Crimă şi predeapsă, Dostoievski

...........................................................
                                        13.

                 - Bine, expuneti-va mica idee.
    Raskolnikov sta in fata lui in asteptare, serios si palid.
    - Vezi dumneata..... nu stiu, cum sa ma exprim mai bine..... ideea mea e cam poznasa..... psihologica..... in timpul cat ai scris articolasul acela, nu se poate - cred eu, he-he! - sa nu te fi considerat - macar cat de cat - unul dintre acei oameni "deosebiti", un om care rosteste cuvantul nou, in sensul dumitate adica..... Nu-i asa?
    - Se prea poate, raspunse cu dispret Raskolnikov.
    Razumihin facu o miscare.
    - Dar, daca-i asa, atunci te-ai putea hotari oare - in virtutea cine stie caror insuccese, greutati, sau pentru a contribui la binele intregii omeniri - sa treci peste acest obstacol - de pilda sa omori sau sa jefuiesti pe cineva?.....
    Si Porfiri parca ii facu din nou cu ochiul stang, razand tacut, intocmai cum facuse mai adineaori.
    - Chiar daca as trece, fara indoiala, nu v-as spune nimic, il sfida Raskolnikov cu dispret si trufie.
    - Pe mine ma intereseaza numai in principiu, am intrebat ca sa patrund mai bine intelesul articolului dumitale......
    "Ah, ce cusuta cu ata alba este viclenia lui", gandi Raskolnikov, dezgustat.
    - Dati-mi voie sa va atrag atentia, raspunse el pe un ton sec, ca nu ma consider nici un Mahomed, nici un Napoleon..... sau un alt personaj de acest fel, si prin urmare, nu va pot da o lamurire satisfacatoare asupra felului cum as proceda.
    - Vai de mine, dar cine la noi in Rusia nu se considera azi Napoleon?! spuse deodata, cu o neplacuta familiaritate, Porfiri.
    De data asta, pana si intonatia glasului trada un gand ascuns.
    - Oare nu cumva un Napoleon in devenire a dat-o gata saptamana trecuta si pe Aleona Ivanovna a noastra? facu, din ungherul lui, Zametov.
    Raskolnikov tacea, uitandu-se atent si darz la Porfiri.
    Razumihin se incrunta suparat. Si inainte i se paruse ca aceasta discutie ascunde ceva. Isi roti furios privirile asupra lor.
    O clipa domni o tacere apasatoare.
    Raskolnikov se intoarse sa plece.
    - Pleci? intreba, amabil, Porfiri, intinzandu-i cat se poate de prietenos mana. Mi-a facut mare, mare placere sa te cunosc. Cat despre rugamintea dumitale, sa n-ai nicio grija. Scrie asa cum ti-am spus. Ar trebui sa mai treci pe la mine..... zilele astea..... fie si maine. Am sa fiu singur pe la unsprezece. O sa arnjam tot...... si mai stam de vorba.... Dumneata ai fost acolo printre ultimii, poate ca ne-ai putea spune ceva, adauga el cu aerul cel mai blajin.
    - Doriti sa-mi luati interogatoriul in mod oficial, dupa toate regulile? intreba taios, Raskolnikov.
    - Dar pentru ce? Nu-i vorba deocamdata de asa ceva. Nu m-ai inteles. Vezi dumneata, nu vreau sa scap nicio ocazie..... si am stat de vorba cu toti acei care amanetau la ea..... unora le-am luat declaratii.... dumneata esti ultimul. Da, propos! striga el, bucuros deodata. Ce bine ca mi-am adus aminte! (Si se intoarse catre Razumihin) Mi-ai spart urechile cu Mikolaska acela.... ei bine (se rasuci din nou catre Raskolnikov), sunt convins ca baiatul e curat ca lacrima, dar ce sa-i faci, a trebuit sa-l necajim si pe el, si pe Mitka..... Iata despre ce-i vorba, unde-i buba: suind scara in ziua aceea..... da-mi voie: ai venit pe la opt?
    - Da, raspunse Raskolnikov, simtind cu neplacere in aceeasi clipa ca ar fi putut sa nu raspunda.
    - Ei bine, suind scara pe la ora opt, n-ai vazut dumneata la etajul intai, intr-o locuinta cu usile deschise - daca-ti amintesti - doi zugravi, sau macar pe unul din ei? Zugraveau acolo, nu i-ai vazut? Este de mare, mare importanta pentru ei!.....
    - Zugravi? Nu, nu i-am vazut..... zise Raskolnikov incet, cautand parca sa-si aminteasca, si, in aceeasi clipa, incordandu-si intreaga fiinta intr-o tensiune chinuitoare, ca sa nu-i scape nimic si sa ghiceasca cat mai repede unde era capcana...... Nu, n-am vazut si nici n-am observat ca vreun apartament sa fie deschis..... dar la etajul trei (in sfarsit, intelese unde era capcana si triumfa), imi amintesc ca se muta un functionar..... din apartamentul care e pe acelasi palier cu Aleona Ivanovna.... da, da, imi amintesc limpede.... soldatii tocmai scoteau un divan si m-au inghesuit in perete.... cat despre zugravi, nu, nu-mi amintesc sa-i fi vazut..... si pare-mi-se ca nici vreo locuinta deschisa nu era. Nu, nu era.....
    - Ce tot indrugi! striga deodata Razumihin, ca si cum s-ar fi dezmeticit si si-ar fi dat seama despre ce era vorba. Zugravii au lucrat in ziua asasinatului, iar el a fost acolo cu trei zile inainte. Ce tot intrebi?
    - Ptiu! Le-am incurcat! se plesni cu palma peste frunte Porfiri. Dracu' sa ma ia, m-am zapacit rau cu chestia asta! spuse el drept scuza lui Raskolnikov. Era atat de important sa aflam daca i-a vazut cineva pe la ora opt in locuinta aceea, incat fara sa ma gandesc, am crezut ca dumneata mi-ai putea spune ceva..... am incurcat zilele!
    - Trebuie sa fii mai atent! spuse Razumihin, suparat. Ultimele cuvinte fura rostite in antreu.
    Porfiri Petrovici ii insoti cu multa amabilitate pana la usa.
    Cei doi iesira in strada, intunecati si ursuzi; facura cativa pasi fara sa scoata o vorba. Raskolnikov rasufla din adancul plamanilor......

                                                     Capitolul VI.

                 - Nu cred! Nu pot sa cred! repeta Razumihin, uluit, cautand din rasputeri sa rastoarne argumentele lui Raskolnikov. Se apropiau de hotelul lui Bakaleev, unde Pulheria Aleksandrovna si Dunia ii asteptau de mult.
    In focul discutiei, Razumihin se oprea intr-una in mijlocul drumului, tulburat si emotionat si de faptul ca pentru intaia oara vorbeau deschis despre asta.
    - Nu crede! raspundea Razkolnikov, zambind rece si nepasator. Tu, dupa cum ti-e obiceiul, n-ai observat nimic, dar eu am cantarit fiecare cuvant.
    - Esti banuitor, de aceea ai cantarit..... Hm..... intr-adevar..... recunosc ca tonul lui Porfiri  a fost destul de ciudat si, mai ales, ticalosul acela de Zametov!..... Ai dreptate, avea ceva, dar de ce? De ce?
