Crimă şi predeapsă, Dostoievski

............................................................
                                                        10.

                           - Mi-e milă de tăticu! zise ea peste o clipă, ridicându-şi obrăjorul scăldat în lacrimi şi ştergându-şi ochişorii cu mâinile. Numai nenorociri şi nenorociri, adaugă ea pe neaşteptate, cu aerul acela deosebit de serios pe care se silesc să şi-l ia copiii când vor sa vorbească precum "Oamenii mari".
    - Dar tăticul te iubea mult?
    - O iubea mai ales pe Lidocika, urmă dânsa cu aceeaşi gravitate, fără să zâmbească. O iubea fiindcă e micuţă şi bolnavă; îi aducea bomboane, iar pe noi ne învăţa să citim; pe mine mă învăţa gramatica şi religia, adăugă ea cu demnitate. Mămica nu spunea nimic, dar ştiam că-i face plăcere, şi tăticu' ştia că-i face plăcere. Mămica vrea sa mă înveţe franţuzeşte, fiindcă sunt fată mare şi e timpul să învăţ serios.
    - Ştii să te rogi?
    - Cum să nu; ştim cu toţii! Am învăţat de mult; eu sunt mare şi mă rog singură, iar Kolea şi Lidocika - împreună cu mămica, cu glas tare; mai întâi spun "Născătoarea", apoi o rugăciune: "Doamne, miluieşte şi iart-o pe surioara noastră Sonia"; şi încă una: "Doamne, miluieşte şi iartă-l pe celălalt tătic al nostru", fiindcă tăticul nostru mai mare a murit, iar acesta e al doilea tătic al nostru, dar noi ne rugăm şi pentru cel dintâi.
    - Polecika, eu mă numesc Rodion; roagă-te uneori şi pentru mine... spune: "iartă şi pe robul tău Rodion", mai mult nimic.
    - Toată viaţa mea am să mă rog pentru dumneata, zise cu înflăcărare fetiţa şi deodată începu să râdă, se repezi la el şi încă o dată îl strânse tare în braţe.
    Raskolnikov îşi spuse numele, îi dădu adresa şi făgădui că va veni neapărat a doua zi. Fetiţa se despărţi de el, încântată. Trecuse de zece când tânărul ajunse în stradă. Peste cinci minute se afla din nou pe pod, în acelaşi loc unde, cu puţin înainte, încercase să se înece femeia aceea.
    "Ajunge îşi zise el, hotărât şi solemn. Jos cu nălucirile, cu temerile închipuite, cu strigoii... Viaţa există! Oare n-am trăit intens acum? Nu, viaţa mea nu s-a stins o dată cu baba aceea! Dumnezeu s-o odihnească, dar ajunge, maică, e timpul să-mi dai pace! Acum urmează împărăţia raţiunii, a luminii şi... şi a voinţei şi a puterii... şi mai vedem noi! O să ne măsurăm puterile! adăugă el ameninţător, ca şi cum ar fi vorbit unei forţe oculte, sfidând-o. Şi eu care mă resemnasem să trăiesc de acum înainte pe un spaţiu de un metru!... - Sunt tare slab în clipa asta, dar... cred ca boala a trecut. De altfel, când am ieşit din casă ştiam că are să-mi treacă. Dar stai: casa lui Pocinkov e la doi paşi de aici. Trebuie să mă duc neapărat la Razumihin, chiar dacă n-ar fi la doi paşi... las să câştige rămăşagul!... Să se bucure, nu-i nimic! Trebuie să fiu tare, tare - fără putere nu poţi face nimic; şi numai puterea naşte putere, iată ce nu ştiu ei", adaugă el mândru, plin de încredere în el însuşi, şi porni într-acolo abia târându-şi picioarele.
    Mândria şi încrederea în sine creşteau cu fiece clipă; se petrecea o mare schimbare în el, era alt om. Dar ce se întâmplase, ce-l preschimbase într-atât? Nu ştia nici el; ca omul care se agaţă de un pai, i se păru deodată că "poate să trăiască, că viaţa mai există încă şi că viaţa lui nu s-a stins o dată cu femeia aceea bătrână". Poate că se pripise cu această concluzie, dar nu se gândea la asta.
    "Şi totuşi, i-am cerut să pomenească pe robul Rodion... îi fulgeră prin minte. Nu-i nimic, asta nu strică!" adaugă el şi râse singur de asemenea gând.
    Era cât se poate de bine dispus.
    Găsi foarte uşor locuinţa lui Razumihin; în casa lui Pocinkov toata lumea îl cunoştea pe noul locatar şi portarul îi arătă drumul numaidecât. De pe la mijlocul scării se auzeau zgomotul şi larma însufleţită a unei adunări mari. Uşa care dădea pe palier era larg deschisă; răzbeau strigăte şi discuţii. Odaia lui Razumihin era destul de mare şi se adunaseră vreo cincisprezece oameni.
    Raskolnikov se opri în antreu.
    Acolo, după o perdea, cele două slujnice ale gazdei trebăluiau în jurul a două samovare mari; aveau de lucru cu sticlele, farfuriile, tăvile cu plăcintă şi gustările aduse de la bucătăria gazdei.
    Raskolnikov trimise după Razumihin.
    Acesta veni în goană, încântat. De la prima privire îţi dadeai seama că băuse foarte mult şi, deşi Razumihin nu izbutea niciodată să se îmbete, de data aceasta se vedea că întrecuse măsura.
    - Ascultă, îi zise grăbit Raskolnikov, am venit numai să-ţi spun că ai câştigat şi că, într-adevăr, nimeni nu poate să ştie ce i se va întâmpla. De intrat n-am să intru; mă simt atât de slab că abia mă ţin pe picioare, aşa că îţi spun bună ziua şi la revedere! Dar să vii mâine pe la mine...
    - Ştii ceva: am să te însoţesc până acasă!Dacă chiar tu spui că eşti slab, atunci......
    - Şi musafirii? Cine-i cârlionţatul acela care şi-a vârât nasul acum?
    - Ăsta? Dracu-l ştie! Un prieten de-al unchiului meu, pesemne, sau poate unul care a venit nepoftit... Am să-l las pe unchiul meu cu musafirii; este un om de nepreţuit; păcat că nu poţi să faci cunoştinţa cu el acum. Dar la dracu cu toţi! Acum nu le pasă de nimeni, iar eu simt nevoia să ma aerisesc puţin, aşa că tu, frăţioare, ai picat la ţănc, încă două minute şi mă luam la bătaie cu ei. Vorbesc ăştia nişte prăpăstii de-ţi stă mintea în loc... Nici nu-ţi închipui cum pot să bată cîmpii oamenii ăştia! De altfel, cum să nu-ţi poţi închipui? Parcă noi nu batem câmpii? Dar nu-i nimic, n-au decât să spună moşi pe groşi... n-au sa vorbească aşa totdeauna... Aşteaptă o clipă aici, să-l aduc pe Zosimov.
    Zosimov se napusti asupra lui Raskolnikov cu un fel de aviditate; o curiozitate i se citea pe chip; peste putin fata i se lumina.
    - Si acum la culcare! hotari el cercetand, maine, vedem noi, dar azi nu-i merge rau deloc: gasesc o schimbare mare de cand nu l-am vazut. Omul cat traieste, tot invata......
