un loc. Ieri, Zametov... Asculta, Rodea, aseară am fost beat, ţi-am îndrugat vrute şi nevrute pe când mergeam spre casă... şi mă tem că tu ai luat prea în serios spusele mele...
- Ce anume? Că ei mă socotesc nebun? Poate că au dreptate, spuse Raskolnikov, zâmbind silit.
- Da, da..... adică ce spun! Nu, nu!..... Dar tot ce am spus..... (şi despre celelalte) toate au fost nişte aiureli de om beat.
- Ce te tot scuzi? Mă plictiseşti! strigă Raskolnikov cu enervare exagerată. De altfel, se prefăcea într-o anumită măsură.
- Ştiu, ştiu, înţeleg. Fii sigur că te înţeleg. Mi-e şi ruşine să-ţi spun.....
- Dacă ţi-e ruşine, n-ai decât să taci!
Tăcură amândoi. Razumihin era în culmea fericirii şi Raskolnikov se simţea dezgustat de aceasta. Îl nelinişteau şi cele ce abia îi spusese Razumihin despre Porfiri Petrovici.
"Şi în faţa ăstuia trebuie să mă prefac, gândea el, pălind, şi îi zvâcnea inima în piept. Să mă prefac cât mai natural. De fapt, ca să par natural ar fi să nu mă prefac deloc. Să mă străduiesc să nu mă prefac prea mult. Nu, şi străduinţa asta mi-ar da un aer nenatural... La urma urmelor, cum o fi... vom vedea... şi acum... e bine sau nu să mă duc acolo? Fluturele vine singur la flacără. Îmi bate inima, ăsta-i prost."
- În casa asta cenuşie, zise Razumihin.
"Cel mai important lucru de ştiut este: a aflat sau nu Porfiri Petrovici că aseară am fost la zgripţuroaica aceea în casă... şi că am întrebat de sânge? Trebuie să aflu numaidecât, de la primul pas, cum intru, să ghicesc după mutra lui; altfel... altfel... să ştiu bine că mă dau de gol şi tot am să aflu!"
- Ştii ceva? îi spuse el deodată lui Razumihin, zâmbind ştrengăreşte, îmi pare, frăţioare, că de azi-dimineaţă eşti într-o mare frământare. Aşa-i?
- Frământare? Nu sunt câtuşi de puţin frământat, tăgădui Razumihin.
- Ba da, frate, nu mă înşel. Uite, adineauri, şedeai pe scaun cum nu şezi niciodată, pe un capăt şi tresăreai într-una. Ba săreai în sus fără nicio pricină, ba păreai supărat, ba mutra ta se făcea mai dulce ca mierea. Ai şi roşit chiar; mai ales când ai fost invitat la masă, ai roşit grozav.
- Nu-i adevărat!..... Ce tot îndrugi acolo?
- De ce te fâstâceşti ca un şcolar? Ptiu, drace, iar ai roşit!
- Nu fi porc!
- Dar de ce te ruşinezi? Romeo! Lasă, te spun eu astăzi undeva, ha-ha-ha! Ce-o să mai râdă mama..... şi încă cineva!.....
- Stai, stai, ascultă, e foarte serios, e... dracu' ştie ce, dacă e vorba pe aşa! se zăpăci de-a binelea Razumihin, îngheţând de groază. Ce-ai să le spui? Eu, frate... Ah, ce porc eşti!
- Un adevărat trandafir de primăvară! Ce bine-ţi şade, dacă ai şti: un Romeo lung de doi metri! Şi cât de spălat eşti azi, ţi-ai curăţat şi unghiile, nu-i aşa? Când s-a mai pomenit una ca asta? Stai - te-ai şi pomădat, Doamne, iartă-mă! Ia apleacă-te puţin!
- Porcule!!
Raskolnikov râdea atât de tare, încât părea că nici nu se mai poate stăpâni, şi aşa, râzând, intră în apartamentul lui Porfiri Petrovici. Dinăuntru se putea auzi că intraseră râzând şi chicoteau în antreu; tocmai asta şi dorea Raskolnikov.
- Nicio vorbă aici, sau..... te fac pilaf! îi şopti furios Razumihin, apucându-l de umăr.
Capitolul V
Dar Raskolnikov şi intrase în odaie, cu aerul unui om care caută din răsputeri să-şi ţină râsul şi abia izbuteşte s-o facă. În urma lui venea Razumihin, lung, stângaci, ruşinat la culme, cu obrazul răvăşit de mânie şi roşu ca un rac fiert. Mutra pe care o făcea şi întreaga lui înfăţişare erau într-adevăr destul de caraghioase în clipa aceea ca să îndreptăţească râsul lui Raskolnikov. Acesta, înainte de a fi prezentat, se înclină în faţă gazdei, care sta în mijlocul camerei şi-l privea întrebător; îşi strânseră mâna, şi Raskolnikov părea să-şi stăpânească cu greu buna dispoziţie în timp ce se prezenta. Dar abia îşi luase un aer mai serios şi îngăimase primele vorbe de prezentare când, ca din întâmplare, se uita din nou la Razumihin şi nu se mai putu stăpâni: râsul izbucni în cascade, cu atât mai nestăvilit, cu cât îl ţinuse până atunci înăbuşit. Expresia de furie turbată cu care Razumihin ascultase acest râs "din toată inima" dădea scenei o aparenţă de sinceră veselie şi, mai ales, o făcea să pară cât se poate de firească. Şi, ca dinadins, Razumihin îi spori efectul fără să vrea.
- Of! Diavolul astă! zbieră el, dând mânios din mână. Nimeri într-o măsuţă rotundă, pe care se afla un pahar cu ceai neisprăvit. Măsuţa şi paharul se răsturnară cu zgomot.
- De ce să spargem lucrurile, domnilor? Facem pagubă statului! strigă Porfiri Petrovici, vesel.