    - S-a razgandit peste noapte.
    - Dar dimpotriva, dimpotriva! Daca ar fi avut ideea asta absurda s-ar fi straduit pe cat era cu putinta sa nu arate acest lucru, sa-si ascunda cartile ca sa te prinda din urma..... Pe cand asa, s-a purtat cu neobrazare si fara tact.
    - Daca ar fi avut fapte, fapte reale, sau macar o banuiala intemeiata, atunci intr-adevar, ar fi incercat sa-si asscunda jocul in speranta ca va obtine si alte probe (cred ca de mult ar fi facut o perchezitie la mine!) Dar ei nu au fapte, niciun fapt concret, toate-s din imaginatie, numai presupuneri si ipoteze neintemeiate pe nimic real, de aceea incearca sa zapaceasca prin obraznicie. Poate ca este furios tocmai fiindca n-are fapte concrete si l-a luat gura pe dinainte de necaz. Poate insa are vreo intentie anumita..... Pare un om inteligent..... Poate voia sa ma sperie, prefacandu-se ca stie..... Are si el metodele lui psihologice, frate..... Dar mi-e scarba sa explic toate astea. Sa le lasam!
    - Şi e jignitor, jignitor! Eu te înţeleg! Dar... fiindcă tot am început să vorbim deschis (şi e foarte bine că am început, în sfârşit, să vorbim deschis - mă bucură!), trebuie să-ţi mărturisesc că am văzut de mult că au această idee; bineînţeles, abia schiţată, dar şi aşa, umbra asta de bănuială, cum de le-a venit în minte? Cum au îndrăznit? Unde, unde se ascund rădăcinile? Dacă ai şti ce furie m-a cuprins! Gândeşte-te numai: un student sărac, cu sufletul strivit de mizerie şi ipohondrie, în ajunul unei boli grave, pe care poate o şi purta în el (bagă bine de seamă!), bănuitor, orgolios, conştient de valoarea lui, şi care timp de şase luni a stat închis în casă, fără să vadă pe nimeni, îmbrăcat în zdrenţe, cu cizme fără tălpi, stă în faţa unor nenorociţi de comisari de poliţie şi le îndură batjocura; apoi datoria aceea neaşteptata ce-i cade pe cap, poliţa cu termenul depăşit, a cărei achitare o cere consilierul de curte Cebarov, mirosul de vopsea râncedă, treizeci de grade Raumur de căldură, aerul închis, o droaie de oameni, conversaţia despre asasinarea persoanei pe care o vizitase în ajun, şi toate acestea pe stomacul gol! Cum să nu leşine! Şi pe asta întemeiază ei totul! De aici pornesc. Lua-i-ar dracu'! îmi dau seama că e supărător, dar să fi fost în locul tău, Rodka, le-aş fi râs în nas sau şi mai bine: i-aş fi scuipat pe toţi în obraz şi aş fi împărţit la stânga şi la dreapta vreo douăzeci de palme serioase, aşa cum se cuvine, şi aş fi isprăvit povestea. Dă-i dracului! Curaj! Mai mare ruşinea!
    "Ce bine a expus el toate acestea!", se gândi Raskolnikov.
    - Să-i dau dracului? Şi mâine - poftim iarăşi la interogator! zise el cu amărăciune. Sa mă înjosesc, să le dau explicaţii? Şi aşa îmi pare rău că ieri, la tractir, m-am înjosit primind să stau de vorbă cu Zametov...
    - La naiba! Ma duc eu singur la Porfiri! Si am sa-l descos, ca pe o ruda; trebuie sa-mi spuna tot, pana la radacina. Cat despre Zametov.....
    "In sfarsit, a inteles!" se gandi Raskolnikov.
    - Stai! striga Razumihin, apucandu-l deodata de umar. Stai! Te inseli! Imi dau seama: te inseli! Ce capcana vezi tu in asta? Ia gandeste-te bine: sa fi fost tu acela, erai tu prost sa spui ca ai vazut pe cineva lucrand in locuinta aceea..... ca i-ai vazut pe lucratori? Dimpotriva: n-ai vazut nimic, chiar daca i-ai fi vazut! Cine ar marturisi impotriva lui insasi?
    - Dacă aș fi făcut eu acel lucru, aș fi spus neapărat că i-am văzut pe lucrători și locuința aceea, urmă fără chef și cu vădit dezgust Raskolnikov.
    - Dar de ce să vorbești împotriva ta însuți?
    - Pentru că numai mujicul sau un om cu totul lipsit de experienţă neagă, la interogator, tot. Un om cât de cât experimentat şi inteligent caută - în măsura posibilităţilor - să recunoască toate faptele materiale, în afara faptului însuşi, toate amănuntele pe care nu le poate înlătura; numai că le explică altfel, le da un sens nou şi neaşteptat, care le schimbă semnificaţia şi le pune în altă lumină. Porfiri îşi făcuse desigur socoteala că eu îi voi răspunde în acest fel, că-i voi spune neapărat că i-am văzut pe zugravi - ca să pară mai veridice spusele mele - şi că, totodată, am să dau şi o explicaţie personală faptului că i-am văzut...
    - Păi, ți-ar fi spus imediat că în ziua aceea lucrătorii nu erau acolo și nici nu puteau fi, și că deci tu ai fost acolo în ziua asasinatului, la ora opt. Te-ar fi incurcat cu o nimica toată!
    - Cred că tocmai așa își făcuse socoteala, crezuse că n-am să am timp să mă dumiresc, că am să mă grăbesc să-i dau un răspuns cât mai verosimil şi că am să uit că, venind cu două zile înainte, lucrătorii nu puteau să fie acolo.
    - Dar cum să uiți?
    - Nimic mai ușor! Oamenii cei mai isteți se încurcă tocmai în astfel de fleacuri. Cu cât un om este mai şiret, cu atât bănuieşte mai puţin că ar putea fi prins cu un lucru atât de neînsemnat. Omul cel mai isteţ tocmai cu lucrurile cele mai simple este prins. Porfiri Petrovici ştie asta, nu-i atât de prost pe cât îl crezi...
    - Dacă-i așa, e un mare ticălos!
    Raskolnikov nu-și putu stăpâni râsul. Şi în aceeaşi clipă se mira de propria lui însufleţire şi de plăcerea cu care dăduse ultima explicaţie, el care în discuţia precedentă vorbise în silă, ursuz şi dezgustat şi numai pentru că era nevoit s-o facă.
    "Am început să prind și eu gust!" se gândi el.
    Dar aproape în același timp îl cuprinse, deodată, o neliniște, ca și cum l-ar fi săgetat un gând neașteptat și tulburător. Neliniștea creștea mereu în el. Între timp, ajunseră în fața hotelului lui Bakaleev.
    - Intră singur, spuse el deodată, mă întorc numaidecât.
    - Unde te duci? Nu vezi că am și ajuns?!
    - Trebuie, trebuie să mă duc; am treabă..... vin peste o jumătate de ceas..... Așa să le spui.
    - Fă ce vrei, dar vin și eu cu tine!
