Crimă şi pedeapsă, Dostoievski

..........................................................
                                            5.

                      Nenorocita de Lizaveta era într-atât de naivă, bătută de soartă şi fusese întotdeauna atât de terorizată, încât nu-şi ridică braţul să-şi apere faţa, cum ar fi fost natural, căci toporul era acum în dreptul obrazului ei. Îşi ridică numai uşor mâna stângă, dar nu până în dreptul feţei, şi o întinse încet înainte, ca şi cum ar fi vrut să-l depărteze. Lovitura o nimeri drept în ţeastă şi tăişul despică fruntea aproape până în creştet. Femeia se prăbuşi. Raskolnikov, pierzându-şi capul, apucă legătura pe care o ţinuse ea în mână, apoi o zvârli cât colo şi fugi în antreu.
    Groaza  îl cuprindea din ce în ce mai mult, mai ales după acest al doilea omor, cu totul neprevăzut. Ar fi vrut să fugă cât mai repede. Şi dacă în clipa aceea ar fi fost în stare să-şi dea seama, să judece limpede şi să cumpănească toată greutatea situaţiei în care se află, să vadă cât era de disperată, de hidoasă şi de absurdă, să înţeleagă totodată prin ce greutăţi mai avea de trecut şi câte fărădelegi va trebui poate să mai comită ca să scape de acolo şi să ajungă acasă, se prea poate că ar fi lăsat totul baltă şi s-ar fi dus imediat să se denunţe singur.
    Şi aceasta nu din teamă pentru el însuşi, ci de groază şi dezgust faţă de ceea ce făptuise. Mai ales senzaţia aceasta de dezgust se ridica şi creştea în sufletul lui cu fiecare clipă ce trecea. Pentru nimic în lume nu s-ar fi apropiat de lădiţă şi nici nu ar fi intrat în odaie.
    Treptat însă îl cuprinse un fel de toropeală, o stare de visare puse stăpânire pe sufletul lui; avea clipe de amnezie, sau, mai bine zis, uita ce era mai important şi se gândea la fleacuri. De altfel, când îşi vârî capul în bucătărie şi văzu pe bancă o găleată pe jumătate plină cu apă, înţelese că trebuia să se spele pe mâini şi să spele toporul. Mâinile îi erau lipicioase şi pline de sânge. Vârî tăişul în apă, apucă o bucăţică de săpun, care se afla pe prichiciul ferestrei, într-un ciob de farfurioară, şi începu să se spele chiar în găleată. După ce se curăţă bine, trase afară toporul, spălă fierul şi frecă îndelung - timp de vreo trei minute - coada toporului, pe care se închegase sângele; încerca chiar să-l cureţe cu săpun. Apoi şterse totul cu rufele, care se uscau pe frânghia întinsă de-a curmezişul bucătăriei, şi cercetă atent toporul la fereastra. Nu rămăsese nicio urmă, doar lemnul era încă ud.
    Prinse cu grijă toporul la locul lui, în laţul de sub braţ, apoi, pe cât se putea vedea în lumina slabă din bucătărie, îşi cercetă pardesiul, pantalonii şi cizmele. La prima vedere nu descoperi nimic suspect; numai câteva pete pe cizme. Muie o cârpă în găleată şi-şi şterse cizmele. Îşi dădea seama că nu se vedea bine şi că s-ar putea să mai fi rămas pete care să bată la ochi şi pe care să nu le fi observat el. Rămase, nehotărât, în mijlocul încăperii. O idee chinuitoare, întunecată, ideea că poate înnebuneşte şi că în clipa aceea nu mai este în stare să ia o hotărâre, să se apere, că poate trebuia să facă cu totul altceva decât ceea ce făcea acum, se ridica încet din străfundul sufletului său...
    "Doamne! Trebuie să fug, să fug!" şopti el şi se repezi în antreu. Dar aici îl pândea ceva atât de înfiorător, o groază atât de cumplită, cum nu simţise niciodată în viaţă.
    Rămase stană de piătră fără să-şi creadă ochilor: uşa, uşa de la intrare, uşa care dădea din antreu pe scară, acea uşă la care sunase puţin mai înainte şi prin care pătrunsese în locuinţă, era acum descuiată, ba chiar crăpată de-o palmă. Nici lacăt, nici zăvor - tot timpul, în tot acest răstimp!
    Bătrâna poate nu încuiase din prudenţă. Dar, Doamne Dumnezeule! O văzuse doar ceva mai târziu pe Lizaveta! Şi cum de a putut, cum de a putut să nu-şi dea seama că intrase pe uşă! Că doar nu trecuse prin zid!
    Se repezi la uşă şi puse zăvorul.
   - Dar nu, iar nu fac ceea ce trebuie! Trebuie să plec, să plec......
   Ridică zăvorul, deschise uşa şi trase cu urechea la cele ce se petreceau pe scară.
   Ascultă un timp. Undeva departe, jos, în gang, probabil, două glasuri răcneau, certându-se şi înjurându-se între ele...
    "Ce vor'?"...
    Aşteptă cu răbdare. Apoi larma se potoli, ca şi cum cineva ar fi înăbuşit-o dintr-o dată; oamenii se depărtaseră. Voi să iasă, dar, în aceeaşi clipă, o uşă care da spre scară la etajul doi se dădu de perete cu zgomot şi cineva începu să coboare, fredonând un cântec.
    "Câtă gălagie fac cu toţii!" se gândi el. Închise uşă şi mai aşteptă puţin. În sfârşit, totul se potoli, nicio mişcare, nu mai era nimeni. Puse piciorul pe scară, dar din nou auzi paşi.
    Zgomotul venea de departe, de la capătul de jos al scării. Mai târziu, îşi aducea aminte cum bănuise, dintru început, fără să ştie de ce, că aceşti paşi, se îndreptau neapărat acolo, spre etajul trei, la bătrână. De unde îi venise această presimţire? Să fi fost atât de deosebit şi de semnificativ sunetul acestor paşi? Erau paşi grei, egali, omul nu se grăbea defel. Iată-l că a trecut de etajul întâi, iată-l mai sus, paşii răsună tot mai tare şi mai tare! Se aude şi respiraţia grea a celui care urcă. Iată-l la etajul doi... A început să urce la trei... Vine aici!
    Raskolnikov simţi că înlemneşte, ca în unele coşmaruri, când ai impresia că eşti urmărit de aproape de cineva care vrea să te omoare, că acuşi te ajunge, şi totuşi rămâi ţintuit locului şi nu-ţi poţi mişca nici măcar un deget.