    - Stii ce mi-a soptit Zosimov cand am iesit? ii tranti la obraz Razumihin, de indata ce ajunsera amandoi in strada. Eu, fratioare, am sa-ti spun deschis: sunt niste prosti cu totii. Zosimov mi-a spus sa flecaresc cu tine pe drum, sa te trag de limba si dupa aceea sa-i spun tot, pentru ca el isi inchipuieste ca...... tu..... ai fi nebun, sau ca esti pe cale sa-ti pierzi mintile. Inchipuieste-ti! In primul rand, esti de trei ori mai destept ca dansul, in al doilea rand, de vreme ce nu esti nebun, nu trebuie sa-ti pese de aiurelile lui, in al treilea rand, halca asta de carne este de specialitatea lui chirurg si acum s-a scrantit cu bolile nervoase, iar in privinta ta l-a intors pe dos discutia pe care ai avut-o cu Zametov.
    - Zametov ţi-a povestit tot?
    - Tot, şi foarte bine a făcut. Acum am înţeles tot adevărul şi Zametov a înţeles... într-un cuvânt, Rodea... vorba este că... sunt cam afumat... Dar nu-i nimic... Vorba este că ideea asta... pricepi tu? Ideea asta le venise într-adevăr, înţelegi? Adică nici unul dintre ei nu îndrăznea s-o spună cu glas tare, pentru că e cea mai mare aiureala din câte s-au auzit vreodată, şi mai ales de când l-au arestat pe zugravul acela, toate s-au spart ca o băşică de săpun, pentru totdeauna. Dar ce să le faci dacă sunt proşti? L-am cam scuturat atunci pe Zametov - fie vorba între noi, frate; dar te rog să nu faci nicio aluzie că ai şti ceva; mi-am dat seama că este foarte susceptibil din fire: s-a întâmplat la Laviza, dar astăzi, astăzi s-au lămurit toate. Principalul vinovat este acest Ilia Petrovici! El s-a folosit atunci de leşinul tău şi apoi i-a fost şi lui ruşine de bănuiala asta; ştiu eu...
    Raskolnikov îl asculta cu aviditate. Fiind beat, pe Razumihin îl luă gura pe dinainte.
    - Am leşinat atunci fiindcă nu era aer şi mirosea a vopsea de ulei, zise Raskolnikov.
    - Mai încape vorba. Şi nu era numai vopseaua de vină; congestia pe care ai făcut-o era în pregătire de mai bine de o lună; Zosimov e martor! Dar nici nu-ţi poţi închipui cât de ruşinat este acum puştiul asta de Zametov! "Nu fac nici cât degetul lui cel mic!" zice. Cât degetul tău cel mic, adică. Uneori, frate, are sentimente frumoase. Dar lecţia, lecţia, lecţia pe care i-ai dat-o astăzi la "Palatul de Cristal", este de-o măiestrie fără pereche! Mai întâi l-ai speriat, l-ai făcut să-l apuce fiorii! L-ai adus aproape până acolo, încât să dea din nou crezare acelei absurdităţi monstruoase şi după aceea i-ai scos limba de un cot: "Ce-ai căutat, ai găsit!" Minunat! A fost strivit, distrus! Eşti un maestru, zău, şi aşa le trebuie! Eh, păcat că n-am fost de faţă! Ce te-a mai aşteptat acum! Şi Porfiri ar vrea să te cunoască...
    - A...... şi el...... Dar de ce m-aţi trecut în rândul nebunilor?
    - Adică nu tocmai la nebuni. Eu, frate, mă tem, că........
    -  .......ţi-am un mort: a murit un funcţionar... şi am dat toţi banii... şi apoi, m-a sărutat o fiinţă care, chiar dacă aş fi ucis pe cineva, tot m-ar... într-un cuvânt, am văzut acolo o altă fiinţă... cu o pană roşie ca para focului,  dar aiurez... sunt foarte slab, sprijină-mă... uite scara...
    - Ce-i cu tine? Ce-i cu tine? întrebă Razumihin, alarmat.
    - Mi se cam învârteşte capul, dar nu despre asta e vorba, sunt trist, atât de trist, ca o femeie... în adevăr! Priveşte! Ce-i asta? Vezi, vezi!
    - Ce este?
    - Nu vezi? Lumină în odaia mea! Vezi? Prin crăpătură......
    Erau la ultima scară, în faţa uşii gazdei şi, într-adevăr, de jos se vedea că în chilioara lui Raskolnikov arde lumina.
    - Ciudat! O fi Nastasia, zise Razumihin.
    - Nu vine niciodată la ora asta şi, apoi, cred că doarme de mult, dar..... nu-mi pasă...... Rămâi cu bine!
    - Ce te-a apucat? Te însoţesc, intrăm împreună!
    - Ştiu că o să intrăm împreuna, dar aş vrea să-ţi strâng mâna aici şi să-mi iau rămas bun de la tine. Stai, dă-mi mâna; rămâi cu bine!
    - Ce ai, Rodea?
    - Nimic; să mergem; ai să fii martor......
    Urcând scara,  lui Razumihin îi trecu prin minte că s-ar putea că Zosimov să aibă dreptate. "Eh! L-am necăjit cu flecăreala mea!" se gândi el. Dar, apropiindu-se de uşă, auziră glasuri venind din odaie.
    - Ce se petrece aici? strigă Razumihin.
    Raskolnikov puse mâna pe clanţă, deschise larg uşa şi rămase împietrit în prag.
    Pe divan  stăteau mama şi sora lui; de un ceas şi jumătate erau acolo. Cum se face că nu se aşteptase deloc la aşa ceva? Cum de nu se gândise deloc la ele când, în ziua aceea, pentru a doua oară, îi fusese anunţată venirea lor, când le ştia pe drum, gata să sosească? În aceasta oră şi jumătate ele o descususeră amănunţit pe Nastăsia, care sta în picioare în faţă lor şi le înşira tot ce ştia. Nu-şi mai reveneau din spaimă, aflând că fugise bolnav, şi, după cum reieşea din spusele femeii, delirând!
    "Doamne, ce-o fi cu el?"
    Plângeau amândouă, şi prin ce suferinţe neînchipuite trecuseră în această oră şi jumătate.
    Un strigăt plin de bucurie îl întâmpină în prag. Cele două femei se repeziră la el. Dar el rămase stană de piatră: ca la lumina unui fulger îşi dădu seama de realitate. Nu mai putea nici să le întindă braţele, ca să le strângă la pieptul lui. Mama şi sora lui îl îmbrăţişau, îl sărutau, râdeau, plângeau...
    El făcu un pas, se clătină şi se prăbuşi în nesimţire pe podea.
    Panică, ţipete de groază, suspine... Razumihin, care rămăsese în prag, dădu buzna înăuntru, îl apucă pe bolnav în braţele lui vânjoase, şi îl culcă într-o clipită pe divan.
    - Nu-i nimic, nu-i nimic! striga el mamei şi surorii. Nu-i decât un leşin fără nicio gravitate! Chiar acum mi-a spus doctorul că-i este mult mai bine, că este chiar sănătos! Apă! Iacă, vedeţi, a început să-şi vină în fire, uitaţi-vă, îşi revine!...