    - Nu cumva și tu ți-ai pus în gând să-mi scoți sufletul? strigă el cu atâta amărăciune, cu atâta disperare în privire, că Razumihin nu mai îndrăzni să insiste. Câteva clipe rămase în cerdac, privind posomorât în urma lui Raskolnikov, care se depărta cu paşi mari în direcţia străduţei unde locuia. Apoi, strângând pumnii, încleştându-şi dinţii şi jurându-se în sinea lui că chiar astăzi are să-l stoarcă pe Porfiri ca pe o lamâie, sui repede scara ca s-o liniştească pe Pulheria Aleksandrovna, îngrijorată de întârzierea lor prelungită.
    Când Raskolnikov ajunse în dreptul casei lui, tâmplele îi erau leoarcă de sudoare şi răsufla greu. Sui în goana scara, intra în odaia care rămăsese deschisă şi se încuie numaidecât, trăgând zăvorul. Apoi se repezi ca un nebun în colţul odăii, la gaura de sub tapet în care stătuseră lucrurile, îşi vârî mâna înăuntru şi câteva minute scotoci cu grijă, cercetând toate ascunzătorile şi cutele tapetului. Negăsind nimic, se ridică şi răsuflă ădânc. Adineauri, pe când se apropia de casa lui Bakaleev, i se năzări deodată că s-ar putea ca vreun obiect oarecare, un lănţişor, un buton sau poate numai o hârtiuţă în care fuseseră învelite obiectele şi care era scrisă de mâna bătrânei s-ar putea să fi lunecat în vreo crăpătură, să fi rămas acolo şi să-i fie aruncată odată în faţă ca o probă materială neaşteptată şi de neînvins.
  Rămase cufundat într-un fel de visare și un zâmbet ciudat, smerit și aproape nătâng îi rătăcea pe buze. În sfârșit, își luă șapca și părăsi odaia încet. Gândurile i se învălmășeau. Coborî scara, îngândurat, și ajunse în gang.
    - Uite, chiar dumnealui este! strigă tare un glas.
   Raskolnikov ridică ochii. 
   Portarul sta în fața odăiței lui și-l arăta unui bărbat de statură mijlocie, un târgoveț după înfățișare, îmbrăcat într-un fel de halat și jiletcă, și care de departe aducea cu o babă. Capul lui, cu o șapcă soioasă, , îi cădea nu ştiu cum pe piept, şi avea trupul gârbovit. Judecând după obrazul lui ofilit şi stafidit, părea trecut de cincizeci de ani; ochişorii mici, umflaţi şi cu pungi sub ei, aveau o privire posacă, aspră şi nemulţumită.
    - Ce este? întrebă Raskolnikvov,  apropiindu-se de portar. Târgoveţul îl privi chiorâş, îl cercetă pe sub sprâncene cu atenţie, fără grabă; apoi se întoarse şi, fără să spună un cuvânt, ieşi de sub bolta în stradă.
    - Dar ce este? strigă Raskolnikov.
    - M-a tot descusut daca șade aici un student, v-a spus numele, a întrebat la cine locuiţi. Când aţi coborât, i-am spus că dumneavoastră sunteţi şi când colo - uite c-a plecat... Poftim!
    Portarul părea și el oarecum nedumerit, dar nu din cale-afară și, după ce se mai gândi puțin, se întoarse și se vârî înapoi în cămăruța lui. Raskolnikov alergă în urma târgoveţului şi-l zări aproape numaidecât, mergând pe partea cealaltă a străzii, cu pas mărunt, fără sa se grăbească, cu ochii în pământ şi parcă tot chibzuind ceva. Îl ajunse destul de repede, dar câteva clipe merse în urma lui; apoi grăbi pasul şi-l privi dintr-o parte. Celalalt îl observă numaidecât, îi aruncă o privire iute, apoi din nou îşi lăsă ochii în jos. Un minut merseră unul lângă altul fără să rostească un cuvânt.
    - L-ați întrebat pe portar..... de mine? întrebă, în sfârșit, Raskolnikov, dar nu prea tare.
    Târgovețul nici nu-i răspunse, nici nu-l privi. Amândoi tăcură câteva clipe.
    - Ce-i asta..... vii să întrebi.... și taci..... ce înseamnă asta?..... urmă Raskolnikov cu glasul întretăiat; parcă-i ieșeau cu greu cuvintele din gură.
    De data aceasta târgovețul își ridică ochii și se uită la el cu o privire amenințătoare, sinistră.
    - Ucigașule! rosti el incet, dar foarte lămurit....
    Raskolnikov mergea lângă el. Își simți deodată genunchii grozav de slabi, un fior îi trecu prin spate, inima îi încremeni parcă o clipă; apoi începu să bată cu putere, de parca ar fi vrut să-i sară din piept. Aşa făcură alaturi, în tăcere, vreo sută de paşi. Târgoveţul nu se mai uita la el.
    - Ce-ai spus? Cum..... cine este ucigaș? bâigui Raskolnikov abia auzit.
    - Tu ești ucigaşul, rosti celalalt, încă mai desluşit şi mai cu tărie, zâmbind parcă, cu un fel de răutate triumfătoare, şi uitându-se ţinta la faţa palidă a lui Raskolnikov şi în ochii lui, care căpătaseră o privire sticloasă, de mort.
    Ajunseră la o încrucişare de străzi. Târgoveţul coti la stânga şi porni înainte fără să întoarcă o clipă capul. Raskolnikov rămase pe loc, dar îl urmări mult timp din ochi. Văzu cum omul, după ce făcu vreo cincizeci de paşi, se întoarse de data aceasta şi se uită la el cum stătea pironit locului. Nu mai putea să-l vadă bine, dar i se păru că zâmbise din nou, cu zâmbetul lui rece, răutăcios şi triumfător.
    Încet, încet, abia târându-și picioarele neputincioase, cu genunchii tremurători şi parcă răzbit de frig, Raskolnikov se întoarse acasă şi se sui în odăiţa lui. Îşi scoase şapca, o puse pe masă şi vreo zece minute stătu în picioare nemişcat. Apoi, vlăguit, se culcă pe divan şi se întinse, gemând slab, ca un bolnav. Zăcu aşa, cu ochii închişi, o jumătate de ceas.
    Nu se gândea la nimic.  De fapt, îi treceau prin minte unele gânduri, mai bine zis frânturi de gânduri, nişte plăsmuiri dezordonate şi fără nicio legătură între ele, figurile unor oameni pe care îi văzuse în copilarie sau pe care îi întâlnise o singură dată în viaţă, şi de care altfel nu şi-ar fi amintit nicicând; turla bisericii din V...; masa de biliard dintr-o cârciumă şi un ofiţer în faţa ei; într-un subsol, o tutungerie cu miros de ţigări de foi; un debit de băuturi spirtoase, o scară de serviciu, întunecoasă, plină de lături şi de coji de ouă, şi, venind de departe, dangătul duminical al clopotelor de la biserici..
    Plăsmuirile se perindau și roiau vijelios. Unele îi plăceau, se agăţa de ele, dar ele se stingeau şi simţea că-l apasă ceva înlăuntrul lui, dar nu prea tare. Uneori se simţea chiar bine. Frisoanele uşoare nu-l părăseau, şi senzaţia lor era, de asemenea, uneori aproape plăcută.
    Auzi paşii grăbiţi ai lui Razumihin şi glasul lui; închise ochii şi se prefăcu că doarme. Razumihin deschise uşa, ramase câteva clipe în prag, parcă neştiind ce hotărâre să ia. Apoi intră încetişor în odaie şi se apropie cu băgare de seamă de divan. Se auzi şoapta Nastasiei.