    În sfârşit, când omul era aproape de etajul trei, Raskolnikov tresări şi izbuti să se strecoare la iuţeală înapoi în locuinţă şi să tragă uşa. Puse mâna pe zăvor şi-l împinse binişor, fără zgomot. Îl ajută instinctul. Apoi se pitulă lângă uşă, ţinându-şi răsuflarea. Musafirul nepoftit ajunse la uşă. Amândoi stăteau acum faţă în faţă, aşa cum stătuse el adineauri cu bătrâna, când îi despărţea numai uşa şi el trăgea cu urechea.
    Musafirul răsuflă greu de câteva ori.
    "Trebuie sa fie gras şi mare", se gândi Raskolnikov, strângând toporul în mână. Avea impresia că doarme şi visează. Musafirul trase de clopoţel şi sună tare.
    De îndată ce clopoţelul de tinichea ţârâi răguşit, i se păru că mişcă cineva în odaie. Câteva clipe ascultă foarte încordat. Necunoscutul trase din nou de clopoţel, aşteptă puţin şi, nerăbdator, începu sa zgâlţâie din răsputeri clanţa.
     Raskolnikov privea, îngrozit, cum saltă zăvorul şi, înfricoşat de moarte, aşteptă să-l vada sărind. Şi, într-ădevăr, asta s-ar fi putut întâmpla, atât de tare se zgâlţâia uşa.
    Se gândi să ţină zăvorul cu mână, dar celălalt ar fi putut să-şi dea seama. Capul parcă începuse din nou să i se învârtească.
    "Am să cad!" îi fulgeră prin minte, dar necunoscutul începu să vorbească şi Raskolnikov se dezmetici.
    - Ce faceţi acolo, dormiţi, ori v-a sugrumat cineva? Afurisitelor! răcni el înfundat, ca din butoi. Hei, Aleona Ivanovna, vrăjitoare bătrână! Lizaveta Ivanovna, frumoasa mea zână! Deschideţi! Uf, afurisitelor, ce dracu, aţi adormit?
    Furios, omul trase de vreo zece ori la rând de clopoţel cu toată puterea. Pesemne că era un om autoritar, care se simţea acolo ca la el acasă. În aceeaşi clipă, alţi păşi mărunţi şi grăbiţi răsunară pe scară. Mai venea cineva.
    Raskolnikov nici nu-i auzi la început.
    - Să nu fie nimeni acasă? strigă noul sosit cu un glas sonor şi vesel, intrând în vorbă cu primul vizitator care tot mai trăgea de clopoţel. Bună ziua, Koh!
    "Judecând după glas, trebuie să fie un om foarte tânăr", se gândi deodată Raskolnikov.
    - Dracu să ştie ce-i cu ele, cât pe aci să sparg uşa, răspunse Koh. Dumneata de unde mă cunoşti?
    - Asta-i bună! Acum două zile la "Gambrinus" ţi-am câştigat la rând trei partide de biliard.
    - Aaa!......
    - Vasăzică ele nu sunt acasă? Ciudat. Ei, comedie! Unde s-a putut duce baborniţa? Am treabă cu ea.
    - Păi şi eu am treabă cu ea, frăţioare!
    - Ce-i de făcut atunci? Să plecăm. Păcat! Am crezut că o să fac rost de ceva bani! exclamă tânărul.
    - Fireşte că trebuie să plecăm, dar atunci de ce mi-a spus să vin? Chiar ea, vrăjitoarea, mi-a fixat oră. Am făcut un ocol. Şi apoi nu înţeleg, pe unde dracu' hoinăreşte! Tot anul şade acasă vrăjitoarea, cloceşte, zice că o dor picioarele, şi acu - poftim! A apucat-o dorul de ducă!
    - Să întrebăm la portar?
    - Ce să întrebăm?
    - Unde s-a dus şi când se întoarce.
    - Hmm..... drace... să întrebăm... Da ea nu se duce niciodată nicăieri... Omul mai trase o dată de clanţă. Drace, nimic de făcut, să mergem!
    - Stai!  strigă deodată tânărul. Ia te uită! Vezi cum se crapă uşa dacă tragi de clanţă?
    - Ei, şi!
    - Prin urmare, uşa nu este încuiată. Este închisă cu zăvorul, sau e pus cârligul! N-auzi cum sună zăvorul?
    - Ei, şi?
    - Păi cum de nu pricepi? Astă înseamnă că una dintre ele este acasă. Dacă ar fi plecat amândouă, ar fi încuiat uşa pe dinafară cu cheia şi n-ar fi putut pune zăvorul pe dinăuntru. Pe când acum, n-auzi ! Cum sună? Ca să pui zăvorul pe dinăuntru trebuie să fii acasă, pricepi dumneata? Prin urmare, ele stau acasă şi nu vor să deschidă!
    - Bre, omule, să ştii că ai dreptate, strigă Koh, plin de uimire. Păi atunci ce tot fac ele acolo?!
    Şi începu să zgâlţâie furios uşa.
    - Stai! strigă din nou tânărul. Nu mai trage! Aici e ceva... Doar ai sunat, ai tras de uşă şi ele n-au deschis; prin urmare - ori au leşinat, ori...
    - Ce?
    - Uite ce: hai să-l chemăm pe portar; să le trezească el.
    - Bun!
    Şi amândoi o luară din loc.
    - Stai! Rămâi aici, iar eu am să dau fuga jos după portar.
    - De ce să rămân?
    - Cine ştie.....
    - Mda..... poate.....
    - Eu mă pregătesc să fiu judecător de instrucţie! Este clar, absolut clar, că aici s-a întâmplat ceva! strigă cu înflacărare tânărul şi porni în fugă jos pe scară. Koh rămase locului, mai atinse iar, încetişor, clopoţelul, care sună o singură dată; apoi liniştit ca şi cum ar fi cântărit ceva şi ar fi încercat să cerceteze nu ştiu ce, mişcă clanţa, ba trăgînd-o spre el, ba dându-i drumul ca să se încredinţeze că uşă nu era închisă decât cu zăvorul. Gâfâind, se aplecă şi încercă să se uite pe gaura cheii: dar cheia era în broască, pe dinăuntru, şi prin urmare nu se vedea nimic.
    Raskolnikov sta ţintuit şi strângea toporul în mână. I se părea că delirează. Ar fi fost gata să se ia la bătaie cu cei care vor intra. În timpul cât cei doi băteau la uşă şi se înţelegeau între ei, îi venise de câteva ori ideea să isprăvească totul dintr-o dată şi să le strige de după uşă. Uneori îi venea să-i înjure şi să-şi bată joc de ei până vor deschide uşa.
     "Numai de-ar veni mai repede", îi fulgeră prin minte.
    - Ei, drăcie! Asta...... începu Koh şi se întrerupse.
