Crimă şi predeapsă, Dostoievski

.........................................................
                                          11.

                      Pleca acasă şi se grăbea să-şi mai vadă odată bolnavul înainte de plecare. Razumihin îi raportă că pacientul doarme dus, ca un hârciog. Zosimov îi spuse să nu-l scoale până nu se trezeşte singur, şi promise să vină pe la unsprezece.
    - Numai să fie acasă, adăugă el. Cu un bolnav ca ăsta, te poţi aştepta la orice. N-ai cum îl stăpâni; e greu de tratat. Nu ştii, are să se ducă el acolo, sau ele au să vină aici?
    - Cred că ele,  răspunse Razumihin, înţelegând rostul întrebării, şi au să vorbească probabil despre treburile lor de familie. Eu am sa plec. Dar tu, ca medic, ai fireşte mai multe drepturi ca mine.
    - Doar nu sunt duhovnic; am să vin să-l văd şi apoi am să plec imediat;  am şi aşa destulă treabă.
    - Un singur lucru mă nelinişteşte, îl întrerupse Razumihin, încruntat, aseară, de beat ce eram, m-a luat gura pe dinainte şi pe drum i-am spus lui fel de fel de prostii... vrute şi nevrute... între altele i-am spus că te temi că ar fi... înclinat spre nebunie...
    - Şi doamnelor le-ai spus acelaşi lucru.
    - Ştiu, am făcut o mare prostie! Bate-mă, dacă vrei! Dar spune-mi, crezi serios asta?
    - Fleacuri, nu ţi-am spus? Nimic serios! Tu, când m-ai adus la el, mi l-ai zugrăvit ca pe un monoman... Aseară, am mai turnat gaz peste foc, tu adică, povestind despre... vopsitorul acela; frumoasă discuţie, când poate tocmai povestea asta i-a tulburat minţile! Dacă aş fi ştiut atunci tot ce s-a petrecut la secţie şi că o canalie... l-a jignit, bănuindu-l! Hm... atunci nu aş fi îngăduit discuţia aceea. Monomanii ăştia fac din ţânţar armăsar, vad ca aievea tot ce li se nazăre... Din cele povestite de Zametov aseară, cazul mi s-a lămurit pe jumătate. Ce să mai vorbim! Am cunoscut un ipohondru, un bărbat de vreo patruzeci de ani, care nefiind în stare să îndure ironiile cotidiene cu care-l necăjea la masă un băieţel de opt ani, l-a ucis, înjunghiindu-l! Iar în cazul nostru, gândeşte-te câte s-au adunat: el numai zdrenţe, în faţa unui comisar de poliţie obraznic, boala care începea şi o bănuială ca asta, trântită aşa de la obraz. Un ipohondru furios! Ţinând seama de orgoliul sălbatic, extraordinar, s-ar putea că tocmai acesta să fi fost punctul de plecare al bolii!... Drace!... Trebuie să-ţi spun, însă, ca Zametov ăsta este într-adevar un băiat simpatic, numai că... hm... a făcut rău că a vorbit aseară despre toate acestea. E prea limbut!
    - Dar cui i-ai vorbit? Ţie şi mie?
    - Şi lui Porfiri.
    - Şi ce-i dacă i-ai spus lui Porfiri?
    - Ascultă, tu te bucuri de trecere pe lângă mama şi sora lui? Ar trebui să-i vorbească mai cu prudenţă azi.....
    - Au să înţeleagă! răspunse fără chef Razumihin.
    - De ce oare s-a repezit acest la acest Lujin? Un om cu parale, tinerei se pare că nu-i displace..... şi apoi, ele nu au para chioară, ai?
    - Ce mă tot descoşi? strigă Razumihin, enervat. De unde vrei să ştiu dacă au para chioară sau nechioară? Întreabă-le tu, poate afli mai uşor......
    - Uf, tare eşti prost uneori! Nu ţi-au trecut încă fumurile de aseară... La revedere; mulţumeşte-i pentru mine Praskoviei Pavlovna pentru găzduire. S-a încuiat, i-am spus bună ziua prin uşă, dar n-a răspuns, măcar că era sculată de la şapte; am văzut când i s-a adus samovarul din bucătărie... N-am avut cinstea să-i văd faţa...
    Fix la ora nouă, Razumihin îşi făcu apariţia la hotelul lui Bakaleev. Cele două doamne îl aşteptau de mult cu o nerăbdare febrilă. Se sculaseră pe la şapte sau poate chiar mai devreme. El intră în odaie, întunecat ca un nor, salută cu stângăcie şi se înfurie pe el însuşi, bineînţeles. Îşi greşise socoteala: Pulheria Aleksandrovna se repezi la el, îl apucă cu amândouă mâinile şi fu cât pe-aci să i le sărute. Razumihin aruncă o privire sfioasă Avdotiei Romanovna, dar obrazul acesta mândru avea în clipa aceea o expresie atât de recunoscătoare şi de prietenoasă, atât de plină de respect (în locul privirilor ironice si al dispreţului involuntar, prost camuflat, la care se aşteptase), încât îşi pierdu cumpătul. S-ar fi simţit desigur mai bine daca ele l-ar fi întâmpinat cu ocări. Din fericire, avea subiect de conversaţie şi se grăbi să se agaţe de el.
      Auzind că "el încă nu s-a trezit", dar că "să n-aibă nicio grijă", Pulheria Aleksandrovna declară că era chiar mai bine aşa "pentru că trebuia neapărat, neapărat, să discute în prealabil ceva cu Razumihin". Apoi urmă întrebarea dacă acesta îşi luase ceaiul şi invitaţia să-l ia împreună; căci nici ele nu gustaseră nimic în aşteptarea lui. Avdotia Romanovna sună, la chemarea ei sosi un individ murdar si jerpelit, căruia îi porunci să aducă ceaiul; acesta fu adus după un timp destul de lung, dar atât de prost servit şi de murdar, încât doamnele se ruşinară. Razumihin înjură energic hotelul, dar, aducându-şi aminte de Lujin, tăcu stingherit şi se bucură nespus când întrebările Pulheriei Aleksandrovna începură să plouă asupra lui scăpându-l din încurcătură.
    Răspunzând la întrebările ei, vorbi vreo trei sferturi de oră, mereu întrerupt, descusut pe îndelete, şi izbuti să comunice faptele cele mai importante, semnificative, din câte ştia că i se întâmplaseră lui Rodion Romanovici în cursul ultimului an de viaţă, încheind cu descrierea amănunţită a bolii. De fapt, trecu sub tăcere unele lucruri care trebuiau lăsate deoparte, între altele nu pomeni o vorbă despre scena de la secţie şi despre urmările ei. Fu ascultat cu aviditate, şi, când crezu ca isprăvise şi le satisfăcuse curiozitatea, văzu că pentru ele parcă abia începuse să vorbească.
    - Spune-mi, spune-mi, cum crezi....... ah, iartă-mă, până acum nici nu ştiu care ţi-e numele? spuse  cu înfrigurare Pulheria Aleksandrovna.
    - Dmitri Prokofici.
    - Şi aşa, Dmitri Prokofici, aş vrea foarte mult să aflu... cum vede el... în general... lucrurile, adică, înţelege-mă, nu ştiu cum să-ţi spun ca să fie mai clar: ce-i place şi ce nu-i place? E întotdeauna aşa de nervos? Ce dorinţe, ce visuri are? Spune-mi, dacă poţi. Sub ce anume influenţă se găseşte în clipa de faţă? Într-un cuvânt, aş vrea să ştiu...
    - Vai, măicuţo, cum ar putea cineva să răspundă dintr-o dată la toate?
    - Of, Doamne, nu m-am aşteptat deloc, dar deloc, să-l găsesc aşa cum l-am găsit, Dmitri Prokofici.