    - Nu-l trezi; lasă-l să doarmă; are să mănânce mai târziu.
    - Ai dreptate, răspunse Razumihin.
    Amândoi ieșiră fără zgomot și închiseră ușa. Se mai scurse o jumătate de ceas. Raskolnikov deschise ochii și se trânti din nou pe spate, cu brațele sub cap....
    "Cine este? Cine este acest om răsărit din pământ? Unde a fost și ce a văzut? A văzut tot, asta-i sigur. Dar unde a stat și de unde a văzut? De ce abia acum a ieșit la suprafață? Și cum a putut să vadă? Este oare cu putință?..... Hm..... (se gândea Raskolnikov, cuprins de fiori de gheață și tresărind), dar cutiuța pe care a găsit-o Mikolai după ușă? Asta cum a fost de putință? Probe? Îți scapă un mic amănunt, unul la o sută de mii, și - poftim probă, cât o piramidă egipteană de mare! A trecut o muscă în zbor și a văzut! Dar este oare cu putință?"
    Simţi un dezgust cât de prăpădit, cât de slab este fiziceşte.
    "Trebuia să ştiu, se gândea el cu un zâmbet amar, şi cum am îndrăznit, cunoscându-mi firea, presimţind ce are să se întâmple, să iău toporul şi să fac vărsare de sânge? Trebuia, eram dator să ştiu dinainte... Ei! Dar am ştiut, am ştiut!..." şopti el cu deznădejde.
    Uneori se oprea la un anumit gând:
    "Nu, oamenii aceia-s făcuţi din alt aluat; adevăratul cârmuitor, căruia îi este permis orice, distruge Toulonul, face un măcel la Paris, uită o armată în Egipt, pierde o jumătate de milion de oameni în campania din Rusia, scapă cu un calambur la Vilna; iar după moarte i se înalţă statui, prin urmare, totul îi este permis. Nu, astfel de oameni nu sunt din carne şi oase, sunt de bronz!"
    O idee neaşteptată, de altă natură, care-i veni deodată în minte, îl făcu să râdă:
    "Napoleon, piramidele, Waterloo - şi văduva aceea prăpădită, dezgustătoare, bătrâna aceea, cămătăreasă cu sipetul roşu sub pat: cum se poate digera această apropiere, chiar şi de un Porfiri Petrovici?!... Nu-i de digerat!... Se opune simţului estetic: un Napoleon sub patul unei babe! Uf, ce nerozie!"
    În unele clipe simţea că aiurează; dădea într-o stare de exaltare febrilă.
    "Baba nu înseamnă nimic! repetă el cu înflacărare şi avânt. Să zicem că batrâna a fost chiar o greşeală, nu despre asta e vorba. Bătrâna n-a fost decât boala... am vrut să trec mai repede limita... eu n-am ucis un om, am ucis un principiu! Da, principiul l-am ucis, dar de depăşit limita n-am depăşit-o, am rămas tot de partea astalaltă! N-am ştiut să fac altceva decât sa ucid! Şi nici asta n-am izbutit prea bine, după cât se vede... Un principiu? Pentru ce prostănacul de Razumihin i-a ocărât deunăzi pe socialişti? Sunt oameni muncitori şi practici; sunt preocupaţi de fericirea generala... Nu, eu am o singură viaţă şi ea n-are să se mai repete niciodată; nu vreau sa aştept fericirea generală. Vreau să trăiesc eu! Altminteri prefer să nu mai trăiesc deloc. În fond nu voiam să trec prin faţă unei mame flămânde, strângând în buzunar rubla mea, tot aşteptând fericirea generală. Contribui - adică - şi eu cu o cărămidă la clădirea fericirii generale şi mă simt împăcat. Ha-Ha! Dar atunci de ce m-aţi omis tocmai pe mine?! Eu nu trăiesc decât o singură dată şi vreau şi eu partea mea... Eh, sunt un păduche estetic şi nimic mai mult, adăugă el, izbucnind deodată într-un râs de dement. Da, aşa e, sunt un păduche - urmă el cu o bucurie răutăcioasă, agăţându-se de această idee, sucind-o în tot felul, jucându-se şi distrându-se cu ea - şi un păduche numai prin asta, în primul rând, fiindcă în clipa de faţă mă gândesc că sunt un păduche; în al doilea rând, pentru că o lună întreagă am necăjit mărinimoasa providenţă, luând-o că martor că ceea ce vreau să întreprind nu este pentru mine, pentru satisfacerea plăcerilor mele personale, ci în vederea unui ţel măreţ - ha-ha! În al treilea rând, sunt un păduche pentru că, în acţiunea mea, am hotărât să procedez cu cât mai multă dreptate, cât mai calculat şi mai cu măsură: am ales dintre păduchi pe cel mai nefolositor şi, după ce l-am ucis, socoteam să-i iau exact atât cât mi-ar fi trebuit ca să-mi asigur primul pas în viaţă, nici mai mult, nici mai puţin (restul, aşadar, ar fi rămăs pentru mănăstire, după prevederile testamentului - ha-ha!)... Şi sunt, sunt indiscutabil un păduche - adăugă el, scrâşnind din dinţi - pentru că eu sunt poate mai josnic şi mai dezgustător decât însuşi păduchele ucis, şi fiindcă am presimţit dinainte că am să mi-o spun după ce-am să ucid! Oare se poate asemăna ceva cu oroarea asta?! O, ticăloşie! O, mârşăvie!... O, cât de bine îl înţeleg pe prorocul cu săbia în mână, călare pe calul lui: E voia lui Allah, deci, supune-te, făptură tremurătoare ! Are dreptate, are dreptate prorocul când aşază de-a curmezişul străzii o baterie bună şi trage şi în cel vinovat şi în cel nevinovat, fără să catadicsească măcar sa deă o explicaţie! Supune-te, făptură tremurătoare, şi nu încerca să ai voinţă, pentru că astă nu e treabă ta!... O, n-am să i-o iert, n-am să i-o iert niciodată babei!"
    Părul îi era ud de sudoare, buzele-i uscate tremurau, privirea-i nemişcată era pironită în tavan.
    "Mama, sora, cât de mult le iubeam! e ce oare acum le urăsc? Da, le urăsc fiziceşte, nu pot suferi prezenţa lor... Adineauri m-am apropiat şi am sărutat-o pe mama, îmi amintesc... S-o îmbrăţişez pe mama şi să mă gândesc ce-ar fi dacă ar afla... să-i spun poate? Aş fi în stare s-o fac... Hm! ea trebuie să fie ca şi mine, adăugă el, făcând un efort ca să gândească, luptând cu delirul care-l cuprindea. O, cât o urăsc acum pe baba aceea! Cred că dacă ar învia cumva aş omorî-o încă o dată! Biata Lizaveta! Pentru ce s-a nimerit acolo?... Ciudat: aproape nu mă gândesc la ea, ca şi cum n-aş fi ucis-o... Lizaveta! Sonia! Sărmane făpturi blajine, cu ochii blânzi... Cât de dragi îmi sunteţi!... Oare de ce nu s-or fi plângând? De ce nu gem?... Ele dau tot... cu privirea liniştită, blândă... Sonia! Sonia! Blânda Sonia!..."