    Timpul trecea, se scurse un minut, încă unul şi nu venea nimeni. Koh începu să se agite.
    - Ei,  drăcia dracului! urlă el deodată plin de nerăbdare şi, părăsindu-şi postul de pază, porni în jos grăbit, bocănind cu cizmele pe scară. Zgomotul paşilor se stinse.
    "Doamne, ce-i de făcut?!"
    Raskolnikov trase zăvorul, deschise uşa; nu se auzea nimic; apoi, fără să mai stea pe gânduri, ieşi, închise uşa cât mai bine şi porni în jos.
    Coborî  trei trepte când, cu un etaj mai jos, se auzi un zgomot asurzitor: unde să se mai ascundă?... Nu avea unde. Se întoarse în goana mare şi dădu din nou buzna în locuinţa bătrânei.
    - Hei, diavole, drace! Pune mâna pe el!
    Jos, cineva ţâşni dintr-un apartament şi nu alergă, ci parcă se dădu de-a dura pe scară, urlând cât îl ţinea gura:
    - Mitka! Mitka! Mitka! Arză-te-ar focul! Strigătul se sfârşi într-o notă piţigăiată; ultimele sunete se auziră din curte; apoi se făcu linişte. Dar în acea clipă câţiva oameni, care vorbeau tare şi repede, începură să urce cu zgomot scara. Erau trei sau patru. Raskolnikov auzea desluşit glasul sonor al tânărului. "Ei sunt!"
    Disperat, văzând că nu mai e scăpare, porni în întâmpinarea lor: fie ce-o fi! Dacă-l vor opri, s-a dus pe copcă, dacă-l vor lasa să treacă, tot e pierdut; îşi vor aduce aminte că l-au întâlnit pe scară. Erau aproape; îi mai despărţea numai un etaj şi deodată - se văzu salvat! Câteva trepte mai jos, la dreapta, se afla un apartament gol, deschis, acel apartament de la etajul întâi unde lucrau nişte zugravi, care tocmai plecaseră, parcă anume. Probabil că ei fugiseră adineauri, făcând atâta gălagie. Podelele fuseseră abia vopsite. În mijlocul camerei se afla un butoiaş, un ciob cu vopsea şi pensule. Cât ai clipi, Raskolnikov se strecură prin uşa deschisă şi se lipi de perete. Era şi timpul: ceilalţi se aflau pe palier. Apoi cotiră în sus, trecură prin faţa lui, urcând la etajul trei, tot discutând cu glas tare. Raskolnikov aştepta puţin, ieşi pe vârfuri şi alerga jos.
    Niciun om pe scară! Niciun om în gang! Trecu în grabă prin gang şi coti la stânga, pe stradă.
    Ştia perfect de bine că, în clipa aceea, ceilalţi se aflau în locuinţă şi se mirau că au găsit uşa deschisă, deşi numai cu puţin înainte fusese încuiată: că se uitau la cele două cadavre  şi că nu va trece mai mult de un minut şi-şi vor da seama şi vor înţelege perfect că numai cu câteva clipe în urma fusese acolo un ucigaş, care izbutise să se ascundă, să se strecoare pe lângă ei, să fugă, vor înţelege că ucigaşul se pitise în apartamentul gol, în vreme ce ei urcau scara. Şi cu toate acestea, cu nici un preţ nu trebuia să grăbească pasul, deşi până la primă cotitură mai rămâneau o sută de paşi.
    "Poate că ar fi mai bine să mă furişez în vreun gang, să aştept pe scara vreunei case necunoscute? Nu, e bucluc! Să arunc toporul? Sa iau un birjar? Bucluc, bucluc!"
    Iată!  în sfârşit, şi ulicioara; dădu colţul mai mult mort decât viu: era pe jumătate salvat şi înţelegea acest lucru: acolo mişuna lume multă, el se pierdea în mulţime ca un fir de nisip şi deci era greu să fie bănuit. Dar emoţiile îl istoviseră, abia de se mai ţinea pe picioare. Era numai broboane de sudoare, gâtul îi era ud leoarcă.
    - E beat turtă! strigă cineva când ajunse în dreptul canalului.
    Acum nu-şi putea da seama ce se petrece cu el; şi cu cât trecea timpul, cu atât se simţea mai prost. Ştia numai că atunci când ajunsese la canal se speriase că acolo era lume mai puţină şi că ar putea fi observat mai uşor, că fusese gata să se înapoieze în ulicioară. Cu toate că abia îl mai ţineau picioarele, făcu un ocol şi ajunse acasă, venind din cu totul altă direcţie.
    Nici când pătrunse în gangul casei lui nu-şi revenise; cel puţin, abia după ce ajunse pe scară îşi aduse aminte de topor. Era o problemă importantă de rezolvat: trebuia să-l pună la loc şi astă fără să-l vadă nimeni. Fireşte, el nu mai era în stare să judece că poate ar fi fost mult mai bine să nu pună toporul la locul lui, ci să-l arunce, fie chiar mai târziu, în vreo curte străină.
    Dar avu noroc. Uşa de la odăiţa portarului era închisă, dar nu încuiată, deci era probabil că portarul se întorsese acasă. Raskolnikov îşi pierduse însă până într-atâta capacitatea de a raţiona, că se duse de-a dreptul la uşă şi o deschise larg.
    Dacă portarul l-ar fi întrebat: "Ce doreşti?", poate că i-ar fi întins pur şi simplu toporul. Dar portarul lipsea şi de data aceasta şi Raskolnikov avu timp să pună toporul la locul lui sub bancă; ba chiar aşeză o bucată de lemn deasupra, aşa cum fusese când l-a luat. În drum spre odaia lui nu întâlni pe nimeni; uşa gazdei era încuiată. Ajuns sus în odaia lui, se aruncă pe divan, îmbrăcat cum era. Nu adormi, dar căzu aproape în nesimţire. Dacă cineva ar fi intrat atunci, ar fi sărit în picioare şi ar fi ţipat. Frânturi de gânduri i se îmbulzeau în minte, dar nu putea să prindă, nu putea urmări nici unul, oricât se străduia...

                                                        PARTEA A DOUA
                                                              Capitolul I

                           Aşa zăcu multă vreme. Uneori se trezea şi atunci îşi dădea seama că noaptea se lăsase de mult, dar nu-i trecea prin minte să se scoale. La un moment dat, observă că se luminează de ziuă. Zăcea pe divan culcat pe spate, năuc, fără să se poată descleşta din toropeala ce-l copleşise. Nişte urlete înfiorătoare, deznădajduite, venite din strada, îi ajunseră la ureche; de altfel le auzea în fiecare noapte pe la ceasurile trei. Ele îl treziră şi de data aceasta.