    - Cât se poate de natural, răspunse Dmitri Prokofici. N-am mamă, dar unchiul meu vine în fiecare an şi de fiecare dată aproape ca nu mă recunoaşte, deşi e un om înţelept; iar în cei trei ani de când nu v-aţi văzut, multă apă s-a scurs. Ce-aş putea să va spun? Îl cunosc pe Rodion de un an şi jumătate: e ursuz, posomorât, mândru, chiar trufaş; în ultima vreme (poate că era mai demult) a ajuns bănuitor şi ipohondru. E mărinimos şi bun. Nu-i place să-şi dea pe faţă sentimentele şi mai curând ar jigni pe cineva decât să-şi arate bunătatea. Uneori, de altminteri, nu este deloc ipohondru, ci numai rece, şi nimic nu-l mişcă, e aproape neomenos; s-ar zice în adevăr că în el sunt două firi opuse, care se manifestă pe rând. Uneori este grozav de tăcut, pretextează că-i ocupat, ca nu vrea să fie stânjenit, dar stă culcat toată ziua şi nu face nimic. Nu e înclinat să glumească şi nu din lipsă de spirit, ci parcă nu-şi îngăduie să se ţină de astfel de fleacuri. Nu ascultă până la sfârşit ce i se spune. Nu se interesează de lucrurile care la un moment dat interesează pe toată lumea. Are o părere foarte, foarte bună despre el şi socot că este îndreptăţită. Ce să vă mai spun?... Cred ca venirea dumneavoastră va avea un efect binefăcător...
     - Vai, de-ar da Dumnezeu! exclamă Pulheria Aleksandrovna, foarte îngrijorată de părerea lui Razumihin despre fiul ei.
    Iar acesta îi aruncă, în sfârşit, Avdotiei Romanovna o privire mai îndrăzneaţă. În timp ce vorbea, se uitase mereu la dânsa, dar numai în fugă, o clipă, şi numaidecât îşi întorcea privirile într-altă parte. Avdotia Romanovna ba se aşeza la masă şi asculta cu luare-aminte, ba se scula şi, după obiceiul ei, începea din nou să măsoare odaia în lung şi în lat, cu braţele încrucişate, buzele strânse, punând din când în când câte o întrebare, fără să-şi întrerupă mersul şi căzând apoi pe gânduri. Şi ea avea obiceiul să nu asculte până la sfârşit ceea ce i se spunea. Purta o rochiţă uşoară de vară, de culoare închisă, iar la gât avea o băsmăluţă albă, străvezie. După unele indicii, Razumihin îşi dădu seama că mijloacele de care dispuneau cele două femei erau extrem de modeste. Dacă Avdotia Romanovna ar fi fost îmbrăcată ca o regină, poate că nu s-ar fi simţit intimidat faţă de ea, dar aşa, poate tocmai pentru că era aşa de sărăcăcios îmbrăcată, şi-şi dăduse seama de mijloacele lor restrânse, sufletul îi fu cuprins de teamă şi se sfia de fiecare vorbă, de fiecare gest pe care-l făcea, ceea ce, desigur, sporea stinghereala unui om care şi aşa nu avea încredere în el.
    - Mi-aţi spus multe lucruri interesante despre firea fratelui meu şi..... le-aţi spus cu totul nepărtinitor. E bine; eu credeam că-l admiraţi din cale-afară, zise Avdotia Romanovna, zâmbind. Poate că aveţi dreptate şi poate că simte nevoia unei femei în viaţa lui, adaugă dânsa, dusă pe gânduri.
    - N-am spus aşa ceva, de altfel, poate că aveţi dreptate, numai că.......
    - Ce anume?
    - El nu iubeşte pe nimeni; şi poate că n-are să iubească niciodată, spuse scurt Razumihin.
    - Adică nu e în stare să iubească?
    - Ştiţi, Avdotia Romanovna, dumneavoastră îi semănaţi grozav, în toate privinţele! zise el pe neaşteptate chiar pentru el însuşi, apoi, aducându-şi pe loc aminte de cele ce-i spusese despre fratele ei, se roşi ca un rac şi se fâstâci grozav.
    Avdotia Romanovna nu-şi putu stăpâni râsul, privindu-l.
    - În ceea ce-l priveşte pe Rodea, aţi putea să greşiţi amândoi, interveni Pulheria Aleksandrovna, oarecum atinsă. Nu vorbesc despre starea lui de acum, Dunecika. Ceea ce scrie Piotr Petrovici în bileţelul ăcela... şi ceea ce am presupus noi, s-ar putea să nu fie adevărat, dar nu vă puteţi închipui, Dmitri Prokofici, ce om bizar şi capricios este. Ca să mă exprim mai exact; niciodată nu eram în stare să-i ghicesc firea, încă de pe când era numai de cincisprezece ani. Sunt sigură că e în stare să facă şi acuma câte una care nu i-ar trăsni nimănui prin cap... Ce să mai vorbim! Ştiţi că acum un an şi jumătate m-a uluit, m-a zdruncinat, aproape să mă îmbolnăvească, atunci când i s-a năzărit să se însoare cu fata aceea... cu fiica Zarniţânei, gazda lui?
    - Ştiţi ceva amănunte despre povestea asta? întrebă Avdotia Romanovna.
    - Credeţi, poate, urmă cu înflăcărare Pulheria Aleksandrovna, că l-ar fi oprit atunci lacrimile mele, rugăminţile mele, boala mea, poate moartea mea pricinuită de durere, mizeria noastră? Ar fi călcat cât se poate de liniştit peste toate piedicile. Şi totuşi, se poate, se poate oare să nu ne iubească?
    - El însuşi nu mi-a vorbit niciodată nimic despre povestea aceea, răspunse precaut Razumihin. Dar am auzit câte ceva de la doamna Zarniţâna, care nici ea nu este prea comunicativă, şi ceea ce am auzit ar putea să vă pară oarecum ciudat...
    - Ce, ce anume aţi auzit? întrebară amândouă femeile într-un glas.
    - Poate că nici nu este ceva din cale-afară de neobişnuit. Am aflat că această căsătorie, definitiv hotărâtă şi împiedicată numai de moartea logodnicei, nu-i surâdea prea mult nici doamnei Zarniţâna... în afară de asta, se zice că logodnica nu era frumoasăa, adică se zice că era chiar urâţică... şi bolnăvicioasă şi... ciudată... de altfel, se pare că nu-i lipseau unele calităţi. Şi cred că o fi avut, altminteri nu este de înţeles... Zestre n-avea, dar el nu-i omul care sa se gândească la partea materială... în general, este foarte greu să judeci o asemenea situaţie.
    - Sunt convinsă că fata avea calităţi, spuse scurt Avdotia Romanovna.
    - Să mă ierte Dumnezeu, dar eu m-am bucurat când a murit, cu toate că nu ştiu pe cine ar fi nenorocit mai tare această căsătorie, pe el sau pe ea? încheie Pulheria Aleksandrovna.
    Apoi, prudent, cu sfială şi aruncând într-una priviri Dunecikăi, ceea ce o supăra vădit pe fată, începu din nou să-l întrebe despre scena ce avusese loc cu o zi mai înainte între Rodea şi Lujin. Era limpede că mai ales această întâmplare o neliniştea, o speria şi o făcea să tremure. Razumihin repetă aceeaşi poveste în toate amănuntele ei, dar adăugă de data aceasta concluzia lui; îl învinuia pe faţă pe Raskolnikov de a-l fi insultat cu premeditare pe Piotr Petrovici, de asta data nemaipunând acest lucru pe seama bolii.
    - Era hotărât la aceasta înainte de boală, zise el.
    - Şi eu tot aşa cred, zise Pulheria Aleksandrovna, zdrobită.
    Era însă foarte mirată de faptul că, de data aceasta, Razumihin vorbea despre Piotr Petrovici reţinut şi aproape cu stimă. Acest lucru o mira pe Advotia Romanovna.