Scena se prezenta astfel: Raskolnikov râdea atât, că îşi uită câteva clipe mâna în mâna gazdei, dar ştia că n-ar fi părut firesc s-o lase mai mult şi prinse momentul potrivit ca s-o retragă cât mai iute şi mai natural. Razumihin, ruşinat la culme de căderea măsuţei şi de paharul spart, privea, posomorât, cioburile: apoi ridică din umeri, se întoarse brusc la fereastră şi ramase cu spatele la ei, uitându-se încruntat pe geam, fără să vadă nimic. Porfiri Petrovici râdea şi el cu poftă, dar era vădit ca aştepta explicaţii. În colţ, pe un scaun, şedea Zametov, care se sculase la intrarea musafirilor cu gura până la urechi, dar urmărea nedumerit şi chiar bănuitor întreaga scenă şi se uita, oarecum descumpănit, la Raskolnikov. Prezenţa neaşteptata a lui Zametov îl impresionă neplăcut pe tânărul nostru.
"Trebuie să ţin seama şi de asta!" se gândi el.
- Iertati-ma, va rog, incepu el, prefacandu-se a fi foarte rusinat. Razumihin......
- Vai de mine, imi face placere. Ati intrat atat de placut..... Apoi aratand spre Razumihin: iar el nici buna ziua nu mai vrea sa dea?
- Intr-adevar, nu stiu de ce s-a infuriat pe mine. I-am spus pe drum ca seama cu Romeo si..... si i-am dovedit-o..... altceva nimic.
- Porcule! striga Razumihin fara sa se intoarca.
- Trebuie sa fi avut motive serioase ca sa se infurie intr-atat pentru o singura vorbulita, zise, razand, Porfiri.
- Hei, tu, anchetatorule!..... Lua-v-ar dracii pe toti! il intrerupse Razumihin, apoi deodata izbucni in ras si, cu obrazul vesel, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, se apropie de Porfiri Petrovici. Ei, gata cu prostiile! Sa trecem la treaba: asta-i prietenul meu Rodin Romanovici Raskolnikov; in primul rand, a auzit vorbindu-se mult despre tine si doreste sa te cunoasca; in al doilea rand, are o mica treaba cu tine. A, Zametov! Prin ce intamplare esti aici? Va cunoasteti? De cand
"Ce-o mai fi si asta?" se intreba, alarmat Raskolnikov
Zametov paru incurcat, dar nu din cale-afara.
- Pai, ne-am cunoscut aseara, la tine, raspunse el cu nepasare.
- Ce potrivire! inchipuieste-ti, Porfiri, ca saptamana trecuta m-a rugat sa ti-l prezint, dar vad ca v-ati descurcat si fara mine..... Ai tutun?
Porfiri Petrovici era imbracat ca acasa, in halat, papuci scalciati si rufarie foarte curata. Era un barbat de vreo treizeci si cinci de ani, scund, gras, putin bortos chiar; se purta ras, fara mustati, fara favoriti, cu parul tuns scurt pe capul rotund si mare, cu o protuberanta spre ceafa. Fata plina, rotunda si cam carna, avea o culoare nesanatoasa, un galben-intunecat, dar era destul de vioaie, chiar vesela. La prima vedere, putea sa para chiar blajin, sa nu fi avut ochii aceia aposi, cu licariri neasteptate, adapostiti dupa genele albicioase, care clipeau mereu, ca si cum Porfiri Petrovici ar fi facut cuiva cu ochiul. Privirea aceasta era in stranie discordanta cu restul fetei, care avea ceva femeiesc; de fapt, insa, expresia era mult mai serioasa decat parea la prima vedere.
Cum auzi ca musafirul are "treaba" cu el, Porfiri Petrovici il pofti de indata sa ia loc pe divan, se aseza si el in celalalt capat si-si atinti cu interes ochii asupra lui, asteptand sa vada ce are sa-i spuna; o asemenea atentie te face, indeobste, sa te simti stingherit, mai ales cand nu cunosti destul de bine omul care te asculta cu atata curiozitate si mai ales cand - dupa parerea ta - cele ce ai de spus nu sunt deloc la inaltimea atentiei deosebite ce ti se da. Totusi, Raskolnikov lamuri pe scurt, in cateva cuvinte clare si bine legate, foarte deslusit, scopul vizitei sale si, multumit de el insusi, izbuti chiar sa-l observe destul de bine pe Porfiri Petrovici. Acesta, la randul lui, nu-l slabea din ochi. Razumihin, care luase loc in fata lor, la aceeasi masa, urmarea cu insufletire si nerabdare expunerea, uitandu-se mereu cand la unul, cand la celalalt, ceea ce oarecum intrecea masura.
"Idiotul!" il injura, in gand, Raskolnikov.
- Trebuie sa faci o declaratie la politie, zise cu un aer preocupat Porfiri, sa scrii ca, afland despre cutare si cutare intamplare, adica despre acest asasinat, ceri sa se aduca la cunostinta anchetatorului, caruia i s-a incredintat cazul, ca obiectele cutare si cutare iti apartin si ca iti doresti sa le rascumperi..... sau sa le...... in sfarsit, au sa-ti spuna ei ce trebuie sa scrii......
- Tocmai asta e: în clipa de faţă, nu prea stau bine cu banii, spuse Raskolnikov, prefăcându-se că se ruşinează, şi nu pot nici măcar atâta lucru... Vedeţi dumneavoastră, aş dori numai să anunţ că obiectele astea sunt ale mele şi că atunci când voi avea bani.....
- N-are importanţă, răspunse Porfiri Petrovici, ascultând cu răceală explicaţiile privitoare la starea financiară; de altfel, declaraţia mi-o poţi adresa chiar mie, dacă vrei, în acelaşi sens, cum că, aflând cutare şi cutare fapt, declar că obiectele cutare sunt ale mele şi vă rog......
- Pe hârtie simplă, nu? îl întrerupse grăbit Raskolnikov, părând că se interesează numai de latura bănească a chestiunii.
- O, pe cea mai simplă!
Şi, Porfiri Petrovici îl privi deodată, vădit ironic, printre gene, făcându-i parcă semn din ochi. De altfel, poate că lui Raskolnikov i s-a părut numai, fiindcă acestea s-au petrecut într-o clipită. Totuşi, parcă a fost ceva. Raskolnikov ar fi putut să jure că Porfiri Petrovici i-a făcut cu ochiul, dracu' ştie pentru ce.
"Ştie!" îi fulgeră prin minte.