    "Beţivii ies din cârciumi, se gândi el, e aproape trei... Şi sări în sus, ca şi cum cineva l-ar fi smuls de pe divan. Cum! E aproape trei?"
    Se aşeză în capul oaselor şi, deodată, îşi aduse aminte de toate!
    Mai întâi crezu că înnebuneşte. Simţi că îngheaţă; dar nu era numai frisonul accesului de friguri care-l apucase încă din somn, de data aceasta îl scuturau nişte fiori de-i clanţăneau dinţii şi se zgâlţâiau toate în el. Deschise uşa şi ascultă: toată casa dormea. Se uită, uimit, la el însuşi, cercetă odaia fără să înţeleagă: cum de a putut aseară să lase uşa descuiată, fără să pună cârligul, cum de a putut să se arunce pe divan nu numai îmbrăcat, dar chiar cu pălaria pe cap; pălaria căzuse pe jos şi zăcea alaturi de pernă.
     "Dacă intra cineva, ce-ar fi crezut? Că sunt beat, dar..."
    Se repezi la fereastră. Era destulă lumină şi el începu în grabă să-şi inspecteze, din cap până în picioare, îmbrăcămintea, ca să vadă dacă nu cumva rămăsese vreo urmă. Dar nu, aşa era bine: clanţănind din dinţi se dezbrăcă şi cercetă totul. Întoarse tot, până la ultimul fir de aţă, până la ultima zdreanţă şi, neîncrezător, repetă inspecţia de trei ori. Nu era nimic, părea să nu fi rămas nici o urmă; numai jos, acolo unde manşeta pantalonului se rosese şi se destrămase, firele care atârnau purtau urme groase de sânge închegat. Raskolnikov apuca un briceag mare şi reteză franjurile. Asta părea să fie tot. Deodată, îşi aminti că punga şi obiectele pe care le scosese din lada bătrânei se mai aflau în buzunarele lui! Ni ci măcar nu se gândise să le scoată şi să le ascundă! Nu-şi adusese aminte de ele nici în timpul când îşi cercetase hainele! Cum era cu putinţă? Se grăbi numaidecât să le scoată şi le aruncă pe masă. După ce-şi goli buzunarele, le întoarse pe dos, ca să se încredinţeze că nu mai rămăsese nimic, apoi căra toată grămada într-un ungher. Acolo, jos, în colţ, tapetul era rupt şi desprins de perete; el înghesui toate obiectele în gaura de sub hârtie.
    "Au intrat, au dispărut din văz cu pungă cu tot!" se gândi el uşurat, ridicându-se şi privind prosteşte colţul cu gaura care se căscase şi mai mult. Deodată însă tresări îngrozit.
    "Doamne! şopti el, deznădăjduit. Ce fac eu? Asta înseamnă să ascunzi? Aşa se ascunde un lucru?"
    Ce-i drept, nu se gandise la obiecte; crezuse ca nu va gasi decat bani si de aceea pregatise dinainte o ascunzatoare.
    "Dar acum, de ce ma bucur acum? se gandi el. Asa se ascund lucrurile? Se vede ca-mi pierd mintile!"
    Istovit, se aseza pe divan si indata il zgaltai acelasi frison. Automat, trase platonul lui stravechi de student, calduros, dar aproape numai zdrente, care se gasea alaturi, pe un scaun, si se acoperi. Apoi, pierzandu-si cu desavarsire constiinta, se scufunda intr-un somn cu delir.
    Dar nu trecura nici cinci minute si se trezi iar, disperat, si apuca din nou hainele.
    "Cum de am putut sa adorm cand nimic nu-i facut?! Fireste, poftim: pana acum nici n-am scos latul de sub brat! AM uitat, am uitat un lucru atat de important! O dovada atat de serioasa."
    Smulse latul si incepu sa sfasie panza in fasii mici, pe care le vara sub perne, printre rufe.
    "Fasii de panza rupta in niciun caz nu pot trezi vreo banuiala; asa cred, da, asa cred!" repeta el, stand in mijlocul camerei si cercetand din nou, cu o dureroasa sfortare de atentie, totul in jurul lui, pe podea, pretutindeni, ca sa vada daca n-a mai uitat ceva.
    Convingerea ca toate simturile, pana si memoria, pana si simpla putinta de a judeca il tradeaza, il chinuia nespus.
    "Oare a si inceput, oare a si inceput pedeapsa, de pe acum? Fireste, fireste, asa e!"
    Intr-adevar firele destramate, pe care le taiase de la pantaloni, zaceau pe podea in mijlocul odaii si putea sa le vada primul venit.
    "Unde mi-e capul? Ce se petrece cu mine?"exclama el din nou, pierdut.
    Apoi ii veni in minte ideea ciudata ca s-ar putea ca si hainele lui sa fie patate de sange, ca s-ar putea sa fie pete multe si el sa nu le vada, fiindca facultatile lui mintale sunt slabite, faramitate..... findca i se intuneca mintea..... si deodata isi aminti ca vazuse sange pe punga.
    "Vai de mine, asta inseamna ca si buzunarul trebuie sa fie murdar de sange pentru ca am varat inauntru punga inca uda!"
    Intoarse indata buzunarul pe dos: asa si era! Captuseala era patata de sange!
    "Asadar mintea nu m-a parasit cu totul, asadar mai functioneaza si ratiunea si memoria, daca eu singur mi-am dat seama de toate astea!" se gandi el, victorios, fericit, rasufland adanc, din strafundul plamanilor.
    "Nu-i decat o slabiciune de-o clipa, pricinuita de friguri, de delir" isi zise el si smulse toata captuseala buzunarului stang.....
    In aceeasi clipa o raza de soare ii lumina cizma stanga: ciorapul care iesea din caputa gaurita parea patat.
    Se descalta: "Asa si este, urme de sange! Totul varful ciorapului e naclait de sange; oi fi calcat din greseala in baltoaca..... Dar acum ce sa fac cu ciorapul? Unde sa pun acest ciorap, franjurile taiate de la pantaloni, buzunarul?"
    Le stranse in pumn si ramase in mijlocul camerei.
    "In soba? Dar ei in primul rand acolo vor cauta. Sa le ard? Dar cum? Nici n-am chibrituri! Nu, mai bine ma duc sa le arunc undeva. Da! Mai bine sa le arunc! repeta el, asezandu-se pe divan. Sa le arunc imediat, chiar in clipa asta, fara zabava!...."