    Pierdu conştiinţa realităţii; şi-i păru ciudat că nu-şi aminteşte cum a ajuns în stradă. Era seara târziu. Întunericul se înteţea, luna plină strălucea tot mai tare; aerul însă era parcă din ce în ce mai înăbuşitor. Străzile erau pline de lume, meseriaşii şi oamenii ocupaţi cu diverse treburi se întorceau pe la casele lor, alţii se plimbau; mirosea a var, a praf, a apă stătută. Raskolnikov mergea trist şi îngrijorat; îşi amintea foarte bine că ieşise din casă cu un anumit scop, că avea ceva urgent de făcut. Dar ce anume trebuia sa facă - uitase. Deodată, se opri şi văzu că pe partea cealaltă a străzii sta un om şi-i face semn cu mâna. Trecu strada ca să ajungă la omul acela, dar el întoarse spatele şi porni înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu capul în piept, fără să se uite înapoi, fără să arate prin nimic că-l chemase într-adevăr.
    "M-o fi chemat, oare?" se gândi Raskolnikov, încercând să-l ajungă din urmă. Dar când distanţa dintre ei nu era decât de zece paşi, îl recunoscu şi-l apucă frica; era târgoveţul de adineauri, cu acelaşi halat şi tot atât de gârbovit. Raskolnikov mergea în urma lui; inima îi zvâcnea; cotiră amândoi într-o ulicioară, dar celălalt tot nu se întorcea spre el.
    "O fi ştiind că-l urmăresc?" se gândi Raskolnikov.
    Târgoveţul intră sub bolta unei case mari. Raskolnikov se apropie grăbit şi se uita, gândindu-se că poate are să-l cheme. Şi într-adevăr, târgoveţul, după ce trecu sub boltă şi ajunse aproape în curte, se întoarse deodată şi făcu iarăşi parcă un semn cu mâna. Raskolnikov intră şi el în gang, dar târgoveţul nu mai era în curte; prin urmare, o luase pe prima scară. Raskolnikov se repezi după el. Se auzea acum, cu două paliere mai sus, cineva care urca scara cu paşi măsuraţi, fără să se grăbească. Ciudat, parcă ar recunoaşte scara asta! Iată fereastra de la parter: cât de tristă şi de misterioasă răzbate prin geam lumina lunii! Iată etajul întâi! Da! E locuinţa pe care o zugrăveau lucrătorii... Cum de n-a recunoscut-o imediat? Zgomotul paşilor care urcau în faţa lui se stinse: prin urmare, s-a oprit sau s-a ascuns undeva. Iată etajul trei; să meargă mai departe? Ce linişte, te apuca groază... Totuşi merse înainte. Zgomotul propriilor paşi îl speria şi-l neliniştea. Doamne, ce întuneric! Târgoveţul acela s-o fi ascuns într-un ungher... A! Uşa apartamentului e larg deschisă; stătu puţin la gânduri şi intră.
    În antreu era întuneric beznă, pustiu, nimeni, şi atât de gol, de parcă s-ar fi scos tot din casă; încetişor, mergând pe vârfuri, Raskolnikov întră în salon: odaia era scăldată în razele lunii; nimic nu se schimbase: scaunele, oglinda, divanul galben, pozele din rame. O lună uriaşă, rotundă, roşie-arămie privea prin geam.
    "Din pricina lunii e atâta linişte (se gândi el); ce enigmatica este."
    Stătea şi aştepta; şi cu cât aştepta mai mult, cu atât mai mare era tăcerea lunii, cu atât îi bătea mai tare inima, aproape că-l durea. Linişte. Apoi se auzi deodată un zgomot sec, ca şi când cineva ar fi frânt în două o surcea, apoi iarăşi totul încremeni în tăcere.
    O muscă trezită din somn izbi din zbor geamul şi zumzăi trist. În aceeaşi clipă, zări între fereastră şi dulăpior, în colţ, o caţaveică atârnată pe perete.
    "Ce caută aici caţaveica? se întreba el. Altădată nu era aici..."
    Se apropie încet şi ghici că după caţaveică se ascunde cineva. Dădu la o parte, cu băgare de seamă, caţaveica şi văzu un scaun, iar pe scaun, în colţ, şedea ghemuită bătrâna, cu capul în piept, aşa că nu-i putea vedea faţa, totuşi ea era. Rămase nemişcată.
    "Se teme", îşi zise el, scoase încetişor din laţ toporul şi o lovi în creştet o dată, de două ori. Ciudat: femeia nu se clintea sub loviturile lui, de parcă era de lemn. Speriat, se apleca spre ea, s-o vadă mai bine; dar bătrâna îşi ascunse şi mai mult faţa. El se lasă în genunchi şi o privi de jos în sus, îi privi faţa şi înmărmuri de groază: bătrâna şedea şi râdea, se prăpădea de râs, dar încet, fără zgomot, că să n-o audă el. Apoi i se păru că uşa dormitorului se crapă uşor şi parcă şi acolo râde şi şuşoteşte cineva.
    Îl cuprinse furia; începu s-o lovească cu toată puterea pe bătrână în cap, dar cu fiecare lovitură de topor, râsul şi şoaptele în dormitor răsunau mai tare, iar baba se cutremura toată de râs. Fugi, dar antreul era acum plin de oameni, uşile care dădeau pe scară erau deschise şi pe palier, pe scară şi jos, peste tot, o mulţime de oameni, cap lângă cap, şi toţi se uită la el, dar toţi se feresc, stau la pândă, aşteaptă şi tac... Inima i se strânge, picioarele parcă-s ţintuite de podele... Vru să ţipe şi... se trezi.
    Răsufla adânc, dar ciudat: visul parcă tot mai continua; uşa odăii era dată de perete şi în prag se afla un necunoscut care-l privea cu atenţie.
    Raskolnikov nu avusese timp să-şi deschidă bine ochii şi-i închise numaidecât la loc. Sta culcat pe spate şi nu făcea nicio mişcare.
    "O fi fost vis sau nu?" se întreba el şi-şi întredeschise uşor pleoapele, ca să se uite pe neobservate la necunoscut. Acesta se afla într-acelaşi loc şi nu contenea să-l privească. Apoi trecu cu băgare de seamă pragul, închise cu grijă uşa, se apropie de masă, mai aşteptă o clipă - toate acestea fără să-şi ia nici un moment ochii de la el - şi încet, fără zgomot, se aşeză pe scaun alături de divan, îşi puse pălaria pe podea, îşi sprijini mâinile în baston şi bărbia în mâini. Se vede că se pregătea să aştepte mult. Pe cât putea să-l vadă printre gene, omul nu mai eră tânăr, era gras şi avea o barbă deasă, blondă, aproape albă...
    Se scurseră vreo zece minute. Afară era lumină, dar se făcuse târziu. În odaie domnea o linişte deplină. Nici dinspre scară nu venea niciun zgomot; doar o muscă mare zumzăia şi se izbea din zbor de geam.
    În sfârşit, situaţia ajunse de neîndurat: Raskolnikov se ridică şi se aşeză pe divan.
    - Hai, spune ce vrei!
    - Ştiam că nu dormi, că te faci numai, răspunse omul cu un ton ciudat, zâmbind liniştit. Dă-mi voie să mă prezint: Arkadi Ivanovici Svidrigailov....