    Şi apucând-o de mână pe Dunecika, o scutură aproape să-i scoată braţul din încheietură şi o sili să se aplece că să vadă că "îşi revine". Mama şi sora îl priveau pe Razumihin cu înduioşare şi recunoştinţă, socotindu-l o adevărată providenţă; aflaseră de "acest tânăr îndatoritor", cum îl numea în aceeaşi seară, într-o discuţie intimă cu Dunia, însăşi Pulheria Aleksandrovna Raskolnikova.


                                                              PARTEA A TREIA
                                                                     Capitolul I

                     Raskolnikov se ridică în capul oaselor şi se aşeză pe divan. Cu un gest moale întrerupse şuvoiul de vorbe înflacărate şi dezlânate cu care Razumihin încerca să le liniştească pe cele două femei şi, luându-le de mână, le cercetă din ochi, pe rând, cu luare-aminte, vreo două minute, în tăcere. Privirea lui, plină de o nemărginită suferinţă, avea o fixitate aproape dementă, ceea ce o sperie pe maică-sa, care începu sa plângă.
    Avdotia Romanova, era palidă, degetele îi tremurau în mâna fratelui ei.
    - Duceţi-vă acasă..... cu dânsul, zise Raskolnikov cu glas întretăiat, arătându-l pe Razumihin. Până mâine, mâine totul va fi... Aţi sosit de mult?
    - În seara asta, Rodea, răspunse Pulheria Aleksandrovna, trenul a întârziat grozav. Dar, Rodea, eu nu plec acum de-aici, pentru nimic în lume! Rămân la noapte lângă tine...
    - Nu mă chinui! spuse el, făcând un gest de enervare.
    - Rămân cu el! exclamă Razumihin. N-am să-l părăsesc o clipă, invitaţii mei n-au decât sa se ducă la dracu', să se dea cu capul de pereţi! De altminteri, acasă face unchiul meu pe gazda.
    - Vai, cum, cum să vă mulţumesc! începu Pulheria Aleksandrovna, strângând iarăşi mâna lui Razumihin.
    Raskolnikov o întrerupse:
    - Nu pot, nu pot... repeta el iritat, nu mă chinuiţi. Ajunge, plecaţi odată... Nu mai pot!...
    - Să mergem, mamă, să ieşim cel puţin din odaie, şopti Dunia speriată. Îl ucidem stând aici, asta e limpede.
    - Să nu mă uit la el după o despărţire de trei ani! se văită Pulheria Aleksandrovna.
    - Staţi! le opri Raskolnikov. Mă întrerupeţi într-una şi-mi pierd şirul gândurilor...... L-aţi văzut pe Lujin?
    - Nu, Rodea, dar ştie că am sosit. Am auzit că Piotr Petrovici a fost atât de bun şi te-a vizitat astăzi, adaugă mamă, cu oarecare sfială.
    - Da...... a fost atât de bun... Dunia, i-am spus mai adineauri lui Lujin că am să-l arunc pe scări în jos şi l-am trimis la dracu'...
    - Rodea, ce-i cu tine?! Tu, desigur... nu vrei să spui că... începu Pulheria Aleksandrovna, îngrozită, dar, aruncând o privire spre Dunia, se opri.
    Avdotia Romanova, cu ochii aţintiţi asupra fratelui ei, aştepta să le explice. Ştiau de la Nastasia despre cearta care avusese loc în ziua aceea, atât cât putuseră sa înţeleagă din felul ei încurcat de a povesti, şi erau amândouă chinuite de nedumerire.
    - Dunia, urmă cu greu Raskolnikov, nu vreau să te măriţi cu dânsul şi de aceea trebuie chiar mâine, primul lucru, să rupi orice legătură cu omul acesta şi să nu mai aud de el.
    - Doamne, Dumnezeule! exclamă Pulheria Aleksandrovna.
    - Frate, gândeşte-te la ce spui! începu cu aprindere Avdotia Romanovna, dar îşi luă seama. Poate că în clipa asta nu eşti în stare să judeci, eşti obosit, adaugă ea cu blândeţe.
    - Crezi că aiurez? Nu... Te măriţi cu Lujin pentru mine. Dar eu nu vreau să-ţi primesc jertfa. Aşa că, până mâine să-i scrii... că te-ai răzgândit... Să-mi dai să citesc şi eu, şi gata!
    - Dar nu pot să fac una ca asta! strigă fata, supărată. Şi apoi, cu ce drept......
    - Dunecika, tu te aprinzi uşor, lasă, vedem noi mâine... Nu vezi... spuse mama, speriată, repezindu-se s-o potolească. Ah, hai să plecăm, e mai bine să plecăm!
    - Aiurează, strigă Razumihin, încă ameţit de băutură, altfel nu şi-ar permite! Mâine toate prostiile astea au să-i iasă din căp! Astăzi însă l-a dat afară, ce-i drept. Şi celălalt s-a înfuriat...... Făcea pe oratorul, încerca să-şi arate cunoştinţele, dar a plecat cu coada între picioare......
    - Prin urmare, exte adevărat? exclamă Pulheria Aleksandrovna.
    - Pe mâine, frate, zise cu duioşie Dunia, să mergem, măicuţă... Rămâi cu bine, Rodea!
    - Auzi, surioară, repetă Raskolnikov, adunându-şi ultimele puteri, nu aiurez: căsătoria asta este o ticăloşie. Eu sunt un ticălos, fie, dar tu nu trebuie... unul ajunge... dar, oricât de ticălos aş fi eu, daca te măriţi cu Lujin nu te mai socotesc drept sora mea. Sau eu, sau Lujin! Şi-acum, duceţi-vă...
    - Ţi-ai pierdut minţile! Eşti un tiran! răcni Razumihin, dar Raskolnikov nu-i răspunse, poate că nici nu mai era în stare sa răspundă.
    Se culcă pe divan şi se întoarse cu faţa la perete, istovit. Avdotia Romanovna se uita ciudat la Razumihin; ochii ei negri scânteiară, facându-l pe Razumihin să tresară. Pulheria Aleksandrovna părea înmărmurită.
    - Pentru nimic în lume nu pot să plec acum, îi şopti ea cu deznădejde lui Razumihin, am să rămân aici, pe undeva..... Conduceţi-o pe Dunia......
    - Şi o să stricaţi tot! îi răspunse tot în şoaptă Razumihin, pierzându-şi răbdarea. Să ieşim pe scară. Nastasia, adu lumină! Vă jur, urmă el pe scară, vorbind cu glas scăzut, deunăzi eră să ne ia la bătaie şi pe mine şi pe doctor! Înţelegeţi? Chiar pe doctor! Şi doctorul a cedat, ca să nu-l enerveze; a plecat, iar eu am rămas la catul de jos să-l păzesc, numai că între timp el s-a îmbrăcat şi a şters-o. Are să fugă din nou, în toiul nopţii, ar putea să-şi facă rău... dacă-l enervăm...
    - Ce spuneţi?!
    - Şi apoi, Avdotia Romanovna nu poate sa rămână la hotel singură, fără dumneavoastră! Gândiţi-vă în ce casă aţi tras. Ticălosul acela de Piotr Petrovici n-a putut să găsească o locuinţă mai acătării? De altminteri, ştiţi, sunt cam cherchelit şi de aceea... vorbele mele au fost cam tari... să nu le luaţi în seamă...