    - Vasăzică asta e părerea dumitale despre Piotr Petrovici? întrebă Pulheria Aleksandrovna, nemaiputând să se stăpânească.
    - Nu pot avea altă părere despre viitorul soţ al fiicei dumneavoastră, răspunse cu tărie şi înflăcărare Razumihin, nu spun asta din banală politeţe, ci pentru că... pentru că... ei, da, dacă Avdotia Romanovna l-a ales singură, de bunăvoie, pe acest om, e prea de ajuns. Şi dacă l-am ocărit ieri, e că am fost beat, îngrozitor de beat şi... şi nebun, îmi pierdusem capul, înnebunisem de-a binelea... şi azi mi-e ruşine!...
    Roşi şi amuţi. Avdotia Romanovna se aprinse la faţă, dar rămase tăcută. Nu spusese o vorba de când începuse discuţia despre Lujin. Iar Pulheria Aleksandrovna, fără sprijinul fiicei sale, părea că şovăie. În sfârşit, bâiguind şi uitându-se într-una la fie-sa, declară că pe dânsa o nelinişteşte grozav o anumită împrejurare.
    - Vezi dumneata, Dmitri Prokofici, începu dânsa...... Am să vorbesc absolut deschis cu Dmitri Prokofici, Duniceka!
    - Fără îndoială, măicuţo, întări Advotia Romanovna.
    - Uite despre ce e vorba, se grăbi mama, ca şi cum cineva i-ar fi luat o povară de pe umeri, îngăduindu-i să vorbească despre necazurile ei. Astăzi, foarte devreme, am primit din partea lui Piotr Petrovici un bileţel drept răspuns la scrisorica noastră prin care ne anunţăm sosirea. Vezi dumneata, ieri, el trebuia să ne aştepte la gară, aşa cum promisese. în locul lui, însă, el a trimis în întâmpinarea noastră un servitor cu adresa acestui hotel, ca să ne însoţească şi să ne anunţe că Piotr Petrovici va veni să ne vadă azi-dimineaţă. Azi, însă, am primit acest bileţel... Citeşte-l singur mai bine; este acolo un punct care mă nelinişteşte grozav... o sa vezi şi dumneata care este şi... aş vrea să-mi spui părerea dumitale sincera, Dmitri Prokofici! Dumneata cunoşti mai bine ca oricine caracterul lui Rodea şi vei şti mai bine ca oricine să ne dai un sfat. Te previn că Dunecika a şi hotărât ce să facă, din prima clipă, dar eu tot nu ştiu acum ce e mai bine de făcut şi... şi te-am aşteptat să vii.
    Razumihin desfăcu biletul, datat din ajun, şi citi următoarele:
    "Stimată doamnă Pulheria Aleksandrovna,
         Am onoarea să vă aduc la cunoştinţă că o întâmplare neprevăzută m-a împiedicat să vă întâmpin la gară şi am trimis în locul meu un om de încredere. Totodată, împrejurările mă silesc să renunţ la plăcerea de a vă vedea mâine de dimineaţă, fiind reţinut de unele treburi la senat, care nu suferă amânare şi pentru a nu stingheri întâlnireă cu fiul dumneavoastră şi fratele Avdotiei Romanovna. Voi avea cinstea să vă vizitez şi să vă prezint omagiile mele în apartamentul dumneavoastră abia mâine la orele opt postmeridian, şi îndrăznesc totodată să adaug rugămintea stăruitoare şi nestrămutată ca la această întrevedere Rodion Romanovici să nu ia parte, deoarece m-a jignit într-un chip grosolan şi fără precedent, cu ocazia vizitei ce i-am făcut ieri, aflând că este bolnav; în afară de această, doresc să am cu dumneavoastră o explicaţie personală, serioasă şi absolut necesară, cu privire la un anumit punct despre care aş dori să aflu propria dumneavoastră părere. Am onoarea totodată să vă anunţ că dacă, împotriva rugăminţii mele insistente, îl voi întâlni la dumneavoastră pe Rodion Romanovici, mă voi vedea silit să mă retrag imediat şi atunci vă rog să nu aruncaţi vina pe mine. Vă scriu presupunând că Rodion Romanovici, care în cursul vizitei mele păruse grav bolnav, ca apoi peste două ore, sănătos tun, să iasă din casă, ar putea să ajungă şi la dumneavoastră. Sunt sigur de cele ce spun, pentru că l-am văzut cu ochii mei în locuinţa unui beţiv călcat de o trăsură şi decedat în urma acestui accident, dând sub pretextul înmormântării, fiicei acestuia, o fată de moravuri uşoare, circa douăzeci şi cinci de ruble, fapt care m-a uluit, cunoscând în ce condiţii aţi strâns această sumă. Totodată, transmit deosebita mea stimă onorabilei Avdotia Romanovna şi vă rog să primiţi asigurările devotamentului meu respectuos,
                                           Supusa dumneavoastră slugă, P. LUJIN"
    - Ce să fac Dmitri Prokofici? întrebă Pulheria Aleksandrovna, gata să izbucnească în lacrimi. Cum să-i spun lui Rodea să nu vină? El ne cerea ieri cu atâta tărie să-l refuzăm pe Piotr Petrovici şi, când colo, am primit ordinul să nu-l primim pe el! Dar el are să vină dinadins, de îndată ce-o afla şi... şi atunci ce are să se întâmple?
    - Cred că trebuie să faceţi aşa cum a hotărât Advotia Romanovna, răspunse liniştit Razumihin, fără să şovăie nicio clipă.
    - Vai, Doamne! Ea zice... Dumnezeu ştie ce zice, că nu-mi lamureşte scopul! Ea zice, că e mai bine, adică nu mai bine, ci că trebuie neapărat să vină Rodion astăzi, la ora opt, să se întâlnească cu Piotr Petrovici... Eu însă n-aş vrea să-i arăt nici scrisoarea, ci, prin vreun şiretlic, să fac în aşa fel, cu ajutorul dumitale, ca el să nu vină... pentru că este atât de nervos... Şi apoi, nu pricep ce-i cu beţivanul acela care a murit şi ce-i cu fie-sa, şi cum de a putut să-i dea ultimii bani... pe care...
    - Pe care i-ai obţinut cu atâtea sacrificii, măicuţo, adăugă Advotia Romanovna.
    - Ieri nu ştia nici el ce face, zise, dus pe gânduri, Razumihin. Dacă aţi şti ce a făcut ieri la tractir; de altminteri, nu-i rău ce a făcut hm! Mi-a vorbit şi mie despre un mort şi despre o fată, ieri, pe când mergeam spre casă, dar n-am priceput nimic. De altminteri, nici eu ieri...
    - Cel mai bun lucru, măicuţo, e sa mergem la dânsul şi te asigur că acolo o să vedem numaidecât ce este de făcut. Şi apoi, e şi timpul. Doamne! E trecut de zece! exclama Dunia, uitându-se la un ceas de aur cu email de toată frumuseţea, pe care-l purta la gât pe un lanţişor subţire, veneţian, de aur, şi care nu se armoniza câtuşi de puţin cu îmbrăcămintea ei.
    "Darul logodnicului", se gândi Razumihin.
    - Ah, da!... E timpul, Dunecika! spuse, neliniştită, Pulheria Aleksandrovna. Ar putea să creadă că ţinem supărare pentru cele ce s-au petrecut ieri şi de aceea întârziem. Vai, Doamne!
    Vorbind, îşi puse în grabă măntăluţa şi pălaria. Dunecika se îmbrăcă şi ea. Mănuşile ei nu numai că erau uzate, dar chiar rupte, fapt pe care îl observă Razumihin numaidecât, şi, cu toate acestea, sărăcia vădită a straielor dădea celor doua femei un aer de o deosebită distincţie, aşa cum se întâmplă totdeauna cu cei care ştiu să poarte cu demnitate o îmbrăcăminte săracă. Razumihin o privea cu evlavie pe Dunecika şi era mândru s-o însoţească pe stradă.