                                                   PARTEA A PATRA
                                                       Capitolul I.

                     "Oare visez încă?" se întrebă din nou Raskolnikov, cercetându-l cu luare-aminte şi neîncredere pe musafirul neaşteptat.
    - Svidrigailov? Ce prostie! Nu se poate! rosti el, în sfârşit, cu nedumerire.
    Musafirul nu părea câtuşi de puţin mirat de această exclamaţie.
    - Am venit la dumneata din două motive: în primul rând, doream să te cunosc personal, deoarece de mult mi s-a vorbit de dumneata, şi încă în termenii cei mai măgulitori; în al doilea rând, sper că nu vei refuza sa mă ajuţi într-o anumită chestiune, care o priveşte de-a dreptul pe sora dumitale, Avdotia Romanovna. Dacă m-aş prezenta la ea singur, fără recomandaţie, s-ar putea să nu mă primească, dată fiind părerea pe care şi-a făcut-o despre mine; cu ajutorul dumitale însă, am toată nădejdea că...
    - Slabă nădejde dinspre partea asta, îl întrerupse Raskolnikov.
    - Dumnealor au sosit abia aseară, dacă-mi dai voie să întreb?
    Raskolnikov nu răspunse.
    - Ştiu că au sosit ieri. Iar eu sunt aici abia de două zile. Iată ce am să-ţi spun în legătură cu aceasta, Rodion Romanovici: socotesc de prisos sa încerc sa mă justific, dar permite-mi să te întreb pe dumneata - ce crimă atât de mare am săvârşit, dacă am sta să judecăm lucrurile sănătos, fară prejudecăţi? Raskolnikov continua să-l studieze în tăcere. Am nedreptăţit în Casa mea o fata fără apărare şi "am insultat-o cu propunerile mele mârşave", asta este? Vezi, ştiu dinainte ce mi se poate reproşa! Dar trebuie să te gândeşti că sunt şi eu om şi că nihil humanum... în întregime, versul sună: homo sum, humani nihil a me alienum puto - sunt om, nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin... Într-un cuvânt, că am putut să simt o atracţie puternică şi să mă îndrăgostesc (ceea ce, fireşte, nu depinde de noi) şi atunci se explică totul cât se poate de firesc. Întrebarea este: sunt eu un călau sau, mai degrabă, o victimă? Şi dacă eu sunt victima? Poate că atunci când am propus obiectului pasiunii mele să fugă cu mine în America său Elveţia, nutream faţă de dânsa sentimentele cele mai respectuoase şi speram astfel să orânduiesc fericirea noastră comună!... Raţiunea e uneori robită de pasiune: poate că mai mult rău mi-am făcut mie decât ei, gândeşte-te!...
    - Nu-i vorba dacă ai sau nu dreptate, îl întrerupse Raskolnikov,  dezgustat. Eşti pur şi simplu respingător şi nu vreau să ştiu de dumneata, te dau afară, pleacă de aici!.....
    Svidrigailov se porni pe râs.
    - Ehe, pe dumneata..... e greu să te facă cineva să-ţi schimbi părerea! zise el, râzând deschis. Am vrut să fac pe şiretul, dar n-a prins, nu merge cu dumneata!
    - Şi în clipa de faţă tot de şiretlicuri te ţii.
    - Ei, şi?  Ei, şi? repetă Svidrigailov, râzând din toată inima. E, cum spun franţujii, de bonne guerre, e un şiretlic permis!... Totuşi dumneata m-ai întrerupt; aşa sau altfel, repet din nou: nu ar fi avut nici un fel de neplăceri să nu fi fost întâmplarea aceea din grădină. Marfa Petrovna...
    - Se spune că şi pe Marfa Petrovna tot dumneata ai dat-o gata..... îl întrerupse brutal, Raskolnikov.
    - Şi despre asta ai auzit? De altfel, nu e de mirare... în adevăr, nu ştiu ce-aş putea să răspund la această afirmaţie, cu toate că, în această privinţă, conştiinţa mea este absolut liniştită. Adică să nu-ţi închipui că m-aş teme de ceva, totul e în perfectă regulă şi foarte clar: medicul legist a stabilit ca decesul a survenit în urma unui atac de apoplexie, provocat de baia făcută imediat după o masă copioasă, la care a băut aproape o sticlă de vin, şi nici n-ar fi putut găsi altceva... Nu, dar m-am gândit, mai ales în timp ce călatoream cu trenul, dacă nu cumva am contribuit moralmente la această...nenorocire, enervând-o, sau altceva de acest gen? Dar am ajuns la concluzia că n-a fost absolut nimic.
    Raskolnikov râse.
    - Nu făcea să te osteneşti atât.
    - De ce râzi? Gândeşte-te: nu i-am tras decât două lovituri de cravaşă, care nici măcar n-au lăsat urme... Nu mă socoti, te rog, un cinic; ştiu bine că e ticălos din partea mea şi toate celelalte... dar mai ştiu că accesele mele de brutalitate nu-i displaceau prea mult Marfei Petrovna. Povestea cu surioara dumitale se epuizase de la A până la Z. De trei zile Marfa Petrovna se vedea silită să stea acasă, neavând ce să mai povestească în orăşel, şi apoi plictisise pe toată lumea de acolo cu scrisoarea aceea (ai auzit despre lectura scrisorii, nu-i aşa?). Şi deodată, aceste două lovituri de cravaşa îi pica din cer!... Numaidecât a şi poruncit să-i pună caii la trăsură... De altminteri, femeile sunt uneori cât se poate de mulţumite să fie jignite, cu toată indignarea lor aparenta. E ceva foarte curent şi se întâmpla multora; omul, în general, simte o cumplită satisfacţie sa fie insultat, n-ai observat acest lucru? Mai ales femeile. S-ar putea spune că numai cu asta trăiesc.
    Câteva clipe Raskolnikov se gândi să se scoale şi să plece, încheind astfel întrevederea. Dar o oarecare curiozitate, ba poate chiar un calcul îl opri.
    - Îţi plac bătăile? întrebă el distrat.
    - Nu, nu prea, răspunse liniştit Svidrigailov. Cu Marfa Petrovna nu m-am păruit aproape niciodată. Am trăit în cea mai perfectă armonie, şi dânsa a fost totdeauna mulţumită de mine. În cei şapte ani de căsnicie, n-am folosit cravaşa decât de două ori (lasând deoparte un al treilea caz, de altfel, cam în doi peri): prima oară, s-a întâmplat la două luni după căsătoria noastră, îndată după ce ne-am mutat la ţară, şi ultima oară, în cazul de acum. Dumneata erai gata să mă crezi o bestie, un retrograd, un feudal? He-he... A propos: îţi aduci aminte cumva, Rodion Romanovici, de un nobil - i-am uitat numele - care cu câţiva ani în urmă, pe vremea binecuvântată când puteai să-ţi exprimi mai liber părerile, a fost făcut de ocară în faţa lumii întregi şi în literatură, fiindcă a bătut-o în tren pe o nemţoaică? Ei, si tot în acelaşi an, dacă îţi aminteşti, s-a publicat "articolul neruşinat" în Vek despre lectura aceea publică a "Nopţilor egiptene"... Ochi negri! O, unde eşti tu, tinereţea mea de aur! Da, şi părerea mea este: nu că-l compătimesc pe domnul care a bătut-o pe nemţoaica aceea, fiindcă, într-adevăr, a procedat cam... şi, apoi, de ce l-aş compătimi? Dar nu pot să nu declar că uneori dai peste nişte "nemţoaice" atât de provocatoare, încât niciun progresist, cred, n-ar putea să garanteze că nu le-ar bate şi el. Nimeni însă n-a analizat atunci problema din acest punct de vedere, cu toate că e un punct de vedere cât se poate de uman, crede-mă!