    Dar, în loc să facă aşa, capul îi căzu pe pernă; frisonul chinurilor îi îngheţă din nou trupul; trase iarăşi mantaua şi se înveli. Mult timp, câteva ore în şir, îl chinui în răstimpuri acelaşi gând: "Acum, chiar acum, fără zgomot, trebuie să mă duc şi să le arunc undeva pe toate, să nu le mai văd în faţa ochilor, cât mai repede, cât mai repede!"
    Încercă să se ridice de pe divan, să se scoale în picioare, dar nu avea putere. O bătaie puternică în uşă îl trezi de-a binelea.
    - Deschide odată, ce, ai murit? Doarme şi doarme! ţipa Nastasia, bătând cu pumnul în uşă. Zile întregi doarme ca un câine! Adevărat câine! Deschide odată. E trecut de zece.
    - Poate că nici nu este acasă! rosti un glas de bărbat.
    "Vai de mine! E vocea portarului..... Ce-o fi vrând?"
    Raskolnikov sări în sus şi se aşeză în capul oaselor. Inima îi bătea atât de tare, că-l durea.
    - Atunci cine a pus cârligul? răspunse Nastasia. Ia te uită la el, se încuie! S-o fi temând să nu-l fure cineva? Deschide, omule, trezeşte-te!
    "Ce-o fi vrând? Pentru ce a venit portarul? Au aflat tot! Să opun rezistenţă sau să deschid? Ei, fie ce-i fi...."
   Se ridică, se aplecă înainte şi săltă cârligul.
   Odaia era atât de mică, încât putea să ridice cârligul fără să se ridice din pat.
   Nu greşise: în prag era portarul cu Nastasia.
   Aceasta îi aruncă o privire ciudată. Iar el se uită sfidător şi deznădăjduit la portarul care îi întindea în tăcere o foaie de hârtie cenuşie, îndoită şi sigilată cu ceară.
   - O citaţie de la secţie, spuse el, dându-i hârtia.
   - Care secţie?
   - Eşti chemat la poliţie, la secţie, cum s-ar zice. Se ştie ce fel de secţie.
   - La poliţie?..... Pentru ce?.....
   - De un să ştiu? Eşti chemat - du-te.
   Şi portarul îl privi cercetător, apoi îşi roti privirile prin odaie şi dădu să plece.
    - Nu cumva te-ai îmbolnăvit de-a binelea? întrebă Nastasia, care nu-şi mai lua ochii de la el. Portarul întoarse şi el capul o clipă. De ieri are fierbinţeli, adăugă dânsa.
    Raskolnikov nu răspunse; ţinea hârtia în mână, fără s-o deschidă.
   - Nu te mai scula din pat, urma Nastasia, înduioşată, văzând că-şi lasă picioarele jos din pat. Daca eşti bolnav, poţi să nu te duci, că n-o fi foc. Ce tot ţii acolo în mână?
    Raskolnikov se uită şi el: în mână dreaptă ţinea franjurile tăiate de la pantalon, ciorapul şi căptuşeala ruptă a buzunarului. Dormise cu ele. Mai târziu, gândindu-se la toate acestea, îşi aduse aminte că, în cursul accesului de friguri, când se trezea din delir, le strângea tare în mână şi adormea din nou.
   - Ia te uită la el: a strâns nişte zdrenţe şi doarme cu ele, de parcă ar fi cine ştie ce comoară.....
   Şi Nastasia râse aşa cum îi era obiceiul, isteric, bolnăvicios. Raskolnikov vârî în grabă zdrenţele sub manta şi-şi aţinti privirile iscoditoare asupra ei. Deşi în clipa aceea nu-i era mintea limpede, simţea că nu aşa se poartă lumea cu unul care trebuie să fie arestat.
    "Totuşi... poliţia?"
    - Ar trebui să bei un cei. Vrei? Îţi aduc, că mi-a rămas.....
    - Nu..... mă duc, mă duc chiar acum, mormăi el sculându-se în picioare.
    - Dar poţi să cobori scara?
    - Mă duc.....
    - Cum vrei.
    Femeia ieşi după portar. Raskolnikov se repezi numaidecât la lumină să cerceteze ciorapul şi firele tăiate de la pantalon.
    "Pete există, dar nu se observă; totul e murdar, şters, decolorat. Cine nu ştie dinainte, nu poate să vadă mare lucru. Prin urmare, nici Nastasia n-a putut să observe de la distanţă, slavă Domnului!"
    Apoi, cu mâinile tremurânde, desfăcu citaţia şi începu să citească: o citi de câteva ori şi, în sfârşit, pricepu. Era o citaţie obişnuită, emisă de circumscripţia de poliţie, prin care era invitat să se prezinte în ziua aceea, la orele nouă şi jumătate, în biroul comisarului.
    "Când s-a mai una ca asta? N-am niciun fel de treburi cu poliţia! Şi de ce tocmai azi? se gândea el, chinuit de nedumerire. Doamne, de s-ar isprăvi mai repede! Căzu în genunchi ca să se roage, şi-i veni să râdă - nu de rugăciune, ci de el însuşi. Dacă-mi este scris să merg la pierzanie, fie, îmi e totuna! Să-mi pun ciorapul! se gândi el deodată. Are să se murdarească de praf şi au să dispară urmele. Îşi puse ciorapul, dar pe loc îl smulse din picior, dezgustat şi îngrozit. Apoi îşi zise că tot nu are altul, îl puse din nou şi râse. Toate astea sunt relative, neconcludente, n-ar fi decât simple aparenţe, nimic mai mult, îşi spuse el, cercând să se agaţe de un gând, dar tremurând din tot trupul. Uite că l-am încălţat! Am sfârşit prin a mă încălţa cu el!"
    De altfel, deznădejdea îi curmă râsul numaidecât.
    "Nu, nu mă simt în stare"... se gândi el. Picioarele îi tremurau.
    "De frică, şopti el. Capul i se învârtea şi-l durea din pricina febrei. Asta este un vicleşug! Vor să mă atragă printr-un vicleşug şi apoi să mă prindă în plasă, urmă el, ieşind pe scară. Cel mai rău este că aproape aiurez... sunt în stare să îndrug acolo cine ştie ce prostii..."
    Pe scară îşi aminti că lasase obiectele în gaura tapetului.
    "Şi tocmai acum, în lipsa mea, ar putea să facă o percheziţie" îşi zise, şi se opri. Dar atât de mare îi era deznădejdea, atât de cinic, dacă se poate spune astfel, ajunsese să admită că se duce la prăbuşire sigură, încât renunţă să se mai gândească şi porni la drum.
    "De s-ar isprăvi mai repede!"