    "Regina care-şi cârpea ciorapii la închisoare, gândea el, în clipa aceea arăta ca o adevărată regină, poate chiar mai mult decât în timpul celor mai somptuoase solemnităţi şi recepţii."
    - Doamne, exclamă Pulheria Aleksandrovna, mi-ar fi trecut oare vreodată prin minte că am să mă tem de întâlnirea cu scumpul meu Rodea, aşa cum mă tem acum?!..... Mă tem, Dmitri Prokofici, adăugă dânsa, privindu-l cu sfială.
    - Nu te teme, măicuţo, zise Dunia, sărutând-o, mai bine încrede-te în el. Eu am încredere în el.
    - Vai, Doamne! Şi eu am încredere, dar n-am închis ochii toată noaptea! se văită biata femeie.
    Ieşiră în stradă.
    - Ştii, Dunecika, spre dimineaţă, când am aţipit puţin, am visat-o pe răposata Marfa Petrovna... era toată în alb... s-a apropiat de mine, m-a luat de mână şi tot dădea din cap atât de sever, de parcă m-ar fi dojenit... O fi bine? Vai, Doamne, Dmitri Prokofici, dumneata nici nu ştii: Marfa Petrovna a murit! 
    - Nu, nu ştiu; cine este Marfa Petrovna?
    - A murit subit; închipuişte-ţi că......
    - Altă dată, măicuţo! se amestecă Dunia. Dumnealui nici nu ştie cine a fost Marfa Petrovna.
    - Ah, nu ştii? Credeam că dumneata ştii totul. Iartă-mă, Dmitri Prokofici, de două zile mi-e mintea atât de tulburată. Te socotesc o adevărată providenţă pentru noi şi de aceea eram convinsă că ştii tot ce ne priveşte. Te consider ca pe o rudă de aproape... Nu te supăra că-ţi vorbesc astfel. Vai, Doamne, ce ai la mâna dreaptă? Te-ai rănit?
    - Da, m-am rănit, şopti Razumihin fericit.
    - Eu vorbesc uneori prea din inimă, aşa că Dunia mă îndreaptă... Dar, Doamne, în ce chilioară locuieşte Rodea! S-o fi trezit? Şi femeia aceea, gazda lui, socoteşte că asta-i odaie? Ascultă, dumneata spui că lui nu-i place să-şi arate pe faţă sentimentele, atunci poate că am să-l plictisesc cu... cu slăbiciunile mele?... Nu vrei să mă înveţi, Dmitri Prokofici, cum să mă port cu el? Ştii, simt că-mi pierd capul.
    - Nu-i puneţi multe întrebări dacă vedeţi că se încruntă; şi, mai ales, nu-l întrebaţi de sănătate: nu-i place.
    - Vai, Dmitri Prokofici, cât e de greu să fii mamă! Dar iată şi scara...... Ce scară îngrozitoare
    - Măicuţo, eşti palidă, linişteşte-te, draga mea, zise Dunia, alintând-o. De ce te frămânţi atâta? Ar trebui să se simtă fericit că te vede, adaugă eă, cu o privire scăpărătoare.
    - Staţi puţin, mă duc înainte să văd dacă s-a trezit. Doamnele îl urmară încet pe scară şi, ajungând la etajul trei, în dreptul apartamentului proprietăresei, văzură că uşa este uşor crăpată şi că doi ochi negri, ageri, le cercetează pe amândouă din întuneric. Când privirile li se încrucişară, uşa se trânti deodată cu atâta zgomot, că Pulheria Aleksandrovna abia îşi stăpâni un ţipăt de spaimă.

                                                            Capitolul III

                     - E sănătos! E sănătos! îi întâmpină vesel Zosimov. Venise de vreo zece minute şi se aşezase pe divan, în acelaşi loc ca în ajun. Raskolnikov stătea în colţul opus, îmbrăcat, ba chiar spălat şi pieptănat cu grijă, ceea ce nu i se întâmplase de multă vreme. Odaia se umplu dintr-o dată, totuşi Nastasia izbuti să se strecoare înăuntru, în spatele musafirilor, ca să tragă cu urechea.
    Într-adevăr, Raskolnikov era aproape sănătos, mai ales în comparaţie de cum fusese cu o zi înainte, dar era foarte palid, distrat şi posomorât. La prima vedere ai fi zis că e un om rănit, sau unul care suferă de o puternică durere fizică: sprâncene încruntate, buze încleştate, ochi inflamaţi. Vorbea puţin şi parcă fără chef, în silă, ca îndeplinind o obligaţie şi, uneori, mişcările lui trădau un fel de nelinişte.
    Nu lipsea decât un bandaj la mână, sau la un deget ca să crezi că-i un om căruia, de pilda, îi coace dureros un deget, sau care s-a lovit rău la o mână, sau altceva de genul acesta.
    Totuşi, un fel de lumină lăuntrică se revărsă o clipă pe acest obraz posomorât şi palid când mama şi sora lui intrară în odaie, apoi însă o expresie de vie suferinţă înlocui aerul său distrat de mai înainte. Lumina se stinsese repede, lasând numai suferinţa.
    Zosimov, care-şi observa şi studia pacientul cu toata râvna tinerească a unui medic la începutul carierei sale, văzu cu mirare că venirea familiei nu era primită cu bucurie de Raskolnikov, ci cu o stoică hotărâre de a îndura, un ceas, două, o tortură pe care nu o putea înlătura. Văzu mai apoi că aproape orice cuvânt din discuţia care urmă părea că atinge şi zgândareşte o rană în sufletul pacientului; şi, totodată, îl mira stăpânirea de sine a acestuia, faptul că izbutea să-şi ascundă sentimentele şi să-l ţină în frâu pe monomanul din el, pe care cu o zi mai înainte orice vorbă îl scotea din fire.
    - Da, acum văd şi eu că sunt aproape sănătos, zise Raskolnikov sărutându-şi cu drag mama şi sora, ceea ce aprinse o rază de bucurie pe faţa Pulheriei Aleksandrovna. Şi n-o mai spun ca ieri, adăugă el către Razumihin, strângându-i prieteneşte mâna.
    - Nici nu m-asteptam sa-l gasesc atat de bine azi, incepu Zosimov, fericit de sosirea familiei, pentru ca, in cele zece minute de cand se afla la Raskolnikov, nu reusise sa inoade o conversatie cu bolnavul. Daca merge tot asa, in trei-patru zile are sa fie ca inainte de boala, adica asa ca acum o luna sau doua.....  Sau poate chiar trei? Caci aceasta boala mocneste de multa vreme in el, se pregatea de mult, nu-i asa?..... Recunosti acum ca poate ai si dumneata o vina? adauga el, zambind grijuliu, parca temandu-se sa nu-l enerveze.
    - Se prea poate, raspunse cu raceala Raskolnikov.
    - Spun toate acestea, urma Zosmiov, prinzand chef de vorba, pentru ca intremarea dumitale definitiva depinde acum in primul rand de dumneata. Acum, cand se poate vorbi cu dumneata, as vrea sa te conving ca este absolut necesar sa eliminam cauzele initiale, cum s-ar spune, de baza, care au influentat germinarea starii bolnavicioase; atunci ai sa te faci bine, altminteri s-ar putea ca aceasta stare sa se agraveze. Eu nu cunosc cauzele initiale, dar dumneata trebuie sa le stii. Esti un om inteligent si desigur ca te-ai observat. Mie mi se pare ca inceputul bolii coincide, intr-o oarecare masura, cu iesirea dumitale din facultate. Nu trebuia sa ramai fara ocupatie, eu cred ca munca si un tel bine stabilit ti-ar fi de mare folos.
    - Da, da, ai perfecta dreptate...... am sa caut sa reintru cat mai curand la universitate si atunci toate au sa mearga...... struna......