    - Dar m-aş putea duce la gazda lui, stărui Pulheria Aleksandrova, s-o rog să ne adăpostească pe mine şi pe Dunia în noaptea asta, nu-l pot părăsi aşa, nu pot!
    Discutau pe palierul din josul scării, chiar în faţa uşii gazdei lui Raskolnikov. Nastasia, de pe ultima treaptă, le lumină drumul. Razumihin era grozav de surescitat. Cu o jumătate de oră mai înainte, în vreme ce-l conducea pe Raskolnikov acasă, deşi era vorbăreţ din cale-afară şi conştient că vorbeşte prea mult, avea mintea limpede, în pofida uriaşei cantităţi de spirtoase înghiţite în seara aceea. Acum însă starea lui aducea cu un fel de exaltare, de parca vinul i se urcase la cap cu putere îndoită. Stă în faţă celor două doamne, ţinându-le de mână, căutând sa le convingă prin argumente, de o sinceritate uimitoare, şi, ca să fie mai convingător, pesemne, întărea fiecare cuvânt rostit printr-o straşnică strângere de mână, în timp ce, fără pic de sfială, o sorbea din ochi pe Avdotia Romanovna. De durere, ele îşi smulgeau uneori mâinile din laba lui osoasă, dar el nu luă în seamă acest lucru şi le strângea şi mai tare, atrăgându-le tot mai aproape de el. Dacă ele i-ar fi cerut să se arunce de pe scară ca să le facă un serviciu, el ar fi făcut-o fără să stea la gânduri şi fără să se îndoiască că aşa trebuie să facă.
     Pulheria Aleksandrovna era atât de îngrijorată de boala lui Rodea, încât, deşi simţea că Razumihin era cam excentric şi-i strângea prea tare mâna, închidea ochii asupra acestor amănunte ciudate şi-l considera pe tânăr o adevărata providenţă pentru ei.
    Avdotia Romanovna, însă, deşi o apăsa aceeaşi grijă şi deşi nu era sperioasă din fire, întâlnea cu mirare şi nelinişte privirile înflăcărate ale prietenului fratelui ei; numai încrederea oarbă, inspirată de lucrurile povestite de Nastasia despre acest om ciudat, o împiedica s-o rupă la fugă şi s-o târască şi pe maică-sa după dânsa, ca să scape de el. Înţelegea de asemenea că, deocamdată, nu se puteau lipsi de el. De altminteri, peste vreo zece minute ea se linişti: Razumihin avea însuşirea să dea pe faţă într-o clipită tot ce avea pe suflet, în orice stare s-ar fi aflat, aşa încât lumea îşi dadea îndată seama cu cine are de-a face.
    - Nu se poate să vă duceţi la gazda lui, este o absurditate! striga el, căutând s-o convingă pe Pulheria Aleksandrovna. Cu toate că-i sunteţi mamă, dacă rămâneţi aici are să se înfurie şi cine ştie ce are să iasă! Ascultaţi ce propun: Nastasia să stea în odaia lui, iar eu vă însoţesc până acasă, fiindcă aici, la Petersburg, nu puteţi umbla noaptea singure pe strada; la noi, aici, în privinţa asta... Dar, la dracu'!... După aceea mă întorc în goană aici şi peste un sfert de oră - pe cuvânt de onoare - vin cu raportul - cum e? Doarme sau nu? Şi celelalte. După aceea, ascultaţi! După aceea, de la dumneavoastră, alerg la mine acasă - am musafiri şi toţi sunt beţi turtă - îl iau pe Zosimov, medicul care-l îngrijeşte pe Rodea, e la mine acasă şi nu e beat, nu e beat fiindcă el nu se îmbată niciodată! Îl aduc sa vadă bolnavul şi apoi vin iar la dumneavoastră; prin urmare, în decurs de o oră veţi căpăta două rapoarte, dintre care unul de la medic, chiar de la medic, ceea ce e mult mai important! Dacă îi este rău, vă jur că vin să vă iău şi să vă aduc aici, iar daca îi merge bine - vă culcaţi. Eu am să rămân aici toată noaptea, pe palier, fără să prindă de veste, iar pe Zosimov am să-l pun să doarmă la gazdă, ca să fie la îndemână. Spuneţi şi dumneavoastră: cine-i este mai de folos acum, dumneavoastră sau un medic? Cred că e mult mai bine să aibă un medic lângă el! Aşa că, să mergem acasă! La gazda nu puteţi rămâne, este cu neputinţă; pentru mine este uşor, dar pentru dumneavoastră nu, ea n-are să vă primească pentru că... pentru că este o proastă. Are să fie geloasa pe Avdotia Romanovna, daca vreţi să ştiţi, şi pe dumneavoastră... dar pe Avdotia Romanovna negreşit. Are un caracter foarte ciudat, foarte! De altfel, şi eu sunt un nătărău... Dar nu-mi pasă! Să mergem! Aveţi încredere în mine, nu-i aşa? Haide, spuneţi, aveţi sau nu încredere în mine?
    - Să mergem, măicuţo, zise Avdotia Romanovna. Are să facă aşa cum a spus, e sigur. El l-a scăpat pe fratele meu de la moarte şi dacă, în adevăr, doctorul se învoieşte să-şi petreacă noaptea aici, ce putem dori mai mult?
    - Dumneavoastră..... dumneavoastră mă înţelegeţi... pentru că sunteţi un înger! exclamă Razumihin, încântat. Să mergem! Nastasia! Fugi sus şi stai lângă el cu lumină aprinsa; mă întorc într-un sfert de ceas...
    Pulheria Aleksandrovna, deşi nu destul de convinsă, nu se mai împotrivi. Razumihin le luă pe amândouă de braţ şi le târî pe scară. Acest prieten al băiatului ei o cam neliniştea pe mamă: "O fi el îndatoritor şi descurcăreţ, dar te poţi bizui pe făgăduielile lui, în starea în care se găseşte?"
    - Pricep, vă gândiţi că sunt beat! îi ghici gândul Razumihin. Făcea nişte paşi aşa de mari, că cele două doamne abia se puteau ţine după el, iar el habar n-avea. Asta nu înseamnă nimic! Adică... m-am îmbătat ca un nătărău, dar nu despre asta e vorba: nu sunt beat din pricina băuturii. Cum v-am văzut, mi s-a urcat băutura la cap... Dar nu luaţi în seamă ce spun! îndrug vrute şi nevrute şi nu sunt vrednic de dumneavoastră... Sunt nevrednic, şi asta în ultimul grad!... Cum vă duc acasă, chiar aici, la canal, îmi torn vreo două găleţi de apă în cap şi-mi trece... Dacă aţi şti cât de dragi îmi sunteţi amândouă!... Nu râdeţi şi nu vă suparăţi!... Supăraţi-vă pe cine vreţi, dar pe mine să nu vă supăraţi! Eu sunt prietenul lui, şi prin urmare sunt şi prietenul dumneavoastră. Aşa vreau eu... Am presimţit... încă de anul trecut, la un moment dat... Dar nu, n-am presimţit nimic, pentru că aţi picat ca din cer. Dacă vreţi să ştiţi, eu n-am să închid ochii în noaptea asta... Zosimov, adineauri, se temea să nu înnebunească... De aceea nu trebuie să-l enervăm...