- Iertaţi-mă că v-am deranjat pentru atâta lucru, urmă el cam descumpănit. Obiectele mele nu valorează mai mult de cinci ruble, dar îmi sunt scumpe, fiind amintiri de la fiinţe dragi şi, mărturisesc, când am aflat, m-am speriat grozav...
- De aceea ai sărit ca ars ieri, când Zosimov a spus că Porfiri cheamă la interogator pe toţi debitorii bătrânei! se amesteca Razumihin cu vădită intenţie.
Asta era prea mult. Raskolnikov nu se mai putu stăpâni şi ochii lui negri îl fulgerară, scăpărând de mânie. Dar îşi reveni numaidecât.
- Mi se pare, frăţioare, ca îţi baţi joc de mine? spuse el cu prefăcută enervare. Recunosc ca poate mă preocupă prea mult nişte lucruri care-ţi par ţie fără nicio valoare; dar pentru atâta lucru nu mă poţi socoti nici egoist, nici zgârcit şi apoi, în ochii mei, aceste doua obiecte nu sunt nişte nimicuri. Ţi-am mai spus ca ceasul de argint, care nu valorează mare lucru, este singurul obiect care mi-a rămas de la tata. Puteţi sa râdeţi, dar a venit mama (se întoarse el deodată către Porfiri Petrovici) şi dacă ar afla (se întoarse iar iute către Razumihin, făcând să-i tremure glasul), că ceasul s-a pierdut, îţi jur că ar fi disperată! De, aşa-s femeile!
- Dar deloc! N-am spus-o în acest sens! Dimpotrivă! strigă Razumihin, necăjit.
"E bine? Natural? N-am exagerat? se întrebă, neliniştit, Raskolnikov. Pentru ce am spus: Aşa-s femeile?"
- A venit mama dumitale? se informă, cine ştie pentru ce, Pofriri Petrovici.
- Da.
- Când?
- Aseară.
Porfiri Petrovici, tăcu, pe gânduri.
- Obiectele dumitale nu puteau să se piardă în niciun caz, zise el liniştit şi rece. Te aşteptam de mult.
Şi ca şi cum nu ar fi spus nimic, împinse cu grijă scrumiera spre Razumihin, care arunca fără milă scrumul pe covor. Raskolnikov tresări. Porfiri Petrovici însă părea că nici nu se uită la el, îngrijorat de ţigara lui Razumihin.
- Cu-um? L-ai aşteptat? Dar ştiai că el amaneta acolo? întrebă Razumihin.
- Cele două obiecte care îţi aparţin - inelul şi ceasul - s-au găsit la ea, învelite într-o hârtiuţă pe care e scris cu creionul numele dumitale, precum şi data când le-a primit.....
- Ce straşnică memorie aveţi!... zâmbi, cam stânjenit, Raskolnikov, cautând anume să-l privească drept în ochi; dar nu se putu stăpâni să nu adauge: Am spus-o fiindcă, probabil, au fost foarte mulţi care au amanetat lucruri... aşa că nu era uşor să-l ţineţi minte pe fiecare... Şi totuşi, vi-i amintiţi pe toţi atât de precis şi... şi...
"Slab! Ce prostie! Pentru ce am adăugat asta?....."
- Păi îi cunoaştem pe toţi şi dumneata eşti singurul care încă n-ai binevoit să pofteşti pe la noi, răspunse Porfiri cu o nuanţa abia simţită de ironie.
- Nu prea am fost sănătos.
- Am auzit. Am auzit, de asemenea, că ai fost foarte necăjit, nu ştiu de ce. Şi acum mi se pare că eşti cam palid.
- Nu sunt palid câtuşi de puţin..... dimpotrivă, sunt sănătos tun! răspunse brutal şi furios Raskolnikov, schimbând deodată tonul.
Furia clocotea în el şi nu mai putea s-o înăbuşe.
"Şi tocmai într-un moment de furie am să mă trădez! îi fulgeră prin minte. De ce mă torturează?....."
- Nu prea sănătos, se amestecă Razumihin. Auzi ce zice! Până mai ieri a zăcut în delir... Mă crezi, Porfiri? Ieri, abia se ţinea pe picioare şi n-am apucat, Zosimov şi cu mine, să întoarcem o clipă spatele ca s-a şi îmbrăcat, a şters-o pe ascuns de acasă şi a rătăcit, dracu' ştie pe unde, până la miezul nopţii! Şi asta absolut inconştient, în delir, îţi închipui? Este un caz extraordinar!
- Cum? Absolut inconştient? Auzi dumneata! Porfiri clătină din cap ca o babă.
- Ei, fleacuri! Nu-l credeţi! De altfel, sunt sigur că nu-l credeţi! îi scăpă lui Raskolnikov într-un acces de mânie.
Dar Porfiri Petrovici păru că nu auzise aceste cuvinte ciudate.
- Dacă erai inconştient, ai fi plecat de-acasă? se înfierbântă deodată Razumihin. Pentru ce ai ieşit din casă? Pentru ce?... Şi de ce în ascuns? Recunoaşte şi tu că nu erai în toate minţile! Acum, când primejdia a trecut, ţi-o pot spune deschis.
- Ieri m-au plictisit de moarte, se întoarse Raskolnikov spre Porfiri, cu un zâmbet obraznic şi sfidator, şi am fugit să-mi caut o locuinţă unde să nu mă mai găsească, ba am luat cu mine şi o groază de bani. Domnul Zametov i-a văzut. Ascultă, domnule Zametov, eram aseară în toate minţile sau deliram? Rezolvă dilema!
În clipa aceea l-ar fi sugrumat bucuros pe Zametov, a cărui tăcere şi privire nu-i plăceau deloc.
- După părerea mea, ai vorbit ca un om absolut conştient de ce spune, şi chiar isteţ, cu multă inteligenţă, numai că erai nervos din cale-afară, declară pe un ton sec Zametov.
- Nikodim Fomici mi-a spus azi, se amesteca Porfiri Petrovici, că v-a întâlnit ieri, foarte târziu, în locuinţa unui funcţionar care a fost călcat de o trăsură...
- Chiar şi asta! prinse firul Razumihin. Spune, nu te-ai purtat ca un nebun la funcţionarul acela? Ultimii bani pe care îi avea i-a dat văduvei pentru înmormântare! Dacă ai vrut s-o ajuţi, puteai să-i dai cincisprezece, hai, douăzeci de ruble, să-ţi fi lasat şi ţie măcar trei ruble; dar nu, i-ai trântit toate douăzeci şi cinci!