    Zosimov, care dadusea aceste sfaturi intelepte mai ales ca sa impresioneze doamnele, ramase, fireste, oarecum descumpanit cand, ispravindu-si peroratia si privindu-si bolnavul, observa pe obrazul acestuia o vadita ironie.
    De altfel, aceasta nu tinu mai mult de o clipa. Dar Pulheria Aleksandrovna se grabi sa-i multumeasca, si in deosebi pentru vizita ce le-o facuse in cursul noptii la hotel.
    - Cum, a fost la voi noaptea? intreba Raskolnikov, oarecum alarmat. Prin urmare, voi nici nu v-ati culcat dupa o calatorie atat de obositoare?
    - Vai, Rodea, n-am stat decat pana la ora doua. Nici acasa, Dunia si cu mine nu ne culcam inainte de ora doua.
    - Nici nu stiu cum sa-i multumesc, urma Raskolnikov, incruntandu-se deodata, si plecand ochii in jos. Lasand la o parte chestiunea baneasca - iarta-ma ca pomenesc despre asta (spuse el lui Zosimov) - nici nu stiu de ce am meritat aceasta atentie deosebita? Nu pot sa inteleg....... si........ si mi-e greu tocmai pentru ca nu inteleg: ti-o spun deschis.
    - Nu te enerva, zise, luandu-si un ton vesel, Zosimov. Inchipuieste-ti ca esti primul meu pacient, iar noi, doctorii tineri, care abia incepem sa practicam medicina, ne indragim primii pacienti ca pe proprii nostri copii, unii aproape ca se indragostesc de ei. Iar eu nu am inca prea multi pacienti.
    - De el nu mai vorbesc, adauga Raskolnikov, aratandu-l pe Razumihin, in afara de insulte si bataie de cap, altceva n-a vazut de la mine.
    - Nu-i adevarat! Esti cam sentimental astazi! striga Razumihin. Daca ar fi avut mai mult spirit de observatie, si-ar fi dat seama desigur ca Raskolnikov nu era intr-o dispozitie sentimentala, ci poate tocmai opusa.
    Acest lucru nu scapa Advotiei Romanovna. Ea isi observa fratele cu atentie si neliniste.
    - La mata, mama, nici nu indraznesc sa ma gandesc, urma Raskolnikov ca si cum ar fi repetat o lectie invatata pe de rost de dimineata; abia azi am fost in stare sa inteleg cat ai suferit ieri, aici, in asteptarea inapoierii mele.
    Spunand acestea, el ii intinse deodata, in tacere, mana sora-sii si zambi. Desi neinsotit de nicio vorba, zambetul acesta oglindea, de data asta, un sentiment adevarat, neprefacut. Dunia, fericita si recunoscatoare, apuca numaidecat si stranse cu caldura mana intinsa. Era primul semn din partea lui, dupa cearta din ajun. Chipul mamei stralucea de fericire la vederea acestei impacari tacute si depline intre frate si sora.
    - Uite, pentru asta mi-e drag! sopti Razumihin, gata oricand sa exagere tot, rasucindu-se pe scaun. Are el unele gesturi!......
    "Şi cât de frumos a făcut asta, se gândea mama,  ce elanuri nobile are, cu câtă delicateţe, cu câtă simplitate a încheiat neînţelegerea de ieri cu sora lui; i-a întins mâna într-o clipă potrivită şi a privit-o cu drag... Ce ochi minunaţi are şi ce faţă frumoasă! E chiar mai frumos decât Dunecika... Dar, Doamne, ce costum are, cum este îmbrăcat! Vasia, băiatul de corvoadă de la prăvălia lui Afănasi ; Ivanovici, e mai bine îmbrăcat!... Ah, cum m-aş repezi la pieptul lui, cum l-aş îmbrăţişa... ce-aş mai plânge, dar mi-e frică... mi-e frică... Doamne, cum e!... Vorbeşte duios şi totuşi mă tem de el! De ce m-oi fi temând?..."
    - Vai, Rodea, nici nu-ţi închipui, se grăbi ea să răspundă la observaţia lui, cât de nefericite am fost ieri... acum, când totul a trecut, şi suntem iarăşi fericiţi cu toţii, pot să-ţi spun. Închipuieşte-ţi: cum am coborât din tren, am alergat aici ca să te îmbrăţişăm, şi femeia asta... a, uite-o şi pe dânsa! Bună ziuă, Nastasia!... Femeia asta ne spune deodată că eşti bolnav la pat, cu delir, şi că ai fugit fără ştirea doctorului, aşa aiurind, şi că au pornit toţi să te caute. Nici nu-ţi închipui ce a fost pe noi! Tocmai mi-am adus aminte ce tragic a murit locotenentul Potancikov, un prieten al nostru, al tatălui tău - tu nu-l ţii minte, Rodea - era şi el în delir, a fugit afară şi a căzut într-o fântână, abia a doua zi l-au putut scoate de acolo. Noi, bineînţeles, am exagerat mult. Era cât pe-aci să mergem să-l căutăm pe Piotr Petrovici, ca măcar cu ajutorul lui... căci eram singure, absolut singure, se văită eă şi deodată se întrerupse, aducându-şi aminte că poate era încă primejdios să pomeneşti despre Piotr Petrovici, deşi erau "iarăşi fericiţi cu toţii".
    - Da, da, toate acestea sunt desigur foarte regretabile... mormăi drept răspuns Raskolnikov, dar cu un aer atât de distrat şi aproape absent, încât Dunecika îl privi, mirată. Stai, ce am vrut să vă mai spun, urmă el, forţându-se să-şi aducă aminte, ah, da! Te rog, mama, şi tu, Dunecika, să nu credeţi că n-am vrut să vin eu cel dintâi astăzi la voi şi că v-am aşteptat să veniţi voi la mine.
    - Vai, Rodea, ce tot spui?! strigă Pulheria Aleksandrovna, la rândul ei foarte mirată.
    "S-ar zice că ne vorbeşte astfel, fiindcă se simte obligat s-o facă? gândea Dunecika. Se împacă cu noi, ne cere iertare, ca şi cum ar îndeplini o simplă formalitate, ori ar repeta o lecţie învăţata pe de rost."
    - Cum m-am trezit am vrut să vin la voi, dar m-au reţinut hainele; am uitat să-i spun aseară Nastasiei...... să spele...... sângele...... Abia acum am putut să mă îmbrac.....
    - Sânge? Ce fel de sânge? se alarmă Pulheria Aleksandrovna.
    - Nu-i nimic..... nu te nelinişti..... Aveam sânge pe haine..... fiindcă aseară, pe când rătăceam oarecum în delir, am dat peste un om călcat de o trăsură..... un funcţionar.....
    - În delir? Dar ţii minte tot, îl întrerupse Razumihin.
    - Aşa e, răspunse, îngrijorat, Raskolnikov, îmi amintesc tot, până la cele mai mici amănunte, şi totuşi, pentru ce am făcut, pentru ce m-am dus acolo şi am vorbit ce am vorbit? Nu pot să-mi explic bine.
    - Un fenomen binecunoscut, interveni Zosimov, acţiuni perfecte, îndeplinite cu îndemânare, dar comanda acţiunii, centrul de unde porneşte este zdruncinat şi totul depinde de diverse impresii morbide. Totul se petrece ca în vis.
    "Poate nu e rău să fiu considerat aproape nebun", se gândi Raskolnikov.
    - Păi asta ni se întâmplă uneori şi oamenilor sănătoşi, observă Dunecika, privindu-l cu nelinişte pe Zosimov.
    - O observaţie destul de justă, răspunse acesta. Într-un sens, într-adevăr, noi toţi, şi chiar foarte des, suntem aproape nebuni, cu o mică diferenţă însă: "bolnavii" sunt ceva mai nebuni decât noi; şi tocmai de aceea trebuie să tragem o limită. Un om absolut sănătos aproape nu există; abia dacă găsim unul la câteva zeci sau sute de mii, şi încă sunt exemplare destul de slabe...