    - Ce spuneţi! exclamă mama.
    - Chiar doctorul v-a spus asta? întrebă Avdotia Romanovna, înspăimântată.
    - A spus, dar se înşală. I-a dat chiar o doctorie, un praf;  am văzut cu ochii mei, şi tocmai atunci aţi sosit şi dumneavoastră... Eh! Mai bine era să sosiţi mâine! Bine am făcut că am plecat de acolo. Peste un ceas, Zosimov are să vă raporteze personal. El nu e beat! Şi nici eu n-am să mai fiu beat... De ce m-am îmbătat în halul ăsta? Pentru ce m-au atras în discuţia lor, afurisiţii!... Şi doar m-am jurat să nu mă mai bag în discuţii!... Spun nişte bazaconii! Cât pe aci să-i iau la bătaie. L-am lăsat pe unchiul meu să prezideze adunarea... Dacă vreţi să mă credeţi: ei au ajuns să ceară omului depersonalizarea completă, şi găsesc că asta are un farmec deosebit! Îndrugă verzi şi uscate numai ca să nu pară ceea ce sunt, numai ca să nu-i iei drept ceea ce sunt! Asta socotesc ei că înseamnă cel mai mare progres. Şi măcar dacă toate acestea ar fi ideile lor, dar ei...
    - Ascutaţi, îl întrerupse timid Pulheria Aleksandrovna, dar întreruperea ei turnă gaz peste foc.
    - Ce credeţi dumneavoastră? zbieră Razumihin, ridicând din ce în ce glasul. Credeţi poate că mă înfurie scornelile lor? Fleacuri! Mie îmi place să-i aud scornind! Scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul faţă de celelalte făpturi. Prin minciună, ajungem la adevăr! Sunt un om fiindcă ştiu să mint. Niciun adevăr n-a fost rostit fără să se fi minţit în prealabil de cel puţin paisprezece ori, sau poate de o sută paisprezece ori, şi astă ne face cinste într-o anumită măsură; dar noi, noi nu suntem în stare nici măcar să scornim o minciună din capul nostru! Scorneşte ce vrei, dar să fie din capul tău şi am sa te sărut din toata inima! Să minţi cu originalitate este aproape mai bine decât să repeţi adevărul spus de un altul; în primul caz eşti om, în cel de-al doilea - papagal! Adevărul n-are să fugă, dar viaţă o poţi baga în mormânt; au mai fost cazuri. Spuneţi-mi, vă rog, ce suntem noi acum? Toţi, toţi fără nicio excepţie, în tot ce priveşte ştiinţa, progresul, cultura, gândurile, invenţiile, idealurile, dorinţele, liberalismul, raţiunea, experienţa şi în toate, toate, toate celelalte, ne aflăm în clasa întâi primară! Ne-am învăţat şi ne place să gândească alţii pentru noi - aşa ne-am obişnuit! Nu-i aşa? E drept ce spun? strigă Razumihin, strigând şi scuturând mâinile doamnelor. Spuneţi: aşa este?
    - O Doamne, într-adevăr, nu ştiu nimic, gemu biata Pulheria Alekdrandovna.
    - Aşa e, aşa e...... . deşi nu sunt cu totul de părerea dumitale, adaugă Avdotia Romanovna cu seriozitate şi pe loc scoase un ţipăt, atât de tare o strânse de mână Razumihin.
    - Aşa? Aţi spus că aşa este? Şi să nu mai spuneţi după asta că nu sunteţi... că nu sunteţi... strigă el în culmea fericirii, că nu sunteţi un izvor de bunătate, de puritate, de înţelepciune şi... de perfecţiune! Daţi-mi mâna, daţi-mi-o... şi dumneavoastră, daţi-mi mâna, vreau să va sărut mâinile chiar aici, în stradă, în genunchi.
    Şi Razumihin îngenunche în mijlocul trotuarului, din fericire pustiu la ora aceea.
    - Încetează, te rog! Ce faci? exclamă Pulheria Aleksandrovna, speriată rău.
    - Scoală-te, scoală-te! zise Dunia, râzând, dar era şi ea neliniştită.
    - Pentru nimic în lume, nu înainte să-mi daţi mâinile. Aşa, acum gata, m-am sculat, să mergem! Sunt un nătărău, un păcătos, nu sunt vrednic de dumneavoastră, sunt beat şi mi-e ruşine... Nu sunt demn să vă iubesc, dar să se închine în faţa domniilor voastre este datoria oricui, dacă nu e un dobitoc absolut! Şi eu m-am închinat... Iată hotelul; numai pentru asta şi Rodea a avut dreptate să-l dea afară pe Piotr Petrovici al dumneavoastră! Cum a îndrăznit să vă închirieze camere într-un hotel de categoria asta? Este o ruşine! Ştiţi ce fel de oameni locuiesc aici? Şi sunteţi logodnica lui! Sunteţi logodită, nu-i aşa? Ei, în cazul acesta, trebuie să va spun că logodnicul dumneavoastră este un ticălos!
    - Ascultă, domnule Razumihin, uiţi că...... începu Pulheria Aleksandrovna.....
    - Da, da, aveţi toată dreptatea,  am uitat cu cine vorbesc şi mor de ruşine, se dezmetici fostul student. Dar... dar... nu trebuie să vă supăraţi că vorbesc aşa! Pentru că o spun din toată inimă şi nu pentru că... hm! Ar fi o ticăloşie; într-un cuvânt, nu pentru că v-aş... hm!... fie, nu trebuie, n-am să vă spun de ce, nu îndrăznesc!... Noi însă, cum a intrat el în odaie, am înţeles că nu este un om din societatea noastră. Nu fiindcă a venit frezat, nu fiindcă s-a grăbit să facă paradă cu inteligenţa lui, ci fiindcă este o iscoadă, un speculant murdar şi un bufon, şi asta se vede cale de o poştă. Credeţi poate că este inteligent! Nu, este un prost, o minte încuiată! Spuneţi şi dumneavoastră, vi se potriveşte el oare? O, Doamne! Vedeţi dumneavoastră (el se opri deodată pe scara hotelului), cu toate că cei de la mine de acasă sunt beţi turtă, sunt oameni cinstiţi şi chiar dacă o luăm razna - fiindcă şi eu am idei sucite - prin greşelile noastre o să ajungem odată la adevăr, căci mergem pe drumul cel drept, pe când Piotr Petrovici... nu merge pe un drum nobil. Şi, cu toate că i-am făcut de ocară cât am putut, îi stimez pe toţi; până şi pe Zametov; pe ăsta, dacă nu-l stimez, cel puţin îl iubesc, fiindcă este un mânzoc! Până şi pe animalul acela de Zosimov îl stimez - pentru că este un om cinstit şi îşi cunoaşte meseria... Haide, ajunge, am spus tot şi mi s-a iertat tot. M-aţi iertat? Haideţi, să mergem. Cunosc coridorul ăsta, am mai fost aici, la camera nr. 3 a avut loc un scandal..... Ei, care este al dumneavoastră? Ce număr? Opt? Să încuiaţi uşa la noapte, şi să nu lăsaţi pe nimeni înaăuntru. Într-un sfert de oră mă întorc  cu raportul, iar într-o jumătate de oră cu Zosimov, o să vedeţi! Rămâneţi cu bine, am plecat!