- De unde ştii, poate am găsit o comoară şi nu ţi-am spus nimic? Şi de aceea am fost atât de generos ieri... Domnul Zametov ştie că am găsit o comoară!... Mă scuzaţi, vă rog, spuse el lui Porfiri, cu buzele tremurânde, că vă plictisim de o jumătate de ceas cu vorbăria asta măruntă. V-am obosit, nu?
- Vai de mine, dimpotrivă, dimpotrivă! Dacă ai şti cât de mult mă interesează persoana dumitale! Mă interesează să te văd şi să te ascult... şi, mărturisesc, sunt încântat că ai binevoit, în sfârşit, sa vii la mine...
- Dă-ne măcar un ceai! Mi s-a uscat gâtlejul! strigă Razumihin.
- Minunată idee! Poate că şi ceilalţi ne ţin companie? Dar..... n-ai vrea să iei ceva mai substanţial înainte de ceai?
- Du-te odată!
Porfiri Petrovici ieşi să comande ceaiul.
În capul lui Raskolnikov gândurile se învălmăşeau vijelios. Era grozav de iritat.
"Când te gândeşti că nici măcar nu se osteneşte să se prefacă! Dacă nu mă cunoşti defel, ce te-a făcut să vorbeşti despre mine cu Nikodim Fomici? Prin urmare, nici nu mai vor să ascundă că mă urmăresc ca o haită de câini! Mă scuipă în obraz! tremură el de furie. Hai, loviţi-mă, dar nu vă mai jucaţi cu mine ca pisica cu şoarecele! Este nepoliticos din partea dumitale, Porfiri Petrovici; s-ar putea să nu-ţi permit să te joci cu mine!... S-ar putea să mă scol şi să-ţi trântesc de la obraz tot adevărul; atunci o să vedeţi voi cât vă dispreţuiesc!..."
Răsufla greu.
"Dar dacă mi se pare numai? Dacă nu e decât un miraj şi greşesc, mă înfurii şi, din lipsă de experienţă, nu-mi pot juca rolul mârşav? Poate că tot ce spun ei o spun fără nicio intenţie? Cuvintele în sine sunt foarte obişnuite, dar ele sunt pline de subînţelesuri... Ar fi putut să spună toate acestea oricând şi totuşi e ceva... De ce a spus Porfiri Petrovici de-a dreptul ea, vorbind despre bătrână? De ce Zametov a adăugat isteţ, cu multă inteligenţă? De ce-mi vorbesc pe acest ton? Da... tonul... Cum se face că lui Razumihin nu i se pare suspect? Acestui nătărău candid nu i se pare niciodată nimic suspect. Iar mă apucă frigurile!... Mi-a făcut adineauri Porfiri cu ochiul sau mi s-a părut numai? Mi s-a nălucit, desigur; de ce să-mi fi făcut cu ochiul? Vor să mă aţâţe, să mă scoată din fire? Sau toate nu-s decât o nălucire - sau ei ştiu tot!... Până şi Zametov a fost obraznic... Dar oare Zametov a fost într-adevăr obraznic? Şi-a schimbat părerea în cursul nopţii. Ştiam eu că are să-şi schimbe părerea. Se poartă ca unul de-ai casei şi totuşi vine aici pentru întâia oară. Porfiri nu-l consideră un musafir, stă cu spatele la el. S-au înţeles! S-au înţeles pe socoteala mea! înainte de sosirea mea, au vorbit despre mine, asta-i sigur!... Or fi ştiind despre vizita mea la locuinţa bătrânei? Aş vrea să ştiu cât mai repede!... Când i-am spus adineauri că am fugit ca să-mi închiriez o locuinţă, s-a făcut niznai, n-a ridicat mănuşa... Bine am mai întors-o cu locuinţa: poate să-mi prindă bine mai târziu!... Deliram, şi pace bună!... Ha-ha-ha! Ştie tot ce s-a întâmplat aseară! Numai de venirea mamei n-a ştiut!... Auzi, zgripţuroaica scria cu creionul până şi data!... Nu, nu, n-ai să mă prinzi! Toate astea încă nu sunt fapte, sunt numai presupuneri! Mie să-mi daţi fapte! Şi nici vizită la locuinţa bătrânei nu este un fapt, se explică perfect prin delir; ştiu eu ce să le spun... Dar ei ştiu că am fost acolo? Nu plec până nu aflu! De ce am venit aici?... Faptul că sunt furios ar putea deveni o dovadă împotriva mea. Ah, cât de irascibil am ajuns! Poate că totuşi e mai bine aşa: îmi joc rolul de bolnav.... Ei dibuiesc încă. Au să încerce să mă încurce. De ce am venit aici?"
Toate acestea îi trecură prin minte cu iuţeala fuglerului.
Porfiri Petrovici se întoarse numaidecât. Părea brusc foarte bine dispus.
- De aseară, de la cheful tău, frate, capul meu... Şi în întregime parcă mă simt deşurubat, începu el să-i spună lui Razumihin, cu un ton vesel pe care nu-l avusese până atunci.
- Ce-a mai fost? Aseară v-am părăsit când era discuţia mai interesantă. Cine a învins?
- Nimeni, bineînţeles. Au ajuns la probleme eterne, au bătut câmpii.
- Închipuieşte-ţi, Rodea, unde au ajuns ieri: dacă există sau nu există crimă. Ţi-am spus că e mare încurcătură!
- Nimic extraordinar. Cea mai obişnuită problemă socială, răspunse distrat Raskolnikov.
- Problema n-a fost formulată astfel, observă Porfiri.
- Nu tocmai aşa, ai dreptate, se învoi numaidecât Razumihin, înfierbântându-se după obiceiul lui. Ascultă, Rodion, ascultă şi dă-ţi şi tu părerea. Ţin foarte mult. Aseară m-au scos din sărite şi te-am tot aşteptat; le spusesem că ai să vii... întâi au pornit de la punctul de vedere al socialiştilor. E ştiută teoria lor: crima este protestul individului împotriva unei proaste orânduiri sociale, nimic mai mult, asta e tot; ei nu admit alte cauze!