    Afară domnea o arşiţă de nesuferit: niciun strop de ploaie nu căzuse în ultimele zile. Iarăşi praf, cărămizi şi var, din nou putoarea cârciumilor şi a băcăniilor, aceiaşi beţivi, aceiaşi zarzavagii ambulanţi şi birjari moţăind în birjele lor. Lumina soarelui îl izbi dureros în ochi, capul începu să i se învârteasca, aşa cum se întâmplă bolnavilor de friguri, când ies în stradă pe o zi însorită.
    Ajuns la colţul străzii din ajun, se uită cu o nelinişte chinuitoare spre casa aceea..... şi pe loc întoarse ochii.
    "Dacă mă întreabă, poate că am să mărturisesc" se gândi el, apropiindu-se de poliţie.
    Secţia  era la un sfert de verstă. Abia se mutase acolo, într-o casă nouă, la etajul trei. În localul vechi fusese o singură dată, mai demult. Intrând în gang, văzu în dreapta o scară pe care cobora un mujic cu un registru în mână.
    "Un portar: aşadar, secţia e aici..." Şi începu să urce la întâmplare. N-avea chef să întrebe de drum.
    Scara era îngustă, foarte abruptă şi murdară. Bucătăriile celor trei etaje dădeau pe aceasta scară şi stăteau cu uşile deschise aproape toată ziua. De aceea pe scara domnea o căldură înăbuşitoare. Urcau şi coborau portarii cu registrele sub braţ, curieri şi diverse persoane de ambele sexe, pe care-i aducea nevoia. Uşa secţiei era de asemenea larg deschisă. Raskolnikov pătrunse în sală, unde aşteptau în picioare câţiva bărbaţi, şi se opri. Şi aici era o căldură înăbuşitoare, la care se adaugă mirosul greţos de vopsea proaspătă, încă neuscătă, duhnind a ulei rânced, din odaile abia zugrăvite.
    Raskolnikov aşteptă puţin, apoi se hotărî să înainteze şi trecu în odaia vecină. Erau un şir de odăiţe mici, cu tavanul jos. O nerăbdare febrilă îl împingea înainte. Nimeni nu-l băga în seamă. În cea de a doua odăiţă şedeau contopiştii care-şi vedeau de scripte; nu erau îmbrăcaţi nici ei mult mai bine decât el şi aveau un aspect destul de ciudat. Raskolnikov se apropie de unul.
    - Ce vrei?
    Arătă citaţia trimisă de poliţie.
    - Sunteţi student? întrebă conţopistul, uitându-se la citaţie.
    - Da, fost student.
    Conţopistul îl cercetă din ochi, de altfel, fără pic de curiozitate. Era un omuleţ cu părul ciufulit, care părea preocupat numai de-ale lui.
    "De la ăsta nu poţi afla mare lucru, fiindcă lui totul îi este indiferent" se gândi Raskolnikov.
    - Duceţi-vă dincolo, la secretar, zise conţopistul, arătând cu degetul spre cea din urmă odaie.
    Raskolnikov intră în această cameră (a patra la rând) strâmtă şi plină de lume, o lume ceva mai bine îmbrăcată decât în celelalte odăi. Printre solicitatori se aflau două femei. Una, în doliu, îmbrăcată sărăcăcios, şedea la masă în faţa secretarului şi scria ceea ce îi dicta acesta. Cealaltă, foarte grasă, cu pete stocojii pe obraz, arătoasă şi cam luxos îmbrăcată, cu o broşa cât o farfurioară de ceai prinsă în piept, sta deoparte, în aştepare.
    Raskolnikov întinse secretarului citaţia. Acesta o privi în treacăt şi zise: "Aşteptaţi". Apoi se ocupă mai departe de femeia în doliu.
    Raskolnikov răsuflă uşurat.
   "Trebuie să fie altceva la mijloc!"
   Puţin câte puţin începu să prindă curaj: încerca pe cât cu putinţă să se îmbărbăteze şi să se dezmeticească.
   "Orice prostie, o imprudenţă cât de mică şi pot să mă dau de gol! Hm... Păcat ca aici nu-i aer, adaugă el în gând. Ce zăpuşeală!... Mi se învârteşte şi mai rău capul... şi mintea de asemenea."

    Îşi simţea întreaga fiinţă răscolită şi se temea să nu-şi piarda stăpânirea de sine. Căută să-şi fixeze gândurile asupra unui obiect oarecare, sa se gândească la orice altceva, dar nu izbutea. De altfel, îl interesa nespus de mult secretarul: ar fi vrut să ghicească, după fizionomia lui, ce gânduri ascunde. Era un om foarte tânăr, de vreo douăzeci şi doi de ani, cu o faţă oacheşă şi mobilă, cam trecută pentru vârsta lui. Îmbrăcat după ultima modă, ferchezuit şi pomădat, părul pieptănat cu cărare dusă până la ceafă, purta o mulţime de inele pe degetele albe, foarte îngrijite, şi lănţişoare de aur la jiletcă. Schimbase chiar vreo două vorbe pe franţuzeşte cu un străin ce se afla în odaie şi le pronunţase destul de corect.
    - Dumneata de ce nu iei loc, Luiza Ivanovna? zise el în treacăt cucoanei stacojii, gătită foc, care tot mai stătea în picioare, ca şi cum n-ar fi îndrăznit să se aşeze fără să fie poftită, deşi scaunul era alături.
    - Ich danke, răspunse dânsa şi, în foşnet de mătăsuri, se lăsă încet pe scaun.
    Rochia ei azurie, garnisită cu dantelă albă, învălui scaunul ca un val de spume, ocupând mai bine de jumătate din cameră. În aer se răspândi un miros puternic de parfum. Dar cucoana zâmbea cu teamă şi îndrăzneală totodată, şi era vădit îngrijorată, părea că se sfieşte de faptul că ocupa atâta loc şi că miroase atât de tare a parfum.
    Doamna în doliu isprăvi de scris şi se ridică. Deodată, intră în odaie un ofiţer: părea că sfidează pe toată lumea cu mersul şi felul lui de a-şi răsuci umerii la fiecare pas. Îşi aruncă pe masă chipiul cu cocardă şi se aşeză în fotoliu. Vazându-l, doamna gătită sări în sus şi îi făcu o reverenţă cu un deosebit respect; ofiţerul, însă, nu-i dădu nicio atenţie, iar dânsa nu mai îndrăzni sa se aşeze în prezenţa lui.
    Era ajutorul comisarului; avea mustăţi lungi, roşcate, care stăteau ţepene, orizontal, sub nas, şi nişte trăsături foarte mărunte, banale, care nu exprimau nimic, decât poate o oarecare impertinenţă, fiindcă, cu toată modestia atitudinii, expresia feţei nu cadra cu îmbrăcămintea lui ponosită: fără să-şi dea seama, Raskolnikov îl privise prea lung şi prea fix, aşa încât ofiţerul se simţi jignit.