    - Doamne, Dunecika, ce are să fie? zise Pulheria Aleksandrovna, întocându-se neliniştită şi speriată către fie-sa.
    - Linişteşte-te, măicuţo, răspunse Dunia, scoţându-şi pălaria şi mantaua. Dumnezeu ni l-a trimis pe acest domn, cu toate că vine de-a dreptul de la chef. Ne putem bizui pe dânsul, te asigur. Tot ce a făcut până azi pentru fratele meu...
    - Ah, Dunecika, cine ştie dacă are sa vină! Cum m-am putut îndura să-l las pe Rodea!... Ah, vai, mi-am închipuit că-l voi găsi cu totul altfel! Cât de aspru a fost, parcă nici nu l-ar fi bucurat venirea noastră...
    Lacrimile îi lunecau din ochi.
    - Nu, măicuţo, nu este aşa. Nu l-ai văzut bine din pricina lacrimilor. Este nervos fiindcă-i grav bolnav - asta-i pricina.
    - Ah, şi boala asta! Ce o să se aleagă din toate astea? Şi cum a vorbit cu tine, Dunia! zise mama, privind sfioasă în ochii fetei, ca să-i citească gândurile, dar pe jumătate împăcată de faptul că Dunia îl apăra şi, deci, îl iertase. Sunt sigură că mâine are să se răzgândească, adăugă dânsa, căutând să audă din gura ei adevărul.
    - Eu sunt convinsă că şi mâine are să spună acelaşi lucru... în privinţa aceasta... o întrerupse Avdotia Romanovna. Răspunsul ei se referea la o chestiune atât de delicată, încât Pulheria Aleksandrovna nu îndrăzni să se mai refere la ea.
    Dunia se apropie de mama ei şi o sărută. Aceasta o îmbrăţişă strâns, în tăcere. Apoi se aşeza, aşteptând neliniştită înapoierea lui Razumihin şi urmând-o cu sfială pe fiesa care, cu braţele încrucişate, aşteptând ca şi ea, se plimbă, îngândurată, de colo până colo prin odaie. Să se plimbe dintr-un colţ într-altul cufundată în gânduri era un obicei al Avdotiei Romanovna când o frământa vreo grijă, şi mama se ferea întotdeauna să o tulbure.
    Fireşte, Razumihin, aprins de beţie,  era ridicol cu pasiunea lui fulgerătoare faţă de Avdotia Romanovna; dar dacă o priveai pe tânăra fată, mai ales acum, când tristă şi gânditoare, se plimba prin odaie cu braţele încrucişate, mulţi l-ar fi înţeles fără să pună acest lucru pe seama stării lui euforice.
    Avdotia Romanovna era uimitor de frumoasă: înaltă, mladioasă, o fire tare, sigură pe ea, ceea ce se simţea în fiecare gest al ei, fără să-i ştirbească totuşi graţia şi gingăşia mişcărilor. La faţă semăna cu fratele ei, dar o puteai numi într-adevăr frumoasă. Avea părul blond-închis, o nuanţă totuşi mai deschisă decât a lui; ochii aproape negri, strălucitori, mândri şi, în acelaşi timp, în unele clipe, extraordinar de blânzi. Era palidă, dar nu de o paloare bolnăvicioasă; îi strălucea obrazul de prospeţime şi sănătate. Gura era destul de mică, iar buza inferioară, proaspătă şi roşie, ieşea puţin în afară, o dată cu bărbia; era singura trăsătură neregulată a acestui obraz perfect - o trăsătură care-i dădea o expresie deosebită, ceva hotărât şi oarecum semeţ. Faţa aceasta era îndeobşte mai curând gravă şi visătoare decât veselă; în schimb, ce farmec căpăta când se însufleţea şi râdea vesel, tinereşte, deschis!
     Era uşor de înţeles de ce Razumihin, înflăcărat, sincer, naiv, cinstit, voinic ca un viteaz legendar, şi pe deasupra beat, el, care nu văzuse niciodată nimic asemănător, şi-a pierdut capul la cea dintâi privire.
    Şi apoi, întâmplarea parcă anume făcuse ca el s-o vadă pe Dunia tocmai în clipa când avea faţa transfigurată de iubire pentru fratele ei şi de bucuria revederii; apoi văzuse cum îi tremură buza de indignare la porunca brutală, nerecunoscătoare şi crudă a lui Rodea şi nu se mai putuse împotrivi.
    De altminteri, el nu mintise cand, adineauri, pe scara, ametit de bautura, ii scapase vorba ca prostuta de proprietareasa a lui Raskolnikov ar putea fi geloasa nu numai pe Avdotia Romanova, ci poate si pe Pulheria Aleksandrovna insasi.
    Desi aceasta din urma impliniste patruzeci si trei de ani, obrazul ei mai pastra urmele frumusetii de altadata si parea mult mai tanara decat era, ceea ce se intampla adeseori cu femeile care-si pastreaza pana la batranete seninatatea sufleteasca, prospetimea impresiilor si inima calda, curata si cinstita.
    Trebuie sa spunem, in paranteza, ca pentru a pastra toate acestea este singurul mijloc de a nu-ti pierdea frumusetea nici la batranete.
    Parul incepuse sa-i incarunteasca si sa se rareasca, creturi mici se ivisera de multa vreme, ca niste raze, in jurul ochilor, obrajii erau supti de griji si dureri, si totusi fata aceasta era minunat de frumoasa.
    Era portretul Dunecikai, peste douazeci de ani, in afara expresiei buzei inferioare, atat de caracteristica tinerei fete.
    Pulheria Aleksandrovna era sentimentala, fara dulcegarie, timida si ingaduitoare, dar pana la o anumita limita; putea sa treaca peste multe, sa accepte multe, chiar daca erau in contradictie cu parerile ei, dar era o anumita limita dictata de cinste, morala si credintele ei cele mai scumpe, peste care nimic in lume nu ar fi putut s-o sileasca sa treaca.
    Exact dupa douazeci de minute de la plecarea lui Razumihin, cineva batu de doua ori grabit in usa; se inapoiase Razumihin.
    - Nu intru, n-am timp! se grabi sa spuna cand se deschise usa. Doarme dus, linistit; totu-i in ordine, dar-ar Domnul sa doarma asa vreo zece ceasuri! Nastasia sade langa el, i-am poruncit sa nu se clinteasca de acolo pana la intoarcerea mea. Acum alerg sa-l iau pe Zosimov; are sa vina sa va raporteze personal si apoi trebuie sa va culcati; vad ca sunteti frante de oboseala.
    Si Razumihin fugi pe coridor.
    - Ce baiat serviabil..... si devotat! exclama Pulheria Aleksandrovna, foarte multumita.
    - Da, pare a fi un om de ispravă! răspunse cu oarecare căldură Avdotia Romanova şi începu iarăşi să umble în lungul şi latul odăii.
    Cam peste  un ceas, răsunară pe coridor alţi paşi şi o nouă bătaie în uşă. Amândouă aşteptaseră, de data aceasta cu toata încrederea, îndeplinirea făgăduielii lui Razumihin; şi acesta într-adevăr izbuti să-l aducă pe Zosimov.