    Şi Svidrigailov se porni pe râs. Raskolnikov îşi dădea perfect seama că omul acesta avea un plan bine hotărât şi era un vulpoi foarte iscusit.
    - Dumneata, pesemne,  n-ai vorbit de multe zile cu nimeni? întrebă el.
    - Cam aşa este. Te miră că sunt atât de îngăduitor, nu?
    - Mă miră că eşti din cale-afară de îngăduitor.
    - Fiindcă nu mă supără grosolănia întrebărilor dumitale? Aşa e? Dar... de ce m-aş supăra? Am răspuns cum m-ai întrebat, adăugă el cu o uluitoare naivitate. La drept vorbind, nu mă interesează, ca să zic aşa, nimic, urmă el, parcă dus pe gânduri. Mai cu seama acum... Nu prea am ce face... De altminteri, ai tot dreptul să crezi că mă dau bine pe lângă dumneata, pentru că am un anumit scop, cu atât mai mult, cu cât ţi-am spus singur că am treabă cu surioara dumitale. Dar trebuie să-ţi spun deschis: tare mi-e urât! Mai ales în ultimele trei zile! Încât mă bucură întâlnirea cu dumneata..... Nu te supăra, Rodion Romanovici, dar îţi mărturisesc că şi dumneata îmi pari grozav de ciudat. Orice ai zice, ai ceva pe suflet; şi mai ales acum, adică nu propriu-zis în clipa de faţă, dar de la un timp încoace... Haide, haide, am tăcut, nu te încrunta! Nu sunt chiar atât de urs cum mă crezi!
    Raskolnikov îi aruncă o privire mohorâtă.
    - S-ar putea nici să nu fii urs, răspunse el. Mi se pare chiar că eşti un om din lumea bună, sau că cel puţin ştii, în anumite ocazii, să fii şi cumsecade.
    - Nu-mi prea pasă de părerea altora! replică Svidrigailov pe un ton sec şi chiar cu o nuanţă de trufie. De ce atunci nu m-aş arata gros de obraz, dacă această haină i se potriveşte atât de bine climatului nostru şi... şi mai ales dacă am înclinaţia firească de a o purta, adaugă el, râzând din nou.
    - Am auzit totuşi că ai destui prieteni pe aici. Eşti doar un om, cum s-ar zice, cu "relaţii".Atunci ce nevoie ai de mine, ce scop urmăreşti?
    - Ai dreptate,  am prieteni, încuviinţă Svidrigailov, ocolind întrebarea principală. I-am şi zărit pe câţiva, de trei zile de când rătăcesc prin oraş; i-am recunoscut, cred că m-au recunoscut şi ei. E şi firesc, sunt bine îmbrăcat, şi nu mă număr printre oamenii săraci: am scăpat şi de reforma agrară; păduri şi lunci inundabile, aşa că veniturile n-au scăzut; dar... n-am poftă să reiau legăturile cu ei; m-am săturat de mult; umblu de trei zile şi n-am fost încă să văd pe nimeni... Şi, pe deasupra, oraşul acesta! Cum de a putut lua fiinţă la noi, spune şi dumneata! Oraş de funcţionari şi de tot soiul de seminarişti! E drept că multe lucruri n-am văzut acum opt ani, pe când îmi făceam veacul pe aici... Nu mai am speranţă decât în anatomie, zău!
    - Ce fel de anatomie?
    - Păi cluburile, Dussot, petrecerile voastre, chiar şi progresul - toate astea pot să existe şi fără sprijinul meu, urmă el, trecând iarăşi peste întrebarea lui Raskolnikov. Nu-i mare plăcere să fii trişor!
    - Ai fost vreodată?
    - S-ar fi putut altfel? Acum opt ani eram un grup întreg, un grup de oameni foarte bine, poeţi, capitalişti, tot oameni cu purtări alese, care ne petreceam tot timpul cu jocul de cărti. Şi apoi, ai observat, în general la noi, adică în societatea noastră rusă, pezevenghii au purtările cele mai alese? Numai la ţară am ajuns aşa de lasă-mă să te las. Şi totuşi m-a băgat pe vremea aceea la răcoare, pentru datorii, un grecotei din Nejinsk. Tocmai atunci a apărut Marfa Petrovna, s-a tocmit şi m-a răscumpărat pentru treizeci de mii de arginţi (toată datoria se ridica la şaptezeci de mii). Ne-am cununat oficial, după care s-a grăbit să mă îngroape la ţară, ca pe o comoară. Era cu cinci ani mai în vârstă ca mine. M-a iubit mult. Şapte ani n-am ieşit din sat. Şi bagă de seamă, toată viaţa a păstrat, ca un document împotriva mea, poliţa de treizeci de mii de ruble, pe care o iscălisem grecului şi pe care o răscumpărase ea prin cineva, aşa că ar fi fost de ajuns sa mă revolt şi-poftim înapoi, la răcoare! Şi ar fi făcut-o, cu toată dragostea ei pentru mine! Într-un suflet de femeie asemenea contradicţii se împacă foarte bine între ele.
    - Şi să nu fi fost documentul acela, ai fi dat bir cu fugiţii?
    - Nu ştiu cum să-ţi spun. Documentul acela nu prea mă stingherea. N-aveam nicio poftă să plec. Marfa Petrovna, văzând că mă plictisesc, m-a invitat chiar ea de vreo două ori să plecăm în străinătate! Dar, la ce? Mai fusesem prin străinătate şi altă dată şi mi se urâse şi acolo. Nu că m-aş fi plictisit, sunt multe de văzut, dar uite, de pildă, un răsărit de soare, golful napolitan, marea, te uiţi şi te simţi deodată atât de trist. Şi ceea ce este mai dezgustător e că eşti trist şi nu ştii de ce! Nu, acasă, e mult mai bine: cel puţin aici arunci vina pe alţii şi ţie îţi găseşti o justificare. Eu poate că aş pleca acum într-o expediţie la Polul Nord fiindcă f ai le vin mau-vais şi mi-e scârbă să mai beau, ueşi, în afară de vin, altceva nu-mi rămâne. Am încercat. Se zice că, duminică, în parcul Iusupov, Berg are de gând să zboare cu un balon uriaş, şi primeşte să-l însoţească cineva în schimbul unei anumite sume, este adevărat?
    - Şi dumneata ai zbura?
    - Eu? Nu..... am întrebat aşa..... murmură Svidrigailov, căzut pe gânduri.
    "Ce fel de om este ăsta?" se întrebă Raskolnikov.