- Nu-i adevărat! strigă Porfiri Petrovici.
Părea tot mai însufleţit şi râdea mereu, uitându-se la Razumihin, ceea ce îl înfierbânta şi mai mult pe acesta.
- Ei nu admit alte cauze! îl întrerupse Razumihin cu foc. Spun adevărul!... Uită-te în cărţile lor: întreaga vina o poarta "mediul" şi nimic altceva! Asta este expresia lor preferată! De aici urmează concluzia că dacă societatea ar fi bine orânduită, crima ar dispărea, fiindcă, nemaiexistând motive de protest, toată lumea, într-o clipită, ar deveni sfântă. De fire nu se ţine seama, firea este desconsiderată, ea n-are ce căuta! Teoriile lor nu admit o umanitate care se dezvoltă istoric, urmând o cale vie şi transformându-se până la urmă de la sine, într-o societate bine organizată, ci, dimpotrivă, un sistem social izvorât din cine ştie ce cap de matematician, care organizează umanitatea şi o face într-o clipă să devină sfântă şi lipsită de cusururi, fără să mai treacă prin niciun proces de transformare, fără să urmeze calea dezvoltării fireşti, vii, istorice! Şi de aceea, ei, instinctiv, urăsc atât de mult istoria: "Istoria e numai monstruozitate şi prostie", zic ei, şi pun totul pe seama prostiei! De aceea urăsc ei atât de mult procesul viu al vieţii: ei nu au nevoie de suflete vii! Sufletul viu cere viaţă, nu vrea să se supună ca un automat, sufletul viu este suspicios, sufletul viu este retrograd! Pe când la ei, omul poate sa miroasă a hoit, numai să fie suplu, ca de cauciuc - n-are suflet viu, n-are voinţă, e un suflet de rob şi n-are să se răzvrătească! Până la urmă ei reduc totul la aşezarea cărămizilor, la împărţirea coridoarelor şi a odăilor în falanster! Poftim: falansterul e gata; atâta doar că firea noastră încă nu-i coaptă pentru falanster, ea vrea viaţă, ea nu şi-a desăvârşit încă procesul viu şi e încă prea devreme s-o înmormântăm! Înarmat numai cu logică nu poţi trece peste fire! Logica prevede trei cazuri, iar ele se numără cu milioanele! Sa tai milioanele şi să reduci totul numai la o problemă de confort! Ce soluţie uşoară! E ispititor de limpede. Nici măcar nu-ţi cere să gândeşti! Toata taina vieţii se reduce la două pagini!
- Ia priviţi cum s-a aprins, cum îi turuie gura! Trebuie să-l ţinem de mâini, râse Porfiri. Închipuieşte-ţi dumneata, se întoarse el către Raskolnikov, aseară a fost la fel, într-o singură odaie, pe şase voci, ba ne-a mai dat şi punci în prealabil, îţi poţi închipui ce a fost! Nu, frate, nu-i adevărat: "mediul" face mult în crimă; pot să-ţi afirm acest lucru.
- Ştiu şi eu că înseamnă mult, dar spune-mi altceva: un bărbat de patruzeci de ani violează o fetiţă de zece. Mediul l-a împins s-o facă?
- Dacă vrei, în sensul strict al termenului, poate ca şi mediul, răspunse Porfiri cu mare seriozitate. Crima împotriva fetiţei poate fi foarte, foarte bine explicata cu ajutorul "mediului".
Razumihin aproape că sări în aer de furie.
- Vrei să-ţi argumentez imediat, zbieră el, că ai genele albe numai din cauză că biserica Ioan cel Mare are o înălţime de treizeci şi cinci de stânjeni? Am să-ţi argumentez limpede, exact, progresist, ba chiar cu o nuanţă liberală! Mă prind! Pui rămăşag?
- Primesc! Să auzim cum are să argumenteze!
- Se preface, diavolul! urlă Razumihin, sărind de la locul lui şi dând din mâini. Nu meriţi să stea cineva de vorbă cu tine! Dinadins vorbeşte aşa, tu nu-l cunoşti încă, Rodion! Şi aseară le-a ţinut parte numai ca să ne zăpăcească pe toţi. Ce n-a spus el ieri, Doamne! Şi ei nu mai puteau de bucurie!... O, el o poate ţine aşa două săptămâni în şir. Anul trecut ne-a convins, nu ştiu pentru ce, că vrea să se călugărească: două luni a ţinut-o una şi bună! Acum, nu demult, i-a venit ideea sa ne încredinţeze că se însoară, că totul e gata pentru nuntă. Ba şi-a făcut chiar haine noi. Am început să-l felicităm. Şi când colo, nici tu mireasă, nici tu nimic: pură fantezie!
- Nu-i adevărat! Hainele mi le-am făcut mai înainte. Tocmai din pricina lor mi-a venit ideea să vă duc de nas.
- Chiar atât de prefăcut sunteţi? întrebă Raskolnikov, nepăsător.
- Credeai că nu? Aşteaptă numai, am să te duc de nas şi pe dumneata, ha-ha-ha! Nu, să vezi, să-ţi spun tot adevărul: în legătură cu aceste probleme, crime, medii, fetiţe, mi-am adus aminte chiar acum - de altfel, m-a interesat întotdeauna - un articolaş semnat de dumneata: Despre crimă... aşa mi se pare, am uitat titlul, nu mi-l mai amintesc exact. Acum două luni am avut plăcerea să-l citesc în "Cuvânt periodic".
- Articolul meu? În "Cuvânt periodic"? întrebă, uluit, Raskolnikov. Într-adevăr, acum o jumătate de an, când am părăsit facultatea, am scris un articol; era în legătură cu o carte; dar l-am dus atunci la ziarul "Cuvânt săptămânal" nu la "Cuvânt periodic".
- Şi totuşi acolo a nimerit.
- Păi da, "Cuvânt săptămânal" a încetat să apară, tocmai de aceea n-au publicat articolul.
- Aşa este, dar încetându-şi apariţia, "Cuvânt săptămânal" s-a unit cu "Cuvânt periodic" şi de aceea articolaşul dumitale a fost publicat acum două luni în "Cuvânt periodic". Dumneata n-ai ştiut?