    - Ce vrei? strigă el, pesemne mirat că un coate-goale ca Raskolnikov îndrăzneşte să nu intre în pământ în faţa privirii sale scăpărătoare.
    - Am fost chemat..... cu o citaţie...... îngână Raskolnikov.
    - Este  în legătură cu reclamaţia pentru neplata banilor de către domnul student, se grăbi să spună secretarul, smulgându-se dintre hârtiile sale. Poftim (şi-i aruncă un caiet, arătându-i un anumit pasaj), citeşte!
    "Banii! Ce fel de bani? se gândea Raskolnikov. Dar atunci nu este vorba de..... nu, cu siguranţă!"
    Tresări de bucurie. Îşi simţi inima uşoară, nespus de uşoară. Parcă i se luase toată greutatea de pe piept.
    - La ce oră erai citat să te prezinţi, stimate domn? strigă locotenentul, simţindu-se fără nici un motiv, din ce în ce mai jignit. Ai fost citat pentru ora noua şi jumătate şi acum e trecut de unsprezece!
    - Citaţia  mi-a fost predată abia acum un sfert de oră, răspunse Raskolnikov cu glas tare, peste umăr, înfuriindu-se şi el deodată, spre mirarea lui, şi chiar lasându-se cu plăcere în voia acestei furii. Nu-i destul că am venit bolnav, în toiul unui acces de friguri!!
    - Te rog să nu ţipi!
    - Nici nu mă gândesc să ţip, vorbesc foarte liniştit, dumneata eşti acela care-ţi permiţi să ţipi la mine. Sunt student şi nu permit nimănui să se răstească la mine.
    Auzind acestea, ajutorul de comisar se aprinse atât de tare, că în prima clipă nu putu scoate un cuvânt, doar stropi de salivă îi ţâşneau din gură. Sări ars.
    - Te poftesc să taci! Te afli într-o instituţie publică! Să nu te obrăzniceşti, domnule!
    - Şi dumneata te afli într-o instituţie publică! exclama Raskolnikov. Şi în afară de faptul că ţipi, mai şi fumezi, şi prin urmare arăţi că ne desconsideri pe toţi.
    Spunând aceasta  Raskolnikov simţi o nespusă satisfacţie. Secretarul îl privea, zâmbind. Ofiţerul cel iute din fire rămase cu gura căscată.
    - Asta nu te priveşte pe dumneata! răspunse el, în sfârşit, nefiresc de tare. Poftim de răspunde la întrebarea ce ţi se pune. Arată-i despre ce este vorba, Alexandr Grigorievici. Se plânge lumea de dumneata! Nu vrei să plateşti! Ia te uită ce grozav e dumnealui!
    Dar Raskolnikov nici nu-l mai asculta şi, apucând iute hârtia, căută să afle cât mai repede despre ce este vorba. Citi o dată, de două ori, şi nu înţelese nimic.
    - Ce-i asta? îl întrebă el pe secretar.
    - Sunteţi pus sub urmărire pentru neplata unei datorii pentru care aţi dat o poliţă. Trebuie ori să achitaţi datoria, toate cheltuielile, penalizările etc, ori să răspundeţi în scris, specificând când veţi putea achita datoria şi totodată să vă luăţi obligaţia de a nu părăsi capitala până la achitarea ei, de a nu înstrăina şi de a nu tăinui averea ce o posedaţi. Creditorul este liber să vă scoată averea la mezat şi sa procedeze conform legilor în vigoare.
    - Dar eu....... eu nu sunt dator nimănui!
    - Asta nu ne priveşte. Noi am primit pentru urmărire o poliţă a cărei scadenţă a trecut de mult şi care a fost protestată conform legilor: poliţa este în valoare de o sută cincisprezece ruble şi a fost dată văduvei asesorului de colegiu Zărniţână acum nouă luni; de la văduva Zarniţâna acest înscris a trecut spre încasare la consilierul de curte Cebarov şi noi vă invităm să răspundeţi la această sesizare.
    - Dar Zarniţâna este gazda mea.
    - Şi ce-i dacă vă este gazdă?
    Secretarul privea de sus, cu un zâmbet plin de compătimire şi, totodată, oarecum victorios, pe acest novice prins pentru prima oară în cleştele procedurii juridice. Părea ca zice: "Ei, cum te mai simţi acum?" Dar ce-i păsa, ce-i pasă acum lui Raskolnikov de poliţa şi de urmărire pentru neplată! Făcea oare să te nelinişteşti pentru atâta lucru, făcea oare să-i dai cea mai mică atenţie?! Sta, citea, asculta, răspundea, întreba chiar, dar toate acestea le făcea în chip mecanic.
    Triumful instictului de conservare, senzaţia de a fi scăpat de un pericol iminent - iată ce-i umplea în clipa de faţa întreaga fiinţă: şi aceasta, fără presimţiri, fără analiză, fără încercări de a ghici ce se va întâmpla mai departe, fără îndoieli şi fără întrebări. Era clipa unei fericiri absolute, spontane, pur animalice. Dar tocmai atunci se petrecu în odaie ceva asemănător cu o furtuna cu fulgere şi tunete.
     Ofiţerul, încă zguduit de lipsa de respect ce i se arătase, fierbând probabil de indignare şi voind pesemne să-şi satisfacă amorul propriu atins, se năpusti cu tunete şi fulgere la nefericita "doamnă îmbrăcata luxos", care-l privea din clipa intrării cu zâmbetul cel mai nătâng pe buze.
    - Ia ascultă! dezmăţato! zbieră el deodată cât îl ţinea gura (doamna îndoliată părăsise biroul). Ce s-a întâmplat la tine noaptea trecută? Hăi? Dezmăţ, scandal, de a răsunat toata strada. Iar bătaie şi beţie? Vrei să ajungi la răcoare? Ţi-am spus, te-am prevenit de zeci de ori că dacă se mai întâmplă o dată, nu te mai iert! Şi tot nu te astâmperi, destrăbălato!
    Hârtia scăpă din mâinile lui Raskolnikov; o privea cu ochii căscaţi pe doamna cea luxoasă, luată în primire atât de brutal: curând însă se dumiri despre ce era vorba şi toată povestea începu să-l distreze. Asculta cu plăcere, ba chiar îi venea să râdă, să râdă cu hohote.... Toţi nervii îi vibrau.
    - Ilia Petrovici! începu grijuliu secretarul, dar se opri să aştepte clipa prielnică, fiindcă ştia din experienţă că ofiţerul, odată înfuriat, nu mai putea fi potolit decât cu forţa.