    - Nu, documentul acela nu mă stingherea, urmă Svidrigailov, tot gânditor, nu doream să plec de la ţară. De altfel, e mai bine de un an de când, de ziua mea, Marfa Petrovna mi-a restituit acel document şi mi-a dat pe deasupra şi o sumă respectabila. Avea mulţi bani. "Vezi câtă încredere am în dumneata, Arkadi Ivanovici", zău, chiar aşa s-a exprimat dânsa. Nu mă crezi? Şi, ştii, eu la ţară am ajuns un gospodar destul de priceput; mă cunoaşte lumea în regiunea noastră. Comandam cărți. La început, Marfa mă aproba, apoi se tot temea că am să mă năucesc cu învățătura.
    - Mi se pare că-ți lipsește mult Marfa Petrovna?
    - Mie? Poate. În adevăr, se prea poate. A propos, dumneata crezi în strigoi?
    - Ce fel de strigoi?
    - Strigoiul în sensul obișnuit al cuvântului; ce alți strigoi pot exista?
    - Dar dumneata crezi?
    - Poate că nu, pour vous plaire. Adică nu că n-aș crede.....
    - Îi vezi vreodată?
    Svidrigaliov îi aruncă o privire stranie.
    - Marfa Petrovna îmi face onoarea să mă viziteze, zise el, strâmbându-și gura într-un zâmbet ciudat.
    - Cum asta?
    - De trei ori m-a vizitat. Prima dată am văzut-o în ziua înmormântării, o oră după ce m-am înapoiat de la cimitir. Adică în ajunul plecării mele. A doua oară, acum două zile, pe drum, în zori, în gara Malaia Visera; și a treia oară, acum două ore, în locuința unde stau acum, în odaia mea; eram singur.
    - Erai treaz?
    - Absolut treaz. De trei ori a fost, şi de fiecare data eram treaz. Vine, îmi vorbeşte câteva clipe şi pleacă pe uşă; totdeauna pleacă pe uşă. Parcă se şi aude când o închide.
    - Tocmai mă gândeam eu ca dumitale trebuie să ţi se întâmple astfel de lucruri! rosti deodată Raskolnikov, mirându-se el însuşi de cele spuse. Era grozav de tulburat.
    - Adevărat? Te-ai gândit? întrebă Svidrigailov, mirat. E cu putinţă? Ei, nu ţi-am spus eu că noi doi avem un punct comun? Ei?
    - N-ai spus asta niciodată! răspunse, enervat, Raskolnikov.
    - N-am spus?
    - Nu.
    - Atunci mi s-a părut numai că am spus. Adineori, când am intrat şi am văzut că stai cu ochii închişi şi te prefaci că dormi, mi-am zis: "Chiar el e!"
    - Ce vrei să spui cu asta? Despre ce vorbeşti? strigă Raskolnikov.
    - Despre ce? În adevăr, nu ştiu nici eu despre ce..... mormăi Svidrigailov, sincer încurcat.
    O clipă tăcură amândoi. Şi amândoi se uitau cu ochii holbaţi unul la celălalt.
    - Ce prostii!se răsti, înciudat, Raskolnikov. Şi ce-ţi spune, când vine?
    - Dânsa? Închipuieşte-ţi, vorbeşte despre fel de fel de nimicuri, şi poate că te miră, dar tocmai asta mă înfurie totdeauna. Prima dată a intrat (eram obosit - slujba de înmormântare, veşnica pomenire, apoi litaniile, praznicul şi, în sfârşit, am rămas singur în cabinetul meu de lucru, mi-am aprins un trabuc şi m-am lăsat în voia gândurilor), când numai ce văd că intră pe uşă şi zice: "Arkadi Ivanovici, azi, cu grijile pe care le-ai avut, ai uitat să întorci ceasul în sufragerie". Ceasul acela, de şapte ani, eu îl întorceam în fiecare săptămână, iar dacă uitam, ea îmi aducea aminte. A doua zi, eram în drum spre Petersburg. În zori, la o staţie, am coborât; nu dormisem toată noaptea, eram istovit, îmi erau ochii grei, şi am cerut o cafea; când mă uit, Marfa Petrovna era aşezată lângă mine, cu un pachet de cărţi în mână: "Nu vrei să-ţi ghicesc norocul la plecare, Arkadi Ivanovici?" (Straşnic ştia să dea în cărţi). N-am să-mi iert niciodată că n-am lăsat-o să-mi dea şi mie! M-am speriat şi am fugit, ce-i drept tocmai sunase clopoţelul. Astăzi, după un prânz prost, adus de la birt, cu stomacul greu, şedeam şi fumam, când iar mă pomenesc cu Marfa Petrovna; de data asta era gătită cu o rochie nouă de mătase verde, cu o trenă foarte lungă: "Bună ziua, Arkadi Ivanovici! Îţi place rochia mea? Anişka nu mi-ar fi putut coase una ca asta." (Anişka e croitoreasa din sat de la noi, una dintre fostele iobage, care a învăţat meseria la Moscova; o fetişcană frumuşică.) Şi se sucea şi se învârtea în faţa mea. M-am uitat la rochia ei, apoi am privit-o cu luare-aminte în faţă şi i-am zis: "Ce plăcere, Marfa Petrovna, să te osteneşti să vii ca să-mi spui astfel de nimicuri!" "Ah, Doamne, drăguţă, nu are voie omul să te necăjească un pic!" Iar, eu, ca s-o zădarăsc, am zis: "Marfa Petrovna, vreau să mă însor din nou". "Dumneata eşti în stare de una ca asta, Arkadi Ivanovici, dar nu-ţi face mare cinste: abia ţi-ai îngropat nevasta şi ai şi pornit şă te însori. Măcar de ai alege una ca lumea, dar eu te cunosc, ai să iei una... cine ştie ce podoabă, şi o să râdă toţi de dumneata." Şi a ieşit, parcă-i auzeam foşnetul trenei pe duşumea. Nu-i caraghios, spune?
    - De altfel, poate că toate astea nu sunt decât minciuni? spuse Raskolnikov.
    - Arareori mint, răspunse Svidrigailov, dus pe gânduri,  fără să pară a fi băgat în seamă grosolănia întrebării.
    - Mai înainte nu ţi se întâmplase să vezi strigoi?
    - Bbbb...... ba da, o singură dată în viaţă, acum vreo şase ani. Aveam un servitor, unul Filka; tocmai îl înmormântaseră, iar eu am uitat şi am strigat: "Filka, pipa!" şi el a intrat; s-a dus drept la dulapul unde stau pipele mele. Iar eu gândeam în sinea mea: "Face pe supăratul", fiindcă, nu mult înainte de a muri, ne-am luat la harţă rău de tot. "Cum îndrăzneşti, i-am spus, să intri la mine cu haina ruptă în coate? Ieşi afară, ticălosule!" S-a întors, a ieşit şi n-a mai venit de atunci. Nu i-am spus nimic Marfei Petrovna. Am vrut să fac un parastas pentru pomenirea sufletului lui, dar mi-a fost ruşine.
    - Du-te să te vadă un medic.
    - E de prisos să-mi spui asta, îmi dau şi eu seama că sunt bolnav, cu toate că, la drept vorbind, nu ştiu ce-aş putea să am; cred că sunt cel puţin de trei ori mai sănătos ca dumneata. Eu nu te-am întrebat dacă crezi că pot să apară strigoi. Eu te-am întrebat dacă crezi că există strigoi.
...........................................................