    La cuvântul "nebun", care-i scăpase lui Zosimov din gură, fără să-şi dea seama, în timp ce perora pe tema lui preferată, toţi se întunecară. Numai Raskolnikov păru să nu dea nicio atenţie spuselor doctorului: dus pe gânduri, cu un zâmbet ciudat pe buzele palide, cumpănea ceva în minte.
    - Şi ce-i cu omul acela călcat de trăsură? Te-am întrerupt! se grăbi Razumihin.
    - Cum? repetă Raskolnikov, trezit din visare. Ah, da...... m-am murdărit de sânge pe când ajutam să fie transportat acasă...... Ah, mamă, ieri am făcut o greşeală de neiertat; chiar că nu eram în toate minţile! Aseară am dat toţi banii pe care mi i-ai trimis... soţiei lui... pentru înmormântare. O biată femeie nenorocită, bolnavă de piept... cu trei copii mici, flamânzi... Casa goală... mai are şi o fată mai mare... Poate că ai fi făcut ca mine daca ai fi văzut-o... De altfel, eu recunosc, n-am avut nici un drept să fac asta, mai ales ştiind ce greu ai putut face rost de aceşti bani. Ca să ajuţi, trebuie mai întâi să ai dreptul s-o faci, altfel: Crevez, chiens, si vous n'ates pas contents! Raskolnikov râse. Nu-i aşa, Dunia?
    - Nu, nu este aşa, răspunse Dunia cu tărie.
    - Aha, Şi tu eşti... cu intenţii... bune!... şopti el, privind-o aproape cu ură şi zâmbind batjocoritor. Ar fi trebuit să o ştiu... Laudabil; cu atât mai bine pentru tine... însă ai să ajungi la o limită peste care, dacă nu treci, ai să fii nefericită, iar dacă treci - poate şi mai nefericită... Dar toate astea-s fleacuri! adăugă el, furios că se înfierbântase fără voie. Am vrut să spun că-ţi cer iertare, mamă, încheie el tăios şi brusc.
    - Lasă, Rodea, sunt sigură că tot ce faci e bine! zise mama, fericită.
    - Să nu fii chiar atât de sigură, răspunse el, strâmbându-şi gura într-un fel de rânjet. Se făcu tăcere. Era ceva încordat în discuţia asta, în tăcerea, în împăcarea şi în iertarea asta, şi toată lumea simţea acest lucru.
    "Parcă s-ar teme de mine",  se gândi Raskolnikov, privind încruntat la mama şi sora lui. Puiheria Aleksandrovna, într-adevăr, cu cât tăcea mai mult, cu atât se temea mai mult.
    "Când erau departe, parcă-mi erau atât de drage", îi fulgeră prin minte lui Raskolnikov.
    - Ştii, Rodea, Marfa Petrovna a murit! spuse deodată Pulheria Aleksandrovna.
    - Care, Marfa Petrovna?
    - Ah, Doamne, Maria Petrovna Svidrigailova! Ţi-am scris atât despre dânsa!
    - Aaa, da, îmi amintesc...... şi a murit? A, nu zău? tresări el, tresări el, parcă trezindu-se din somn. A murit? Dar de ce?
    - Închipuieşte-ţi a murit subit! se grăbi Puiheria Aleksandrovna, încurajată de curiozitatea lui. Şi a murit exact când ţi-am expediat scrisoarea, în aceeaşi zi! Acest om îngrozitor pare-se că a fost cauza morţii ei. Se zice că ar fi bătut-o groaznic!
    - Aşa de rău se înţelegeau? întrebă Raskolnikov pe soră-sa.
    - Nu, dimpotrivă. Era totdeauna foarte răbdator cu dânsa şi chiar foarte politicos. De multe ori a fost chiar prea îngăduitor, dacă te gândeşti la firea ei, a răbdat timp de şapte ani... Şi, deodată, şi-a pierdut răbdarea.
    - Prin urmare, nu este un om atât de groaznic dacă a ştiut să se stăpânească timp de şapte ani? Mi se pare, Dunecika, că tu îi dreptate?
    - Nu, nu, este un om groaznic! Ceva mai înfiorător nici nu-mi pot închipui, se cutremură Dunia; apoi se încruntă şi rămase pe gânduri.
    - Asta s-a întâmplat dimineaţa, urmă repede Puiheria Aleksandrovna. După aceea, ea a poruncit numaidecât să se pună caii la trăsură, ca să plece îndată după prânz în oraş, cum avea obiceiul să facă în asemenea împrejurări; la masă se zice că a mâncat cu multă poftă..
    - Aşa bătută cum era?
    - ...... de fapt, aşa îi era obiceiul..... şi cum a isprăvit masa, ca să nu întârzie plecarea, s-a dus să facă baie..... Vezi tu, făcea hidroterapie; la moşie au un izvor rece - se scaldă acolo regulat - dar când a intrat în apă, a avut un atac de apoplexie!
    - Nu-i de mirare! zise Zosimov.
    - Şi a bătut-o rău?
    - Acum e totuna, răspunse Dunia.
    - Hm! Ce plăcere, mamă, să povesteşti astfel de lucruri, spuse, deodată, iritat şi parcă fără să vrea, Raskolnikov.
    - Fiindcă, dragul meu, n-am ştiut despre ce să mai vorbesc, îi scăpă Pulheriei Aleksandrovna.
    - Dar ce, vă este frică tuturor de mine? întrebă el, strâmbându-şi gura într-un zâmbet.
    - Aşa e, zise Dunia,  privindu-l cu asprime. Mama, suind scara, şi-a făcut cruce, aşa îi era de teamă.
    Faţa lui Raskolnikov se crispă dureros.
    - Ah, ce tot spui, Dunia? Nu te supăra, te rog, Rodea... Cum poţi vorbi aşa, Dunia! bâigui, sfioasă, Pulheria Aleksandrovna. Adevărul e că pe drum am tot visat, în vagon, cum o să ne întâlnim, cum o să ne spunem totul unul altuia... şi eram atât de fericită, că nici nu ştiu cum a trecut timpul! Dar ce tot îndrug! Sunt fericită şi acum... Degeaba vorbeşti, Dunia! Sunt fericită numai că te văd, Rodea...
    - Lasă,  mamă, şopti el, stingherit, fără să se uite la dânsa şi strângându-i mâna, mai avem noi timp să ne săturăm de vorbă! Spunând acestea, se tulbură deodată şi se făcu alb că varul; aceeaşi senzaţie înfiorătoare, pe care o mai avusese de curând, îi strânse inima că într-un cleşte de gheaţă; îşi dădu limpede seama că minţise îngrozitor, că nu vor mai avea niciodată timp să se sature vorbind, că de acum înainte nimeni nu va mai putea vorbi deschis vreodată. O clipă impresia acestui gând dureros fu atât de puternică, încât, uitându-i pe cei de faţă, se sculă în picioare şi dădu să iasă din odaie.
    - Ce-i cu tine? striga Razumihin, apucandu-l de mana.
    Raskolnikov se aseza si-si roti tacut privirile prin odaie: toti se uitau la el, nedumeriti.
    - De ce sunteti atat de tristi cu totii? striga el pe neasteptate. Vorbiti! De ce stam asa? Hai, vorbiti! Sa discutam...... Ne-am adunat ca sa tacem din gura?...... Hai, spuneti ceva!
    - Slava Domnului! Am crezut ca iar are un acces ca ieri, spuse Pulheria Aleksandrovna, facandu-si cruce.
    - Ce-i cu tine, Rodea? intreba, nelinistita, Avdotia Romanovna.
    - Nimic, mi-am adus aminte de o gluma, raspune el, razand brusc.