    Doctorul se învoi foarte uşor să părăsească cheful şi să se duca să-l vadă pe Raskolnikov, dar vizita la cele două doamne nu-l atrăgea deloc, fiindcă nu punea temei pe vorbele lui Razumihin, care era beat. De cum intră însă se linişti, ba chiar se simţi măgulit, căci îşi dadu numaidecât seama că era aşteptat ca un fel de oracol. În cele zece minute, cât ţinu vizita lui, izbuti s-o liniştească pe Pulheria Aleksandrovna. Vorbi cu multă compătimire, dar stăpânit, cu mare seriozitate şi rezervă, exact cum se cuvine să vorbească un medic în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, când este chemat să-şi spună părerea la un consult important; şi aceasta fără să se abată o clipă de la subiectul principal şi fără sa trădeze cea mai mică dorinţă de a stabili relaţii mai personale şi mai familiare cu cele două doamne.
      Deşi remarcase de la intrare strălucitoare frumuseţe a Avdotiei Romanovna, căutase, tocmai de aceea, să nu-i dea nicio atenţie, şi tot timpul vizitei îi vorbise exclusiv numai Pulheriei Aleksandrovna. Toate acestea îi dădeau o mulţumire lăuntrică extraordinară. Despre bolnav spusese că, de fapt, în clipa de faţă starea lui era satisfăcătoare. Observaţiile pe care le făcuse asupra lui în cursul bolii îl îndreptăţeau sa creada că, în afara situaţiei materiale foarte grele din ultimele luni, un rol important l-au jucat în starea pacientului şi unele cauze morale, "adică, cum s-ar zice, starea lui este produsul complex al multiplelor influenţe fizice şi morale: frământări, griji, temeri, anumite gânduri... etc, etc."
    Observând în treacăt că Avdotia Romanovna îl ascultă cu mare atenţie, Zosimov se întinse pe această temă. Iar la întrebarea alarmată şi totuşi timidă a Pulheriei Aleksandrovna în legătură cu "unele presupuneri că ar fi vorba de nebunie", răspunse, cu un zâmbet liniştit şi sincer, că s-au exagerat unele vorbe spuse de el, că fireşte, se poate constată la bolnav o anumită idee fixă, un fel de monomanie - se întâmpla tocmai că el, Zosimov, se interesează îndeaproape de acest domeniu pasionant al medicinei - dar trebuie sa ţinem seama că până azi bolnavul fusese aproape tot timpul în delir şi... şi că, fireşte, sosirea familiei aduce o diversiune fericită, îl va ajuta să se întărească şi va avea asupra lui o influenţă binefăcătoare, "dacă, bineînţeles, vom putea să-l ferim de noi zguduiri", adăugă el, plin de importanţă. Apoi se sculă, salută ceremonios şi amical totodată şi părăsi odaia însoţit de binecuvântările, recunoştinţă şi rugăminţile fierbinţi ale celor două femei.
    Avdotia Romanovna chiar îi întinse mânuţa, fără ca el să fi căutat să i-o strângă; pe scurt, plecă extrem de mulţumit de vizita făcută şi, mai ales, de propria lui persoană.
    - Mâine mai stăm de vorbă; acum culcaţi-vă numaidecât, e timpul să vă odihniţi! porunci Razumihin plecând după Zosimov. Mâine am să vin cât mai devreme să vă dau raportul.
    - Ce fată adorabilă este Avdotia Romanova! spuse Zosimov cu un licăr în ochi, când ajunseră în stradă.
    - Adorabilă? Ai spus adorabilă? răcni Razumihin şi, repezindu-se la Zosimov, îl apucă de beregată. Dacă mai îndrăzneşti vreodată... Pricepi?... Pricepi? zbieră el, zgâlţâindu-l de guler şi înghesuindu-l într-un zid. Ai auzit?
    - Lasă-mă diavol beţiv! se zbătu Zosimov, iar după ce acesta îi dădu drumul, îl privi cu luare-aminte şi deodată se porni pe râs. Razumihin sta în faţa lui cu braţele atârnând, pradă unor gânduri grave şi întunecate.
    - Sunt un imbecil, aşa e, rosti el, posomorât ca un nor furtună, dar...... şi tu......
    - Ba nu, frăţioare, eu nu. Eu umplu cu picioarele pe pământ.
    Merseră tăcuţi şi abia când ajunseră la locuinţa lui Raskolnikov, Razumihin, foarte tulburat, rupse tăcerea:
    - Ascultă, zise el. Eşti un băiat de treabă, dar pe lângă o mulţime de alte cusururi ale tale mai eşti şi un afemeiat - o ştiu prea bine - şi încă un afemeiat ordinar. Da, eşti ordinar, eşti aiurit, slab de înger şi, de prea mult răsfăţ, nu-ţi refuzi nimic şi asta, după mine, este o ticăloşie, fiindcă te duce de-a dreptul la ticăloşii. Te-ai răsfăţat într-aşa hal că, mărturisesc, nu pricep cum de izbuteşti să fii un medic bun şi chiar plin de abnegaţie. Dormi pe puf (de, medic!) şi te scoli noaptea din pat pentru un bolnav! Peste trei ani, n-ai să te mai scoli pentru nici un bolnav... Dar, la dracu', nu despre asta e vorba: astă-noapte dormi în apartamentul gazdei (abia am convins-o), iar eu în bucătărie; poftim, ai ocazia să-i faci cunoştinţa mai îndeaproape! Nu, nu e ce crezi tu! Nici umbră, frăţioare......
    - Dar nici nu m-am gândit la nimic.
    - Aici, frăţioare, e vorba numai de pudoare, discreţie, sfială, o castitate fără pereche; e numai "of'-uri şi "ah"-uri şi se topeşte ca ceara! Scapă-mă de ea, în numele tuturor dracilor din lume. Are o înfăţişare foarte plăcută!... Şi am să te binecuvântez, am să te binecuvântez!
   Zosimov râse şi mai tare.
    - Ian te uită cum s-a aprins! Şi ce să fac cu ea?
    - Te asigur că n-o să ai nicio bătaie de cap, numai să îndrugi verzi şi uscate, orice pofteşti, să stai lângă ea şi să vorbeşti. Şi apoi, tu eşti medic: trateaz-o de mai ştiu eu ce boală. Îţi jur că n-ai sa regreţi. Are pian (ştii că mă pricep un pic sa zdrăngănesc pe clape); cunosc un cântec rusesc: "Mă scald în lacrimi amare..." Îi plac cântecele adevărate şi... de la cântece a început; iar tu, tu eşti un virtuoz, un maestru, un Rubinstein... Te asigur că n-ai să regreţi!
    - Dar tu, ce? I-ai promis ceva? Formal? I-ai spus poate, că o iei de nevastă......
    - Nimic, nimic, nimic! Şi apoi, nu-i din alea; Cebarov a încercat să-i dea târcoale......
    - Atunci, părăseşte-o!
    - Nu se poate!
    - De ce?
    - Nu ştiu, dar nu se poate, şi gata! E ceva care te prinde, frăţioare!
    - Atunci de ce-ai mai încercat s-o atragi?