Raskolnikov, într-adevăr nu ştia nimic.
- Păi atunci le poţi cere bani pentru articol! Ce om ciudat! Trăieşti atât de retras, că nu ştii nici măcar lucrurile care te privesc direct.
- Aşa este.
- Bravo, Rodka! Şi nici eu n-am ştiut nimic! strigă Razumihin. Chiar azi am să dau o fugă la bibliotecă să cer numărul. Acum două luni zici? Din ce dată? Nu-i nimic, îl găsesc eu! Auzi, ce poveste! Şi nici nu spune!
- Dar cum ai ştiut că este articolul meu? Era semnat cu o singură literă.
- Am aflat întâmplător, acum câteva zile, de la un redactor pe care-l cunosc..... Mă interesase foarte mult articolul.
- Pe cât îmi amintesc, analizam starea psihologică a criminalului în timp ce săvârşeşte crima.
- Da, şi afirmai că ucigaşul se afla întotdeauna într-o stare morbidă când săvârşeşţe actul criminal. Foarte, foarte original, dar... pe mine, de fapt nu m-a interesat această latură a articolului dumitale, ci o anumită idee strecurată la sfârşitul lui, o idee pe care, din păcate, ai schiţat-o numai foarte vag... într-un cuvânt, dacă-ţi aminteşti, lăsai să se înţeleagă că sunt unii oameni pe lume care ar putea... sau, mai bine zis, care ar avea tot dreptul să comită fel de fel de nelegiuiri şi crime, fără sa ţină seama de legi.
Această denaturare silită şi premeditată a ideii îl făcu pe Raskolnikov să zâmbească.
- Cum? Ce? Dreptul la crimă? Şi nu pentru că"L-ar copleşi mediul"? întrebă, aproape speriat, Razumihin.
- Nu, nu din pricina asta, răspunse Porfiri. în articolul dumnealui oamenii se împart în "obişnuiţi" şi "deosebiţi". Oamenii "obişnuiţi" trebuie să se supună legilor şi nu au dreptul să le calce pentru că, vedeţi dumneavoastră, ei sunt oameni obişnuiţi. Iar cei "deosebiţi" au dreptul să comită crime şi să calce orice lege, tocmai pentru că ei sunt oameni "deosebiţi". Aşa spune articolul dumitale, daca nu mă înşel?
- Cum asta? Nu se poate! mormăi, nedumerit, Razumihin. Raskolnikov zâmbi din nou. Înţelese numaidecât despre ce era vorba şi unde voiau să-l împingă; îşi aducea aminte perfect de articolul lui. Şi hotărî să accepte provocarea.
- De fapt, articolul meu nu spune asta, începu el cu simplitate şi modestie. Recunosc că aţi redat aproape exact ideea mea, dacă doriţi, chiar foarte exact... (rosti ultimele cuvinte cu oarecare plăcere). Singura diferenţă este că nu afirm deloc că oamenii deosebiţi trebuie neapărat să comită tot soiul de nelegiuiri, după cum aţi spus dumneavoastră. Cred că un astfel de articol nici nu ar fi publicat în presă. Am lăsat numai să se înţeleagă că un om "deosebit" ar avea dreptul... nu oficial, ci de la sine putere, ar avea dreptul să permită conştiinţei sale să treacă... peste unele piedici, şi asta numai când realizarea ideii lui (care uneori ar putea fi salvatoare pentru omenire) ar cere acest lucru. Aţi binevoit să spuneţi că articolul meu nu este clar; sunt gata să vi-l lămuresc, pe cât cu putinţa. Poate că nu greşesc, presupunând că tocmai asta este dorinţa dumneavoastră. După părerea mea, dacă descoperirile lui Kepler sau Newton, din pricina unor împrejurări, nu ar fi putut să ajungă la cunoştinţa oamenilor decât jertfindu-se viaţa unui om, a zece, a o sută şi chiar a mai multora, care ar întârzia aceste descoperiri său ar fi piedici în calea lor, atunci Newton ar fi avut tot dreptul sau chiar datoria... să-i înlăture pe aceşti zece sau chiar o sută de oameni, ca să aducă descoperirea lui la cunoştinţa lumii. De aici nu rezultă că Newton ar fi avut dreptul să ucidă pe cine i s-ar fi năzărit, sau să fure în fiecare zi la piaţa. în cursul articolului meu am dezvoltat, pe cât îmi amintesc, ideea că... legiuitorii şi mării conducători ai omenirii, începând din timpurile străvechi şi continuând cu Licurgii, Solonii, Mahomezii, Napoleonii etc, toţi, fără nicio excepţie, au fost nişte criminali, dacă n-ar fi decât prin faptul ca, făcând legi noi, le-au călcat pe cele vechi, respectate cu sfinţenie de societate, moştenite din moşi-strămoşi; şi, desigur, ei nu se dădeau înapoi de la vărsări de sânge (uneori cu desăvârşire nevinovat şi vărsat cu vitejie pentru legile cele vechi), dacă acest lucru le putea fi de folos. Trebuie să ţinem seama de faptul ca mai toţi aceşti mari conducători şi binefăcători ai omenirii au făcut să curgă sângele cu nemiluita. De unde trag concluzia că nu numai oamenii mari, dar toţi cei care se înalţă câtuşi de puţin deasupra nivelului obişnuit, cei care sunt în stare să spună ceva nou, trebuie să fie neapărat, prin însăşi firea lor, nişte criminali - mai mult sau mai puţin, bineînţeles. Altminteri ei n-ar putea să se ridice deasupra celorlalţi; iar să rămână la nivelul celorlalţi, asta desigur ei nu pot să admită, fiindcă nu le permite însuşi felul în care sunt alcătuiţi şi, după părerea mea, e chiar de datoria lor să nu admită. Într-un cuvânt, după cum vedeţi, până aici nimic nou în articolul meu. Aceste lucruri au fost spuse şi scrise de mii de ori. Cât despre împărţirea oamenilor în obişnuiţi şi deosebiţi, pe care o fac, recunosc că este cam arbitrară, de aceea nici n-am insistat asupra cifrelor exacte. Eu cred însă în ideea mea, şi anume că oamenii, prin însăşi legea firii, se împart în general în două categorii: în inferiori (oameni obişnuiţi), material uman care serveşte numai la procreare, şi