    Cât priveşte pe doamna cea luxoasă, la început aceste fulgere şi trăsnete o făcură să tremure; dar ciudat: cu cât injuriile se înteţeau, cu atât ea se făcea mai mieroasă, şi zâmbetul cu care îi zâmbea neîncetat fiorosului ofiţer era mai fermecător. Se învârtea pe loc, făcea nesfârşite reverenţe, aşteptând cu nerăbdare să i se îngăduie, în sfârşit, sa spună şi ea un cuvânt; până la urmă prinse momentul:
    - La mine n-a fost niciun fel de gălagie şi bătăi, domnule capiten, începu să turuie deodată, cu iuţeala boabelor de mazăre ce se răstoarnă din sac; vorbea curgător ruseşte, dar cu un puternic accent german. Nici un scandal, nici unul, dumnealui a venit beat şi eu spus tot cum a fost, domnule capiten, eu nu sunt vinovat... eu am casă onorabilă, domnule capiten, cu purtări onorabil, eu nu vrei niciodată, niciodată la mine scandal. Dumnealui a venit beat de tot şi a cerut trei butilcă, apoi a ridicat picior şi a început cânta pian cu picior şi asta nu-i frumos într-o casă onorabil şi el a spart ganz piano şi asta înseamnă lipsă de manieren şi eu am zis la el acest lucru. Iar dumnealui a luat butilca şi a bătut pe toţi la spate cu butilca. Atunci eu am chemat repede portar şi când Karl a venit dumnealui a învineţit ochi la Karl, şi la Henriet a învineţit ochi, şi a dat de cinci ori la mine peste obraz. Asta e nedelicat într-o casă onorabil, domnule capiten, şi eu am ţipat: "ajutor!" Dumnealui atunci a deschis fereastra care dai la canal şi a început guiţat ca un purcel: ruşine. Cum se poate guiţat la fereastră în stradă ca un purcel? Pfui, pfui, pfui! Karl a luat la el de la spate de frac şi a tras la el, asta adevărat, domnule capiten, Karl a rupt la dânsul seinen Rocki Aivmci dumnealui a ţipat că man muss ihm cincisprezece carboave amendă plătim. Eu, domnule capiten, singur am dat la el cinci carboave pentru seinen Rock. A fost un muşteriu neonorabil, domnule Capiten, şi dumnealui tot felul de scandal a făcut! Dumnealui a zis că are să publice eine grosse Satire despre mine pentru că dumnealui putut scrie în toate gazetele.
    - Un scriitor, prin urmare?
    - Da, domnule capiten, şi ce muşteriu neonorabil, domnule capiten, dacă într-o casă onorabil.....
    - Haide, haide! Ajunge! Ţi-am spus, ţi-a spus......
    - Ilia Petrovici! rosti din nou semnificativ secretarul. Ofiţerul îi aruncă o privire iute; secretarul îşi înclină uşor capul.
     - ....... Ascultă stimată Laviza Ivanovna, ţi-o spun pentru cea din urma oară, auzi dumneata? urmă ofiţerul. Dacă în casa ta onorabilă va mai avea loc un singur scandal, am să te bag la ţuhaus, cum se spune în limbaj nobil. Ai auzit? Auzi dumneata: un literat, un scriitor ia cinci ruble pentru pulpana ruptă într-o... "Casă onorabilă"! Auzi ce sunt în stare aceşti scriitori? şi ofiţerul îi aruncă lui Raskolnikov o privire dispreţuitoare. Acum două zile, la tractir, s-a întâmplat aceeaşi poveste: un individ a mâncat, a băut şi n-a vrut să platească. Cică "am sa fac o satiră". Săptămâna trecută un altul pe vapor a insultat cu vorbe murdare familia unui onorabil consilier de stat, pe soţia şi pe fiica lui. Deunăzi unul a fost dat afară pe brânci dintr-o cofetărie. Iată ce fel de oameni sunt aceşti studenţi, scriitori, propovăduitori de tot soiul... ptiu! Hai, cară-te! Într-o zi am să trec chiar eu pe la tine... atunci să te fereşti! Auzi?
    Cu o amabilitate febrilă, făcând reverenţe în toate părţile, Luiza Ivanovna se retrase de-a-ndărătelea spre uşa: dar în prag dădu cu spatele peste un ofiţer prezentabil, cu faţa proaspătă, deschisă, şi cu nişte superbi favoriţi blonzi. Era Nikodim Fomici, comisarul de circumscripţie în persoană. Luiza Ivanovna se grăbi să facă o reverenţă până la pământ şi, cu paşi mărunţi şi săltăreţi, o zbughi afară.
    - Iar gălăgie,  iar tunete şi trăsnete, vijelie, uragan! vorbi amabil şi prietenos Nikodim Fomici către Ilia Petrovici. Iar te-ai enervat, iar te-ai aprins! Am auzit încă de pe scară.
    - ce să mai vorbim! răspunse Ilia Petrovici cu un aer de superioară plictiseală (nici măcar nu rosti "ce să mai vorbim", ci părea un fel de "e-e-es-mai-orbim") şi se mută cu hârtiile în mână la o altă măsă. Străbătând odaiă, îşi tot mişcă teatral umerii: un pas, o mişcare, încă un pas, încă o mişcare. Iată acest domn literat, pardon, student, adică fost student, nu-şi plăteşte chiria, dă poliţe peste poliţe, nu vrea să se mute, primim întruna plângeri împotriva dumnealui şi acest domn se scandalizează fiindcă mi-am aprins ţigara în prezenţa dumnealui! Când pretinzi să fii respectat nu faci incorectitudini şi ia priviţi-l, vă rog, cum arată, cât este de vrednic de respect!
    - Sărăcia nu-i un viciu, dar ce să mai vorbim! Ne cunoaştem, eşti ca dinamita, te aprinzi dintr-o nimica. Iar dumneata, pesemne că te-ai simţit jignit de ceva şi nu te-ai mai putut stăpâni, urmă Nikodim Fomici vorbind amabil lui Raskolnikov. Să ştii însă că n-ai avut dreptate; e un om cum rar se găsesc, dar dinamită, curat dinamită! Se aprinde, sare în sus, arde - şi gata! A trecut. Rămâne o inimă de aur şi atâta tot! La regiment l-au poreclit: "locotenentul dinamită"...
    - Şi ce regiment,  ce regiment! exclamă Ilia Petrovici, foarte mulţumit că fusese ăaât de plăcut măgulit, dar tot mai făcând pe supăratul.
    Raskolnikov simţi deodată dorinţa de a le spune ceva cât se poate de plăcut.
.........................................................