    - Dacă e o glumă, cu atât mai bine! Şi eu am crezut că...... murmură Zosimov, sculându-se. E timpul  să plec: am să caut să mai trec pe aici...... dacă te găsesc......
    Salută şi ieşi.
    - Ce om minunat! spuse Pulheria Aleksandrovna.
    - Da, da, un om minunat, vrednic, instruit, inteligent... începu Raskolnikov cu o grabă neaşteptată şi o însufleţire neobişnuită, nu-mi mai amintesc unde l-ăm întâlnit altă dată înainte de boală... Mi se pare că l-am mai întâlnit... Şi ăsta-i un om de treabă! făcu el, arătând cu capul spre Razumihin. Îţi place, Dunia? întrebă el şi deodată, cine ştie de ce, râse.
    - Foarte, răspunse Dunia.
    - Uf, ce...... îngrozitor eşti! spuse Razumihin, stânjenit, aprinzându-se la faţă, şi se sculă.
    Pulheria Aleksandrovna zâmbi uşor, iar Raskolnikov începu să râdă tare.
    - Încotro?
    - Am..... treabă.
    - N-ai nicio treabă, rămâi! Zosimov a plecat şi atunci crezi că trebuie să te duci şi tu. Nu pleca... Cât e ceasul? Douăsprezece? Ce ceas frumos ai Dunia! Dar de ce aţi tăcut iar? Numai eu clămpănesc într-una!...
    - Un dar de la Marfa Petrovna, răspunse Dunia.
    -Un obiect de mare valoare, adăugă Pulheria Aleksandrovna.
    - Aaa, şi ce mare e, aproape că nu seamănă cu un ceas de damă!
    - Mie-mi place aşa, zise Dunia.
    "Prin urmare nu este darul logodnicului", se gândi Razumihin şi se înveseli ca din senin.
    - Credeam că e un dar de la Lujin, observă Raskolnikov.
    - Nu. El nu i-a dăruit nimic Dunecikăi.
    - Aşa! Mai ţii minte, mamă, că am fost îndrăgostit şi că am vrut să mă însor? zise el deodată, uitându-se la maică-sa, mirată de întorsătură neaşteptată pe care o lua discuţia şi de tonul cu care îi vorbea.
    - Da, da, dragul meu!
    Şi Pulheria Aleksandrovna schimbă o privire cu Dunecika şi cu Razumihin.
    - Hm! Dar! Ce-aş putea să povestesc? Aproape că nu-mi mai amintesc ce-a fost. Era o fată bolnăvicioasă, urmă el din nou visător, lasându-şi ochii în jos, mereu suferindă; îi plăcea să dea de pomană cerşetorilor şi tot visa să intre la mânăstire; într-o zi când îmi vorbea de schit, au podidit-o lacrimile; da, da... îmi amintesc... îmi amintesc bine de tot. Era urâţică... în adevăr, nu ştiu de ce m-am ataşat de ea; poate fiindcă era mereu bolnavă... Să fi fost şchioapă sau cocoşată, cred că aş fi iubit-o şi mai mult... (Raskolnikov zâmbi, îngândurat.) Aşa... friguri de primăvară...
    - Nu, nu e vorba numai de frigurile primăverii! îl întrerupse cu însufleţire Dunecika.
    El îşi privi sora cu luare-aminte, şi încordat, dar nu părea să audă şi nici să înţeleagă ce spune. Apoi, tot dus pe gânduri, se sculă, se apropie de mama, o sărută, se întoarse la locul lui şi se aşeză.
    - O mai iubeşti şi acum! zise Pulheria Aleksandorvna, înduioşată.
    - Pe dânsa?  Acum? Ah, da... vorbiţi despre ea! Nu. Acum, toate acestea parcă s-ar fi întâmplat într-altă lume... e atâta timp de atunci. De altminteri, şi tot ce se întâmpla acum, parcă nu s-ar întâmpla aici... Raskolnikov privi atent în jurul lui. Şi voi... parcă vă văd de la depărtare de mii de verste... Dracu' ştie ce tot îndrug! De ce mă tot descoaseţi? se întrerupse el înciudat şi tăcu, muşcându-şi unghiile şi căzând din nou pe gânduri.
     - Ce locuinţă urâtă ai, Rodea; e ca un cavou, zise deodată Pulheria Aleksandrovna, punând capăt tăcerii apăsătoare...... Sunt sigură că o bună parte din melancolia ta se datoreşte locuinţei.
    - Locuinţei? repetă el distrat. Da, locuinţa a contribuit mult...... şi eu m-am gândit la asta..... Vai, mamă, dacă ai şti ce idee ciudată ai exprimat acum, adăugă el deodată, zâmbind misterios.
    Raskolnikov abia mai putea răbda revederea, după trei ani de despărţire, cu mama şi sora lui, dându-şi seama că era cu desăvârşire imposibil să-şi împărtăşească gândurile, să lege o conversaţie cu ele. Totuşi era un lucru despre care trebuia să vorbească împreună, ceva care nu suferea amânare şi trebuia rezolvat chiar azi - după cum hotărâse el încă de dimineaţă, când se trezise din somn. Acum se agaţă fericit de acest ceva ca de o ieşire.
     - Uite ce este, Dunia, începu el pe un ton rece, aproape sever, desigur îmi cer iertare pentru comportarea de ieri, dar socotesc de datoria mea să-ţi amintesc că-mi menţin punctul de vedere. Ai de ales: eu sau Lujin. Eu sunt un ticălos, fie, dar tu nu trebuie să fii. Unul din noi ajunge. Iar dacă te măriţi cu Lujin, nu te mai consider sora mea.
    - Rodea, Rodea! Iar vorbeşti ca ieri! exclamă, amărâtă, Pulheria Aleksandrovna. Şi de ce tot spui că eşti un ticălos - nu pot să îndur asta! Şi ieri spuneai acelaşi lucru...
    - Frate! răspunse Dunia hotărât şi pe un ton atât de sever. Mi se pare că aici e o înţelegere greşită din partea ta. M-am gândit bine astă-noapte şi am găsit care este eroarea. Mi se pare că tu îţi închipui că eu mă jertfesc nu ştiu pentru cine sau pentru ce. Dar te înşeli. Mă mărit pentru că vreau eu să mă mărit, pentru că mi-e greu să trăiesc aşa; după aceea, fireşte, m-ar bucura să pot fi de folos familiei mele, dar asta nu m-a împins să iau această hotărâre...
     "Minte! gândea Raskolnikov, muşcându-şi cu furie unghiile. Câtă mândrie! Nu vrea să recunoască dorinţa ei de-a face pe binefăcătoarea!... Ce caractere păcătoase! Iubirea lor seamănă cu ura... O, cât vă... urăsc pe toţi!"
    - Într-un cuvânt, mă mărit cu Piotr Petrovici, urmă Dunecika, pentru că din două rele îl aleg pe cel mai mic. Am intenţia să îndeplinesc cinstit tot ce aşteaptă el de la mine şi, prin urmare, nu-l înşel... De ce zâmbeşti aşa?
    Ea se aprinse şi în ochii ei licări mânia.
    - Ai să îndeplineşti tot? întrebă el, zâmbind cu răutate.
    - Până la o anumită limită. Din felul şi forma în care m-a peţit Piotr Petrovici, am înţeles numaidecât ce vrea de la mine. Fireşte, el are poate o prea înaltă părere despre el însuşi, dar sper că va şti să mă aprecieze şi pe mine... De ce râzi?
    - Şi tu, de ce roşeşti? Minţi, sora mea, minţi cu încăpăţânare feminină, minţi ca să-mi dovedeşti că ai dreptate. Nu-l poţi stima pe Lujin: l-am văzut şi i-am vorbit. Prin urmare, te vinzi pentru bani şi, prin urmare, în orice caz, faci o faptă josnică; mă bucură faptul ca, cel puţin, mai poţi încă roşi!