în oameni în adevăratul înţeles al cuvântului, cei care au darul sau talentul de a spune în mediul lor un cuvânt nou. Fireşte, se pot face subdiviziuni la infinit, dar trăsăturile acestor două categorii sunt destul de caracteristice: oamenii care fac parte din prima, adică materialul uman, oamenii în genere, sunt prin firea lor conservatori, cumpătaţi, trăiesc în ascultare şi le place să se supună. După părerea mea, ei sunt chiar datori să fie supuşi, pentru că asta este menirea lor, şi aici nu este absolut nimic înjositor pentru ei. Oamenii care fac parte din cea de-a doua - calcă legile sau sunt înclinaţi, prin firea lor, să le calce. Crimele acestor oameni sunt, fireşte, relative şi de diferite grade; cei mai mulţi cer, sub diverse forme, distrugerea lucrurilor de azi în numele binelui de mâine. Şi dacă un astfel de om, pentru ideea lui, ar trebui să verse sânge, să treacă peste cadavre, conştiinţa lui, după părerea mea, ar trebui să-i poată permite s-o facă, proporţional, fireşte, cu ideea, cu amploarea ei - vă rog să notaţi asta. În articolul meu am vorbit despre dreptul lor la crimă numai în acest sens. (Dacă vă amintiţi, am pornit de la o problemă juridică.) De altminteri, nu trebuie sa ne alarmăm: masa aproape niciodată nu le recunoaşte acest drept, îi spânzură, îi pedepseşte (mai mult sau mai puţin) şi, prin asta, îşi îndeplineşte cu perfectă dreptate menirea conservatoare, ceea ce nu împiedică apoi ca, în generaţiile următoare, aceeaşi masă să-i aşeze pe cei spânzuraţi pe un piedestal şi să-i preamărească (mai mult sau mai puţin). Oamenii din prima categorie sunt totdeauna stapânii prezentului, cei din a doua - stapânii viitorului. Cei dintâi conservă lumea şi o înmulţesc numeric; cei din a doua categorie o împing înainte şi o duc spre un ţel. Şi unii şi alţii au absolut acelaşi drept la existenţă, într-un cuvânt, toţi au aceleaşi drepturi şi - vive la guerre etemelle până la Noul Ierusalim, fireşte!
- Deci crezi totuşi în Noul Ierusalim?
- Cred, răspunse cu tărie Raskolnikov; spunând acest cuvânt, şi în tot cursul lungii sale tirade, îşi ţinea ochii aţintiţi într-un anume punct de pe covor.
- Şi...... în Dumnezeu crezi? Iartă-mi această curiozitate.
- Cred, repetă Raskolnikov, ridicându-şi ochii către Porfiri Petrovici.
- Şi...... în învierea lui Lazăr crezi?
- Cred...... cred. Dar de ce vă interesează?
- Crezi literalmente?
- Literalmente.
- Aşa...... eram curios să ştiu. Scuză-mă, te rog. Dar, dă-mi voie, urmă el, revenind la discuţiile de mai înainte, oamenii aceştia nu sunt totdeauna traşi la răspundere, unii, dimpotrivă...
- Triumfă în cursul vieţii? O, da, unii îşi ating ţelul în cursul vieţii şi atunci.....
- Atunci trag pe alţii la răspundere?
- Daca este nevoie, si, la drept vorbind, asta se intampla de cele mai multe ori. In general, observatia dumneavoastra este foarte sublima.
- Multumesc. Dar spune-mi: cum sa-i deosebim pe oamenii acestia deosebiti de cei obisnuiti? Au un semn din nastere? Cred ca ar trebui mai multe precizie, cum s-ar zice, o mai vadita diferentiere exterioara; iarta aceasta grija fireasca a unui om practic si loial, dar nu s-ar putea sa le dam, de pilda, haine deosebite sau poate vreo insigna speciala?..... intrucat, trebue sa recunosti ca daca s-ar intampla vreo incurcatura, daca unuia dintr-o categorie i s-ar nazari ca apartine celeilalte categorii si ar incepe sa "inlature toate piedicile", dupa cum te-ai exprimat foarte fericit, atunci.....
- O, asta se intampla destul de des! Aceasta observatie este si mai subtila decat cea precedenta.
- Multumesc.....
- N-aveti pentru ce..... trebuie insa sa tineti seama ca aceasta greseala este cu putinta numai din partea oamenilor din prima categorie, pe care am denumit-o, poate nu prea reusit, a oamenilor "obisnuiti". In pofida inclinatiei inascute pentru ascultare, multi dintre ei, printr-un joc al naturii, chiar daca ar fi niste dobitoci, se complac in a se crede oameni inaintati, meniti sa "distruga" vechile randuieli, se cred chemati sa spuna "cuvantul nou", si asta absolut sincer. Cat despre adevaratii inovatori, pe ei adeseori nici nu-i observa sau ii dispretuiesc ca fiind inapoiati si purtatori ai unor idei injositoare pentru umanitate. Dupa parerea mea, insa, asta nu este o primejdie prea mare si, in adevar, nu prea aveti motiv sa va alarmati, fiindca ei nu merg niciodata prea departe. Fireste, ar putea fi batuti cu vergile, din cand in cand, ca pedeapsa ca au gresit si ca sa fie pusi la locul lor, dar atata tot; si nici macar n-au nevoie de unul care sa execute sentinta, fiindca se flageleaza ei singuri, caci sunt oameni foarte morali; uneori isi fac acest serviciu unul altuia, iar alteori se biciuesc cu propria lor mana...... Se pocaiesc in public - ceea ce este frumos si o pilda inaltatoare; intr-un cuvant nu aveti niciun motiv sa va nelinistiti din pricina lor..... Exista o anumita lege in aceasta privinta.
- Ei, macar sub acest raport m-ai linistit putin; dar mai e un lucru care ma ingrijoreaza; spune-mi, te rog, acesti oameni care au dreptul sa-i taie pe altii, oamenii "deosebiti" se nasc in numar mare? Fireste, eu sunt gata sa ma inclin in fata lor, totusi, daca sunt foarte multi, trebuie sa admiti ca e oarecum inspaimantator, nu-i asa?