    - Nici n-am încercat, am fost poate atras chiar eu, din prostie, iar ei poate nici nu-i pasă dacă sunt eu sau tu, numai să-i stea cineva alaturi şi sa ofteze... Aici, frăţioare... nu ştiu să-ţi explic, dar aici stai, tu cunoşti matematicile şi te mai ocupi şi astăzi, ştiu eu... păi încearcă de fă cu dânsa un calcul integral, zău, nu glumesc, vorbesc foarte serios, ea n-are să bage de seamă: are să stea să se uite la tine, are să ofteze şi tot aşa, un an întreg. Eu, între altele, i-am vorbit mult, două zile în şir, despre parlamentul prusac (căci despre ce era să-i vorbesc?), şi ea suspina şi se topea de plăcere! Numai de dragoste să nu-i vorbeşti - e ruşinoasă foc - să te faci că te topeşti după ea - şi asta ajunge. E cât se poate de confortabil; ca şi când ai fi acasă - poţi să citeşti, să şezi, să te culci, să scrii... Poţi chiar s-o săruţi, dar mai cu luare-aminte...
    - Dar ce nevoie am de ea?
    - Eh, nu ştiu cum sa fac să mă înţelegi! Vezi tu: voi doi vă potriviţi de minune! M-am gândit mai demult la tine... Tu, până la urmă, tot la asta ai să ajungi! Şi atunci, e totuna dacă-i mai devreme sau mai târziu. Aici, frăţioare, este vorba de principiul saltelelor de puf, eh! Şi nu numai al saltelelor de puf! Aici eşti prins în mreje; e capătul lumii, locul de ancorare, limanul liniştit, buricul pământului, temelia lumii sprijinite pe trei chiţi, filozofia clatitelor, a plăcintei grase, cu samovare de seară, suspine domoale, caţaveici călduroase, culcuş încălzit, uite, parcă ai fi mort şi totuşi ai trăi, ceea ce e un dublu avantaj! Ei, dar ajunge, frăţioare, nu mai ştiu ce vorbesc, e timpul să ne culcăm! Ascultă: eu mă trezesc uneori noaptea, aşa ca am să mă duc să văd ce face Rodion. Dar nu-i nimic, e o aiureală, totul are sa meargă strună. Nu te nelinişti din cale-afară, dar, dacă vrei, du-te şi tu de-l mai vezi o dată. Dacă cumva observi ceva, dacă, de pildă, aiurează, sau are temperatură, sa mă trezeşti numaidecât. De-altminteri, n-are să fie nevoie.......

                                                                 Capitolul II

                               A doua zi de dimineaţă, Razumihin se trezi după ora şapte, posomorât, plin de griji şi nedumeriri noi şi neprevăzute, cum nici nu-şi închipuise vreodată că ar putea să aibă. Îşi amintea perfect, până în cele mai mici amănunte, tot ce se petrecuse cu o seară mai înainte şi înţelegea că i se întâmpla ceva neobişnuit, că era sub imperiul unei impresii necunoscute încă şi cu totul deosebite de cele încercate până atunci. Totodată, îşi dădea seama limpede că visul care se înfiripase în mintea lui era irealizabil şi atât de fără noimă, încât îi era ruşine şi să se gândească, de aceea trecu cât mai repede la alte griji şi nedumeriri mai prozaice, pe care i le lăsase moştenire "acea de trei ori afurisită zi de ieri".
    Cea mai dureroasă amintire era că se arătase aseară "josnic şi grosolan". Nu numai că fusese beat, dar, profitând de situaţia în care se afla tânăra fată, el - dintr-un sentiment de gelozie prostească, ce i se năzărise dintr-o dată - îl vorbise de rău pe logodnicul ei, fără să ştie ce raporturi sau ce obligaţii existau între cei doi logodnici, fără măcar să-l cunoască bine pe acest om. Ce drept avea să judece atât de pripit şi atât de uşuratic? Cine l-a chemat să fie judecător? Şi apoi, o fiinţa ca Avdotia Romanovna putea să se mărite cu un om nedemn, numai din interes? Prin urmare, trebuia să aibă şi calităţi. Hotelul? Dar de unde putea el, într-adevăr, să ştie ce fel de hotel era acela? Şi apoi, el pregătea doamnelor o locuinţă... Ah! Cât de josnic fusese totul!
    A fost beat? Asta-i o justificare? Este o scuză proastă, care îl înjoseşte şi mai rău! În vin e adevărul şi adevărul s-a revărsat, "adică toată josnicia unui suflet invidios şi grosolan". Şi apoi, îşi putea oare, cât de cât, îngădui un astfel de vis el, Razumihin? Cine era el pe lângă o fata ca ea, el, beţivanul palavragiu şi grosolan de ieri?
    "Este cinic şi ridicol numai gândul unei apropieri între fiinţe atât de deosebite!"
    Razumihin roşi groaznic la această idee şi, ca un făcut, în aceeaşi clipă îşi aminti că spusese aseară pe scară, că gazda ar putea să devină geloasă pe Avdotia Romanovna... nu, asta era de-a dreptul de neîndurat! Izbi cu toată puterea cu pumnul în plita din bucătărie, sparse o cărămidă şi îşi însângeră mâna.
    "Fireşte, şopti el peste o clipă, cu un sentiment de adâncă umilinţă, fireşte, toate aceste ticăloşii nu se mai pot şterge, nici îndrepta! Nici gând una ca asta... De aceea trebuie să mă prezint fără sa spun nimic şi... şi să-mi fac în tăcere datoria... fără să mă scuz, fără să spun nimic... căci, fireşte, acum totul e pierdut!"
    Cu toate acestea,  îşi cercetă hainele cu o deosebită grija. Nu avea alte straie, şi chiar să fi avut, poate nu le-ar fi pus - ca să nu pară ca s-a gătit anume. În orice caz, nu-şi putea îngădui o cinică neglijenţă şi lipsă de curăţenie, nu avea niciun drept să-i jignească pe alţii, mai ales când aceştia aveau nevoie de el şi-l rugau să vină la ei. Îşi perie cu grijă hainele. Rufăria o avea totdeauna destul de proaspătă, în aceasta privinţă era îngrijit.
    Se spălă bine - Nastasia avea săpun - îşi spălă părul, gâtul şi mai ales mâinile. Când se puse problema dacă trebuia sau nu să-şi radă ţepii de pe obraz (Praskovia Pavlovna avea brice foarte bune, rămase de la răposatul domn Zarniţân) problema fu rezolvată cu furie în sens negativ: "Rămân cum sunt! Să nu creadă că m-am ras ca să... ar crede-o negreşit! Pentru nimic în lume!"
    "Şi...... şi mai ales după ce m-am purtat atât de grosolan, atât de josnic, ca un obişnuit al tractirelor; şi... şi să presupunem ca ştiu că sunt - fie cât de cât - un om de treabă... pot oare să mă mândresc cu atâta lucru? Orice om trebuie să fie de treabă, şi încă mai ceva ca mine şi totuşi (îmi amintesc foarte bine) am la activul meu unele lucruri... nu că ar fi cu totul necinstite, totuşi!... Şi ce idei îmi trec uneori prin minte! Hm... să le pun pe toate acestea alaturi de Avdotia Romanovna! Drace! Fie! Am să mă arăt dinadins josnic, trivial, cu comportări de tractir, nici nu-mi pasă! Şi chiar şi mai rău!"...
    Zosimov, care dormise în salonul Praskovei Ravlovna, îi întrerupse monologul.
............................................................