    - Nu e adevărat!  Nu mint!... strigă Dunecika, pierzându-şi sângele rece. Nu m-aş mărita cu el dacă n-aş fi sigură că mă stimează şi ca ţine la mine; nu mă mărit cu el, dacă nu sunt pe deplin convinsă că îl pot stima şi eu. Din fericire, mă pot încredinţa de toate acestea chiar astăzi. Căsătoria asta nu este josnică precum spui tu! Dar chiar dacă ai avea dreptate şi m-aş fi hotărât să fac o ticăloşie, nu este oare o cruzime din partea ta să-mi vorbeşti astfel? De ce-mi ceri un eroism pe care, poate, nici tu nu eşti în stare să-l ai! Asta-i tiranie, oprimare! Dacă fac un rău, mi-l fac numai mie... încă n-am omorât pe nimeni!... Ce te uiţi aşa la mine? De ce-ai pălit? Rodea, ce-i cu tine? Rodea, dragul meu!...
    - Doamne! Leşină! Din pricina ta! strigă Pulheria Aleksandrovna.
    - Nu, nu...... fleacuri...... nu-i nimic. Mi se cam învârteşte capul. N-am leşinat deloc.... Numai la leşinuri vă gândiţi! Hm...... da, ce-am vrut să spun? În ce fel te vei încredinţa chiar azi dacă poţi să-l stimezi sau nu, şi că el..... te preţuieşte? Aşa ai spus, nu? Mi se pare că ai spus "astăzi"? Sau n-am auzit bine?
    - Măicuţo, arată-i scrisoarea lui Piotr Petrovici, zise Dunecika.
    Cu mâinile tremurânde, Pulheria Aleksandrovna scoase scrisoarea.
    Raskolnikov o luă cu multă curiozitate. Dar, mai înainte de a o despături, se uită deodată mirat la Dunecika.
    - Ciudat, rosti el încet, ca şi cum o idee nouă l-ar fi surprins, de ce mă frământ atât? Pentru ce atâta gălăgie? Mărită-te cu cine vrei, la urma urmei!
    Vorbea ca pentru el, dar, după ce spuse toate acestea cu glas tare, , îşi privi un timp, cu mirare, sora.
    În sfârşit, cu aceeaşi mirare ciudata desfăcu biletul, îl citi încet, cu luare-aminte, şi-l mai reciti o dată. Pulheria Aleksandrovna era în culmea neliniştii; de altminteri, toţi se aşteptau la vreo ieşire.
    - Mă miră, începu el după o scurtă gândire, întinzând scrisoarea mamei, dar fără să se adreseze cuiva anume, doar are procese, e avocat, vorbeşte cu ifos...... şi totuşi, cât de agramat scrie.
    Toti ramasera nedumeriti; nu se asteptau la asta.
    - Ei toti scriu asa, raspunse taios Razumihin.
    - Ai citit?
    - Da.
    - I-am aratat scrisoarea, Rodea...... ne-am sfatuit mai adineauri, incepu Pulheria Aleksandrovna, tulburata.
    - Este, de fapt, stilul folosit in justitie, o intrerupse Razumihin, si astazi inca, prin tribunale, actele se intocmesc astfel.
    - In justite? Da, da, tocmai in justitie, stil oficial...... Nu ca ar fi cu desavarsire agramat, dar nici literar nu scrie - un stil oficial.
    - Piotr Petrovici nu ascunde, de altminteri, ca n-a avut parte de multa invatatura, ba chiar se lauda ca si-a croit singur drumul, interveni Advotia Romanovna, oarecum jignita de acest nou ton al fratelui ei.
    - Ei, daca se lauda, are si de ce, n-am ce zice. Tu, surioara, pari cam suparata fiindca din toata aceasta epistola am tras o conlcuzie cam neserioasa si crezi, desigur, ca ma leg de fleacuri, ca sa te zadaresc, sa-ti fac in ciuda. Departe de asta; stilul acestei scrisori m-a facut sa ajung la o concluzie care nu-i deloc lipsita de importanta in cazul de fata. De pilda, expresia: "sa nu aruncati vina pe mine" este foarte seminificativa si are un sens foarte clar; apoi ameninta ca se va retrage pe loc daca vin si eu la voi. Aceasta amenintare de a se retrage este un fel de a va spune ca, daca nu-i dati ascultare, are sa va lase balta, acum, dupa ce v-a adus la Petesburg. Ei, si acum spune: aceste cuvinte, fiind din partea lui Lujin, pot fi oare atat de jignitoare daca ar fi fost scrise de el - il arata pe Razumihin - sau de Zosimov, de unul dintre noi?
    - N-nu, raspunse Dunecika, insufletindu-se, am inteles foarte bine acest lucru; am inteles ca si-a exprimat prea frust gandul si ca, poate, nu e destul de mester in ale scrisului...... Ai judecat foarte bine, frate. Nici nu m-am astepta......
    - Asa se scrie in stilul juridic, si el n-avea cum sa scrie altfel; de aceea, poate nici nu este de vina ca s-a exprimat atat de grosolan. Totusi, trebuie sa te dezamagesc intru-catva: scrisoarea asta mai contine o fraza care este o calomnie la adresa mea, si inca una destul de meschina. Am dat ieri bani unei vaduve, bolnava de ftizie, lovita de nenorocire si nu "sub pretextul inmormantarii", ci pentru inmormantare, si nu fiicei sale, unei fete de "moravuri usoare" (pe care, de altfel, am vazut-o ieri pentru prima data in viata), ci tocmai vaduvei. In toate acestea, vad o dorinta cam pripita de a ma injosi in ochii vostri si de a ma indeparta de voi. A folosit iar stilul juridic, adica isi dezvaluie prea limpede scopul, si cu ograba plina de naivitate. Nu este un prost, dar ca sa te porti cu intelepciune, nu ajunge numai sa fii destept. Toate astea caracterizeaza omul si...... nu cred sa tina prea mult la tine. Ti le spun toate acestea ca sa-ti deschid ochii, fiindca doresc din toata inima numai binele tau.....
    Dunecika nu raspunse; hotararea ei fusese luata mai inainte si nu astepta decat sa vina seara.
    - Si atunci, tu, Rodea, ce-ai hotarat? intreba Pulheria Aleksandrovna, si mai alarmata ca adineori de felul asezat de a vorbi, de tonul oficial al discutiei.
    - Ce sa hotarasc?
    - Pai ai vazut ce scrie Piotr Petrovici: sa nu vii asta-seara la noi, ca el se retrage..... daca vii tu. Si de aceea te intreb, ce-ai de gand sa faci.....?
    - Ramane sa hotarasti in primul rand mata, daca aceasta cerere a lui Piotr Petrovici nu te jigneste, si, in al doilea rand, Dunia, daca nici ea nu se simte jignita. Eu am sa fac ce vreti voi, aduga el cu raceala.
    - Eu cred, Rodea, ca trebuie neaparat sa fii de fata la aceasta intalnire si te rog insistent sa vii asta-seara la noi, zise Dunia. Ai sa vii?
    - Da.
    - Si am sa te rog si pe dumneata sa fii la noi la ora opt, adauga ea catre Razumihin. Mama, il poftesc si pe dumnealui.....
    - Foarte bine, Dunecika. Ei, si acum, daca ati hotarat asa, adauga Pulheria Aleksandrovna, fie cum vreti voi! Parca ma simt mai usurata: nu-mi place sa ma prefac si sa mint; mai bine sa vorbim pe fata..... N-are decat sa se supere acu, daca are pofta, Piotr Petrovici!

                                                           Capitolul IV.

                             In clipa aceea, usa se deschise incet si o fata, cu o cautatura sfioasa, intra in odaie. Toti se intoarsera cu mirare si curiozitate spre ea. Raskolnikov n-o recunoscu la inceput.
.........................................................