- O, nu va alarmati nici in aceasta privinta, urma pe acelasi ton Raskolnikov. In general, oamenii inzestrati cu idei noi, sau macar capabili sa spuna cat de cat ceva nou se nasc intr-un numar nespus de restrans, uimitor de restrans chiar. Este limpede ca ordinea aparitiei acestor oameni, trebuie sa fie foarte strict determinata de o lege a naturii. Fireste, aceasta lege nu ne este cunoscuta astazi, dar sunt incredintat ca exista si ca, odata si odata, va putea fi cunoscuta. Masa uriasa de oameni, materialul uman, exista numai ca, in cele din urma, printr-un lung si misterios proces de incrucisari intre diferitele neamuri si rase, sa faca sfortarea sa dea nastere, in sfarsit, fie si in proportie de unul la mie, unui om independent. Oamenii cu o independenta mai larga se nasc poate unul la zece mii (vorbesc aproximativ, pentru ilustrare). Oamenii si mai independenti - unul la o suta de mii. Genii se nasc unul la cateva milioane, iar marile genii, care schimba fata lumii, nu se nasc, poate, decat dupa trecerea a mii si milioane de oameni pe pamant. Pe scurt, n-am avut ocazia sa ma uit in retorta in care se petrec toate acestea. Dar, desigur, exista, si trebuie sa existe, o lege anume, si nu poate fi vorba de intamplare.
- Dar ce faceti voi, va arde de gluma! striga, in sfarsit, Razumihin. Va duceti de nas reciproc? Priviti-i cum isi bat joc unul de altul! Vorbesti serios, Rodea?
Raskolnikov isi ridica obrazul palid si trist si nu-i raspunse nimic. Alaturi de acest obraz calm si intristat, ii paru ciudat lui Razumihin tonul vadit sarcastic, insolent, sfidator si nepoliticos al lui Porfiri.....
- Ei, frate, daca vorbesti serios, atunci...... Fireste, ai dreptate, spunand ca teoria asta nu e noua si seamana cu acelea pe care le-am citit si le-am auzit de o mie de ori; dar partea intr-adevar originala si care, spre groaza mea, iti apartine intr-adevar numai tie, este ca totusi admiti varsarea de sange. Admiti - iarta-ma - cu un fel de fanatism..... ca in unele cazuri, constiinta sa dea omului dezlegarea de a ucide. Asta este ideea principala a articolului tau. Dar dezlegarea aceasta de a ucide, data de constiinta, este - dupa parerea mea - mult mai ingrozitoare decat o autorizatie oficiala, legala, de a varsa sange.....
- Absolut just, mult mai ingrozitoare, interveni Porfiri.
- Nu, eu cred ca te-ai exprimat gresit! N-ai vrut sa spui asta! Am sa-ti citesc articolul..... Te-ai infierbantat! Tu nu poti sa gandesti astfel..... Am sa citesc neaparat.
- Articolul meu nu contine nimic din toate acestea, acolo abia am atins aceasta chestiunea, spuse Raskolnikov.
Porfiri nu-si gasea astampar.
- Asa, asa, acum aproape inteleg felul dumitale de a privi crima, dar..... iarta-mi insistenta (prea te plictisesc, zau, ma simt chiar prost), vezi dumneata: adineori m-ai linistit in privinta greselilor ce s-ar putea produce in cazul cand cele doua categorii s-ar incurca, dar..... pe mine ma preocupa diverse cazuri concrete! Ce se intampla, de pilda, daca un barbat, sau un tanar oarecare isi inchipuie ca este un Licurg sau un Mahomed (in devenire, bineinteles) si incepe sa inlature piedicile..... Am in fata mea o campanie lunga, isi va zice el; pentru aceasta campanie am nevoie de bani...... si se apuca sa-si procure mijloace pentru ea..... intelegi cum?
La aceste vorbe, Zametov, in coltul lui, pufni dispretuitor in semn de aprobare.
Raskolnikov nici nu-si ridica ochii.
- Trebuie sa recunosc, raspunse el linistit, ca astfel de cazuri intr-adevar s-ar putea intampla. Oamenii prosti, si mai ales vanitosii, trebuie sa se prinda in aceasta undita; mai cu seama tineretul.
- Vezi? Si atunci?
- Atunci, ce? zambi Raskolnikov. Eu nu am nicio vina. Asa este si asa va fi. Uitati-va, el, de pilda (si-l arata cu capul pe Razumihin), imi reprosa adineaori ca eu admit varsarea de sange. Ei, si? Nu-i societatea destul de bine aparata prin deportari, inchisori, anchetatori, ocne? Si atunci, de ce sa ne alarmam? Prindeti hotul.....
- Si daca punem mana pe el?
- Sa-i fie de bine.
- E logic. Bine, si constiinta lui?
- Ce va pasa de ea?
- Totusi, din spirit de umanitate.
- Cine are constiinta, sa sufere, daca devine constient de greseala lui. Asta-i va fi pedeapsa - in afara de ocna, bineinteles.
- Dar oamenii cu adevarat geniali, intreba Razumihin, incruntandu-se, acei care au dreptul sa ucida, nu trebuie sa sufere deloc, nici pentru sangele pe care l-au varsat?
- Ce rost are cuvantul: trebuie? Nu este vorba nici de permisiune, nici de interdictie. N-au decat sa sufere, daca le este mila de victima...... Suferinta si durerea sunt totdeauna legate de o constiinta larga si de o inima adanc simtitoare. Oamenii cu adevarat mari cred ca trebuie sa se simta foarte tristi pe pamant, adauga el deodata visator, pe alt ton decat cel de pana atunci.
Ridica ochii, se uita ganditor la cei de fata, zambi, si-si lua sapca. Era mult prea linistit in comparatie cu felul in cae intrase adineori si simtea acest lucru. Toata lumea se ridica.
- Ei, ai sa ma injuri ori nu, ai sa te superi ori nu, dar tot nu ma pot tine, zise Porfiri Petrovici, da-mi voie sa-ti mai pun o mica intrebare (prea te obosesc), n-as vrea decat sa-ti exprim o mica idee, si numai asta, ca sa nu uit.....
...................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu